Vremea lui Ion Vodă

VREMEA LUI ION VODĂ în ziua aceea de iulie 1574, arșița pleoștise ierburile și frunzele. Pământul pustiei din Buceag cerea din toate pulberile și crăpăturile apă și răcoare, însă nici un nour nu păta văzduhul adânc, nici o boare nu clătina firea încremenită.

Pe-un deal s-au oprit trei călăreți. Cel din mijloc avea ceva din puterea cremenii. Ochii lui aminteau semeția vulturului. Cum s-a descoperit și și-a pus dinainte pe șa cușma cu țintă de smaragd, i s-a văzut fruntea largă, cu brăzdaturi mari.

Cel din dreapta avea fața prelungă, ochii plini necontenit de un zâmbet slugarnic. De sub cușmă îi ieșeau inelele pletelor roșcate.

Cel din stânga, după ochii albaștri și după pletele de culoarea paiului de ovăz, arăta a fi cazac. Dealtfel, acest lucru îl dovedeau și straiele lui, și sabia curbată.

Tustrei au tăcut îndelung, cu privirile pierdute în depărtări.

La spatele lor, în vale, călărimile stârneau pulberile. Mulțimi de oșteni pe jos se buluceau în umbra săracă a ierburilor și pomilor, împrejurul ochiurilor de apă, pe la fântâni și bălți, se aprindeau focuri și îndată prindeau a aburi ceaunele. Nechezau caii. S-auzeau glasuri răstite. Mugeau bivolii la tunuri. Sulițele călărimilor arătau ca pâlcurile de trestii. Iar departe, pe delușoare, se zăreau coborând alte călărimi, alte oști pe jos, încât larma taberelor creștea neîncetat.

Așa venea să se hodinească, în valea aceea, oastea lui Ion Vodă, după un șir de bătălii pe la cetățile Mării. Bântuiseră ca un uragan, și Bucureștii și Brăila, stropșind și stârpind fără cruțare pe cutropitorii turci.

După ce au cercetat bine locurile cu privirea, călăreții s-au întors unul spre altul:

Aș îndrăzni… a început cel cu pâr roșcat, plecându-și fruntea și umplându-și fața de umilință.

Poftește, Irimie!

Ești ostenit, Ion Vodă! Ar trebui să-ți pui sabia sub cap, măcar o zi, să te hodinești…

Grija ta, Irimie, dovedește încă o dată cât ți-i lipită inima de mine! Lasă, ne-om hodini după ce-om mântui isprăvile direptății.

Totuși… a îndrăznit Irimie, viața ta, Ion Vodă, e atât de scumpă pentru noi toți! Lasă pentru azi grijile în seama mea și a hatmanului Sverciovski…

Cazacul i-a întărit spusele, printr-o clătinare a capului, apoi a grăit:

— De bunăseamă, Ion Vodă! Ești nedormit de-atâtea nopți!

Du-te în cort și te hodinește! Vom trimite noi pândele înainte și vom așeza tunurile cum trebuie…

Ion Vodă a râs ușor, privindu-i pe amândoi cu prietenie:

— Vă sunt recunoscător amânduror! Mă rog de iertare, însă nu închid ochii până nu fac tot lucrul cu mâna mea!

O umbră îi întuneca zâmbetul:

— Mă gândesc că tot ce am lucrat cu sabia până azi sunt doar isprăvi întru stârnirea vântului. Trebuie să ne așteptăm la furtuna cea mare, căci Selim Sultan nu doarme la Țarigrad! Azi, mâine, trebuie să se arate ostile răzbunării lui! Mă îngrijorează că nu primim cuvânt de la iscoadele Dunării!

Abia și-a sfârșit vorba. Pe dealul dimpotrivă s-a zărit un pâlc de călăreți, învârtejindu-se în colbul stârnit de iuțeala galopului.

— Iscoadele! a rostit Ion Vodă.

— Iscoadele! a spus și Irimie. După graba lor arată că Turcii vin…

Sverciovski s-a ridicat în scări. A adăugat și el:

— Da, după grabă, arată că Turcii vin!

Pâlcul a urcat dealul.

Măria ta! a început un călăreț, acoperit tot de pulbere, iată veștile de la Dunăre: după porunca măriei tale, am trecut dincolo și am mers cale de două zile! Deodată, m-am întâlnit cu avangărzile Semilunii! Am fugit înapoi, cât am putut, să te vestesc!

Vă spuneam eu că furtuna vine! Cât de mari sunt la număr ostile lui Selim?

— Asta n-am putut-o afla, Măria ta! Știu numai că peste două zile ajung la fluviu!

Nu și-a sfârșit vorba iscoada Dunării, că alt pâlc de călăreți urca dealul, galopând dinspre Nistru.

— Vin Tătarii! i-am văzut învârtejindu-se prin ierburile stepelor, către Moldova!

— între două focuri… a spus Irimie. Ce vom face?

Ion Vodă tăcea. Numai încrețiturile de pe fruntea largă i se mișcau.

— Câtă călărime ai, Irimie?

— Treisprezece mii…

— Prea bine! Vei porni la Dunăre, s-o aperi, încurcă ordiile1 la trecere, până ce eu împreună cu Sverciovski vom stropși Tătarii. Du-te, Irimie, și adună-ți călărimile! Află cât de mare e oastea Turcilor și trimite-mi cuvânt!

— Prea bine!

Irimie a coborât dealul în galop, îndată a pornit să-și întemeieze pentru drum călărimile. Sclipeau sulițele în soarele puternic.

Sverciovski-hatman s-a întors spre Ion Vodă:

Nu știu dacă-i bine așa! Eu, Măria ta, nu pot pune nici un temei pe credința acestui om! Dacă se dă cu Turcii, cum ajunge la Dunăre? îi încredințezi călărimea, fala și puterea noastră! Doamne! Toți cei treisprezece mii sunt boieri, feciori de boieri și slugi de boieri! încredințat sunt că ei te urăsc, din pricina dragostei Măriei tale pentru țărănime. Dacă greșesc, taie-mă cu sabia ori alungă-mă de lângă Măria ta, dar grăiesc ce-mi spune inima, după firea mea de cazac!

Nu cred, hatman Sverciovski! Oare Irimie a săvârșit până acum vreo strâmbătate? Prin lupte grele ne-am vânturat și I-am apărat uneori cu pieptul meu împotriva sulițelor vrăjmașe! Cu moșii și ranguri I-am dăruit! Dintr-un pahar cu mine a băut!

Măria ta! Dacă Irimie nu s-a arătat până acum hiclean, nu-i o dovadă că nu se va hicleni. Cum te pot ierta boierii tăi că ai încurajat țăranii să-și ridice nasul în fața lor și ai spârcuit călugării? Eu, Ion Vodă, îți vorbesc cum îmi spune inima…

Ion Vodă a rămas mult pe gânduri. Au coborât dealul.

Călărimile se rânduiseră în șiruri, cu sulițele ridicate, gata de drum.

Ordie – hoardă, oaste.

Ion Vodă mergea cu calul la pas prth fața lor.

Se uita la chipurile boierilor.

Vedea numai guri mute și ochi nemișcați. Pe mulți dintre ei îi ghiontise cu vorbe grele, pe mulți îi amenințase cu sabia la venirea la domnie. Nu zâmbeau nici cei dăruiți cu moșii și ranguri.

Altădată, ar fi pus muțenia lor pe seama tulburării sufletești, căci doar plecau la moarte. Acum însă, vorbele Cazacului îi puseseră toată făptura la pândă. într-adevăr, dacă l-ar trăda ei, ar rămâne doar cu Cazacii și cu ostile prost înarmate ale pământenilor. Și totuși, călăreții trebuiau repeziți neîntârziat la Dunăre, să oprească sau cel puțin să întârzie trecerea Turcilor! Nu l-ar putea trimite pe Sverciovski cu cazacii lui, pentru că ei erau meșteri neîntrecuți în bătăliile cu Tătarii!

Și astfel, Ion Vodă a stat destul de mult la cumpănă; el, ale cărui hotărâri întreceau vânturile în iuțime.

Irimie se descoperise înaintea lui. își strângea bărbia în piept, umilit, așteptând un cuvânt, o binecuvântare pentru drumul gloriei sau morții…

— Irimie… a rostit Ion Vodă. Nicicând nu m-am îndoit de credința ta și nici azi nu mă îndoiesc! împreună am hălăduit pe căile isprăvilor cu sabia! însă, pentru mai temeinică liniște a sufletului meu, jură pe evanghelie…

Irimie a tresărit puternic. Și-a șters o lacrimă.

Clătina din cap, în timp ce rostea cu glas sfâșietor, încărcat de plâns:

— Se poate una ca asta, Doamne? Ce gânduri ți-au tulburat sufletul? Oare poate fi vorba de hiclenie? M-ar răbda oare pământul dacă măcar prin gând mi-ar trece vreo mârșăvie?

Oare se poate uita vreodată binele ce mi l-ai făcut, când ți-ai pus pieptul în dreptul meu, să mă aperi de sulița vrăjmașă? Pot uita rangurile tale date mie, pot uita moșiile dăruite? Măria ta!

Dacă ai asupra mea vreo îndoială, iată… eu îmi bag sabia în inimă, căci nu pot răbda asemenea rușine! Mai degrabă zdrobește-mă cu toporul ori sfarmă-mă sub copitele calului, dar nu mă bănui!

Apoi a tăcut.

Își ștergea ochii cu mâneca.

Încet-încet se strângeau la spatele lui Ion Vodă țăranii.

Printre ei se afla un moșneag cu plete albe, peste măsură de voinic. Era Toader Mujdei, tunarul. Se uita lung și încruntat la Irimie, ascultându-l cum se tânguia:

. Dacă-i pe-atâta, Doamne, adă evanghelia să jur! Dacă te-aș vinde, să fiu blestemat în vecii vecilor, ca luda din Iscariot!

Știi prea bine câtă ură am împotriva Turcilor, care au cuprins moșia lui Ștefan voivod!

Să jure! a rostit Toader Mujdei-tunarul și a scos din traistă evanghelia. Poftim, Măria ta, cartea!

Șarpe! a spus destul de tare Irimie. Țăran ticălos și răpănos!

Abia se stăpânea să nu scrâșnească. Și-a potrivit o față umilită.

A făcut semnul crucii, de trei ori.

S-a plecat.

A sărutat cartea…

Spune după mine… îl îndemna Ion Vodă. Eu, boier Irimie, pârcălabul…

Eu, boier Irimie, pârcălabul…

. să fiu blestemat…

. să f iu blestemat…

—… să nu am somn și pace… să mă frigă pe tălpi pulberea pământului… bucatele să se prefacă pe buzele mele în otravă…

—… să-mi lingă câinii bubele… lepra să mă cuprindă și toți să mă ocolească, până și păsările văzduhului…

. să mă izgonească neamurile de la pragul lor, ca pe-un nelegiuit, iar odraslele mele să nu mă cunoască de părinte…

. să nu mă cunoască de părinte… a gemut Irimie și ochii îi jucau în lacrimi.

Apoi Ion Vodă a început din nou cuvântul de afurisenie. Se descoperiseră pământenii.

Cazacii lui Sverciovski se descoperiseră și ei, adunați într-o latură.

Boierii stăteau cu capetele în pământ.

Toader Mujdei îi privea semeț, în ti'rfip ce Irimie spunea jurământul pentru a șaptea oară și i se zguduiau umerii din pricina suspinelor.

Apoi a sărutat iar cartea.

Și-a pus cușma pe cap.

 râs spre Ion Vodă:

Acum te-ai liniștit?

M-am liniștit! la-ți ostile și du-te! Fii demn de vitejii cei de demult!

Irimie s-a întors spre șirurile de călăreți. Și-a ridicat sabia:

— Viteji, pornim pentru apărarea pământului strămoșesc!

Să nu ne precupețim sângele! înainte!

— înainte! înainte! au bubuit glasurile călăreților.

Căii au prins a necheza.

Vârtejuri de colb s-au stârnit deodată.

Câmpia duduia sub miile de copite.

Luceau în soare sulițele și săbiile, ca fulgerile, prin nourii de pulbere. Cornuri și buciume răsunau.

Cu cât se-ndepărtau spre Dunăre în jos, rămânea pe cer un nour tulbure, acoperind strălucirea soarelui de iulie.

Ion Vodă sta alături de Sverciovski și se uita în urma lor. Uneori, îi vedea cum acopăr dealurile ca un furnicar, îi vedea cum se subțiază în șiruri, printre dâmburi. Apoi, după ce nu s-au mai zărit deloc, trecuți dincolo de zare, Ion Vodă a auzit în spatele lui glasul tunarului Mujdei:

. Mde! Știu eu, Doamne? Se poate întâmpla…

Ce vrei să spui, bătrâne tunar?

— Mde, Doamne! Eu am învățat de la cei vechi că sita de mătase nu poate ieși din coadă de câine! Dacă-și iau zborul peste Dunăre boierașii noștri? Dar mă iartă că am îndrăznit…

Pe fața lui Ion Vodă a trecut o umbră de mânie. Mujdei-tunarul și-a plecat gâtul:

— Taie-mi-l, Doamne, dar nu pot crede în ei! Jurământ? Ce-i jurământul pentru un boier?

Ion Vodă râdea blând:

Lasă, tunar bătrân! Poți urni tunul din loc singur?

Mde… pe încercate, Măria ta! Atunci, în bătălia aceea, mi-au fost pierit tunarii toți! Pe mine mă pălise un Tătar cu sabia în cap și eram amețit. E drept, dacă nu veneai Măria ta să tragi tunul singur la deal, ni-l luau vrăjmașii! Abia atunci am văzut eu câtă putere ai în braț… Dar, cu toate că m-au bătut de-atunci multe vijelii, mă bizui la o încercare cu Măria ta! Să-ți dovedesc că pot trage și eu tunul la deal!

Ion Vodă a descălecat.

L-a bătut pe umăr.

— Vrednicule tunar bătrân!

Toader Mujdei sta cu căciula în mână, plecat.

— la, bătrân tunar, salba asta cu bani de aur, pentru pomenirea zilei de azi!

— Ce să fac cu ea, Doamne? Nu mai sunt tânăr, să amăgesc codanele! Au, pentru salbe bat eu război? Nu, Doamne! Eu îmi apăr sărăcia asta de Moldovă și mormintele neamurilor pierite în bătălii! Pentru salbă, bogdaproste! Voi pune-o la vreo icoană, după ce s-or îndulci timpurile, ca să aibă Maica Domnului spre ce zâmbi!

Nu s-a îndepărtat nici după ce și-a pus salba în sân.

— Mde… Vezi? lac-așa-i! Nu-mi mai pot lua gândul de la Irimie! Pe la Fălcii, Doamne, umblă o vorbă: „Nici din salcie lemn de bute, nici din boier om de frunte…” Dar… mde! Pe care dealuri să urcăm tunurile?

Cu cât se apropia de Dunăre, Irimie încetinea trapul calului. Soarele îl pârlise strașnic, îl acoperise colbul.

Cum a sărit oglinda imensă a fluviului, s-a oprit să aștepte căpeteniile de călăreți.

Au durat sfat, bărbi la bărbi.

Grăiau repezit, scurt:

Ne-a batjocorit față de țărani!

Și-a râs de tagma boierească!

A umilit sfinții călugări, tunzându-i de bărbi și bani!

A, spus că țăranii sunt țara!

Irimie și-a strâns mânerul săbiei:

S-a isprăvit cu domnia ticălosului!

iată Turcii!

— Turcii!

Turcii!

Ce facem?

— N-aveți grijă, boieri! Mă duc eu la~ malul fluviului, cu cușma în vârful suliței! iată-i: prind a face pod de șăici1!

Malul dimpotrivă se înnegrise de oștire. Tunurile erau îndreptate spre Moldova. Se vedeau călărimile spahiilor.

Mulțimi de cămile își mișcau gâturile lungi pe deasupra pedestrimilor în mers.

Ca un puhoi se revărsau oamenii, vitele de povară, carele, artileria. Pe deasupra lor se vedeau steagurile verzi cu semiluna de aur.

0 săgeată a vâjâit pe lângă urechea lui Irimie.

Un tun a dat trăsnet.

Șăicile se rânduiau mai repede în întinsul apei.

Apoi, când Irimie a pus în suliță ștergar alb, de la celălalt mal s-a desprins o barcă. „Oare ce preț să le cer? Zece mii? Nu, nu, e prea puțin! Douăzeci! Tot e puțin! E doar vorba de vândut viața unui voivod și o țară! Treizeci!” își căuta cuvinte potrivite pentru întâlnirea cu Turcii. Trebuia să-i laude, că vin ca niște eliberatori de sub robia lui Ion Vodă, care stricase rânduielile; că și boierii abia așteaptă să plătească haraciuri, numai să-i scape de cumplitul Ion, care de doi ani de când s-a urcat domn, umblă din vijelie în vijelie și nu mai ține seamă de tagma boierească! S-a dat cu țăranii, fățiș, încât ți-i și scârbă să trăiești într-o astfel de țară! E drept, călărimea boierilor luptase și ea cu Turcii, la București și pe la cetățile Mării; dar ce era să facă? Nu le-ar fi tăiat nasurile cumplitul Ion, dacă n-ar fi voit să sară la chemarea buciumului?

Între timp, barca trecuse de jumătatea fluviului. O înconjurau alte bărci, încărcate cu oști. Fulgerau iataganele. Podul de șăici se întindea cu mare iuțeală.

Larma oștilor creștea, cu cât se îngrămădeau la mal.

„Ce-ar fi să pun călărimile în linie de bătălie? s-a gândit deodată Irimie. Cel ce vine în barcă trebuie să fie vreun vestit beglerbeg2! Ce-ar fi să dau poruncă de bătălie?”

Un regret puternic l-a cuprins. O gheară a remușcării îi zgâria în inimă. Cum să-l vândă pe viteazul Ion Vodă, care-l cinstise cu ranguri și cu moșii, și-l scăpase de la moarte punându-și pieptul în dreptul lui? Și-a amintit însă cum stârpise boierii și cum îi batjocorise față de ticăloșii țărani. Dacă nu i se

1 Șăică – luntre făcută dintr-un copac scobit.

2 Beglerbeg – guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman.

face capătul, acum, pe viitor va fi vai și-amar de toată boierimea moldovenească!

Irimie a ridicat mai sus sulița cu ștergar alb, arătându-și bucuria cu cât s-apropiau bărcile.

La spatele lui, departe, călărimile se descoperiseră, așteptând în liniște.

Când barca s-a lovit la mal, Irimie a sărit din șa.

A căzut în genunchi. Din pletele roșcate îi picurau stropi de sudoare. Nici nu îndrăznea să-și ridice capul, să vadă fața Turcului, îi vedea doar papucii de mătase prinși în șiret de aur. A rostit:

— Am fost trimiși la Dunăre, să vă împiedicăm la trecere, dar noi, boierii moldoveni, nu vrem una ca asta, căci abia vă așteptăm să ne scăpați de ticăloșiile lui Ion Vodă!

Astfel spunând, s-a ridicat și l-a privit în ochi pe acel Turc înalt, cu fața tuciurie sub turbanul de mătase:

— Cât îmi dai?

Turcul și-a șuierat cuvintele răspunsului:

— Cum îndrăznești să te negoțezi cu mine, câine? Atâta oaste avem, încât am putea acoperi pământul de la un capăt la altul! Dar vrem să sfârșim o dată cu Ion Vodă! Ni-l poți da prins fără vărsare de sânge?

— Da!

— Cum?

— Prea bine și prea ușor! îmi iau călărimea și mă întorc în tabără. Voi să veniți neîncetat. Și dacă nu v-o place cum vi l-om aduce plocon, atunci lasă! Dar vrem pentru asta treizeci mii…

Beglerbegul a poruncit spre ceilalți Turci:

— Numărați-i în cușmă treizeci mii…

Ochii lui Irimie sclipeau. După aceea, el s-a aplecat la picioarele beglerbegului. Acesta a făcut un pas înapoi, ca la apropierea șarpelui.

Irimie i-a văzut gestul.

Gheara amarnică a remușcării îl zgâria iar.

În vremea asta, malul vuia de ostile trecute cu luntrile și pe podul întins. Mugeau bivolii trăgând tunurile și harabalele cu poveri. Pâlcuri uriașe de spahii pe cai albi se desfășurau prin lunci.

Lui Irimie îi era destul o ochire bună, spre a-și da seama că sunt peste o sută mii.

S-a întors la călărimile boierilor.

A văzut cum spahiii îi stupeau și ei stăteau cu capetele plecate.

Apoi, s-au învârtejit într-un iuruș nemaipomenit. Au făcut cale-ntoarsă, spre Cahul, la tabere.

Au ținut-o într-un galop înfricoșător, până la pândele cele mai înaintate.

Vin Turcii?

— Vin! Vin!

Sunt mulți? Mulți?

Cam la treizeci mii! îi putem bea într-o lingură de apă!

Irimie s-a dus întins la Ion Vodă.

L-a găsit rânduind tunurile, împreună cu Toader Mujdei.

Te-ai întors, Irimie?

Precum vezi, Ion Vodă! O dusă, o venită, și vreme prăpădită! Când am ajuns în apropierea Dunării, Turcii erau trecuți dincoace, așa că ar fi fost nefolositor să mă încaier și să te las singur! Dar n-ai grijă, căci sunt prea puțini față de oastea noastră, abia vreo treizeci mii! E destul să punem cele o sută optzeci de tunuri în bătaie, și-i facem una cu pământul! Sunt la depărtare de o zi, și trebuie să ne rânduim de luptă!

Prea bine, Irimie! Chemați-l pe hatman Sverciovski, să întemeiem sfat!

Cazacul a venit repede.

L-a privit pe Irimie ponciș1.

Ion Vodă se întreba: cine să atace întâi? Călărimea lui Irimie sau a lui Sverciovski? Tătarii încă nu se arătau, așa că amândoi aveau mână liberă la Turci…

— Ion Vodă! Dă-mi mie cinstea de a-i ataca! Oștenii mei abia așteaptă să se încaiere cu o oaste mare. Auzi-i cum își ascut sulițele și săbiile!

Într-adevăr, tabăra Cazacilor vuia de țipetele fierului.

Sverciovski își apucase mânerul săbiei. Și-l strângea cu putere, de setea bătăliei. Venise doar sub steagul lui Ion Vodă, să facă treabă! La București, la Brăila, pe la întăriturile mării, luptase ca un paraleu, dar de când jinduia o luptă mare, cu

1 Ponciș – sașiu, cruciș.

desfășurări de pedestrime și călărime! Să treacă pe sub trăsnetele artileriei tot înainte, asemeni șoimului!

Ion Vodă era gata să-i dea lui cinstea atacului, însă Irimie a râs cu răutate:

Cred că nu e bine așa! Cinstea de a ataca întâi ți se cuvine Măriei tale! Vei pofti în fruntea călărimii mele, lângă mine! După un foc zdravăn de artilerie, pornim în frunte cu Ion Vodă!

Mde… știu eu? s-a auzit glasul lui Toader Mujdei. Știu eu dacă-i bine așa?

Nu te amesteca, țopârlane! a scrâșnit Irimie.

Și astfel, toată noaptea au vuit taberele de pregătire. Apoi, a doua zi în zori, când s-au arătat capetele oștii năvălitoare și când s-au rânduit de bătălie, din aripa stângă a frontului a pornit la atac cavaleria lui Sverciovski. Se cutremura lumea de chiotele Cazacilor. Fulgerau săbiile. Luceau lăncile. Ion Vodă a sărit pe cal, dând semn din sabie călărimii să se desfășoare în galop, dar atunci au năzuit spre el pâlcuri de țărani, în frunte cu Mujdei-tunarul:

— Treci peste noi, Măria ta, dar nu te lăsăm între boieri!

Taie-ne pe toți, spânzură-ne, dar treci în rândurile noastre, căci boierii te pot vinde!

Ion Vodă a dat pinteni calului, dar Mujdei-tunarul i l-a apucat de zăbale!

— Nu, nu te lăsăm între ei, Ion Vodă! Taie-mi mâinile, că altfel nu las zăbalele!

Irimie l-a amenințat cu sabia.

— Plecați! înainte! Pentru Moldova! a strigat Ion Vodă, și a rămas în rândurile țărănimii.

Trăsniți din tunuri! a poruncit Măria sa spre tunari, dar atunci un chiot de groază a trecut prin rândurile țăranilor: călărimea boierilor își scosese cușmele și le pusese în sulițe, gata să se predea Turcilor!

iată vânzătorii noștri! a strigat Ion Vodă. Trăsniți-i cu tunurile!

Cele o sută optzeci de tunuri au și început a vărsa foc năprasnic: ghiulele trăsneau drept în mijlocul trădătorilor și zburau pe sus capetele omenești, mâini, jumătăți de trupuri. Caii se prăbușeau în vălmășag, își lepădau măruntaiele în nechezaturi groaznice.

De la tunul lui, Mujdei îl urmărea prin nourii de colb pe Irimie și lungea tragerea, o îndrepta când la dreapta, când la stânga, după fuga nelegiuitului. Deodată, când pilcurile trădătorilor erau în fața Turcilor la o bătaie de săgeată, au pornit să latre spre ei și tunurile turcești, întorcându-i înapoi.

— Nici Turcii n-au în ei credință! a strigat Ion Vodă.

Trăsniți-i cu tunurile!

Prinsă între două focuri, călărimea boierilor se învârtejea, pe câmp, îngrozitor, și în spatele ei, ca după un zid mișcător de apărare, Turcii înaintau încet.

Apoi, Mujdei nu l-a mai văzut decât pe Irimie, într-un galop năprasnic, spre asfințit.

Călărimea boierilor pierise în întregime.

— Am să te ucid, câine! scrâșnea tunarul, agitându-și pumnul puternic spre fugar.

Când cele două artilerii au tăcut o clipă, Ion Vodă a văzut că fusese înșelat asupra puterii Turcilor, căci veneau spre întărituri ca roiurile de lăcuste.

Trăsniți din artilerie… Trăsniți! poruncea el, avântându-se înainte.

Cât de mulți sunt vrăjmașii, Ion Vodă? l-a întrebat un țăran, înspăimântat de mulțimea Turcilor.

Îi vom socoti în luptă!

Uneori, când tunurile încetau, nu s-auzea decât o poruncă:

— Dați! Dați! Dați!

Sabia lui Ion Vodă deschidea ulițe printre vrăjmași, tot înainte, înainte. L-a zărit Sverciovski, fulgerând capetele cu sabia lui curbată, l-a auzit chiuind cumplit. Vrăjmașii prindeau să dea înapoi, sub apăsarea călăreților cazaci. Spahii pe mândri cai albi se prăbușeau în fugă. Copitele zdrobeau piepturile răniților, răcnetele și vaietele se întețeau.

— Dați! Dați! Dați! se auzea glasul sacadat al lui Ion Vodă și turcimea se repezea îngrozită în toate părțile.

Tunurile mugeau neîntrerupt, vărsând foc și fier.

Deodată, soarele nu s-a mai văzut, acoperit de pulberile negre!

Printre mugetele tunarilor s-au auzit bubuiturile de tunet! O ploaie repede a prins să se verse, și lupta continua, năprasnică, prin șuvoaiele văzduhului.

Ion Vodă n-a mai auzit la o vreme artileria lui!

Se întreba dacă nu cumva se udase pulberea!

Când Turcii s-au tras după tunurile lor și când bătălia a contenit, Ion Vodă a văzut adevărul crunt; după pierderea prin trădare a călărimilor, a văzut și pulberea udată de ploaie! Cum va mai lupta de-acum? Ostile Turcilor veneau neîntrerupt, proaspete. Veniseră și Tătarii, în duiumuri înfricoșate.

Scapă-ți zilele, Ion Vodă! îl ruga Toader Mujdei.

Lasă-ne pe noi să pierim, dar scapă-ți zilele!

Nu, bătrâne tunar! Ion Vodă nu cunoaște fuga! Să-mi cadă capul lângă capetele voastre!

Cum s-a lăsat noaptea, oastea lui s-a tras spre satul Roșcanilor. înainte de a se apuca de săpat șanțuri, Ion Vodă a intrat în rândurile Cazacilor. Le-a vorbit astfel:

Frați și prieteni! Cu credință ați slujit Țara Moldovei!

Acum, a venit vremea să ne luăm rămas bun! Duceți-vă în pământul vostru! Vă mulțumesc pentru credința voastră nestrămutată! Ai mei m-au vândut!

Nu, Doamne! a dat răspuns Sverciovski. Boierii nu erau ai Măriei tale! Ei sunt ai nimănui, n-au țară! în ce ne privește, rămânem cu tine până la capăt!

— Câtă credință! a rostit Ion Vodă, și a izbucnit în lacrimi.

Apoi, toată noaptea au săpat șanțuri împrejurul satului.

S-au întărit acolo, încât în zori, când vrăjmașii i-au înconjurat din toate părțile și au pornit să-i bată cu tunurile, puțin le păsa vitejilor! Dar arșița se întețea cu fiecare ceas. O grijă mare a trecut prin rândurile lor, când și-au dat seama că toate fântânile satului sunt secate. A prins să-i ardă setea nemiloasă, încet-încet, ochii prindeau să le sticlească, li se uscau gurile, le secau glasurile; și să iasă din cleștele vrăjmașilor le era cu neputință. ^ Săpau adânc pământul, în căutarea apei, dar degeaba! în puterea nopții, când licăreau scânteietorii luceferi de vară, ei își lipeau buzele arse de buruienile cu rouă. Nu mai puteau vorbi decât stins, ca pe patul morții, își puneau ștergarele pe șanțuri, să le umezească rouă și le lingeau după aceea, și și le înfășurau pe după cap, să se răcorească. Gemeau prin somn, visând că beau din ciuturi și cofe pline, se visau la râuri răcoroase, la izvoare de munte… Și arșița creștea, creștea cu fiecare ceas, cu fiecare zi. Potopuri de foc pleoșteau frunzele, iarba și trupurile însetaților, iar oastea vrăjmașilor se tot îngroșa, cu bulucuri proaspete.

Când a simțit că oștenii lui Ion Vodă prind a pieri de sete, Turcii se arătau în fața lor, cu ulcioare pline, bându-le până la fund. îi trăsneau Moldovenii și Cazacii cu ce apucau, dar alții se arătau cu ulcioarele pline, să le facă în ciudă.

Într-o zi, când din rândul Turcilor s-a auzit un glas, cerând întemeierea păcii, Moldovenii și Cazacii au răspuns cu armele.

Și a doua zi s-a auzit acel strigăt.

Și a treia zi.

Nu, nu! striga Sverciovski.

Nici pomeneală! a adăugat Ion Vodă.

Însă setea a prins să-i secere cu duiumul și inima lui Ion Vodă se usca de jalea oamenilor. Uneori izbucnea în lacrimi.

— Viteji! a spus el într-o zi oștenilor săi. Decât să pieriți voi, toți, mai bine punem pace, vremelnic, până trece valul…

Un geamăt a trecut prin oști:

— Nu, Ion Vodă, nu! Pierim împreună!

Însă de mila lor, Ion Vodă a primit solia dușmanilor, care îi aduceau cuvânt scris pe hârtie că dacă pune pace nu i se va întâmpla nimic.

Ion Vodă a pus și el întrebarea: dar ostile lui vor fi lăsate să se întoarcă în pace pe la sate? Slobozi vor fi vitejii lui Sverciovski să se întoarcă la pragurile Niprului?

— Aferim! au dat Turcii răspuns. Spre încredințare că așa fi-va, să vină solie de la voi: beglerbegul nostru va jura de șapte ori, pe cartea Coranului, că nu vi se va întâmpla nimic!

Ion Vodă a trimis solie. Beglerbegul a jurat de șapte ori.

— Nu te încrede, Ion Vodă! îl rugă Sverciovski.

Moldovenii îl rugau cu lacrimi, să nu se potrivească făgăduințelor și jurămintelor beglerbegului! însă Ion Vodă a rămas neînduplecat de mila lor!

Înainte de a porni, a trecut în rândurile Cazacilor, să-și ia rămas bun. Le-a împărțit bani și pjetre scumpe. Pentru toți avea cuvinte fierbinți de recunoștință, îi curgeau lacrimile și abia își ținea firea. L-a îmbrățișat pe Sverciovski, mult, puternic, ca pe un frate la bine și la rău.

— Cui lași Moldova, dacă vei pieri? îl întrebau pământenii, sărutându-i mâna și plângând.

— Lăsați! Lăsați, căci sămânța dreaptă n-are moarte! Punem pace deocamdată, și vom mai vedea după aceea…

Apoi, toate gurile au amuțit, când Ion Vodă a trecut întăritura!

L-au văzut intrând în cortul beglerbegului!

Însă, în scurt timp, au scos un răcnet îngrozitor, când l-au văzut aruncat afară din cort, fără viață. Au mai văzut cum Turcii îl leagă de cozile cămilelor și cum e rupt în bucăți!

l-au mai văzut capul,. ridicat într-o suliță, și cum beglerbegul însuși iese din cort și-și înmoaie vârful iataganului în inima lui Ion Vodă, rugându-se Dumnezeului său crud să-i dea tot atâta vitejie cât fusese în sângele viteazului!

Apoi, deodată, ienicerii și spahiii au năvălit peste întărituri, în răcnete, cu steagurile desfășurate.

— Ne apărăm… pierim până la unul! striga Sverciovski.

— Până la unul! Până la unul! au răspuns Cazacii și Moldovenii.

— Ba, eu, unul, nu vreau să mor! a strigat Toader Mujdeitunarul. Eu am o răfuială cu Irimie! Hai, feciori, să ne ascundem până trece cumpăna1!

S-au coborât într-o fântână!

S-au acoperit acolo. Auzeau cum deasupra lor se desfășoară măcelul.

Morți și muribunzi se prăbușiseră peste ei, acoperindu-i mai bine.

Apoi, după ce măcelul a luat sfârșit și Turcii au despresurat satul, Mujdei a ieșit la lumina soarelui.

Se stăpânea să nu geamă de jalea morților!

L-au văzut și pe hatmanul Sverciovski, cu vinele gâtului tăiate. Murise cu ochii deschiși spre cristalul văzduhului nemărginit.

Tunarul Mujdei a rupt o frunză mare de brustur, l-a acoperit obrazul, să fie apărat de muște.

Zările erau pline de pulberile oștilor turcești.

Tunarul plângea de se scutura cămașa pe dânsul.

Plângeau și soții lui.

Apoi, ura nemaipomenită le-a urcat din inimi, în ochi, umplându-i de foc necruțător.

O să vă răzbunăm, vitejilor! a gemut tunarul. Haidem, feciori! ^ încotro, bătrâne?

— Și-n fundul pământului, să-l aflăm pe Irimie…

Au sărit în șa. Au dat vânt cailor!

Și cum se pierdeau în zări, parcă duceau în vârful lăncilor, mai departe și mai departe, s-o predea altor generații, facla nestinsă a eroismului neamului românesc!

1 Cumpănă – pericol.