Vulturii de pe cele șapte coline

Pământul Dacilor era de mult râvnit de Romani! La fiecare încercare de pătrundere, legiunile aflau însă o teribilă împotrivire! Se tot întorceau în Cetatea Eternă de pe Cele Șapte Coline1, cu grumajii plecați. Vestiții cuceritori își lăsaseră scuturile pe pământul Daciei! Stoluri de steaguri latine erau prinse și ținute în corturile regilor, ca semn de neîntreruptă veghe. Prin vrednicia lor și prin opunerea lor necontenită, Dacii spulberau faima încă neștirbită a legiunilor. Mândra și îngâmfata Romă se uita cu tot mai multă grijă spre miazănoaptea imperiului, unde se înălța Sarmizegetusa în față.

Către anul VII al acestei ere s-a ridicat în fruntea Dacilor Cotiso, și ca un zid a stat în fața legiunilor cutropitoare!

August a trimis asupra Daciei legiunile lui Lentulus, care a dobândit o vremelnică biruință, însă Dacii nu s-au lăsat! Alt comandant roman, Cato, a venit și el! A trecut cu pajurile peste Istru. l-a învins pe Daci, însă tot vremelnic.

Astfel, iscusiților cititori, Dacii, împreună cu Sarmații de pe râul Pyrethus și cu lasigii, și-au unit puterile, în nenumărate rânduri, apărându-se împotriva oștilor romane cutropitoare.

Decebal, fiul al lui Scoryllo, cel mai mare comandant și organizator, a luat conducerea Dacilor în vremuri negre. Era deosebit de dibaci în lupte! îl ardea de viu setea de a-și ridica țara la bunăstare și civilizație! însă, din nefericire și pentru el și pentru poporul dac, se născuse într-o epocă a vânturilor. Mintea lui cu extraordinare orizonturi l-a sfătuit să-și facă ochii roată,

1 Cetatea Eternă de pe Cele Șapte Coline – Roma.

să-și vadă întâi dușmanii, pe urmă prietenii. Așa ni-l închipuim, stând pe treptele palatului din Sarmizeofetusa, îngândurat și crunt. Aproape, peste apa Istrului, începeau puhoaiele romane zborșite asupră-i.

Împreună cu poporul său, n-aveau de înfruntat o oaste oarecare, strânsă vremelnic sub steag, la alarma cornurilor, ci scuturile întregului Univers! Porneau asupra lor și multe puteri ale popoarelor înrobite de Romani, de la nisipurile Numidiei, de la fluviile fabuloase ale Asiei, până-n Hispania și până la umbrele nordului, în ce privește armele, dacă s-ar fi strâns lăncile legiunilor la un loc și ar fi fost ridicate deasupra coifurilor, soarele s-ar fi întunecat de-a binelea!

Ochii lui Decebal întârziau în stihia de peste Istru. Și cu cât ținteau mai încolo, vedeau flote pe mări, caravane în fierbinți deserturi, mii și mii de fierării și ateliere unde barosurile băteau necontenit, transformând fierul în lănci și spade, pregătindu-se numai împotriva Dacilor!

Făcându-și iar ochii roată, să se uite câți prieteni are, Decebal s-a încruntat mai tare. A oftat. A repezit ștafetă la poporul Roxalanilor. Pe urmă la Bastarni, Quazi și Marcomani. Pe urmă, cu multă iubire și-a adus aminte de Părții îndepărtați și de regele lor Pacorus! Și pentru că la un prieten atât de bun nu trebuia să se meargă cu mâna goală, a dat poruncă solilor să se încarce cu toate bunătățile pământului dac, de la aur și miere până la chiupuri cu vin și pită… Așa a pornit solia, tocmai la bunul și sălbatecul Pacorus.

Stejarul stătea încremenit, gata să înfrunte cu coama uraganul Universului, dar sub liniștea aparenței, trunchiul și rădăcinile munceau necontenit, trăgând seva tocmai din inima puterii triburilor! Și Decebal își va fi adus poate aminte de străbunii părăsiți în ceasul greului, nevoiți a înfrunta o oaste venind tocmai de dincolo de Vavilonia! Va fi zâmbit stins către umbra celor de pe timpul lui Darius, mulțumindu-le că-i dau sprijin tocmai din adâncul pulberii.

E drept că Dacii au ieșit biruitori în bătălia înfricoșătoare, iar Imperiul roman trebuia acum să le plătească tribut, pungi cu sesterți, ingineri să le construiască cetăți și să le întindă șosele.

Dar biruind, Decebal nu s-a îngâmfat în fală, căci astfel de porniri în firea Dacului nu se aflau! A trimis cuvenitele mulțumiri Quazilor și Marcomanilor, că au venit și l-au ajutat cu călărimile. Zâmbea Decebal către vitejii lui soldați, amintindu-și cum, într-o clipă grea, au retezat coamele pădurilor din fața Sarmi-zegetusei! Au îmbrăcat pe urmă trunchiurile în cojoace, băgând astfel groază în legiunile lui Tetius lulianus… însă Decebal știa să-și fugărească bucuriile la vreme, cunoscând cât preț și câtă durată au, în nestatornicia unor vremuri ca acelea… Căci numai nebunii dorm liniștiți în fața puhoaielor, și adevărul acesta îl știa bine înțeleptul fiu al lui Scoryllo!

După înfrângerea împăratului slăbănog Domitianus, s-a ridicat în Cetatea Lupoaicei1 un om tare în braț. Era tare și-n hotărâri. Era și cutezător, îl chema Traian.

Cum a aflat despre urcarea lui în jâlțul cezarilor, Decebal s-a uitat iar în timp, cu și mai mare grijă. Scuturile Universului veneau din nou asupra-i, dar mai dese. Totuși, și-a păstrat cumpătul, sprijinit în spada sa și pe pământenii cu puteri fără secare.

A trimis legiunilor nu cuvinte de îngâmfare sau umilință! Solia sa a dus în fața Romanilor o ciupercă uriașă, cu caligrafie deasă și măruntă, pesemne în scriere și grai latin. Au citit caligrafii Romei, dar n-au îndrăznit jsă-i spună lui Traian ce poftire și ce ironie conține scrierea, însă, Traian a înțeles din sfiala și teama cititorilor că Dacii îl poftesc să-și ia și el tălpășița cât mai repede!

Decebal a dat sfară în țară, adică pretutindeni a buhnit spre văzduh pălălaia focurilor de alarmă! De la apele Danubiului2 unde-și arătaseră coamele cavaleria mauretană3 și cavaleria germană, munții s-au cutremurat de ecourile cornurilor. Triburile s-au stârnit! Tăcutele sate risipite prin văi, în lungul drumurilor și cărărilor, și-au ținut auzul spre margini. Când au aflat că iar avea să fie năvală, faurii bronzului și fierului au repezit de sub baros sapele, furcile și coasele! Au prins a curba săbii și cuțite!

1 Cetatea Lupoaicei – Roma.

2 Danubiu – numele latinesc al Dunării.

3 Cavaleria mauretană – din Mauritania, în nordul Africii.

Trimiși călări străbăteau Dacia, să stârnească oamenii din liniștea muncii și să se alcătuiască repede sub steagurile căpeteniilor! Sate după sate se rânduiau pe tăpșanele cunoscute și așteptau. Pe deasupra lor steagurile, înfățișând balauri cu cap de lup, șuierau cumplit.

Trimișii întârziau îndeosebi la prisăcari. Abia după ce sfârșeau și aceștia de pus la adăpost mana florilor, se rânduiau, ridicând armele și steagurile din cotloane! Cum prisăcărițele prindeau a plânge, după obiceiul tuturor femeilor la zbucium, bărbații scrâșneau, hotărându-le ca nu cumva să le ispitească șarpele să fugă la munte! Ci acasă să stea, lângă focul din vatră! Puhoaie de foc de s-ar revărsa, ele să nu-și părăsească satele, căci altfel, la întoarcerea bărbaților, va fi vai și-amar! Iar dacă cumva o să ajungă valul și pe-acolo, ele să ia pildă de la albine: să lase, adică, dușmanul să se apropie bine, și abia după aceea să-l înconjoare ca roiurile, și să-l înțepe cu ascuțișurile furcilor de tors..-

Porneau prisăcarii. Se aliniau sub steagurile căpeteniilor de trib.

Trimișii urcau la stânile platourilor. îi întâmpina marea alarmă a cornurilor.

— Turmele, da! porunceau bacii triburilor libere, turmele să fie ascunse, și-n stâncă dacă se poate, căci și înfometarea vrăjmașului e o armă!

— Dacă se abat cotropitorii pe la târle, și dacă vor caș dulce, ucenicii oierilor să se poarte frumos, mai ales cu căpeteniile romane: să le dea caș, însă îmbibat bine cu venin de viperă!

Coborau pâlcurile ciobanilor la drumul mare, ameste-cându-se în volbura mulțimilor pletoase, pe deasupra cărora treceau și hârâiau balauri cu cap de lup!' Prin unele locuri se urneau greu de tot plugarii, căci era o primăvară lină, și dulce, și pământul spre a primi sămânța, era numai bun de despicat! Insă, cum zăreau peste noapte atâta sfară în țară, și plugarii porneau, luând cu ei și furca, și oticul, și toporul, să le ascută mai bine în ciocnirea cu vrăjmașul!

Iar tocmai sus, la minele din preajma Abruttusl-ului, se pregăteau nepoții Agatârșilqr. La zărirea focului, aurarii au fost strigați din adâncul minelor, înțelepți bătrâni, cunoscători avani ai ' Abruttus – Abrudul de azi.

legilor și obiceiurilor, după ce adunau roată mulțimile, le îndemnau să cânte legea străveche a apărării patriei, întâi sunau cornurile, cântând începutul melodiei. Și bătrânii rosteau întâiul verset din lege. Și după aceea mulțimea toată cânta, după obiceiul rămas din vechea vreme a pribegiei. Cântau și bătrânii iertați până și de cioturile de măsele! Cântau și femeile agatârse! Și mamele cântau, la urechea pruncilor din scutece, să le transmită, chiar de la vârsta aceea, cea mai frumoasă dintre melodii, cântecul fără stingere al apărării pământului strămoșesc! Și tații cântau, înalt și solemn, însă cu un ochi la băieții lor, ca nu cumva în loc să cânte, ei să se uite la fluturii abia ieșiți parcă din razele de soare!

„Muri-vom, până la unul… f sunau cuvintele fierbinți ca focul!

Într-un târziu, s-au aliniat în pâlcuri, gata de drum la zbuciumul nemaiauzit!

Decebal sta între tarabostesprivind de pe terasa palatului adunarea triburilor. Văzduhul era numai pulbere. Zeci de mii de glasuri aminteau apropierea uraganului nemilos. Venea puterea Daciei, stârnită până și din cotloanele cele mai nordice, venea tot poporul dac, și căpetenia lui a zâmbit, de o mândrie mare și de siguranța că totdeauna va învinge, dacă va ști cârmui forța aceea bine!

Bătălia cea mare avea să se dea la Tapae2. Dacii și aliații lor s-au întrecut în spiritul de sacrificiu, însă ostile Latinului își deschideau cale tot înainte, necontenit, prin marile și desele păduri sălbatice. Călăreții Mauretani își duceau caii de căpestre, în urma pedestrașilor care deschideau drumuri cu topoarele.

Și năvăleau acvilele Romei, puhoaie-puhoaie, înzestrate cu cea mai desăvârșită tehnică militară! însă nici Dacii nu se lăsau, încât năvălitorii s-au ales cu mult sânge curs.

Câmpia de la Tapae a fost frământată de multe mii de oameni, cu cel mai îngrozitor dintre pluguri, și s-a șters iarba, și fărâme s-a făcut, iar țărâna amestecată cu sânge s-a prefăcut mocirlă. Ca un balaur gigantic cu mii de capete și cu mii de cozi

1 Tarabostes – nobilii daci.

2 Tapae – Tapia, lângă Caransebeș.

de foc răspândite pe întregul pământ, armata romană se muncea să înăbușe în verigile trupului său un popor iute ca flacăra și ca spiridușul! Și când credea că l-a strâns bine, alte oști se iveau ca din pământ, îmblătind-o cu armele. Geniul strategic al lui Decebal îi dictase locul acesta numai bun, căci în față avea apa Tibiscum1, iar din spate îl apărau munții ca niște coloși neguroși.

Însă forța năvălitorului a fost să fie mai tare decât desperarea pământenilor.

Rost hotărâtor în pierderea bătăliei l-au avut și credințele deșarte ale Dacilor: pe când se lăsa amurgul peste câmpul îngrozit de sânge, s-a stârnit o furtună, și ei au crezut că Gebeleizis, zeul cerului, nu le mai ținea partea… Așa încât Decebal s-a gândit la pace, să nu-și piardă patria!

Deci, trimis-au înaintea lui Traian niște călăreți simpli, oameni de jos, sau comați, dar Traian i-a respins de la sine! Ultima grozavă lovitură avea s-o primească Decebal de la cavaleria Mauretană, condusă de Lucius Quintus. Astfel văzând, Dacul s-a uitat o clipă înlăuntrul inimii sale și a înțeles că numai viclenia l-ar putea salva! A îngenuncheat în fața năvălitorului, l-a primit și condițiile de pace. Adică, îi va înapoia armele și constructorii și își va risipi cetățile, și de-atunci înainte va fi prieten al prietenilor Romei și vrăjmaș al mulților ei vrăjmași.

Nepricepând că Dacul a primit pacea numai spre a câștiga timp, Traian a poruncit cavaleriilor întoarcerea la Roma. S-a supranumit „dacicul” și s-a bucurat de un nemaipomenit triumf, însă, când îi era lumea mai dragă, a auzit că iar a ieșit din astâmpăr „vulpea scită”!

Dacii nu înțelegeau să-și plece fruntea! Și nici Latinul nu s-a lăsat! în capul unei armate colosale, Traian se apropie iar de apa Danubiului.

Inginerul din Damasc, Apollodor, zvârle pod peste fluviu, la Drubetis2, în anii de lacrimi 106.

Încleștarea avea să fie crâncenă și hotărâtoare.

1 Tibiscum – Timișul de azi.

2 Drubetis – Turnu Severin.

Decebal s-a întristat când l-au părăsit triburile prietene iasige1, dar s-a bucurat nespus, și până la urmă, de sprijinul Sarmaților2. Acești pribegi au răspuns chemării și au sărit pe cai, dând strigăte de spaimă. Se vor fi înfățișat la locul marii stropșiri, îmbrăcați și ei și caii lor în plăci de fier! Și pribegi fiind, deci fără casă și fără masă, vor fi pornit spre locul stropșirii sau la Sarmizegetusa, urmați de carele lor cu coviltir. Câmpul și cetatea se vor fi cutremurat de mugetele miilor de vite, de nechezatul cailor, de lătrăturile câinilor, de strigătele copiilor… Seara, în timp ce regele lor va fi urcat treptele albe ale palatului și va fi stat la sfat cu feciorul lui Scoryllo, sub ziduri se vor fi aprins miile de focuri ale marelui și îndrăznețului popor pribeag! Ce va fi văzut acel fabulos Sarmaticus? Spre a răspunde, va trebui să ni-l închipuim, împreună cu cititorii, pe Decebal, un bărbat voinic, de la munte, cu ochi albaștri, cu plete abia ieșind de sub cușma îndesată bine! Cămașa de fir ales îi va fi fost până la genunchi, peste un fel de ițari, și încinsă cu un brâu… Cam așa arăta feciorul lui Scoryllo. Ochii lui erau într-adevăr senini, dar în clipele acelea trebuie să fi avut în adânc întuneric mare!

Să ni-l închipuim venind la sfatul războinic și pe Vezinas, marele polisteu! Va fi venit sprijinit în cârja înaltă de sihastru. Se va fi uitat cu silă la luxul palatului, la obiectele ce înfățișau civilizația nouă, durată de fiul lui Scoryllo! Cu silă și cu spaimă se va fi uitat în pocalele cu vin, așteptând parcă să țâșnească din ele flacăra de pedeapsă, să ardă măruntaiele Sarmatului sălbatic care repezea pocalele peste cap, râzând în hohote! Destul că acest aspru preot al lui Zamolxis își va fi dat seama că nu-i timpul pildelor usturătoare; cu pilde umblase până atunci degeaba! Aurul agatârs de la Abruttus lucea în palat ca învelișul viperelor. Pietrele scumpe luceau în penumbre ca ochii viperei.

Vezinas singuratecul avea în față altă lume…

Afară, îl așteptau sihaștrii lui, coborâți înarmați din peșterile de la Cogaion și din tot locul unde se aflau oamenii în tăceri, însuși Vezinas, după ce a săvârșit plecăciunile de

1 lasigii – trib locuind prin Moldova, mai ales prin preajma lașului de azi.

2 Sarmați – popor locuind și prin sudul Basarabiei de azi.

cuviință, spre Decebal și spre Sarmatul îmbrăcat în fier, și-a lepădat cârja, unealta pustniciei, și a cerut'un scut și o spadă, și a sărutat steagul bătrânilor eroi alcătuit din balaur cu cap de lup.

Adusese Vezinas, din stânca aspră de la Cogaion, o armată de vulturi, așa de bine dresată, încât zburau de pe umerii asceților drept la grumajii dușmanilor, și-i apucau cu ghearele, și le scoteau ochii.

Decebal s-a întors iar către mintea sa, și s-a răsfrânt ca soarele într-o bulboacă în fierbere, gândul salvator cel puțin pentru o clipă: ce-ar fi să-l ademenească la sine pe comandantul roman Longinus, cel mai bun prieten al imperatorului? Și l-a ademenit, pe Longinus, cu cuvinte dulci, până a pus mâna pe el! Apoi a trimis năvălitorului cuvânt, că dacă nu-și ia tălpășița, Longinus va fi omorât prin cazne! Aflat între prietenie și datorie, Traian^a trirjiis un răspuns nu tocmai limpede, neștiind ce să facă. însă, între acestea, Longinus trimite lui Traian cuvânt, din hruba de la Sarmizegetusa, să-și facă datoria, căci în clipa când va primi solul cu epistola, el nu va mai fi printre vii! Și astfel, Longinus și-a pus capăt zilelor, iar armatele romane au dat năvală!

Armamentul lor era mai greu acum. Câte trei mii de oameni împingeau pe roți bârnele cu berbeci de fier la capete, spre spargerea zidurilor. Cavaleria mauretană și cea germană veneau cu cai mai repezi. Veneau legiunile a Xlll-a Gemina și a V-a Macedonica. Și altele, toate hotărâte să prindă „lupul scitic” și să-l ducă viu la Roma, ferecat în urma carului de triumf.

După un asalt cumplit, Romanii au cucerit o pădure, apoi s-au revărsat într-o goliște! Legiunile în plin puhoi au rămas o clipă înmărmuite, văzând la câteva bătăi de săgeată Sarmizegetusa! Până la ziduri au trebuit să cucerească pământul pas cu pas, căci înspăimântătoare era opunerea Dacilor! Grupuri bine strânse de luptători hotărâți să-și dea viața scump luptau cu desperare de tigri, și ca tigrii săreau în grumajii lor, după ce li se rupeau spadele, și cuțitele, și rămâneau numai cu pumnul gol! Vor fi stat dârze, până la supremul ceas, femeile dace, hotărâte să lupte până la capăt, căci le aștepta legarea în funii și robia! Și teătrânii meșteșugari vor fi venit să se împotrivească în fața cetății, căci și pe ei îi aștepta ascuțișul spadelor… Și cu cât uriașul pumn roman îi izbea să-i dea mai înapoi, Dacii Sarmizgetusei erau mai îndârjiți, mai hotărâți să stea locului, ca un zid, în care zvâcneau mii de inimi fără teamă de moarte! Și puhoiul mercenarilor venea și se îngroșa necontenit, și săgețile, și lăncile aruncate întunecau soarele, și răcnetele de luptă înfricoșau pădurile și munții.

Rar mai întâlniseră mercenarii lui Traian atâta îndârjire și neînfricare, încât, cu toate ordinele ofițerilor de a merge înainte, cohortele și cetele cavaleriei băteau în loc, la un pas de victorie, însă, încet, încet, apărătorii picau sub armele tot mai dese, picau sub bufnituri de scuturi și sub picioarele cailor, picau în sângele lor amestecat cu al năvălitorilor, și pe culmile din preajmă răsunau trâmbițele și trâmbițe răsunau la crenelurile Sarmizegetusei.

Cu cât Dacii picau, soarele cobora spre amurg, și cetatea și lumea se întunecau, și doar zările, jur-împrejurul munților, erau roșii ca o mare de flăcări.

Bărbații în lege, bătrânii și femeile nu se dădeau însă, ci, la chemarea cornurilor și la urletul lupilor cu trup de balaur, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât, să moară și să nu predea cetatea! Vestita legiune a Xlll-a Gemina, care intrase de-atâtea ori biruitoare în cetatea cezarilor, care cunoscuse apoteoza triumfurilor, și văzuse temple de aur orientale, și înfruntase oști colosale pe elefanți, și își tăiase de-atâtea ori cale prin întunecimile pădurilor Europei, și cucerise cetăți mai puternice și mai îndârjite decât Ilionul1 homeric, și-și purtase vulturii steagurilor pe sub toate văzduhurile lumii – legiunea a Xlll-a Gemina s-a cutremurat și a stat locului, deși o împingeau înainte, la asalt, ordinele vestitului împărat Traian… Bătrânii mercenari, care trăiau de o jumătate de secol în castre și-n bătălii purtate pe toate laturile Universului, stăteau uimiți în fața neînfricării acestor oameni! Mercenari în floarea vârstei, care se puteau mândri că au răpit prințese din burguri germane, scrâșneau de ciudă că nici după atâta timp de război în Dacia n-au izbutit să răpească măcar o fată!

Ilion -Troia.

Oamenii aceștia, care făceau un serviciu militar lung și de câte patruzeci de ani, și pentru care războiul era o îndeletnicire ca oricare alta, au șovăit timp scurt, dar au pornit strașnic, la sunetul stăruitor al trâmbițelor și la auzul comenzilor.

De la marii comandanți până la centurioni, toți și-au potrivit armele de atac, simțind că după aceea vor ajunge sub ziduri.

Așa s-a și întâmplat; într-un avânt cumplit, cohortele și centuriile au făcut pâlcurile dace una cu pământul! însă au stat din nou mirați, când au ajuns sub ziduri! Zeci de mii de săgeți, lănci aruncate, pietroaie și bolovani, furci și bâte, toate au căzut asupra lor ca o ploaie deasă! Degeaba băteau în porțile cetății berbecii cu cap de fier! Izbiturilor surde și necontenite le răspundeau, ca ecourile, răcnetele celor de la creneluri. Turnuri de lemn se ridicau în grabă, ticsite de luptători, însă Dacii le apucau cu căngile și le răsturnau.

La o vreme, au apărut pe ziduri uriașe ceaune cu apă clocotită.

S-au deschis și cuștile cu vipere, sus pe ziduri, și groaza a pătruns mai adânc în rândurile dese!

Cornurile sunau, ca la o amurgire a întregului pământ!

Huiau munții și pădurile. Noaptea se tot lăsa!

Des se vedea, apărând la zid, un bărbat iute, cu spada ridicată. Dar părăsea repede zidul și alerga la porți, dând în toate părțile ordine scurte.

— Murim împreună, Decebal! îl încredințară apărătorii, în timp ce în porți băteau berbecii de asalt, tot mai des și mai îndesat!

Apoi, când și-au dat seama că totul era pierdut, că opunerea lor va slăbi curând, Dacii s-au hotărât să piară împreună cu cetatea! Câteva facle, aprinse repede, au fost aruncate în temple și ghemuite la baza construcțiilor de lemn.

A urmat o noapte gigantică prin dramatism, ca noaptea din urmă a Ilionului. Romanii au stat ce-au stat, în fața gestului desperării, apoi au năruit porțile și au văzut străzile în flăcări! Pe sub flăcări au văzut o mulțime îngrozită. Romanii, se repezeau la femei și le apucau în brațe și fugeau cu ele pe sub flăcări, întocmai ca-n noaptea ultimă de la Ilion. Și tot ca-n noaptea aceea ultimă, femeile înșfăcau cu dinții beregatele răpitorilor, ori le înfigeau între coaste, adânc, adânc, cuțite din vreme pregătite! Iar prin spărturile mai ferite din zid ieșeau locuitorii din Sarmizegetusa, fugind mai la munți, să-și scape viața. Bătălia se da pe sub flăcări, înainte!

Numai la stăruința căpeteniilor, Decebal a pornit spre apus, să adune altă oaste, din rândurile triburilor. Așa a ajuns la un râușor, Sargentias. Se spune că a mutat cursul râușorului. Și după ce și-a îngropat comorile fără număr, a dat drumul apei la loc, în albia ei și-n veacul-veacului!

Dorința lui Traian de a-l duce pe Decebal viu la Roma, să-l poarte legat în urma carului de triumf, nu s-a îndeplinit!

Decebal s-a sinucis înfingându-și spada în piept! învingătorul a poruncit să i se despartă capul de trup, cu spada, și să fie pus într-un sac…

Și omorâtu-s-au cu mâna lor și comandanții ceilalți ai Dacilor, încât Traian a avut prea puțină fală la întoarcerea în marea Cetate a Lupoaicei!

Așa s-a opintit Dacia, împotriva celei mai teribile puteri, spre fala ei și spre apărarea pământului strămoșesc!