Zimbrul
Aa
De douăzeci și cinci de ani adormise Alexandru cel Bun, și parcă la anii morții lui, 1432, s-ar fi slobozit, pe frânghii de aur, în mormântul de la mănăstirea Bistrița, și timpul de liniște. Ca un vânt nimicitor a început a pustii Moldova. Tabere de boieri adverse, fiecare cu pretendentul ei, aduceau când ostile nobililor Unguri, când ostile șleahticilor Poloni. Și, cu toate că domnișorii stăteau în jilț cât cioara-n par, le era destul pentru a aduce țării lacrima și suspinul, focul și prădăciunea, nesiguranța, bejenia și moartea.
Zicala: „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, credem că în acele vremuri s-a născut, și nicidecum după aceea sau în timpurile dinainte! Tăieri de capete și orbiri între domni și sărăcirea pământenilor, iată semnul acelor timpuri!
Pe la scuturarea frunzelor din anii aceia de sugrumări, s-a arătat domnul Bogdan, feciorul lui Alexandru cel Bun, urmat de pământeni. A dat o bătălie la Tămășeni și la apa Șiretului, biruind taberele lui Alexandrei, venit cu boieri și cu cavaleria polonă! Și la Crasna s-au izbit ostile, și Bogdan a biruit, tăria lui stând în armele multe ale pământului. Și așa, biruindu-l și pe fratele său, Petru Aron, Bogdan a intrat în Suceava, hotărât să pună rânduială în furtuni.
Aflând pământenii și neguțătorii și ostile că vine cu gânduri bune, l-au întâmpinat în lauda cântărilor de clopot.
Cum și-a pus deoparte spada și s-a așezat în jilț, Bogdan al ll-lea se pregătea să dea pământului lungă vreme de liniște, să înnoade timpul slobozit pe frânghii de aur în cripta de la Bistrița, cu viitorimile.
Într-adevăr, primul an a fost dulca, și bun. Prin sate zumzăiau citerele1 și trăgeau la arcuș lăutarii, la hramuri, la nunți și cumetrii, și se bea vin și se mânca pită, după atâția ani de pojaruri2, foamete și lacrimi.
În toamna acelui an, pădurile dinspre miazăzi păreau catapitesme3 gigantice, zugrăvite multicolor. Așa le-a văzut Bogdan, de la fereastra cetății, înainte de a coborî în curți, unde-l așteptau în pâlc călăreți buni, împreună cu Ștefan domnișorul.
Curând au ieșit toți, pe sub turnul mare, pe podul lăsat deodată peste șanțul împrejmuitor, și abia când au ajuns pe câmpul Tișăuțului, la o bătaie de arbaletă4, au frânat nerăbdarea cailor, să se uite mai bine la frumusețea zilei de toamnă.
La dreapta, departe, departe, abia se zărea Rarăul, ca o mărgică în seninul limpede. Drept înaintea lor, peste păduri, se zărea dealul Oadeciului, ca un uriaș, iar apa Sucevii curgea veselă și albastră, șerpuind printre luncile desfrunzite.
Lăsându-se în vraja acelei clipe de contemplare, atât Bogdan cât și feciorul său zâmbeau soarelui călduț și bun, și zâmbeau cu încredere spre tainele nopții viitorului.
Prin mintea calmului și bătrânului voivod se perindau trecute întâmplări și bătălii grele, și era mulțumit că-și purtase fiul și și-l școlise la aspra școală a selecției, căci ce învățătură putea fi în acel veac, mai bună, decât trăirea deplină, decât mișcarea între bubuiturile pușcelor și trecerea cu grumazul printre sulițe, spade și halebarde…
Feciorul lui, Ștefan, se dovedise curajos și tare în cumpănă și la Tămășeni și la Crasna, învățând de la părintele său că prima armă a Moldovei e folosirea stihiei5 pădurilor, unde cavaleriile bine rânduite se încurcă, se amestecă întraolaltă la strâmtime, încât le poți căsăpi în voie, în sunetul cornurilor de năvală…
1 Citeră – instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal care vibrează la atingerea cu o lamă de os sau de metal.
2 Pojar – foc mare, incendiu.
3 Catapiteasmă – perete despărțitor între altar și restul bisericii.
4 Arbaletă – armă de aruncat săgeți, asemănătoare unui arc, folosită în trecut.
5 Stihie – pustietate, singurătate, sălb'ăticie.
De câte ori era cât pe ce să-l prindă pe feciorel niște cavaleri Poloni, îmbrăcați în fier, însă el a trecut printre dânșii ca năluca și s-a întors în duium, cu un pâlc de pământeni cu coase, și când picioarele cailor au fost cosite, cavalerii s-au prăbușit sub greutatea fierului de pe ei ca niște turnuri.
Deși aflat în anii mânzului, Ștefan căpătase pe obraz brăzdaturi, și era musculos și cu palmele asprite de purtătura armelor. Se putea spune că nu avusese copilărie, căci din joaca de-a Tătarii trecuse de-a dreptul în vijeliile adevărate, în experiența riscului vieții; se pomenise cu arcul de joacă între îngrozitoarele și necruțătoarele arme adevărate.
Și din pricina asta, Bogdan voivod dorea numai ani de liniște, să se poată bucura feciorul său de ce n-a avut el, să se poată bucura de tinerețe, acest plai unic, care o dată pierdut, nu-l mai poți zări decât cu regret, la alții…
Acum, Bogdan se ducea la nunta din Reuseni, mânat de două pricini: întâi, să nu-l supere pe Boldur Udeștean, prea-bogatul boier, care avea din partea lui Alexandru cel Bun privileghium^ sau uri<? cu tot venitul, adică era domn și stăpân pe moșia lui, fără drept de amestec din partea nimănui; și pricina cealaltă, care-l hotărâse să coboare din jilțul grijilor, era dorința de a-l duce pe Ștefan să petreacă împreună cu coconi și domnițe, căci dacă nu va petrece acum, în anii petrecerilor, ce fel de om tare va fi, când va fi să ia în mâini schiptrul vijeliilor?
Pâlcul de călăreți rămăsese mai în urmă.
Ștefan a zâmbit spre tatăl său, întrebându-l ce acoperișuri se zăresc înainte, departe…
Bogdan voivod i-a răspuns blând, că se văd sălașurile robilor tătari din Bosanci și că acest sat mare e al lui Boldur Udeștean, cel mai cuprins boier miluit cu privileghium, stăpân pe toată valea Sucevii, pân' la confluența cu Șiretul.
Și fiindcă feciorelul a stăruit, punându-i alte întrebări, Bogdan voivod s-a uitat la soare, să vadă cât mai are până la
1 Privileghium (privilegiu) – drept, favoare; act prin care se acordă un drept.
2 Uric – act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut.
scăpătare; și prinzând a grăi, perinda prin fața fiului său imaginea rânduielilor Moldovei.
Așa erau rânduielile din cel mai îndepărtat veac, ca voivodul să fie stăpân pe tot pământul țării și pe toate avuțiile, de la față și de sub pământ; și era stăpân peste ape și avuția lor; și iată de ce se înghesuiau la vremea aceea de vifor pretendenții, căci nu veneau la masă goală sărmană, ci la hram1 lung cât țara și cât durata domniei! însă voivod Bogdan n-avea să aibă masă întinsă, căci moștenise vremuri strâmte. Gropnițele uriașe din târgurile domniei erau goale, căci nu se strânsese de mult birul găletăritului; și acele depozite ale Domnului erau goale, și ploua în ele, iar pietroaiele de acoperire erau cuprinse încet-încet de rădăcini și ierburi. De mult, deci, șirurile lungi de care cu coviltir nu mai aduceau grâul cuvenit domniei prin dare; după cum, de mult nu se strânsese vama de pe oi și nici vinăriciul, adică darea pe vin; nici albinăritul…
Degeaba s-ar fi dus globnicii prin sate, să dea mare strigare cnejilor, să adune birurile către Domn; căci vremurile nu îngăduiseră omului să are și grâului să se coacă! La fel, nici fânarii n-aveau de ce să ia cnejii satelor de grumaji, căci prin fânul țării trecuseră cavaleriile străine și para focului.
Nici cu dările în bani nu stătea bine în vremea aceea, așa încât haznaua2 domnească era mai mult goală decât plină, și nici de la vămi nu se putea strânge nimic, căci și vămile se stricaseră, drumurile de comerț căzuseră pradă neliniștii, focului și hoților.
iată, de pildă, la un pas, vama de la Tișăuți… Podul umblător stătea repezit de ape, de partea cealaltă, iar peste casa vămii cârâiau ciorile și se scuturau frunzele arborilor bătrâni.
Și așa erau toate vămile țării Moldovei; și de mult nu se arătaseră nici carele Liovenilor dinspre Nord, nici ale Brașovenilor dinspre Soare-Apune, căci nimeni nu putea da încredințarea neguțătorilor că se vor întoarce cu viață și cu bani.
1 Hram – praznic, masă festivă care se obișnuiește în ziua de sărbătoare al cărei nume îl poartă o biserică.
2 Hazna – vistierie.
Însă Bogdan voivod avea planuri mari și îndrăznețe, să tocmească la loc ce stricaseră anii crânceni, tot ce rânduise cu chibzuință și blândețe tatăl său, Alexandru cel Bun-bătrânul… Curând, încă înainte de căderea iernii, va rândui țara, așa fel ca toți să fie la locul și la rostul lor! Va chema pământenii la lucru la cetăți, cu carele și cu brațele, și va statornici legea și datoria posadelor, adică paza cetăților și fruntariilor. Deocamdată, toate erau paragină, și Bogdan nu putea și nu voia să piardă de la sine dragostea pământenilor, cerându-le munci și biruri peste putere.
Adevărat este că voivodul era stăpânul întregului pământ, dar dacă se socotea bine, prea puțin era al său, și acest adevăr îl rodea cumplit! La vremea aceea, pământul Moldovei era împărțit în zeci de țări de sine stătătoare, moșiile celor cu privileghium sau uric cu tot venitul! Fiecare privilegiat era stăpân deplin asupra averii și oamenilor din cuprinsul zecilor de sate, fiecare își avea și judecători, și strângători ai dărilor, și oști, și chiar curți împrejmuite cu zid și turnuri de apărare. Se putea deci bizui Bogdan pe o putere afiată aproape total în mână străină? Să fi îndrăznit oamenii domniei să intre în hotarele celor cu uric! Să fi îndrăznit să întrebe măcar cum stau oamenii pe-acolo cu împărțirea dreptății și osândelor! Judecătorii domnești se puteau amesteca doar când era vorba de moarte de om sau răpire de fată fecioară; încolo, privilegiatul hotăra uneori până la luarea capului! Și chiar când moarte de om se întâmpla, veneau împlinitorii Domnului să ia dușegubina, și asta se întâmpla doar din an în Paști, și atunci oamenii voivodului ieșeau din hotarele privilegiaților jigniți și uneori fugăriți cu câinii. Putea crește bunăstarea Moldovei, așa împărțită în atâtea puteri de sine stătătoare?
Chiar și târgurile erau menite căderii în ruină, căci meșteșugurile se opriseră, în niște vremuri tulburi ca acele! Dar, la drept grăind, privilegiații n-aveau nevoie de propășirea meșteșugurilor de la târguri, căci aveau tot ce le trebuie în cuprinsul curților și moșiilor! Robii le făureau lucrurile mai grele, din aramă și fier, le durau chiar și arme, și unelte, și care de povară, și vase de lut, și era vai și amar de cel ce ar fi scornit o unealtă nouă și ar fi vândut taina ei unui privilegiat străin… Se vedeau și la Țara Moldovei robi cu mâinile tăiate sau cu ochii scoși, sau cu limbile smulse, să nu mal” poată trece taina dincolo de zidurile înconjurătoare.
În ce privește lucrul pământenilor, ei își durau singuri tot ce le trebuia, de la resteie1 până la înaltele și înfloritele arcade ale porților, de la lingura din lemn moale de paltin până la leagănul pruncilor.
Aceasta fiind starea adevărului, neînflorirea târgurilor părea firească, după curn firească părea și rămânerea Moldovei în urmă, atât de departe de noile descoperiri de tot felul ale timpului. Moșiile privilegiaților erau ca niște inimi pulsând singure, însă Bogdan voivod, ca om al veacului său plin de noutăți și frământări, își da seama că așa nu era bine! E drept că în schimbul stării lor, privilegiații erau datori să răspundă chemării domnești, să vină cu satele la vifor, dar, de cele mai multe ori, treceau în oastea vrăjmașului cu toată puterea lor de arme!
Și tot ca om luminat al veacului, Bogdan da fiului său seamă despre starea adevărului, ca să știe, căci zilele omului sunt trecătoare! Fratele său, Petru Aron, se afla în Polonia, cu o ceată de privilegiați, și putea veni oricând cu război, și asta-l rodea la inimă pe Bogdan și acum, în timp ce grăia și frunzele din arbori cădeau în amurgul prelung asupră-le.
Chiar și Boldur Udeștean, către a cărui așezare călătoreau, trăgea cu ochiul spre Polonia, așteptându-l pe Petru Aron în taină. Bogdan voivod știa acest lucru. A căzut în gânduri și-n presimțiri negre! S-a uitat cu milă la feciorul său, întrebându-se ce se va face în zilele lui dacă rămâne singur, atât de tânăr…
Și pentru că feciorul i-a răspuns zâmbetului cu ochii lui albaștri și limpezi plini de dorul de a asculta mai departe cuvântul de învățătură, Bogdan voivod a prins iar să grăiască, blând ca amurgul și picurarea frunzelor.
I-a arătat cum, încă din bătrânii cei vechi, Dragoș și Bogdan, starea Țării Moldovei alta era. Tari au fost cândva ostile cu vatamanii2; și cu lucrul și împărțeala în devălmășie3; însă rânduiala asta s-a stricat demult, demult… nimeni nu-și mai aduce aminte când.
1 Restei – bară în formă de cerc, făcută din fier sau lemn, cu care se închid laturile unui jug, fixând grumazul animalului.
2 Vataman (hatman) – comandant de oști (în orânduire feudală)
3 Devălmășie – stăpânirea sau folosirea în comun a pământurilor satului.
Dar la drept vorbind, oare nu tot privilegiații au cuprins obștile și le-au dat neființei? Stând strâmb și judecind drept, așa era; căci, dacă fericiții boieri au primit de la vechii voivozi uric cu tot venitul, pentru o obște, fericiții privilegiați au distrus-o, călcând în picioare drepturi și obiceiuri vechi! Pământenii, stăpâni de-a valma, au fost osândiți încet, încet, să plătească stăpânului biruri grele și dijme1, încât binefacerile vieții obștești doar cu numele au rămas.
Grelele osânde și angarale hotărau oamenii să-și părăsească vatra satului, cu mormintele părinților, și să fugă în locuri cu rânduieli mai blânde sau de-a dreptul la tâlhărit, în codri!
Crăpa inima privilegiaților, după cât mai multe brațe omenești.
Uneori își chemau pâlcurile de oaste în poruncă!
Se repezeau spre obști libere sau spre câmpiile altor privilegiați.
Le răpeau oamenii!
Mai fericiți erau, cândva, pământenii dăruiți de domn privilegiaților, odată cu pământurile, căci erau totuși stăpâni și dădeau numai dajdie2 din rod!
Vai și-amar era, însă, de cei ce nu puteau plăti! Trebuiau să se vândă!
În ani grei, ca cei ce-i parcurgem, Moldova cunoscuse foametea.
Și nouri de lăcuste se arătaseră! Mâncaseră până și spinii! Și, totuși, la vremea războiului, dajdiile trebuiau plătite!
Cum nu se poate scoate apă din pulberea fierbinte a drumului, tot așa nu se puteau stoarce bani din punga pământenilor moldoveni! Și, atunci era vai și amar de pielea bietului om sărman!
Dacă nu se arunca spre libertatea codrilor, trebuia să se înfățișeze plecat, la treptele privilegiatului, împreună cu ai săi, arătând că de bună voie se vând!
Câteodată, când se trezeau privilegiații, dimineața, sameșii3 le aduceau știre că satele sunt pustii de oameni; și dacă se uită bine, departe în zare, măriile lor mai pot desluși pulberile exodurilor…
1 Dijmă – dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, zeciuială.
2 Dajdie – dare, bir.
3 Sameș – administrator sau logofăt de moșie; strângător de biruri.
Încet-încet, plaiurile libere au fost călcate de laba neîndurătoare; încât, mândrul om liber pe ogorul său; mândrul om liber, săvârșitor de fapte de arme cu vitejia paraleului, plătea până și zeciuială din găini!
Primăvara, când ciocârlia se ridica și-și rotea prâsnelul de aur pe firmamentul Moldovei, mândrul om liber o privea din pridvorul său; și după ce o saluta și-i mulțumea, înșfăca plugul și ieșea la câmp, însetat de soare și zile bune! Și deodată, cum se apropia de glia aburindă, se freca pe la ochi și stupea1 de mirare, ca într-o vrajă drăcească! Oare cine îndrăznise să-i cuprindă glia și să i-o are? Până să se dumirească, veneau credincioșii privilegiatului și-i porunceau să-și vadă de drum, să se supună și să se socotească dijmaș, căci altfel rău fi-va!
Cuvântul înțelept, că „până la dumnezeu, sfinții îți scot ochii”, și pe vremea aceea s-a născut, căci cine putea ajunge la treptele Domnului, să se plângă? Domnul era departe, și atât de sus, iar privilegiații, la un pas; și vrând-nevrând omul trebuia să pună pace cu ei și dijmaș să fie!
Bogdan voivod nu putea suferi nedreptatea. Știa că dedesubtul liniștii aparente, dedesubtul frumoaselor priveliști de toamnă, poporul moldovean gemea sub laba nemilostivă!
În ce privește uneltele țării, erau în urma timpului și ele; și văzuse Bogdan cu ochii lui, în Țara Românească de peste munți, fiare de plug noi și mari, care scurmă glia până-n măduvă; însă Țara Moldovei n-avea parte de ele! Să cheme neguțătorii sau fierarii de-acolo, să aducă unelte noi, peste putință îi era, în starea de sărăcie și neliniște! Dacă va fi să fie, dacă va putea da țării pacea lungă, lungă, va” încheia cu Brașovenii și cu Liovenii înțelegeri în regulă, ca pe timpul tatălui său, și altele vor fi brăzdarele Moldovei… Deocamdată, oamenii folosesc scurmătura de lemn, care abia zgârie ogorul, și mulți s-au întors la metoda și mai rudimentară, a plugului de foc!
Încă de cu primăvară, cum crivățul prindea a se alina, pământenii urcau în codri, și-i aprindeau, și-i ardeau, și-i
1 A stupi – a scuipa.
curățau, astfel dobândind câte-o palmă de loc pentru semănătură! Și cum strângeau holda, toamna, lăsau locul părăginirii; iar în primăvara următoare, intrau iar în codri cu plugul focului, dobândind altă palmă de pământ; cea veche fiind lăsată navalei spinilor și lăstarilor.
Cunoască oricine că așa nu putea fi pâine bună și destulă pe masa nimănui! De aceea, dacă va fi să fie, și-n latura asta va fi făcută rânduială deplină; și bogățiile vor crește; omul pământean va avea cât îi trebuie; și va avea de unde da și domniei; și privilegiaților; și egumenilor, dijma din secara cu spic cât vrabia…
Altă binefacere, întreruptă de vifor și de chiorârile și sugrumările dintre domni, era rânduială atât de bună a sloboziilor! Slobod să fie omul pământean să se ducă în ținutul marilor păduri, și dacă vrea să aibă glie multă, să asude la desțelenire, să descopere în fața soarelui întinderi, să fure codrului și pustiei vetre de sate noi, eleștee și pășuni și tot ce aduce folos omului și vitelor sale!
Deocamdată, vechile slobozii, întemeiate încă înainte de Alexandru și întărite de el cu documente de scuteală, zac sub laba privilegiaților, pământenii fiind supuși cu sila… Și dacă acesta era adevărul, cărui om îi mai ardea să urce la codru, să se ia la trântă cu sălbăticia semeață a stejarului?
Cum bine se vedea, totul era vraiște, ca după trecerea unui vânt năprasnic!
Uneltele, care au mânat omenirea înainte, de Moldova nu se puteau apropia! Lipsa îndelungată a unei mâini bune de gospodar, pretutindeni își vădea prezența, și ar fi destul dacă s-ar aminti și de starea vămilor!
iată, de pildă, sărmanul dijmaș! După ce și-a dat partea privilegiatului sau egumenului, i-a rămas și lui atât cât să-și ducă zilele până la anul! O parte din grâu o va duce la târg, să ia în schimb pălării brașovenești pentru băieți, atât de rare și scumpe de la stricarea rânduielilor… Va cumpăra și un opaiț1, poate și câteva cuie… Apoi, se va întoarce acasă, în carul tras de
1 Opaiț – lampă mică, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus în seu, untură sau ulei.
vituțele plăvane, și femeia va face gură, că ei nu i-a cumpărat nimic; dar, lasă… oare nu știe ea lucra totul, cu mâna ei, în casă? Va toarce lâna, tunsă de pe cele câteva mioare, și în loc să țese bărbatului cioareci1 de pănură2, își va face ei o catrință3 frumoasă! Va colora lâna în fel și chip, și cu zeamă de arin, și cu zeamă de laptele câinelui, și cu alte buruieni numai de ea știute, încât catrință ei va avea toate nuanțele curcubeului… Ce-i trebuie gospodinei noutăți, când vătalele și suveica abia așteaptă?
Toate ca toate, dar de sărbători trebuie pe masa omului o pâine albă, și deci grâul rămas pentru gură trebuie măcinat!
Și astfel, pământeanul pune în car trei-patru saci și, hăis-bouleni, spre moara privilegiatului sau mănăstirii! înainte de a porni, trage o suduitură zdravănă, căci o grijă întunecată nu-i dă pace: câtă vamă i se va lua la moară? Vameș va fi fiind oare tot tâlharul de călugăr bărbos, sau tot lacomul acela cu bot ascuțit de vulpe, credinciosul privilegiatului?
Însă, până să ajungă la târguiala cu tâlharii de la moară, are de trecut prin alte vămi!
Credem că pe-atunci au scornit oamenii chinurile cu cele șapte vămi ale văzduhului!
Cei trei saci vor fi vămuiți până la moară de câ'eva ori, întâi, la podul umblător de peste râu! Cu toate că încărcătura e ușoară și carul poate trece prin vad, vameșul de la pod va lua vamă, încât prea puțin va rămâne pentru bietul om, după ce-l vor vămui și credinciosul privilegiatului și bărbosul cu comanac4.
Aceste amănunte le știa prea bine Bogdan voivod; și le mărturisea feciorelului său, să știe… Vama trebuia să se dea, însă pe cinste și dreptate; și nu să fie omul de șapte ori jupuit! Și-n această privință trebuie făcută regulă, căci numai frumos nu-i sade cuiva să poată îndrepta un rău și totuși să stea cu mâinile cruciș!
Feciorelul își întipărea totul în memoria proaspătă ca fagurul, pentru o zi când va fi să ia în mâini schiptrul vânturilor.
O, câte greutăți avea înaintea sa Bogdan, părintele feciorelului! l-ar fi trebuit ani o mie să îndrepte tot ce stricaseră răii și lăcomii, tot ce încurcaseră vânturile într-un sfert de veac de zbucium!
1 Cioareci – pantaloni țărănești, strânși pe picior.
2 Pănură – aba, țesătură groasă.
3 Catrință – îmbrăcăminte tradițională, specifică portului femeilor românce, bogat împodobită, care servește ca fustă sau ca șorț.
4 Comanac – acoperământ al capului, de formă cilindrică, din lâna sau pâslă, purtat odinioară de bărbați.
Cu silă s-a uitat calmul voivod, și la apus, și în urmă la miazănoapte, căci și Ungurul și Leahul cereau să le fie vasal! Ca mijloc de amenințare, Leahul îl ținea pe Petru Aron, rivalul și fratele său, gata oricând să-l repeadă la Suceava! Iar înainte, departe, se zărea tot mai bine, la geana Mării și Dunării, iataganul curbat al Turcului.
Pentru Bogdan, învățătura era lămurită bine, iar feciorelul abia o deslușea; să nu ai a face cu doi dușmani deodată! Fă ce poți, și pe unul încurcă-l și ține-l cu botul pe labe, până ce pe celălalt îl stropșești1 și-l amesteci cu țărâna!
Iar de va fi să fie vrun rău în țară, feciorelul să treacă în Țara Românească de peste munți, la domnul loan de la Hunedoara; sau în cealaltă Țară Românească, la Vlad Țepeș…
Asta, numai dacă Bogdan voivod va pieri, în luptă dreaptă sau de sabie hicleană2!
Dedesubtul pământenilor, în și mai adânc întuneric, viețuiau robii, mai cu seamă Tătarii și Țiganii, și-și treceau starea din tată-n fiu și din neam în neam. Unii Tătari erau prinși în războaie și aduși spre” a munci gliile Domnului și privilegiaților, dacă nu erau trecuți prin ascuțișul săbiei încă pe câmpiile înfrângerii.
Însă, din timp în timp, domnii porneau și singuri războaie împotriva vecinilor, aducând pe moșii mulțimi în funii, așa cum în veacuri mai apropiate se furau cârduri de vite!
Dar, întorcându-ne la robi, trebuie să mărturisim că dacă un rob lua de soață o femeie liberă, îi punea și ei pe tâmple cununa robiei, o dată cu cununa de nuntă! Dacă roaba lua de soț un bărbat liber, prin însurătoare devenea rob și el.
Voivozii erau stăpâni peste toți robii din întinsul țării; se aflau la cămările diecilor3 catastife anume, unde toți erau scriși cu numele lor, cu îndeletnicirea și locul unde se află. Din vreme-n vreme, voivozii miluiau privilegiații, dăruindu-le robi și roabe, iar dacă cumva globnicii prindeau robi fără stăpân, îndatorați erau să-i aducă la cămările domniei, să fie scriși la catastif! Și dacă, ferească cerul! un privilegiat sau un om al său, sau un călugăr, ucidea vreun rob de la vro curte străină, era osândit nu să ispășească pentru moarte de om, ci rob în loc să dea!
1 A stropși – a zdrobi, a sfărâma în picioare, a strivi.
2 Hiclean – viclean, trădător.
3 Diec (diac) – scriitor și slujbaș al vistieriei în țările române, grămătic.
Când a ajuns cu istorisirea aici, Bogdan voivod s-a oprit, căci tocmai se auzeau între acoperișurile Bosancilor izbituri de baros.
Peste câteva clipe, Ștefan, feciorelul Domnului, vedea în făurăriile lui Boldur Udeștean robi dezbrăcați pân' la jumătate, bătând fierul și trasformându-l în lacăte și clești, în cuțite, în căldări și tingiri; și băteau ciocanele în ritm sacadat; scânteile roiau ca bondarii în lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului. Dar strașnic avea să se minuneze feciorelul, deslușind în alte făurarii meșteri subțiind fierul și modelându-l în săbii și halebarde, în scări pentru săi, în zăbale, topoare și buzdugane… înainte, departe, departe, deasupra pădurilor, la răsărit, scânteia în soarele scăpătând o turlă, și atât Bogdan cât și feciorelul său și-au întors privirile într-acolo. Cum era pace desăvârșită, ei au stat să asculte freamătul liniștii înserării. Oștenii din pâlc s-au oprit și ei.
Stins s-a auzit, undeva în codri, tocmai sub dealul Udeștilor, mugetul zimbrului. Era ca un oftat ori ca o picurare de frunză. Și când mugetul s-a auzit iar, ceva mai tare, poate ca un foșnet de undă, Bogdan a oftat; feciorelul s-a semețit spre tăcerile dominate de păduri.
Au pornit mai departe, privind turla mănăstirii de la Vorona.
Așa a aflat Ștefan că mănăstirile erau o putere negrăit de mare, căci stăpâneau moșii nesfârșite, din daniile domnești sau luate cu hapca; așa a aflat de nesfârșitul număr de robi mănăstirești, de morile mănăstirilor, de iazurile întinse; și de dreptul egumenilor de a judeca uneori chiar și moartea de om și de a da osânde pân' la tăierea capului… Pământenii erau dăruiți mănăstirilor, o dată cu pământurile și satele; și deseori se întâmplau certuri și sfadă mare când cereau dreptul de strămutare spre tărâmuri mai libere…
Averi uriașe strângeau egumenii și din rodul câmpiilor; și din albinărit; și din iazurile cu pește; încât și mănăstirile erau ca niște țări de sine stătătoare… și mai aveau mănăstirile mori multe pe ape; și pământenii erau îndatorați să macine numai la morile lor, dând legiuită vamă.
Ascultând feciorelul cuvântul părintelui său, se întreba de mult în sine un lucru grozav și chinuitor – se întreba, și pe sfânta dreptate! dacă averea Moldovei era împărțită în atâtea părți, în ce sta puterea voivodului? Cum putea face față întreținerii oștilor, cumpărării de arme și mai ales vrăjmașilor dinafară, dacă nu ținea sub schiptrul său tot ce alcătuia puterea?
Întrebarea prindea forme nelămurite în mintea lui ageră, dar atât de tânără; însă n-a avut nevoie să-și chinuiască fruntea, căci Bogdan voivod și-a reînceput cuvântul, după ce s-a uitat în urmă, la pâlcul de oaste…
A mărturisit fiului său, ca o împărtășanie supremă a acelor ceasuri, că ținta cea mare a vieții sale va fi tocmai lupta pentru strângerea puterii sub schiptru unic!
Cel mai mare vrăjmaș al lumii și-a arătat turbanul în zarea Moldovei! Și, apoi, unele curți și cetăți dăruite cu uric cu tot venitul, au fost cuiburi de șerpi unde s-a clocit veninul urâciunii și hicleniei, unde s-au hotărât ivirea pretendenților veniți cu sânge și lacrimi peste țară… La astfel de privilegiați au stat pe rând domnișorii care s-au sugrumat și și-au scos ochii, un sfert de veac în capăt, iar Petru Aron stă la pândă în Pocuția, înconjurat de privilegiați hicleniți!
O ură neagră ca întunericul a încruntat fața voivodului; dar s-a stăpânit, să nu-strice inima feciorelului și să nu bage de seamă pâlcui. în afară de asta, trebuia stăpânire de sine și răbdare îndelungă, după exemplul morilor încet ale timpului, care macină munții și întind pe aria trufiei lor aria mărilor; și usucă tot cu aceeași încetineală mările, cum ar usca lacrimile sau rouă câmpului.
Destul că feciorelul a înregistrat bine în adâncul memoriei tinere spusele părintelui, și a văzut în adâncul vorbelor tot ce trebuia! A mai înțeles că puterea Moldovei stă jos de tot, unde freamătă mulțimile; adevăr văzut la Crasna, când au venit în ajutorul Domnului ostile pământului, dărâmând ca pe niște turnuri fala cavaleriei polone! A înțeles că tatăl său este om drept și nefericit; și în candoarea vârstei lui, feciorelul credea că-i poate șterge nourul de pe frunte cu o sărutare! Aflase cât de cât din rânduielile țării Moldovei, și multe din cele auzite l-au mișcat, i-au pus inima în ritm mai repede, mai ales auzind despre nedreptăți. Multe l-au revoltat pe feciorelul Domnului; și inima lui proaspătă ca dimineața se înnoura, dându-și seama că tatăl său domnește pe-un puhoi adormit.
Cum trecuseră de satul Bosancilor, și cum au urcat dealul la Luncușoara, amândoi s-au uitat în urmă, și printre culorile toamnei se zăreau turnurile cetății luminate ca de-un pojar. Se distingeau clopotele Sucevii, ca suspinele. Sau, poate, erau numai zimbrii în adâncul pădurilor udeștene, boncăluind la apele singurătăților; și le răspundeau alți zimbri, din pădurile veacurilor.
Destul că, privind pojarul de pe turnuri și ascultând, Bogdan voivod a oftat.
Feciorelul s-a îngălbenit.
Și unul și altul simțeau nelămurit că fac un drum primejdios!
De ce oare?
Niciunul, nici altul n-ar fi putut spune, însă teribilul simțământ le-a crescut când au zărit Reusenii, cu cetățuia lui Boldur.
Zidul împrejmuitor avea creneluri, iar în turnul de deasupra porții se vedea straja în zale și cu halebardă.
A răsunat un corn.
Înlăuntrul s-a auzit freamăt scurt.
Abia când a văzut că poarta nu se deschide îndată, și că e lăsat să aștepte, Bogdan voivod a simțit fulgerul jignirii; dar s-a stăpânit.
Feciorelu! și-a dus mâna la jungher.
Însă poarta s-a deschis.
Se auzeau glasuri de oșteni, grăind și dând porunci, pe nemție.
Înalt, pietros, bărbos și trufaș, boier Boldur s-a înfățișat cu pas calm.
S-a descoperit încet.
N-a îngenuncheat.
Numai s-a înclinat puțin, poftind oaspeților bună venire și făgăduindu-le, după legea vasalității, consilium et auxilium1…
Apoi, după ce pâlcul de oaste a intrat, porțile s-au închis.
Lăutarii au prins a cânta.
Bogdan și feciorelul s-au așezat la masa mare, între boierii bătrâni.
Erau și coconi la masă.
Și domnițe.
S-au sculat și au închinat, boier Boldur numai prefă-cându; se că repede oala cu vin spre gură!
Însă și Bogdan așijderea făcea, deși boier Boldur luase băutura de credință, jurând pentru a zecea oară că-i gata oricând să dea Domnului cuvenitul consilium et auxilium!
— Tătuță, nu-i da încredere! îi venea feciorelului să țipe, dar ochii lui Bogdan zâmbeau spre el:
— N-ai teamă, feciorel!
Deodată un vânt mare a izbit ferestrele! Peste o clipă, răpăia furtuna de toamnă. Lumânările au clipit speriate în sfeșnice și-n ulcioare. Una câte una, s-au stins.
Afară se petrecea un vălmășag!
Pumni grei băteau în uși!
Într-o clipită, s-a arătat un oștean de-al voivodului!
Horcăia, arătând cu mâna afară.
A izbutit să geamă:
— A venit Petru Aron…
S-a auzit hohotul de râs al lui Boldur.
Ușile s-au năruit.
Petru Aron s-a arătat în prag.
S-a repezit spre Bogdan.
L-a lovit cu sabia în grumaz.
A țâșnit sângele, stropind bucatele, coconii și domnițele.
— Pe fratele tău! a răcnit careva.
— Da, chiar pe fratele meu! Unde se află Ștefan, fiul fratelui?
Totul s-a petrecut într-o clipă. Săbii și scuturi l-au apărat pe Ștefan, la furișarea afară.
Cu capiul gol, prin ploaia repede, el urca Dealul Crame|, spre codru, îl urma doar un om, un pământean necunoscut, îl apucase de mână.
' Consilium et auxilium (lat.) – sfat și ajutor.
— Spre Transilvania, domnișorule! a spus o singură dată și în urmă răsunau cornurile și nechezau caii vrăjmașilor.
Nu s-au îndepărtat prea mult.
S-au oprit într-o singurătate neagră, la câteva bătăi de arbaletă.
S-au zărit facle, dar s-au pierdut toate și repede, în alte direcții.
Ștefan sta în coliba de crengi a pământeanului. Se uita în umbrele codrului. Cum ploaia contenise și lumina luna, deslușea exodul fiarelor speriate. Țâșneau cârdurile de căprioare, sărind peste pârâu în salturi arcuite. Le împingeau din urmă cerbii cu coarnele rămuroase.
Pământul s-a hurducat ușor, când au prins a năvăli spre râpi zimbrii în cârd compact. Mugeau, și parcă-și urmăreau rostogolirea hohotitoare a boncăluiturilor.
Apoi, pământeanul a râs spre fugar, încredințându-l că oricât va fi în seama stihiilor, să n-aibă teamă! l-a pus pe umăr sumanul său mirosind a fum; și l-a petrecut spre apa Moldovei și spre Bistrița; iar când s-au zărit străji la brazda Țării Românești de peste munți, a urat copilului orfan și nefericit drum bun!
Așa a început feciorelul Ștefan pribegia lungă de șapte ani.
A trecut brazda Țării Românești de peste munții, ducând cu sine imaginea îngrozitoare a morții tatălui și hotărârea de a se răzbuna, oricum și oricâtă vreme ar trebui să treacă!
Știa însă din învățăturile proaspete ale tătâne-su că nimic nu se înfăptuiește din senin și vânt, ci prin răbdare, cumpăt și organizare. Trebuia să se înfrângă, să muncească din răsputeri, să se pregătească răbdător și tăcut pentru ceasul cel bun al viitorului, îl învățase părintele său că răbdarea macină munții și usucă mările, și cu acest exemplu feciorelul a trecut brazda, către castelul de la Hunedoara, unde mai fusese odată împreună cu tatăl său.
Dacă n-ar fi fost și alți eroi împotrivitori puhoiului otoman, loan de la Hunedoara, Domnul Țării Românești de peste munți, ar fi putut să umple cu umerii lui acel timp, tot!
După cum știut este, tatăl său, Voiaj Românul, fost-a și el viteaz mare al vremurilor sale; și pentru faptele de vitejie săvârșite răsplătit fost-a, dăruindu-i-se domeniul Hunedoarei.
loan, marele viteaz de mai târziu, a fost întâi luptător în armatele ducelui de Milano. Intrând în slujba Ungariei, i s-au dat și lui multe stăpâniri în Banat. A fost și ban de Severin, și voivod al Transilvaniei, și regent al Ungariei. Armata lui, atât de vestită prin vitejii, era alcătuită în primul rând din țărani și mici nobili.
Însă, înainte de a trece la faptele lui de arme, se cuvine să ascultăm și o legendă, căci mare încântare și mare bucurie sunt ele! Le-am putea numi, grăind pe sfânta dreptate, sare a bucatelor și izvor în pustie!
iată, deci, ce se spune despre sămânța Corvinilor: Pe când era mic, loan se juca odată cu un inel! Și pe când se juca el așa, se spune că s-ar fi repezit un corb și i-ar fi luat inelul, urcându-se în văzduh. Și se spune că așa s-a născut numele „Corvin”, dat marii familii a viteazului, adică după corbul acela. Și se spune că cei ce au văzut cum a răpit fiara văzduhului inelul au citit în întâmplare un semn că fiul lui Voicu va fi în zilele lui om mare și vestit, spre norocul pământenilor transilvani!
Într-o zi, demult, demult, au sunat la creneluri cornurile de la Hunedoara, vestind un alai din miazănoapte, loan voivod a binevoit să-și arate fața la soare și să surâdă. îi veneau de departe, de la Moldova, în ospeție, un crai și-un crăișor.
Când a sunat din cornuri pâlcul Moldovei, portalul s-a deschis cu solemnitate. S-au rânduit pe două rânduri oșteni întru onoarea clipei. Erau oșteni bătrâni ascunzând, sub scuturi grele, brațe rănite în înfricoșate încleștări cu Turcii. Ba, unii, din straja de onoare, aveau pe câte-un ochi bandaj, semn că orbiseră în flăcările cetăților sau în grindina sulițelor. Craiul oaspete era destul de alb la tâmple. Crăișorul era iute în gesturi și ochii îi umblau repede, de la oștean la oștean, minunându-se de greimea1 făpturilor, de mulțimea rănilor și, mai cu seamă, de greimea armelor. Abia-l stăpânea bătrânul crai, ghiontindu-l ușor cu cotul, să se astâmpere…
Deodată, după ce au descălecat, s-au văzut față în față cu eroul legendar, cel ce stropșise duiumuri de Turci la Varna, la burgul Sibiului și la Belgrad… S-au închinat unii spre alții, în 1 Greime – mulțime, grosul unei armate.
timp ce rânduitorul țeremoniilor striga numele, rangurile și numele țării oaspeților.
Măria sa Bogdan voivod, Domnul Moldovei!
Măria sa Ștefan, fiul măriei sale Bogdan, urmaș în jilțul voivozilor Moldovei…
După ce voivod loan și voivod Bogdan și Ștefan fecior de voivod s-au închinat unii spre alții iar, și-au spus cuvinte de bungăsit și de bunvenit, grăind toți în graiul străbun românesc.
Crăișorul Ștefan nu-și mai putea lua ochii de la viteazul între viteji. Răspundea la întrebări anapoda. Ducea bucăturile la ureche, după ce s-au așezat la masă; toată închipuirea lui fiind țintită spre fața viteazului, căci parcă se afla în fața unei făpturi coborâtă din legendă.
Nimeni dintre cei de față n-a bănuit însemnătatea clipei, nimeni nu și-a dat seama atunci nici pe departe că feciorelul cu ochi albaștri și cu trup parcă tras prin inel avea să preia în mâinile sale spada Corvinului mai târziu, întru apărarea tărâmului natal.
Noi nu știm cât vor fi stat cei doi Moldoveni în ospeție la loan Corvin, însă ni-l închipuim pe Ștefan părăsind repede de tot regulile țeremoniilor și coborând la ogrăzi, să pipăie armele bătrânilor oșteni, să le pipăie rănile, și poate să asculte înfricoșate istorii asupra bătăliilor prin care i-a purtat loan.
Cea mai înfricoșată bătălie a vieții sale, cu Turcii, a dat-o loan Corvin, în 1448, pe Câmpia Mierlei, și a ieșit biruit. Dar sabia voivodului trebuia să se ridice, iar, spre răzbunare cumplită! Un an după ce a cucerit Constantinopolul și i-a zis Stambul, adică la anii de durere 1453, Mahomed al ll-lea a pornit hotărât, cu oști 150.000, întâi să stropșească cetatea Belgrad. Bine înțelegând tâlcul acestei furtuni înspăimântătoare, loan i-a luat-o cu ostile înainte și s-a ascuns în cetate. Și cum au ajuns oștenii lui Mahomed, au văzut că n-au de ce scoate iataganele, nici măcar pentru ce-și ridica gurile tunurile spre porți și metereze. La cele dintâi strigăte ale lor, cetatea Belgrad a ridicat basma albă.
Cuceritorul Constantinopolului și-a strunit calul.
Și-a făcut vânt prin poartă înăuntru!
II urmau ienicerii și călărimile, gata să dea iuruș asupra averilor sârbești, femeilor și copiilor!
Și pe când Mahomed trecea cu fajă pe ulițe, deștepta-tu-s-au trâmbițele celor ascunși!
A urmat măcel neînchipuit!
Cel ce se credea biruitor, abia a scăpat cu zile, în cetatea pomenită, Belgrad, în anii amintiți 1454, spre gloria oștilor crăișorului loan!
În preajma acestui stejar alb de promoroacă a stat Ștefan, feciorelul pribeag, un timp, și a deprins multe din știința organizării oștilor. Băgase de seamă că puterea acestui leu, tot în mulțimea cea mare stă… Chiar și traiul și pâinea mulțimii era mai bună, pe întinsele lui domenii, loan înțelegând că trebuie să dea scuteală și păsuire celor ce alcătuiau tăria avânturilor în lupte, înțelegând că nu trebuie să acopere fântânile și izvoarele nemuritoare cu lacrimi.
Drumurile de după aceea ale lui Ștefan au rămas problematice, dar el vedea înainte în timp un ochi rău în negură, ochiul ucigașului Petru Aron, acum stăpân pe Moldova.
Într-o zi, cum mergea, a zărit turnul cel mare de la Târgoviște; și astfel, după ce a cerut bunului și asprului Vlad Țepeș casă și masă; și după ce le-a primit cu prisosință, degeaba n-a stat; ci, după obiceiul timpului și după învățătura tătâne-su, a început școala călirii. Nu între perne moi ședea și nu în încăperi, ci afară în zloate și geruri aspre sau la cămările oștenilor, luând parte la muștrul1 zilnic.
Bătrânii oșteni, care mai apucaseră vremea cea mare a lui Mircea, istoriseau despre marșul nemaipomenit care a ținut doi ani, prin țara Dobrogei, prin pădurile fremătătoare și-n vecinătatea orcanului2… Aminteau Rovinele, și ascultătorii auzeau parcă răcnete de asalt!
Dar cruciada de la Nicopole, când au venit cavaleri tocmai de la Burgundia?
Așa învăța Ștefan istoria; și trăgea învățăminte de la acești dascăli bătrâni, care apucaseră vremuri de vitejie și între fulgerele lor se amestecaseră, determinând cu spada cursul timpului.
1 Mustru – instrucție. Orcan – uragan.
Se afla ca într-o înaltă academie, unde învățați bătrâni se arătau mai ales la ceasul cel mare al amurgului, să-și predea învățăceilor știința, încăperea mirosea nu a flori de câmp, ci a fum de lumânare de seu și sudoare; și încălțările înțelepților cât și ale învățăceilor răspândeau și ele miros tare, amintind pielea de cal dubită1… în ce privește taxa pe învățătură, era nespus de ușoară și simplă: o bărdacă de vin bun pe seară! Iar pe pereți, armele vechi stăteau mărturii practice, stăteau halebarde, lănci și arbalete, talismane de care nu se putea atinge nici un învățăcel fără să se facă de ocară!
În scurt timp, Ștefan a poftit să se ia la întrecere cu cei mai iscusiți trăgători și ochitori cu arbaleta, spre mirarea și încremenirea înțelepților! Când a spus că poftește una ca asta, învățăceii au râs de acest pui de moldovean pripășit între ei și despre care se știa vag că e fiu de voivod și râvnește jilțul țării de baștină.
Când a apucat Ștefan arcul cu vârtej, și când a ochit, și când a tras, înțelepții l-au îmbrățișat, mai cerându-i o bărdacă, în timp ce restul academiei, ieșită la câmp la prubă1, se uita cu pizmă la feciorul scurt de stat și atât de destoinic la braț!
Dar nu numai în mijlocul acestor înțelepți petrecea Ștefan, căci toate laturile vieții trebuiau binecunoscute, pentru lucrul ce avea să-l înceapă, la coacerea deplină a unui anumit ceas al timpului! Academia aceea avea înțelepți predători de lecții practice, și la vama domnească din poarta cetății unde se vămuiau străinii și pământenii; avea înțelepți învățători la hanurile simple, unde poposeau neguțători tocmai din Genua și Florența.
Aici, după cât se vede, Ștefan deprindea știința geograficească, odată cu ținerea în rânduială a drumurilor celor mari și bătrâne, care veneau tocmai din veacul lui Basarab.
E drept că, adesea, îl cuprindea boala arzătoare a nostalgiei; zărea turnurile Sucevii în pojar, și parcă auzea boncăluitul zimbrului, ca un suspin sau ca o picurare; însă și boala nostalgiei are leac! Când îl cuprindea, ieșea repede la muștrul aspru, în viforul câmpiilor dunărene; își strângea vârtejul arcului până la plesnire; și săgeata aruncată parcă țintea drept în ochiul ucigașului din negură…
1 Dubit – argăsit, tăbăcit.
2 Prubă – probă, dovedire.
După munca muștrului, adormea ca-pământul în preajma apelor liniștite, și dormea somn fără visuri! Se trezea râzând și însetat de viață!
Așa își apăra el și sănătatea trupului și a sufletului, să fie tare în ziua când va porni la izbitura decisivă!
În ce privește vederile lui cu Domnul Vlad, erau scurte și rare, căci asprul și dreptul gospodar n-avea când întinde taifasuri! Din timp în timp, îl poftea și-i vorbea despre Moldova, împărtășindu-i știri aduse de neguțători și iscoade trimise anume.
0 ură neagră întuneca obrazul voivodului târgoviștean, când grăia despre ticălosul Petru Aron! Nici nu-i venea a crede că într-adevăr se închinase Turcului… Ce silă și rușine! Astfel de capete, care se pleacă fără să încerce să înfrunte vânturile, sunt demne de pus în par, să fie stupite de trecători o mie de ani în șir!
Iar bucilor, care poftesc să stea pe pernă moale, când țara geme în osândă, li se cuvine întâi să fie mângâiate cu ciomagul, apoi înfipte în țeapă, fără judecată!
Într-adevăr, în vremea asta, Moldova crâșca1 și răbda cum nu mai răbdase din partea nici unui nelegiuit! Rânduielile puse de Bogdan, în domnia lui scurtă ca suspinul, s-au prăbușit; încât sărmana țară era arie de măceluri între taberile de boieri adverse; și credem că vorba „peștele cel mare înghite pe cel mic” tot atunci a luat naștere! Peștele cel mare din înțeleptul cuvânt era tagma privilegiaților; și după ce au înghițit ogoarele cele mărunte ale oamenilor necăjiți și buni, au prins să strice și hotarele boierilor mai mici, înghițindu-le stăpânirile și lor, așa încât peste toți și toate umbla freamătul cel mare al nemulțumirii. Și-n stăpânirile mănăstirești se amesteca laba voivodului întunecos ucigaș de frate, încât și egumenii crâscau în bărbi și se ascundeau peste noapte în altare, de frică să nu vină să-i gâtuie oamenii întunecosului!
Toți cei ce nu iubeau furtul, jaful și aventura, toți cei ce nu făceau parte din tabăra Ucigașului se pribegeau peste munți, la Bistrița, iar pământenii stăteau îngenuncheați sub șuvoaiele
1 A crâșca – a scrâșni dn dinți de mânie.
vremii, cu îndărătnicia pietrei și spinului! Ulițele neguțătorilor din Suceava, din Baia, din lași, din Bacău și Roman erau de mult pustii; încât pasul străjerilor răsuna sinistru, ca-n cetățile pe vecie adormite.
Și oare se mai putea grăi despre hanuri și despre popasul de seară al carelor cu mărfuri? Hanurile erau locuri doar ale crimei și creștea iarba părăsirii sub umbra arborilor bătrâni, plantați pe vremea lui Dragoș voivod… Dacă un copac se prăvălea de trăsnet, de-a latul drumului, așa rămânea, căci drumurile mari nu mai erau de trebuință nimănui; toți cei ce aveau de mers de la un târg la altul sau de la un sat la altul, foloseau drumurile ascunse, prin lunci și păduri, pe urmele căpriorilor și zimbrilor.
O boală mai cumplită ca ciuma și o cumpănă mai cumplită ca roirea înspăimântătoare a lăcustelor bântuia pământul Țării Moldovei, o dată cu înscăunarea lui Petru Ucigașul! Oamenii Țării Moldovei, cu de toate erau deprinși; și cu răpirea ogorului; și cu darea dijmelor; și cu birurile la vremea crestării pe răboj; erau deprinși și cu năvala deasă și succesivă de oști; și cu lucrul greu la cetăți; și cu paza lor; și cu cositul fânului domnesc; și cu căratul lui; erau deprinși și cu judecăți nedrepte; însă oamenii Țării Moldovei nu erau deprinși cu plecarea capului cu bunăvoie și nici de nevoie; căci zicala „capul plecat sabia nu-l taie” nu poporului aparține, după cum o dovedesc luptele dinainte și de mai târziu!
Oamenii Țării Moldovei s-au cutremurat de ticăloșia Ucigașului, când au aflat că vor avea de plătit tribut sultanilor! Una ca asta, Moldova n-o putea răbda, întâi pentru mândria și neîncovoierea legendară, pe urmă pentru suma colosală care însemna gâtuire adevărată!
Vestea a cutremurat și pământeni, și neguțători, și meșteșugari, și deopotrivă s-au cutremurat boierașii; căci Aron Petru deopotrivă avea să-i tundă! Fesul Turcului s-a arătat prima dată la Suceava atunci; și tot atunci s-a instaurat și temeneaua1, semn al căderii mândriei în pulberea odinioară generatoare numai de stejari.
1 Temenea – plecăciune, reverență.
Că Moldova nu putea suferi jignirea, s-a dovedit repede de tot! în numele scuturărn jugului, s-a ridicat un pământean simplu, cu nume neînfricat, îl chema sau i se spunea Leul; când a dat Leul strigare, cetele au înșfăcat uneltele și parii! N-a fost răzmerița Leului numai spulberare de fulgi, sau vânturare de pleavă; ci s-au adăugat armelor simple de lemn și armele de fier ale meseriașilor, și scuturile și halebardele boierașilor; și când întâiul puhoi de foc a izbucnit pe zare, ochiul Ucigașului s-a holbat de spaimă. Au ars atunci curți de-ale privilegiaților, și s-au dat focului catastifele dărilor; și s-au legănat în crengi mulți dintre stropșitorii sărmanilor! Petru Aron spumega, în timp ce răscoala Leului bântuia spre Pocuția de la Suceava-n sus.
Ștafete sucevene au alergat la șleahticii Poloniei, vestindu-i că se apropie Leul; și să ia măsuri, domnii șleahtici, căci pe unde trece coama de foc a Leului, pământenii fug de pe moșii și se alătură furtunii de primenire!
Șleahticii au prins să ia măsuri, însă și ei și-au dat seama că nu se pot păzi cârdurile de iepuri… Focul a cuprins și brazda Pocuției; și a bântuit și dincolo de ea, încât era vai și amar de cei ce stăteau pe pernele moi!
Răzmerița Leului învederează două adevăruri: că puterea mulțimilor nu s-a lăsat supusă de bunăvoie umilinței tributului; și că șederea Ucigașului la Moldova era mai scurtă ca șederea cioarei în par.
Dealtfel, după ce a repezit ștafeta la Poloni, Petru Aron a primit cuvenita dojana, repezită prin alte ștafete înapoi:
— Ce fel de stăpân era, că nu putea ține în frâu mulțimile? Dacă știau domnii Poleci1 că e om de paie, nu-l sprijineau cu spadele, nici la uciderea lui Bogdan, nici la aburcarea în jilțul Mușatinilor!
Așa să știe Petru Aron; și altădată să pună șaua mai zdravăn pe poporul Moldovei, cal binecunoscut ca nărăvaș!
Petru Aron a înghițit în sec, repezind răspuns dulceag, că până la moarte va da domnilor suzerani2 poloni consilium et auxilium; și că răzmerițe nu se vor mai întâmpla…
1 Polec – polonez.
2 Suzeran – mare senior (în evul mediu) de care depindeau alți seniori în urma relațiilor de suzeranitate.
— Altfel te stropșim! au repezit suzeranii răspuns.
Destul că Leul a fost și biruit și prins; iar coama lui, care a trecut ca flacăra prin întunericul veacului, s-a alinat poate sub toporul gâdelui.
Însă Ucigașul n-avea să aibă zilișoare bune, nici după aceea și nici în vecii vecilor; căci tot mai des i se aducea știre că nepotul său, Ștefan, trăiește și se află la Târgoviște…
Deseori, întunecatul vărsător de sânge rămânea cu îmbucătura în gât când iscoadele, trimise anume în cetatea țepilor, îi spuneau la întoarcere că Ștefan a crescut mare, că e desăvârșit oștean; și că ocrotitorul său, Vlad, îl ține ca pe copilul său…
— Cu ce scop? întreba întunecosul, dar răspunsul aveau să i-l dea vremurile.
A aflat repede că pământeni și boierași fug în Sud, la brazda Țării Românești, și se alcătuiesc în tabără!
A aflat că fugarii și mustru fac, ca-n pregătirea furtunilor cu spada! Știrile de acest soi erau tot mai dese; și întunecosul se uita tot mai strâmb la aieșii săi; iar aieșii îi răspundeau mai lingușitor cu vorbe și mai pompoase de închinăciune, parcă spre a-și ascunde niște planuri… Lăudau virtuți inexistente în firea Ucigașului și pe care el însuși știa că nu le are! îi lăudau până și calul; și până și câinele de vânătoare; ca spre a intra în grațiile cailor și câinilor; într-un cuvânt, practicau față de omorâtorul fratelui ceea ce în toate vremurile se chema slugărnicie, care din veac sună hodorogit, ca un poloboc spart… îi sărutau mâna stropită de sânge frățesc; dar nici întunecosul nu era prost; știa bine că la o adică toți îi întorc spatele, toți fug la dușmanul său, jurându-i consilium et auxilium… Așa că pâinea lui numai dulce nu era; iar despre somn, putea spune că era noapte numai de fulgere brăzdată.
Afla că deseori pământeni străini, de dincolo de brazda Sudului, urcă la satele Moldovei și tăinuiesc cu supușii săi! Ce tăinuiau, era limpede ca lumina: Ștefan, nepoțelul, își pregătea izbitura de întoarcere… Degeaba trimitea Petru Aron oști repezi de pedeapsă și de stricare a taberelor, căci mărul primejdiei se cocea necontenit; și trebuia să-i pice drept în moalele capului!
Șapte ani trecuseră de la pribegirea feciorelului, și acum, în primăvara lui 1457, după ce s-a alinat spulberul alb al iernii definitiv, și pe când ogoarele se zbiceau, la brazda Sudului s-a zvârcolit alt spulber, ridicat de sub copitele cailor.
Înfruntarea dintre unchi și nepot a fost pe cât de scurtă, pe atât de înspăimântătoare; malurile Șiretului la Doljești s-au încruntat; s-au spurcat cu sângele și cu balele vânzătorilor; și s-au sfințit cu sângele eroilor lui Ștefan.
Lângă ajutorul de oaste dat de Vlad Țepeș s-au aliniat repede pâlcurile țării, pământenii și boierașii năpăstuiți; și așa, cu acel număr de oameni șase mii, Ștefan a măsurat puterea unchiului.
l-a întins capcană, amăgindu-l când într-o parte a câmpului de luptă, când în alta, dar Ucigașul scăpa ca prin urechile acului, înconjurat de cetele de credință. La urmă, văzând că puterea săbiilor scade, Ucigașul a dat ceea ce de-atunci se cheamă „bir cu fugiții”, apucând spre munți, dar ca nălucile îl urmăreau armiile feciorelului! Și-l urmărea toată Țara Moldovei, câtă nu fugise la adăpost, ca pe-un ticălos ce era; și numai cu puțini oameni a apucat spre miazănoapte, să plângă la porțile suzeranilor.
Așa începea acea epocă nouă în istoria noastră, luminoasă și plină de eroism; și parcă și firea își da partea ei cu toate florile primăverii!
Într-adevăr, fumegările pământului păreau uriașe altare antice, sub seninul cerului ca lacrima, și unghiurile de cocoare evoluau încet, năzuind către Suceava pe deasupra armiilor biruitoare. Bubuia arama clopotelor Moldovei, pe tot întinsul, și la porțile satelor ieșeau pământeni cu pâine și sare.
Ștefan era nespus de tânăr încă, dar înfățișarea și statura vădeau că trecuse prin aspră selecție și că se dovedise vrednic să poarte spada răspunderilor. Moldova ieșea la marginea drumurilor și-i zâmbea, prin ochii fetelor, prin binecuvântarea mamelor și prin lacrimile ochilor bătrâni.
Tot ce era viu în Moldova, spre Suceava mărșăluia, la soborul obștesc de elecțiune1, după cum vesteau pristavii2 feciorelului! O, de când nu se mai ținuse acel sobor obștesc! De când? Tocmai de la anii de demult, una mie și patru sute…
Ștefan a observat totul dintr-o ochire, și nu și-a putut stăpâni pe deplin sabia când a zărit boieri de-ai Ucigașului amestecați în pâlcuri. S-a stăpânit, căci nu voia și nu era bine să pună sânge la temelia domniei! Dac-ar fi fost numai privilegiații, s-ar fi putut socoti pierdut, ca iedul între haitele de lupi și ca hulubul între ulii! Dar, dintr-o ochire, Ștefan a văzut cum se înghesuie mulțimile cele mari; plăieși3 cu plete albe și în îmbrăcăminte albă ca neaua iernii abia topite; flăcăi cu căciuli împodobite cu pană smulsă din vulturii vânători ai cerului; neguțătorii, meșteșugarii, boierașii…
După ce feciorelul a întrebat spre numărul mare dacă-l vor sau nu să le fie Domn, glasurile au bubuit strașnic și ca un vânt a trecut peste Câmpta Direptății. Bubuiau la crenelurile cetății săcălușurile4 și bombardele5; iar în vale, cântau clopotele Mitropoliei, pe șapte glasuri, înfloriseră mălinii și liliecii; și toată firea înverzise și înfrunzise. Cerul părea un blid de cristal, încă umed de ploile abia contenite ale desprimăvărării. Pe sub blidul gigantic și translucid vâsleau berzele și unghiurile cocoarelor.
Așa arăta ziua aceea de Florii 1457; iar feciorelul, după ce a lăsat numărul mare să petreacă în preajma zidurilor, a intrat în cetate și a sărutat drept în frunte bourul de pe pânza moale a flamurei Moldovei. A și lăcrămat; dar și-a șters ochii repede; și s-a întors zâmbind spre cei ce-l urmau așteptând pedepse sau miluiri, după vrednicia și purtarea fiecăruia între valurile evenimentelor vremii.
l-a văzut pe unii boieri mari tremurând, pe alții plângând de bucurie: dar i-a privit pe toți deopotrivă de binevoitor, încât pentru toți firea lui și gândurile și planurile lui erau o taină. Mulți îl vor socoti scăzut în virtuți și nedestoinic, însă Ștefan știa bine că ceasul cerea tăcere; cerea să-i lase pe alții să vorbească.
1 Elecțiune – alegere.
2 Pristav – crainic.
3 Plăieș – grănicer, străjer.
4 Săcăluș – tun mic, primitiv, cu tragere directă.
5 Bombardă – mașină de război cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificațiilor.
Veneau boieri mari și îngenuncheata-pe rând; și-i sărutau poala veșmântului, jurându-i credință; iar Ștefan îi întărea în stările lor vechi, făgăduindu-le ocrotire și pavăză, ca suprem suzeran al lor. Știa bine că întărește în putere mulți farisei1, părtași cu ucigașii tătâne-su; dar ceasul începutului cerea cumpăt, căci altfel nu putea înfăptui marea și înțeleaptă organizare.
Era asemeni înțeleptului pescar, care prinde în pânza slobozită în adânc și broaște, și coromâsle2, și pietre, dar și pești de cei buni; și când va trage pânza la mal, va săvârși în amestec actul selecției.
Până atunci, pân' la tragerea pânzei afară, era vreme înainte!
După ce a întărit privilegii, a poftit să vadă și alte secțiuni ale piramidei, nu numai vârful! Deci, a dat poftire boierașilor, primind și de la ei cuvinte de jurământ; și când au venit starostii3 neguțătorilor, bărboși și cu documente de la Alexandru, a schimbat cu ei cuvinte de prietenie; și despre starea negoțului; și despre prețul lucrurilor; încât la așa pricepere, starostii s-au mirat întorcându-și bărbile unii spre alții… Iar Ștefan zâmbea, perindându-i-se prin față amintiri și ani de la academia liberă târgovișteană…
Tare au binevoit a se mira toți cei de față, când și starostii meseriașilor au primit poftire! Se întrebau: de unde și cum de se pricepe acest feciorel la unelte, ca și când ar fi fost semănător de mei? A și oftat feciorelul, arătându-le că plugurile Moldovei sunt simple și înapoiate, față de plugurile Țării Românești, importate de la Brașov! Și pământurile Moldovei erau în urmă, căci anii tulburi lăsaseră pădurile să năvălească! Țara va avea nevoie de pluguri europene, cu brăzdare puternice, să pătrundă țelina până-n măduvă, să zvârlă la cer spic cât vrabia!
Meseriașii au zâmbit, și-și frecau mâinile, de bucurie, dându-și seama că vor avea de lucru, că vor putea să mlădieze în voie fierul și arama.
Erau de față și croitori; și ciubotari; și armurieri; și fauri de clopote; toți se bucurau deschis în fața acestui fecior care încă nu-și schimbase veșmintele de drum și sta sprijinit în arbaletă…
1 Fariseu – ipocrit, fățarnic.
2 Coromâslă – cobiliță.
3 Staroste – conducător, șef, fruntaș., în mare cinste i-a ținut câteva clipe pe meșterii făurari de bani, care i se tânguiau că de-atâta timp tiparele lor cu bour nu mai simțiseră arsura metalului topit.
Și așa, rând pe rând, unul câte unul sau în cete, părăseau încăperea, și-l părăseau pe voivod tot sprijinit în arbaletă, deși se însera, afară și în cetate.
S-a purces apoi la alegerea Sfatului Moldovei. Și a fost ales în Sfat mitropolitul Teoctist; și Duma; și Stanciul; și Vlaicul; și Toma Chindie; și Petre Ponici; și Albul; și Pitic; și Isaiia Neamțul; și Hodcu; și Buhtea; și Juga; și Pașcu; și Sbira; și Toader; fiecare cu rostul său.
Apoi, dând slobod Sfatului, I-a oprit numai pe Manoil-logofăt, împreună grăind despre starea cancelariilor și caligrafilor. Se aflau scriitori pricepuți de slavonie? Dar în latinie se pricepea vreunul? Căci trebuiau întemeiate legături cu țările vecine și cu Europa, cu regi și crai, cu neguțători și cu tot felul de învățați!
Râdea inima lui Manoil, ascultându-l pe acest preaînțelept tânăr… Tânăr era și el, încât grăiau de la o inimă tânără la alta; în timp ce ferestruicile se întunecau și umbrele se ghemuiau în colțurile încăperii; parcă înviau sau coborau din zugrăveli și picturi umbrele voivozilor și domnițelor.
Dar Ștefan avea griji grele care cereau dezlegări repezi! Care era starea oștirii Moldovei, pavăza faptelor și viitorului?
Bucuria ceasului era deplin justificată, căci o dată cu stropșirea întunecosului la Doljești, Țara Moldovei va lepăda jugul tributului apăsător aproape pentru toți deopotrivă; și mai ales țărănimea se va îndrepta din vremelnica încovoiere, cum se îndreaptă ramurile codrului după ce vântul primăverii scutură zăpada. Au răsuflat toți oamenii, truditori fie cu plugul, fie cu acul, fie cu ciocanul, fie cu gândirea; și toți visau ani lungi de pace.
Când au văzut că Domnul înconjoară cu ziduri noi cetatea Sucevii; și săpătorii sapă șanț mai adânc; și că a chemat alți meșteri să aducă apă în cetate prin conductele de olane tocmai de la lazul Ipoteștilor – s-a crezut că tânărul domnișor vrea să se pună pe trai, să-și scoată pârleala anilor de pribegie.
O, înșelătoarelor aparențe! Toți privitorii vremii au trebuit să înțeleagă numaidecât tâlcul primenirilor și să audă înainte în timp armele zăngănind!
Înainte de a trece la marile isprăvi gospodărești, tânărul Domn a purces la întocmirea oștilor, și pe Câmpia Direptății și între ziduri muștrul aspru nu mai avea alin!
Odinioară, în anii de liniște relativă, Moldova putea ridica la semnul focului abia câteva mii de oameni, mulțimea cea mare a pământenilor fiind rar întrebuințată pe câmpiile isprăvilor, însă, înainte de a purcede la selecția virtuților, Ștefan a hotărât, sfătuindu-se cu aieșii săi, împărțirea gospodărească a Țării Moldovei; și au împărțit Țara Moldovei în ținuturi, după cum mărturisesc amintirile rămase: Suceava, ținând de cetatea Sucevii și de pârcălabul1 ei; ținutul Neamțului, ținând de cetatea și pârcălabul ei; ținutul Romanului, ținând de cetatea și pârcălabul ei; ținutul Câmpulungului; ținutul Herței; ținutul Hârlăului; ținutul Cârligătura, toate cu pârcălabii lor, ținutul Hotinului, cu pârcălabul său; ținutul Bălților, cu pârcălabul său; ținutul Orheiului, cu pârcălabul său; ținutul Soroca, cu pârcălabul său; ținutul Tighinei sau Benderului, cel mai mare ținut dintre Prut și Nistru.
Și a hotărât Domnul Ștefan Voivod și alte ținuturi, întărind peste ele pârcălabi.
După ce s-au hotărât ținuturile și după ce pârcălabii au bătut deasupra porților de cetăți peceți cu bour, s-a purces la sus-amintita selecție a vrednicilor. Așa au fost aieși curtenii, dintre fiii boierașilor: și ei fiind împărțiți în viteji, oamenii cei mai de credință; și voinici, paznici ai cetăților. Privilegiaților li s-a hotărât să nu uite că sunt datori să vină cu cetele de prin sate, dacă, ferească cerul, furtunile vor începe! Cea mai tare putere de sprijin rămânea însă tot țara, cu numărul!
Grijă deosebită au avut Domnul și pârcălabii săi, la întocmirea călărimilor. Astfel, călărimea ușoară, înarmată cu arc, lance, spadă și scut, trebuia să aibă mișcări iuți ca ale vântului, și la cercetare, și la harț2; iar la urmărirea vrăjmașului trebuia să aibă sprinteneală și rânduială! Călărimea grea, alcătuită din feciori de boierași și din viteji, era înarmată cu arbalete, cu spade, sulițe și scuturi și era îmbrăcată în za.
1 Pârcălab – titlu dat în Moldova, în evul mediu, persoanelor care conduceau un județ, un ținut, o cetate.
2 Harț (harță) – încăierare, neînțelegere.
Uneltele breslașilor1 din târgurile Moldovei au stat din mișcare, când s-a văzut că noul și tânărul voivod aduce artilerie, și nu puțini breslași și neguțători au simțit fiori reci la inimă, când au fost poftiți să-și trimită feciorii să deprindă lupta de apărare a zidurilor, și să deprindă de la vrednicii și pietroșii hauptmani nemți taina cea nouă și înfricoșată a mânuirii tunurilor.
S-a trecut îndată la împărțirea pe „sectoare” a zidurilor și turnurilor, fiecare om și breaslă să știe unde să sară dacă va fi să sune cornul cel rău vestitor. Toți, deopotrivă, oricine ar fi fost, erau sculați în zori, încă pe inima goală, la mustru; și așa, înainte de a-și deschide atelierele sau casele de negoț, pârgarii2 Moldovei se supuneau mișcărilor înviorătoare.
În genere, meseriașul stă ghemuit pe scaunul său, iar neguțătorul stă din veac în umbra încăperilor de negoț; și o dată cu scoaterea lor să respire fără voie aer curat, s-au trezit și murmure, și se întâmplau încontrări prin sladnițele3 sau berăriile târgurilor, unde meseriașii și neguțătorii intrau să bea bere rece, după ce li se scotea untul la mustru, însă cârtirile erau de scurtă durată, căci încet-încet toți își dădeau seama că Ștefan vrea parcă să-i oblige să fie toți tineri ca el, încorporând vigoare din mișcare, aer și lumină.
Se putea vedea în târg la Suceava armeni oacheși și pântecoși, de mult iertați de toate vânturile zburdăciunii tinereții, dar înșfăcând dimineața armele de mustru, arcuri și arbalete, spade și scuturi, și alergând la ziduri, fiecare la locul său, închipuind lupte de apărare… E drept că fetele și soațele lor râdeau de ei când îi vedeau împiedicându-se în lănci, dar timpul avea să dovedească bunătatea și înțelepciunea rostului pregătirii. Ba, ceva din rost și bunătate simțiseră încă de la început, când n-au mai fost nevoiți să se scotocească în pungi să-și dea partea de bir pentru tribut.
Această bunătate a viitorului o simțea toată Țara Moldovei, dar în același timp își da seama că trebuie să se pregătească bine și necontenit de răfuială! Așa se lămurește bucuria și acceptarea cu largă inimă a tuturor măsurilor domnești, vestite prin pristavi.
1 Breslaș – meseriaș, membru al unei bresle.
2 Pârgar – membru în sfatul administrației al unui oraș sau al unui târg în Moldova feudală.
3 Sladniță – pivniță unde se usucă sladul (malțul).
În ce privește muștrul pământeniloc, e destul să ne aducem aminte că toată viața lor era mustru, începând cu mânuirea coaselor și sfârșind cu vânătoarea de fiare când se luau la trântă cu ursul! Tot pământeanul își_avea deasupra patului, în cui, armele sale, arcul și cucura1! în ce privește lăncile, în vreme de pace, moldovencele scotoceau cu ele tăciunii din vatră, întindeau pe ele rufe la uscat, însă, când venea vestea sculării la arme, lăncile moldovenești deveneau unelte înfricoșătoare. Arcul și arbaleta, praștia și lancea, măciuca și toporul, sabia și coasa -- iată armele vremii, dominate de trăsnetele tunurilor. Cămășile de zale ale călărimilor, coifurile, halebardele, toate trebuiau să fie din vreme pregătite, pentru un ceas încă de nimeni știut.
Răspuns de AnnaE · mai 26, 2020
După aceste statorniciri, Ștefan a poftit în poruncă pârcălabii și le-a cuvântat numaidecât să purceadă la repararea și întărirea cetăților, în primul rând cele de la intrările în Moldova, unde în curând se vor reîntocmi vămile stricate de furtuni și pe unde vor începe să dea carele neguțătorilor buluc!
Bătrânii și pățiții pârcălabi l-au privit și au zâmbit cu drag feciorelului pornit pe treabă. La rândul său, Ștefan le-a zâmbit deschis, ca într-o înțelegere tacită, că adică pe înțelepții și vitejii pârcălabi îi ține la inima sa în primul rând, și se bizuie pe nestrămutata lor credință. Și deci, îndată ce s-au întors la pârcălabii, toți au purces la îndeplinirea înțeleptelor și marilor porunci.
Au strigat adunarea satelor, la posadă! Și s-au strâns pământenii; și unii cărau piatră din munte; alții pietriș din vadul râurilor; zidarii cârpeau spărturile; săpătorii curățau șanțurile de gunoaie și buruiene; alții aduceau care cu pari ascuțiți la ambele capete și-i băteau în adâncul șanțurilor, jur-împrejurul zidurilor, pentru ca și așa, la nevoie, șanțurile să fie de netrecut, ci cu pieptul în pari să pice, și năvălitorii și caii lor!
Cum se istovea lucrul de cârpire a zidurilor, crenelurilor și turnurilor, se rânduiau străjile, fiecare sat și om din sat venind la vreme și la rând să ia lancea și să urce la crenel, să scruteze tuspatru zările, gata oricând să ridice cornul de rea vestire.
În timp ce străjile stăteau la crenel, pârcălabii nu erau puși pe ședere, și aproape că nu aveau când își muia mustățile și nici când își răsfrânge cușma cu bold în limpezimea vinului de Cotnar… De mult nu mai băteau ciocanele în atelierele
1 Cucură – tolbă de săgeți.
cetăților! Pieriseră armurierii vechi și ruginiseră uneltele războiului. Halebarde, și securi, și buzdugane se vedeau prin colțurile atelierelor, neridicate de cine știe când… iată însă că și aici trebuia să se facă regulă, și în acest scop meșterii armurieri aveau căutare ca buruiana de leac… Buni erau și robii țigani, și pricepuți erau, însă veacul nou al lui Ștefan cel Mare îi depășise, și stăteau la o parte, cu ucenicii, privind cu oarecare pizmă, dar cu mirare deplină spre meșterii cei noi, aduși de la Brașov și Liov, o dată cu noile și cumplitele arme cu explozie.
Artileria era arma veacului nou, și Domnul o socotea drept armă a sa, și numai la îndemâna sa, încât mereu chema pârcălabii să-și dea seama asupra tunurilor. Când pârcălabii au urcat tunurile în turnuri, și au slobozit primele ghiulele asupra unui vrăjmaș deocamdată imaginar, s-au speriat strașnic, și străjile, și pârgarii, și satele din preajmă, și s-a înțeles atunci că puterea nouă înseamnă amurgul cetăților, însemna totodată și căsăpirea vrăjmașului de la distanță, și începutul de amurgire a metodelor de luptă vechi, când oamenii se bizuiau pe forța trupească! Vor amurgi încet-încet celebrele turniruri, și îngrozitoarele lupte corp la corp, cu ruperi cu dinții și sugrumări…
Dar noutatea asta pătrundea în Moldova o dată cu tot alaiul de noutăți și scorniri din Europa întreagă și din adâncul fabulos al Orientului.
Drumul noutăților l-a deschis marile tratate de comerț și genialului strateg și gospodar Ștefan cel Mare îi datorează istoria noastră smulgerea din pâclele izolării.
Până-n vecii-vecilor, ființa omenească va tresări la apariția noutăților și le va râvni ca pe niște primeniri trupești și morale. Tresărirea asta învederează tinerețe și sete de viață nestinsă. Totdeauna, viitorul a fost al celor ce s-au aprins în fața noutăților și le-au îmbrățișat, dându-le intrare în inima lor și-n viața practică! Restul, cei nepăsători, izolații și încremeniții, au fost totdeauna considerați, pe drept cuvânt, trepte putrede și colbăite.
Moldova parului afumat la capăt, Moldova îmblăciului1 și grapei de spini avea să fie copieșită ca de lumina soarelui de tot ce frământa marea acelui timp!
Să nu se creadă că nu ajungeau la Țara Moldovei știri tocmai din brazda de miazăzi a continentului, tocmai din Englitera, Burgundia, Spania și Portugalia! De mult, încă din veacul anterior, oamenii tineri ai Spaniei și Portugaliei se avântau în largul necunoscutului mărilor, scriind pe flamurile de la catarguri: Navigare necesse est, vivere non est necesse adică să navigam, căci altfel viața nu are rost! Brăzdarele navelor depășiseră limitele geografiei de până atunci, răsturnaseră concepțiile unor oameni ai Antichității, care susțineau că lumea a fost creată în șase sau șapte zile… An de an apăreau insule noi, peninsule, colțuri de continente, oameni de alte culori și cu alte obiceiuri, și odată cu aceste noutăți apăreau alte plante și animale, în conștiința omenirii se deschidea un ochi nou și mirat nespus, se lărgea în conștiința omenirii noțiunea depărtării și se făcea mai multă și tot mai multă lumină, cu cât brăzdarele flotelor despicau apele mai depărtate. Se ajunsese de mult la ploile Ecuatorului și oamenii din Spania și Portugalia gustau mirodeniile picante, și aduseseră de mult mare parte din tot ce până atunci nu existase.
Fenomenul a fost determinat de pricini multiple. Turcii gâtuiseră căile de comerț răsăritene, și marii neguțători dibuiau alte drumuri, de ocolire, spre a ajunge la averile fabuloase din Răsăritul îndepărtat. Dacă la începutul drumurilor pe mări, spre necunoscut, armatorii prindeau echipajele cu forța spre a le trimite în larg, acum cheiurile porturilor portugheze și spaniole erau tixite de mii de oameni gata de aventură, făcându-și loc cu spada până la punțile corăbiilor…
Nu s-ar putea spune că Moldova fusese străină de navigație, căci navele ei cu bour ieșiseră de mult pe Marea Neagră și ajunseseră și-n Mediterană, însă lucrul se părăsise, și Ștefan cel Mare trebuia și avea să-l reînceapă, și ca un reflux al marii frământări maritime contemporane. Dar și acest lucru avea să fie determinat de rânduiala în tratatele și căile de comerț.
1 Imblăciu – unealtă agricolă rudimentară cu care se loveau spicele pentru a li se scoate bobul.
Și astfel, gospodarul cel încă atât de tânăr, abia la un an încheiat după urcarea în jilț, a chemat în sobor1 Sfatul Țării Moldovei, ca țintă de dezbatere având starea drumurilor comerciale. S-au rânduit, deci, după rang și stare, și poftit-a Ștefan să i se dea seamă! Lucruri de bucurie n-a aflat. E drept că pârcălabii tocmiseră bine cetățile, însă drumurile erau ca și inexistente, potopite de troscot și sparte pe zăpoare2. Se prăbușiseră de-a latul lor arborii bătrâni și nimeni nu-i ridicase. Așa se tânguiau cei ce dădeau seamă și Ștefan s-a încruntat, arătând că nu-i plac bocetele! Trebuiesc fapte bune și de îndată îndeplinite! Să se ia măsuri repezi, ca fiecare ținut pe unde trec vechile drumuri să cheme pământenii la treabă! Să desfunde șanțurile, să aducă pietriș din vaduri, să întărească drumurile! Iar din distanță în distanță să se dărâme hanurile aflate în ruină, să se dureze altele! Să se planteze arbori, dar mai ales pomi roditori, pe amândouă părțile drumurilor, pentru umbră și frumusețe, și pădurici, spre a le ocroti de viscole… Să se statornicească deîndată paza drumurilor, să știe tâlharii că în țara lui Ștefan Vodă nu le merge! Poștele să aibă totdeauna cai de schimb, deosebit de iuți și buni, atât pentru călători în trecere cât și pentru nevoile țării! Și nu cumva să-l ispitească pe careva ochiul șarpelui, să împiedice intrarea în țară a străinilor care au îndreptarea de trecere, salv-conductul semnat cu pecetea măriei sale… Și dacă va fi prins vreun slujbaș, oricine ar fi el, că ia de la neguțătorul străin cât de cât peste taxa și vama poruncită, va cunoaște tăierea mâinii și chiar a capului, căci Țara Moldovei nu are nevoie să i se scoată coadă în lume!
S-au foit în jilțuri boierii Sfatului înțelegând încă o dată că nu-i de glumă cu domnișorul… Dar l-au privit cu dragoste pârcălabii, și, înainte de a se întoarce pe la cetăți, i s-au plecat și l-au încredințat, nu de răsuflatul consilium et auxilium, ci de toată dragostea inimilor lor!
Și, deci, iar s-a dat sfoară în țară, și s-a văzut ceea ce de mult nu se mai văzuse: drumul cel mare din brazda Polonului cobora prin Cernăuți și Șiret și ajungea la poarta Sucevei; și de-acolo se despărțea în două, unul apucând prin Hârlău și Târgul Frumos, spre lași, spre Lăpușna și Nistru, iar al doilea curgea
1 Sobor – adunare.
2 Zăpor – îngrămădire de sloiuri de gheață, formate primăvara, pe râuri, în locuri mai înguste, datorită căreia se produc creșteri de apă și inundații.
spre Roman, Bacău și Adjud, și după ce trecea prin Târgul Putnei, Râmnicul Sărat și Buzău, curgea mai departe prin Țara Românească, prin cetatea Dâmboviței, spre Dunăre și Dârstor; și străbătând Dobrogea ajungea la turnurile sclipitoare ale Bizanțului… Iar drumul ajuns de la Suceava la lași, în două se despărțea acolo, unul mergând spre răsărit, după cum s-a mai spus, al doilea apuca spre sud, prin Vaslui, Bârlad și Tecuci, și trecând fluviul Dunării, ajungea la Isaccea și Babadag, întâlnind lacurile și Marea… Toate drumurile acestea vechi erau pe cursurile râurilor.
Putem spune, cu mâna pe inimă, că hârlețele Moldovei acopereau înapoierea veacurilor anterioare.
Este poate nefolositor să întărim și noi prin cuvântul nostru tâlcul acelor fapte! Ilieș-logofăt a scris în ziua de 13 martie 1458, în Suceava, întâiul mare document trimis Brașovenilor, și suna așa glasul voivodului dictând:
. Am dat această carte a noastră prietenilor noștri, tuturor Brașovenilor, și tuturor neguțătorilor, și întregii țări a Bârsei, tuturor oamenilor și tuturor neguțătorilor… ca să aibă de la noi același așezământ și același drept, pe care l-au avut de la uncheșul nostru, voivodul Alexandru…
Hotăra cartea domnească toate așezămintele, astfel: toți să vină la Moldova cu încredere și voie bună; să nu plătească decât 4 groși1 de povară, ca odinioară. Și liberi să fie neguțătorii să umble cu marfa lor prin toată Țara Moldovei; prin cetăți, târguri și iarmaroace; pânza s-o vândă cu cotul, iar postavurile cu bucata. Vama cea mare o vor plăti numai la cetatea Sucevii, și numai acolo, chiar dacă „ar merge dincolo de Mare…” Și la întoarcere spre Brașov, așijderea, vor plăti vamă numai la Suceava, și volnici2 sunt neguțătorii să cumpere boi și vaci, și orice le va fi pe plac și la îndemână…
Se părea că simțul de bun gospodar îl va copieși, nelăsând celelalte virtuți dezvoltării, dar de mirare erau puterile creatoare ale acestui om! își amintea de mărturisirile tătâne-su, despre organizarea Moldovei, și parcă ceasul acela de demult
1 Groș – monedă străină de argint care circula în Moldova.
2 Volnici – liber.
Învia dintre frunzele căzute o dată cu amurgul care pusese pojar pe turnuri! Și parcă auzea ca azi mugetul zimbrului!
Abia aștepta să sfârșească lucrul închegărilor, ca apoi să se gândească și la sine! Deocamdată, trebuia să se poată spune, cu toată gura, că fiecare era la locul său, privilegiații la locul lor, robii la locul lor! Dar lucrul acesta avea complicații multiple, căci îndată ce mulțumea birnicii, mârâiau privilegiații; mai ales ei, pântece nesătule pururi…
Unii mai căutau cu ochii spre Pocuția, la castelul unuia Buciațchi, unde sta Petru Aron Ucigașul, și în taină îl doreau și-l așteptau… De câte ori își aducea aminte că are cu Petru Aron o răfuială, Ștefan se întuneca, dar amâna mereu clipa!
Se îndeletnicea acum cu durarea corăbiilor de negoț și cu muștrul oștilor în același timp, și deseori se trezea privind lung și zâmbind spre câte-o fată bălaie, căci era în plină amiază a tinereții, și pașii lui sunau nu știu cum, parcă a pustiu, prin încăperile de piatră. Ștefan se înfrângea, amânând și clipa nunții cu vreo domniță, până-și va spăla sufletul, pedepsindu-l pe ucigașul tătâne-su! De fapt, firea lui dreaptă îi da ghes să lase la o parte răfuielile lui și să pună mereu numai binele Moldovei înainte! Deci, întrucât tratatul de comerț cu liovenii privea progresul țării, trebuia să-l încheie neîntârziat, totuși sta și se gândea… Oare n-ar fi bine să se repeadă întâi spre Pocuția ca fulgerul, să afle riga Cazimir și șleahticii domniei sale că nu om de paie conduce Țara Moldovei? Se putea folosi chiar clipa de față, căci greimea oștilor Poloniei se aflau tocmai pe Baltica, dând război Teutonilor; așa încât, la ceasul acela nici ostile, nici riga nu erau acasă! De altfel, repezindu-se spre Pocuția, atingea două ținte dintr-o dată; întâi îi învăța minte pe cei ce-l țin la ei pe ucigaș, și în al doilea rând, marșul fulgerător ar fi fost primul și cel mai nimerit moment al călirii oștilor!
Deci, după ce a cumpănit bine cu pârcălabii săi cei mai de taină, a poruncit să se dea strigarea la arme, într-o noapte, pe nepregătite; și dintr-o dată, arama clopotelor a prins a cânta chemarea; și după ce căpeteniile și-au zvârlit apă rece între ochi, să se dezmeticească, au sărit la arme, și a sărit la arme călărimea ușoară…
Ștefan a auzit glasuri de porunci date, prea tare, și arme zăngănind prea tare, și nu i-a plăcut, ci a coborât în curți și a dojenit căpeteniile, amintindu-le că nu la Vavilon se află!
— Să fie tăcere! Totul să se petreacă în tăcere, căci strigă și răcnesc numai cei ce-și pierd firea!
După aspra lecție asupra cumpătului, a ascultat o clipă cum sună arama în văzduhul nopții, și a sărit pe cal, dând semn din sabie spre Camenița… Galopa în fruntea călărimilor ușoare, și, cu toate că fulguia și vântul ascuțit tăia răsufletele, galopa înainte, și din negură parcă-l privea ochiul holbat al Ucigașului.
Au ajuns la dealuri grele, la ape repezi; a înfrânt șovăiala oamenilor, stând totdeauna în frunte, ca exemplu, iar când ajungeau la ape mari, înghețate pe margini, marșul fulgerător continua… Să-l ferească cerul pe cel ce murmura sau șovăia! Vedea privilegiați bătrâni, care de mult nu mai simțiseră rosătura spinării cailor între buci, îi vedea strâmbându-se de usturime, dar nimeni nu putea descăleca, pentru nimic, pân' la popasul ce-l va hotărî Domnul… Și popasul trebuia să fie abia după asaltul Cameniței!
Cu dragoste se uitau la Ștefan oamenii tineri din călărimea ușoară, căci în sfârșit îi scosese la treabă după atâta ședere între ziduri… Dacă unii flămânzeau ori le era sete, nu găseau cuvânt bun din partea lui Ștefan, dacă erau văzuți molfăind ori bând! Grija unică a tuturor trebuia să fie grija de cai, căci ei nu știu cere nici apă, nici mâncare! Deci, au descălecat de câteva ori, sub streașină de codru ori la vaduri, și stăteau oștenii și se hodineau doar cât ronțăiau caii! Porunca de înaintare o primeau pe neașteptate, și vai de cel ce dormea, căci părăsit rămânea dormind! Galopau prin sate adormite, și nimeni nu da glas, ci treceau îq tăcere și-n tropote.
Asaltul asupra Cameniței a fost într-adevăr ca fulgerul, însă Petru Aron n-a putut fi luat de grumaz!
Ștefan a întors calul spre sud.
Amândouă țintele și le ajunsese: băgase spaimă în domnii Lehiei și muștrul oștilor continua, unele pâlcuri simulând apropierea vrăjmașului. Cercetarea, harțul și atacul se săvârșeau din poștă în poștă, și voivodul da cuvinte de laudă celor vrednici și vorbe grele celor nu destul de iuți… Când se apropia destul de vrăjmașul imaginar, cavaleria ușoară se pedestrea, și începea lucrul cu armele! Și venea îndată cavaleria grea, și ataca vrăjmașul imaginar în flancuri, și așa, de la un timp, Ștefan surâdea tot mai mulțumit…
Și iar a cântat arama la Suceava vestind întoarcerea călărimilor.
Atacul asupra Cameniței a zguduit adânc inima domnului rigă Cazimir, încă în cortul de pe Baltica unde se afla! înțelegând că la Țara Moldovei a apus vremea domnilor de paie, a trimis lui Ștefan cel Mare cuvânt, să fie prieteni! Să primească Ștefan suzeranitatea domnului rigă, și așa Petru Aron va fi fugărit din hotarele domnului rigă, să se ducă să roadă pită amară unde poftește!
Ștefan cel Mare a surâs vag. Toate erau bune, însă când cugeta că va trebui să îngenuncheze în fața suzeranului, simțea cum îi bate inima la grumaz! înțelegea, pentru binele Moldovei și după obiceiul veacului, să devină vasalul domnului rigă, dar amar va fi ceasul dacă va trebui să-și plece genunchiul și grumazul! Așa încât, a băut cel dintâi strop amar și l-a înghițit greu. A trimis răspuns că primește și vorbele de pace, și suzeranitatea, însă vremurile nu-l lasă încă să vină să îngenuncheze! Să facă bine domnul rigă să-l păsuiască!
Petru Aron a părăsit Polonia, dar tot în coasta Moldovei s-a dus, în Țara Românească a Transilvaniei, în castelul domnului Sebastian! A aflat Ștefan și de asta; și s-a stăpânit, știind că ceasul stropșirii vine de bună seamă!
Până una-alta, avea de îndeplinit etapa a doua a marilor lui fapte de gospodar – tratatul de comerț cu țara Lehiei; acest lucru l-a învăluit total, socotind că încheierea târgurilor între țări e mai bună decât amestecul cumplit al săbiilor!
Căci Ștefan cel Mare nu era un războinic vărsător de sânge nevinovat, ci apărător al țării sale; și războaie de cotropire n-a pornit! Dacă a atacat primul, a atacat pentru a o lua înainte vremurilor! Iar dacă n-ar fi fost Ștefan cel Mare nevoit să arunce valorile umane și materiale în zăpoarele cele înfricoșate, secolul său, prin lumina culturii și abundenței, nu și-ar fi aflat seamăn în istorie!
În 1460, iulie 3, scrie către neguțătorii din Lemberg, prin mâna lui Ștefan-logofăt, că să poftească cu mărfuri și vor da vamă puțină și cinstită, căci burgării din Liov „ne-au rugat să ușurăm vămile”. Vor da Liovenii, la descărcarea mărfurilor la Suceava: pentru postav 3 groși de grivnă; pentru pânza nemțească, lituană și catifea; pentru postav; pentru nădragi, pentru stofe de lână, ce se cheamă „hars”; pentru cuțite, coase și seceri; pentru talere de plumb, cuțite de plumb, brâie ferecate cu plumb; pentru tăvi; pentru șofrane, pentru șepci; pentru fiare de plug; pentru săbii și paloșe; – pentru toate, vor plăti 3 groși de grivnă, la vama din Șiret… Iar când vor cumpăra din Suceava mărfuri de peste mare; mătase turcească ce se cheamă „camhă”; tămâie; vin elinesc; scorțișoară și piper; vor plăti 3 groși de grivnă. Și așa, s-a rânduit vama pentru fiecare lucru în parte, cu locurile unde trebuiau plătite, la aducere și întoarcere.
Și au prins a da buluc neguțătorii, și cei din Brașov aduceau mărfuri în samare, pe cai ușurei de munte, urmând drumul prin Prejmer – Târgul Secuiesc – Târgul Trotușului -Adjud – Bacău – Roman – Suceava… Iar carele Liovenilor, acoperite cu mari coviltire, au prins și ele a coborî către Suceava și spre alte cetăți și târguri ale Moldovei. Se scurgeau mărfurile Europei spre Orient, și Moldova era aria unde se întâlnea mătasea tocmai din China, cu postavul din Germania.
O grijă mare a avut Ștefan în privința cumpărării argintului, căci avea nevoie de el pentru ferecăturile icoanelor și pentru orice alte lucrări de preț.
A îngăduit liovenilor să aibă casa lor în Suceava, unde să se rânduiască socotelile.
Drumurile Moldovei și-au stârnit pulberea sub picioarele vitelor și sub roți; iar în târguri le. readuse la viață, ca prin farmec, se auzeau graiuri felurite și se vedea îmbrăcăminte felurită, din multe părți ale Europei și Orientului.
În sfârșit, Moldova se punea în rând cu civilizația timpului!
Și adus-a Ștefan Vodă meșteri bănari, să topească metale și să bată bani buni, cu bour pe-o parte și cu înfățișarea sa pe alta! Și bănăria se afla chiar între zidurile cetății, în preajma ochiului neadormit al Domnului.
Hotărât, la Țara Moldovei viața vremurilor de odinioară amurgea fără putință de întoarcere! Cei bătrâni și cu un picior în groapă oftau după anii de demult, când Câmpuiungul și Șiretul erau niște sătișoare, înconjurate de plopi bătrâni tocmai de pe vremea trecerii celei repezi a Cumanilor, și pe când vitele din satul Sfântul Ilie pășteau iarbă pe ulicioarele din Suceava… Pe-atunci cu totul altfel era, toate păreau pentru bătrâni calde ca amintirile. Pe-atunci, în tinerețea bătrânilor, oamenii nu alergau după deșertăciunile gătelii, ca azi, în zilele lui Ștefan! Și-și aminteau bătrânii cum, mai demult, lua omul găina subsuoară, și se ducea și o da de-a dreptul pe-un bulgăre de sare, sau pe câteva lumânări, de sărbătorile mari, căci altfel știau oamenii să se gospodărească singuri, luminându-și casele cu seul vitelor îmbibat în petică…
Toate lucrurile și le făceau singuri; își scobeau linguri, ascuțeau fierul în custură și cuțit, iar pentru socotelile mai grele purtau sub brâu răbojul… Totul curgea în liniște și tihnă mai demult, însă acum, o dată cu venirea acestui Ștefănucă a lui Bogdan, toate prindeau a fi anapoda… Domnițele din târguri parcă au prins aripi la tălpi, așa aleargă după camha turcească, după mătasea adusă din Răsărit, de pe cealaltă față a lumii, după catifeaua moale ca mușchiul codrilor, și mai cu seamă după podoabe! Ar fi în stare să-și scoată și ochii pentru o pietricică rară, adusă de neguțători de la schelele Răsăritului, și ar umbla desculțe prin sticlă toată viața, numai să poată încălța o singură dată papuci de catifea, după moda Apusului Europei…
Coconii nu mai pot de fală, purtând junghere orientale, iar în ce privește mâncărurile, sarmalele celebre ale Moldovei nu mai au nici ele căutarea de demult, ca și borșurile făcute cu măcriș! Piperul și scorțișoara, care valorează aur greu, au dat alt gust bucatelor, și cine nu se dă în vânt după un bob de piper adus tocmai de la mările calde!
A! fiindcă veni vorba de mările calde, trebuie să spunem că bătrânii sunt de-a dreptul zăpăciți! Cum adică, mări calde?
Doar pământul e neted ca o masă și mări sunt numai atâtea câte le știu din străbunici! Și iată că, o dată cu piperul, șofranul, cuișoarele și scorțișoara, neguțătorii aduc și niște vorbe ciudate, că pământul ar fi rotund și s-ar învârti ca un bob de urmuz în haos! Dacă e așa, cum rămâne cu legea credinței, cu cele șapte zile ale Facerii? Vai, și iar vai, lume! De ce acest voivod tânăr a dat slobod să se strice obiceiurile, credințele și legile? Oare nu cumva, din pricina ideilor noi, se stârnește vânt mai mare dinspre taberele Turcului? Nu cumva va veni cavaleria de pedeapsă a Apocalipsului, tocmai spre a stropși generația tânără și necredincioasă? Cum îndrăznesc corăbierii Europei să spună că dacă pornești dintr-un punct de la Răsărit, te poți întoarce la același punct, venind de la Apus? Se poate o mai mare năzdrăvănie? Și corăbierii lui Ștefan Vodă au adus astfel de bazaconii, căci se întâlnesc cu alți corăbieri și spun prostii de neînchipuit, săpând la temelia dreptei credințe!
Amar oftau egumenii, simțind că un dinte roade filele cărții-cărților, și tunau la predici, dumineca, împotriva tuturor celor ce vor mai semăna boabele defăimării, aducând pe pământul Moldovei astfel de vești. Până și pămâmenii, atât de supuși odinioară, se iau după brașoave, se dau în vânt după pălării cu pană, după chimire de piele cu flori, după ciubote și laibăre1… Cu ură se uitau privilegiații la fiarele de plug aduse de la Liov, căci dacă plugurile celor noi vor năvăli așa, atelierele lor dintre zidurile curților depășite fi-vor. Vrând-nevrând, ca să nu le-o ia înainte pământenii slobozi și dijmașii, privilegiații se vedeau nevoiți să* se dea și ei la brazdă, cumpărând uneltele puternice… în ce privește târgurile, „nebunia” veacului era la culme, căci ulițe întregi de case se clădeau parcă peste noapte și se deschideau tot mereu prăvălii, sladnite sau berării și ateliere, iar acolo unde ieri cosea cojoace lanoș Ungureanul, azi vezi o prăvălie în lege, cu cojoace înflorite frumos, sau o casă de schimb, unde stă asupra monezilor străine Agop-cămătarul sau Saghizian-zaraful, veniți tocmai din muntele Caucaz… Agențiile de comerț ridicau flamură necunoscută în văzduhul unde până atunci doar vulturii Moldovei planau.
1 Laibăr – haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și, de obicei, fără mâneci.
Pe ulițele Sucevii mai ales, treceau la preumblare oșteni în cămăși de zale și cu arme noi-nouțe, iar pe dealurile cetății se auzeau întruna bufnituri, la muștrul balisticei.
Noutatea balistică era strâns legată de venirea hauptmanilor nemți, pietroși și bărboși, și se auzeau de la o poștă^când, se preumblă, după zornăitul pintenilor… într-adevăr, Moldova patriarhală murea, și nimic nu putea nici ocoli, nici amâna amurgirea ei sub noutăți! Înainte-mergători în toate erau oamenii tineri, care prindeau a râde deschis de obiceiurile bătrânești, de apucăturile osândite încet-încet pieirii definitive… Ca chiorii dădeau buzna oamenii tineri, să vadă măcar de departe exercițiile cu tunurile, iar cât privește navigația, și-ar fi părăsit părinții, casa și masa, numai să se poată avânta în larg pe punțile. corăbiilor cu bour… Faptele lui Ștefan atrăgeau ca magnetul tot ce însemna îndrăzneală și risc, tot ce era vânjos și tânăr, tot ce era de necrezut… Așa trebuie să se explice rapiditatea de fulger a războaielor sale prime, căci ostile erau tinere, muștruluite și conduse de-un om tânăr.
Așa se explică și succesul expedițiilor ei de pedeapsă în ținutul Secuilor!
Cum a aflat că Ucigașul stă la pândă, în castelul domnului senior Sebastian, Ștefan a pus iar arama să cânte, și de data asta n-a mai auzit larmă și comenzi prea răstite și n-a mai avut nevoie să amintească nimănui că războiele se câștigă mai ales cu cumpătul oștilor…
S-a avântat în șa, dând semn din sabie către munți, spre vest!
Totul s-a petrecut cu iuțeala fulgerului, cavaleria ușoară zburând înainte la pânda necontenită. Au pătruns dincolo de munți, ca un vânt repede! Groază și cutremur s-a auzit, și țipătul copiilor, și vaietul mamelor! Focul a izbucnit ici-colo, de sub copitele iurușului. Mai apoi Ștefan sta la poarta domnului senior, între hânsarii1 cavaleriei ușoare, și da glas mare, să știe și să afle pământenii și domnii de peste munți că, atât timp cât îl vor oploși2 la ei pe Ucigaș, mereu va veni și el asupră-le cu sabia…
1 Hânsar – ostaș călare din vechea Moldovă, fără leafă, răsplătit cu partea de pradă luată de la dușman.
2 A oploși – a găzdui, a adăposti.
Ucigașul dârdâia de spaimă, ascuns în temnițele castelului, dar Ștefan, dându-și seama că momentul fetezării capului n-a venit încă, și-a strâns calul în pinteni și a pornit vârtej, înapoi spre trecători și Țara Moldovei.
Domnii de peste munți au luat aminte vorbele sale, însă pe o ureche le-au intrat și pe cealaltă le-au ieșit.
Petru Aron a rămas la ei mai departe.
Nu era timp de expediții simple, de pedeapsă, căci în Orient și-n Peninsula Balcanică lucrurile se încurcaseră. Riga Ungariei, Matei Corvin, feciorul lui Ion, era tocmai în Bosnia, dând război cu Mahomed al ll-lea. Și Țara Românească tremura în vântul ce se apropia.
Ștefan și-a dat seama numaidecât că de-o va lua timpului înainte, bine fi-va; bine fi-va, deci, dacă va lua înaintea Turcului Licostromo – cetatea Mării! Ne aflăm în anii de încercare 1462.
Făcând un cât de scurt tur de orizont în veac, și văzând starea Europei și Orientului, vom vedea cum pe vremea aceea în Ungaria și Polonia se desfășurau sângeroase sfâșieri între seniori. La fel se întâmpla și-n Spania, Franța și Englitera, țările de la brazda Atlanticului. Venețienii și papii făgăduiau eroilor marea cu sarea, dar nu le dădeau nimic, după cum vom avea durerea de a vedea mai încolo. Și-n vremea asta, Turcul râvnea să pună laba pe strâmtorile Mării Negre și pe cetățile de comerț ale Crimeii; apoi, de pe aceste baze geografice solide, să se repeadă asupra Europei, mai cu putere! înțelegând deplin starea clipei, Ștefan s-a gândit s-o ia Turcului înainte, adică, luând în mâinile sale cetatea Licostromo, punea pavăză dinspre Mare între el și Turc.
Și astfel, tocmai pe când domnul Vlad Țepeș era pălit de năvală, s-a repezit și Ștefan spre Licostromo! Credem că greu va fi fost acel ceas al vieții voivodului, căci izbea în bunul său ocrotitor! însă, Ștefan a știut să pună țara înaintea inimii sale și s-a repezit spre Mare. Sorții n-au fost însă de partea lui. T-jnurile din Licostromo au huit strașnic, și au izbit apărătorii cu tot ce au putut asupra cutezătorului, nevoindu-l să facă cale întoarsă, rănit greu la un picior.
Această primă etapă a războiului i-a mărit atenția și l-a învățat multe! S-a pregătit și mai bine, și mai îndelung, trei ani. Și în iarna 1465, ianuarie, a poruncit aburcarea artileriei în care, încărcarea tainului1 și pregătirea cavaleriilor pentru o anumită clipă! între timp, muștrul balisticei și lupta de cucerire a cetăților n-au încetat. Și a pregătit Ștefan atacul al doilea și altfel, prin arta diplomaticească! Soli poloni au dus scrisori tainice neguțătorilor din Licostromo, iar Ștefan și-a trimis și el emisarii de taină, vestind anumiți oameni din cetate să fie gata.
Expediția, galopul până la Licostromo, a durat numai opt zile. Cu toată iarna grea și împotrivirea viscolului, oastea Moldovei a executat o mișcare demnă de cele mai vestite oști ale lumii. Când s-a luminat de ziuă, în ziua a noua, apărătorii s-au trezit cu oastea moldovenească sub ziduri. Cetatea a fost repede înconjurată. Iar în aceeași zi, pe la miezul nopții, neguțătorii au deschis în fața oștilor biruitorului o poartă, și așa au pătruns în cetate, prinzându-l pe unul din pârcălabi. însă împotrivire grozavă au aflat la redutele interioare și Ștefan a dat poruncă artileriei să tragă… Apoi, a doua zi, 25 ianuarie, Licostromo se preda în mâinile Moldovenilor. Din această bătălie, Ștefan a deprins latura importantă din arta războiului, surprinderea, și va folosi și arma aceasta de câte ori clipa i-o va dicta.
Acum, Țara Moldovei avea pavăză dinspre Mare, însă stârnise asupră-i mânia teribilă a domnului rigă Matei Corvin! îndată ce a aflat de fapta lui Ștefan, domnul rigă l-a luat pe Petru Aron la sine, cu gând să-i dea jâlțul Moldovei, după ce Ștefan va fi amestecat cu pulberea! Și încă una mai era mânia domnului rigă, că adică de ce primise Ștefan suzeranitatea Polonului, și nu pe-a lui?
Unii susținători ai unui patriarhalism stupid, vorbind despre cultura lui Ștefan cel Mare, au trecut sub tăcere adevărul că măria sa era și frunte a învățaților! Toți acei „înțelepți” n-au ridicat armele Moldovei din vremea aceea mai sus de ghioagă și îmblăciu, ignorând total adevărul curat ca
1 Tain – rație de alimente.
lacrima, că însuși voivodul era iscusit și neîntrecut mânuitor de arbaletă, și că celebra halebardă și tunu'f erau mândrii ale oștilor! Ștefan cel Mare era fiul unui timp scăldat de el însuși în lumină! Moșul său, Alexandru, răsplătea zugrăvirea unor mănăstiri cu danii de sate. Cărturarul Țamblac fusese la consiliul din Florența, și un boier Gheorghe, în Elveția, la arderea lui Jan Hus! Moldova era străbătută de luminați oameni europeni și orientali! Pe timpul cui au crescut în preț cancelariile domnești, adevărate și înalte școli de caligrafie, dacă nu tocmai pe timpul lui Ștefan cel Mare? Avem mărturii că celebrul voivod a lăsat veacurilor patruzeci și șapte de mănăstiri, adevărate academii ale acelor timpuri și cu ramuri diverse: pictura, care a creat fresce de valoare unică, sculptura în lemn, sculptura în marmură și piatră, atelierele de țesut covoare, neîntrecuta artă de a stoarce culori din plante, arhitectura, care a lăsat monumentale mărturii. Iar în ce privește școala cântăreților de la Putna, trebuie să spunem că o cercetau învățăcei din toate țările apropiate, ducând în patru puncte cardinale faima dascălilor Putnei, a lui Ștefan cel Mare și Moldovei. Dacă mai ținem seama că la curțile marelui voivod veneau oameni vestiți prin știința lor înaltă, aducând noutățile culturii din cetățile și burgurile1 Europei, nici într-un caz nu-l putem accepta pe ilustrul principe al Renașterii, decât la pas cu toate frumusețile timpului. Măria sa era inițiatorul și încurajatorul monumentelor de cultură! Chiar tatăl său l-a dat pe mâna învățaților, și Ștefan singur s-a instruit, după noaptea înspăimântătoare de la Reuseni, în anii de pribegie la cetăți străine…
Știm că și viitorul său rival, Matei Corvin, avea cultură înaltă, că în jurul său se adunau artiști din toată Europa, că marelui rigă, fiul lui loan Hunedoreanul, îi plăceau picturile, muzica și poeții, și același lucru îl afirmăm și în legătură cu Ștefan cel Mare. Amândoi erau energii din energia timpului și amândoi au sculat volbura și au mânat-o înainte, ca pe-un orcan.
S-au și cunoscut, cândva, cândva, în anii mai tineri, și vor fi fost chiar și prieteni; când deschideam istoria la fila acestor mari conducători de oști, mari ziditori și mari ocrotitori ai breslelor, ne cuprinde un regret că evenimentele i-au pus față-n față, ca vrăjmași…
1 Burg – oraș medieval.
Oastea lui Matei Corvin era vestită prin organizare, arme și vitejie. Călărimea grea și călărimea ușoară și pedestrimea se ridicau la patruzeci mii oameni.
În luna noiembrie 1467, Matei Corvin a dat poruncă de invazie a Moldovei, iată-l trecând el însuși, pe la Oituz, mânios și hotărât să-l dea pe Ștefan cel Mare nimicului! Au străbătut drumul prin Brețcu, până la apa și târgul Trotușului, urmărind să ajungă la drumul de pe valea Șiretului spre Suceava; dar prea târziu și-a dat Matei seama că atacul asupra Moldovei fusese început greșit!
Era în pragul iernii, și trebuia să ia cu asalt toate cetățile, până la Suceava, riscând atâtea pierderi de vieți, armament și timp! Și, cum oastea ungară a ajuns la târgul Trotuș, s-a pomenit dintr-o dată că Moldovenii așezați în trecători sar și-i stropșesc! Cu greutate mare au trecut ostile lui Matei Corvin prin primul val al împotrivirii, însă mai departe au aflat drumurile distruse, acoperite de arbori prăbușiți de-a curmezișul; și păduri se prăbușeau asupra invadatorilor, la semnale de corn…
Pâlcurile cavaleriei ușoare moldovene apăreau ca din pământ, atacau aripile coloanelor, avangărzile și ariergărzile. Cele de pământeni atacau carele greoaie cu hrană și artilerie, în ziua de 29 noiembrie, Matei Corvin ajunge la târgul Romanului, prin Bacău, după istovitoare lupte și pierderi grele, și ostile lui au și prins să murmure văzând că li s-a sfârșit hrana, într-o țară cu satele arse și fântânile otrăvite. Nu se găsea măcar un pai pentru cai.
Ajuns în târgul Romanului, Matei Corvin și-a lăsat oastea la hodină, înainte de a porni atacul cel mare, în același timp trimițând lui Ștefan cuvânt de pace… Stând la târg la Roman până la 7 decembrie, oștenii lui Matei Corvin și-au mâncat tainul ce-l mai aveau, iar Ștefan cel Mare se pregătea în vremea asta mai vârtos… Și pornindu-și Matei Corvin ostile, a ajuns la Baia, în apropierea Sucevii, în plină iarnă grozavă moldovenească, în noaptea a 14-a a lunii decembrie, pe când Ungurii făcuseră din carele lor zid de apărare, și dormeau sau petreceau, s-a izbit în ei oastea ușoară a Moldovei! Bătălia s-a dat la lumina focului, căci îndată s-au aprins și carele și casele, și „era vai și-amar, și sclipeau și fulgerau armele, pe sub flăcările vânzolite de vifor… Matei Corvin abia a scăpat.. cu fuga, în buci cu săgețile moldovenești! A apucat către dealul de la Mălini, pe valea Suha Mare, spre munți, și-l urmărea, ori încotro fugea, cavaleria ușoară a Moldovei! *.”
Cu acest prilej, Ștefan cel Mare a văzut cu ochii lui, în sfârșit, cum ținuse la sân răi și hicleni, care abia așteptau să fie biruit și să se întoarcă Petru Aron!
Dăduse poruncă strașnică vornicului1 Isaiia să stea în așteptare la vadul apei Moldovei, până la semn; și când se va da semnalul, să alerge cu pilcurile pe valea Râșca Mare, să iasă înaintea invadatorilor, să le taie fuga… însă vornicul Isaiia s-a prefăcut că nu aude semnul și n-a alergat la timp cu pâlcurile! Matei Corvin s-a întors acasă, hăituit și urmărit de cavaleria ușoară. Izbânda lui Ștefan cel Mare fusese deplină, însă și veninul ceasului era neînchipuit de amar!
A răbdat patru ani, până la 16 ianuarie 1471. Atunci l-a prins întâi pe Isaiia-vornicul în târg la Roman. Pe urmă, pe Negrilă-paharnicul2; și pe Alexa-stolnicul3; și judecându-i cu cutremur mare, poruncit-a gâdelui4 să-i repeadă cu capetele pe butuc. A fulgerat toporul în sus și-n jos, de trei ori. S-au cutremurat de moartea hiclenilor privilegiații, dându-și seama că Ștefan cel Mare nu mai ține seama de tagme5 și că va izbi greu, în privilegiați, îndeosebi. Așa sfărâma primele cetățui, primele cuiburi ale hicleniei și puterii de sine stătătoare, ale celor ce aveau uric cu tot venitul. Lua în mâna sa tot mai mult din puterea țării, pentru înfruntarea inevitabilă.
Între timp, răzbunase și uciderea tătâne-su! Când capul lui Petru Aron s-a dat de-a dura, undeva într-un târg din apropierea munților, Ștefan cel Mare a închis ochii și a revăzut Suceava de demult cu turnurile înflăcărate. A auzit zimbrul boncăluind6, în anii copilăriei. A oftat spre cele trecute și apuse. S-a avântat în șa. Și cum galopa în fruntea cavaleriei ușoare, despica negura cu fruntea și parcă despica timpul spre viitor.
' Vornic – mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu conducerea treburilor interne, având atribuții judecătorești.
2 Paharnic – titlu dat boierului de la Curtea domnească care avea grijă de băutura domnului.
3 Stolnic – dregător care purta grija mesei domnești.
4 Gâde – călău.
5 Tagmă – breaslă.
6 A boncălui – a scoate strigăte specifice rasei, a rage.
Istoria omenirii urca spre culmile primelor mari descoperiri geografice, iar în brazda depărtatului apus, în cetatea Mayența, tipograful Johann Gutenberg desprindea literele din imobilitatea lemnului, deschizând în fața generațiilor o nemaiauzită răspândire a cărților! Isprava meșterului Johann avea aceeași însemnătate ca și descoperirea focului, încât vestea isprăvii domniei sale a străbătut burgurile, cetățile și mănăstirile, și de bună seamă că și la Suceava a ajuns, pe marile drumuri de comerț care veneau tocmai din depărtarea vestului, străbăteau Țara Românească și se pierdeau peste mări, la schelele Orientului.
Mult se va fi minunat Ștefan cel Mare de veștile cele noi care uimeau timpul! De bună seamă că va fi poftit să asculte, pentru a mia oară, istorisirile neguțătorilor, călătorilor, pictorilor, arhitecților și medicilor, care aflau la ușa sa numai cuvinte de bun venit!
Se împlineau șase ani de când se însurase. Și coconi avea să aibă în curând; și fața lui primea, din ce în ce, bruma abia văzută a maturității. Simțul de orientare în încurcatele ițe politice i se dezvoltase treptat, devenindu-i a doua natură, încât bine a făcut când n-a rupt dintr-o dată jugul Turcului, ci cu deosebită chibzuință. A avea doi dușmani dintr-o dată, însemna pierdere și pieire; încât, până ce s-a răfuit cu Matei, nu și-a îndreptat spre Turc nici halebarda, nici ținta arbaletei! A tăcut când a trebuit să trimită tributul statornicit de Petru Aron, dar s-a mângâiat în sine, știind că și ziua răfuielii e aproape! întâi trebuia să încerce să înglobeze Țara Românească între prietenele Moldovei, în frontul împotriva cutropitorului, și lucrul era nespus de greu!
În anii 1470, februarie, a poruncit iar aramei să cânte, și și-a încălărat iar hânsarii cavaleriei ușoare, și într-un galop uimitor de repede a ajuns la Brăila, arzând-o. Drept răspuns, Radu cel Frumos al Țării Românești s-a jeluit Turcului; și îndată și în același an, pe la jumătatea lunii august, Turcul avea să trimită Tătarilor poruncă de năvală. Bătălia s-a dat la Lipinți, și în afară de luarea înapoi a prăzilor și robilor, oastea Moldovei l-a prins pe însuși fiul lui Han-tătar.
Însă, în mintea Domnului prindeau de mult a se zări zorii unor rânduieli noi cu totul… Privilegiații poate n-au văzut bine ce însemna tăierea netrebnicilor în târg la Roman, și nu aveau de unde să știe că, o dată cu scurtarea de cap a lui Isaiia, voivodul își proclama începutul independenței față de puterile interne. Prin atacurile de vifor asupra Țării Românești, Ștefan cel Mare nu urmărea stricarea țării vecine, înainte de pornirea viforului asupra sudului, porneau către ținutul Brăilei, Râmnicului și Buzăului emisarii Sucevii, cu scrisori, ca să afle tot omul că Moldova n-are nimic de împărțit cu sora ei, Țara Românească! Ci că mânia lui Ștefan Vodă e îndreptată numai asupra lui Radu cel Frumos, vândutul Turcului! Tot omul din Țara Românească să stea la locul său, în liniște, și bine ar fi dacă tot omul Țării Românești s-ar ridica la arme, să-l fugărească pe cel ce și-a plecat grumazul!
Scrisorile din Suceava învederau că Ștefan al Moldovei vine ca eliberator, dar nu numai la atât i se mărgineau acțiunile! Scrisori cu verb de flacără plecau spre cetățile de peste munte, poftindu-le să înceteze cu exportul grâului în Țara Românească, pentru că pâinea nu ajunge la masa pământenilor, ci în gropnițile Turcului, întărindu-i proviziile de război!
Pe-atunci, cetatea de scaun a Țării Românești nu mai era Târgoviștea, ci Bucureștiul, abia răsărit în istorie, la 1459. Bălți și pâlcuri de pădure se aflau până-n inima așezării, iar pe apa Dâmboviței, pe amândouă malurile, se aflau mori și hanuri. Eleșteie și iazuri se întindeau până departe, pornind chiar din marginile cetății.
Simțind Radu cel Frumos că vin dinspre Moldova timpuri strâmte, a purces și el la înfruntare. Sprijinul și-l avea în iataganul Turcului și-n banderiile1 ohabnicilor2. Țara cea mare își întorsese fața de la dânsul! Și a strigat Radu cel Frumos în poruncă, zidari și meșteșugari anume, trimițându-i de îndată la brazda Moldovei, să ridice valuri de pământ și cetăți, ca să poată rezista timpurilor strâmte! Și s-au dus în grabă arhitecții și
1 Banderie – steguleț care servește ca semn distinctiv, prins în vârful unei lănci.
2 Ohabnic – cel care stăpânește o moșie pe veci, care nu poate fi înstrăinată.
zidarii; și s-a adunat pământenimea din brazda Moldovei, la legiuitul lucru de cetăți. Iar strategii Țării Românești au ales locul potrivit, pe apa Șiretului, la vadul lui Roșea, jntâi au ochit bine, să vadă dacă Șiretului, la vadul lui Roșea, întâi au ochit bine, să vadă dacă Șiretul poate fi pavăză viitoarei cetăți, adică dacă e destul de lat și de învolburat, încât să nu-l poată trece nici cavaleria ușoară a Moldovei, nici cea grea, și nici oastea mare… Au ochit și au chibzuit, și însuși Radu cel Frumos părăsea adesea cetatea sălciilor de pe Dâmbovița și urca la brazda de sus. Șirurile de care aduceau necontenit vâr și pietriș; și bolovani; și stânci masive; și meșterii ziditori măsurau necontenit alte stânci masive, și cu ajutorul scripeților le tot suprapuneau, legându-le cu mortar.
Sta Radu cel Frumos adese, sus pe schele, și se uita dincolo de brazda vecinului. Poate că adesea îi era rușine că trebuie să se apere de un consângean. Cert este însă că frica îl trezea foarte des din somn. Scrisorile lui Ștefan către tot omul Țării Românești prindeau sămânță mai cu seamă între cei mulți; și la o adică, lucrul acesta nu era deloc bun!
Din când în când, pândarii din margini urcau în arbori și, iscodind Țara Moldovei, deslușeau freamăt mare de oameni la câteva bătăi de arbaletă. Zăreau freamătul abia o dată cu seara. Peste zi nu se vedea țipenie… Cetatea Radului ajunsese de mult la creneluri și se ridicau încet și turnurile de apărare…
— Să poftească vecinul Ștefan! se sumețea Radu.
Avea să i se întâmple însă un lucru neașteptat și nemaipomenit! Șiretul încingea cetatea ca un brâu de volbură. Conductele de olane pătrundeau în încăperi aducând apă rece și proaspătă, de-ajuns pentru un asediu de ani o mie… Râdeau spre Țara Moldovei meșterii pietrari și arhitecții, și mai ales ohabnicii din partea locului se bucurau nespus; căci după ce au o asemenea cetate, Ștefan cel Mare nu va mai îndrăzni să-i tulbure!
Însă o vorbă înțeleaptă spunea și pe atunci că „nu-i bine să lauzi borșul înainte de a prinde peștele”… Ceea ce vedeau pândarii peste brazdă era pregătirea contraloviturii! Noaptea, la o depărtare destul de mare, Moldovenii săpau^ într-o liniște profundă o albie, să abată cursul Șiretului… însuși Ștefan înfipsese cel dintâi hârlețul, după ce hotărâse printr-un semn din braț, spre vest, matca nouă… Lucrau hânsarii cavaleriei ușoare, dăscălărați și transformați în pionieri! Corturile bivuacului1 se aflau departe, după dealuri, și zilele acelui Iulie 1471 dogoreau cumplit, însă hânsarii săvârșeau muștrul înviorării, apoi furau câte-un pui de somn, să fie proaspeți pentru muncă. Ștafete coborau de la Suceava, aducând voivodului scrisori, și el le citea repede și da poruncile de cuviință. v într-o zi, a primit cererea suzeranului Cazimir, să-i dea călăreți o mie, să-i însoțească fiul la Boemia, unde fusese proclamat rigă; însă Ștefan a răspuns că iertat să fie, însă oameni nu poate da, căci oamenii Moldovei sunt prinși toți la lucrul cu hârlețul, pentru abaterea Șiretului! Iar în ce-l privește pe coconul său, e prea crud încă, spre a putea fi trimis în fruntea celor o mie călăreți! Și da și alte răspunsuri, scurte și tăioase, stând în corturile bivuacului ori în mijlocul hânsarilor la lucrul de noapte!
S-a încruntat Ștefan și a simțit un ghimpe în inimă, când Sohodoiski, solul suzeranului, i-a amintit printre altele că ar fi vremea să vină să depună, în fața rigăi Cazimir, jurământul de vasal! însă Ștefan a biruit clipa și a răspuns cu vorbe înțelepte că va veni când i-o vor îngădui vremurile… Oare nu vede bine riga Cazimir că Ștefan n-are când se îndeletnici cu mărunțișuri, de-i cere una ca asta? A oftat Ștefan, stând singur pe-un dâmb, sub spuza stelelor de vară. Șiretul lucea, curgând în liniște, iar mai încolo abia se auzea larma lucrului de abatere.
Curând, planul domnului Ștefan de modificare și supunere a naturii avea să ia sfârșit, cu ținta atinsă! Cu cât se îngâmfau mai tare strategii și arhitecții lui Radu cel Frumos, apa Șiretului scădea în fața cetății lor, scădea văzând cu ochii, încât din zi în zi sălbăticiunile apelor abia mai aveau loc să înoate… E drept că și seceta ardea; totuși, niciodată Șiretul nu scăzuse așa, chiar la arșițe și mai mari! Peste scurt timp, în locul brâului de volbură se afla o gropană goală, în ale cărei adâncuri se zbăteau peștii rămași pe mâlurile fierbinți… S-au îngălbenit de spaimă și strategii și arhitecții, aflând că râul a fost oprit, sus, departe, și îndreptat spre vest! Acum, cetatea lor părea un stârv de monstru, 'expus total loviturilor moldovene.
Și, într-adevăr, într-o dimineață s-a zguduit pământul dinspre nord. Se vedea pulberea învolburându-se. Hânsarii
1 Bivuac – porțiunea de teren pe care se face staționarea trupelor în afara localităților sau a taberelor.
cavaleriei ușoare moldovenești veneau în iuruș ca de furtună. Au oprit, și când s-au avântat iar, au trecut ca nălucile peste albia secată! însuși domnul Ștefan călărea în fruntea lor, descoperit și cu spada în mână. Cetatea a căzut în mâinile Moldovenilor. Spaima fugarilor s-a împrăștiat repede și a ajuns la București. Radu cel Frumos s-a cutremurat. Voia să-și trimită la adăpost doamna și pe Voichița, copila sa. Era prin noiembrie 1473 și se scuturaseră de mult frunzele. Radu cel Frumos și-a chemat oastea, mare de 64 mii oameni, la ultima înfruntare.
Numai cu 12 mii, Ștefan l-a surprins la Cursul Apei, într-o noapte. Curând, rămășițele oștirii lui Radu fugeau spre cetatea de scaun. Ștefan nu s-a mulțumit cu izbânda de la Cursul Apei; ci, îndată a sărit iar pe cal, făcând semn din spadă, spre București. Vârtejul călărimilor a durat două zile, străbătând distanța de 140 km. Apoi, lupta cea decisivă s-a dat la cucerirea Bucureștiului. Flamurile cu bouri au fâlfâit curând pe ulițele încă stropite de sângele bătăliei. Vândutul fugise la Turc, lăsându-și pradă biruitorului avuțiile, soața și pe copila sa. Carele de povară au încărcat averile; și doamna și copila au fost așezate în rădvan și împreună cu oastea Moldovei au pornit către Suceava, Ștefan lăsând în cetate la București, și în toate celelalte cetăți ale biruitului, pârcălabi și flamuri cu bour pe toate turnurile.
Îl așezase domn pe Basarab Laiotă, prietn al Moldovei și vrăjmaș Turcului.
Așa s-a petrecut înfruntarea ultimă cu vândutul și ruptura definitivă cu Osmanlâii; însă Ștefan știa bine că abia de-atunci înainte vin cumpenele.
Se afla la Vaslui, când a venit în ambasadă tocmai din Persia, Isac-Beg. Stăpânul său, șahul Asan-Huzun, îi trimitea cuvânt bun și scrisoare și-l întreba dacă vrea să-i fie aliat împotriva Turcilor, căci el, Asan-Huzun, îi va lovi din Asia, iar domnul Moldovei să-i izbească din față.
Ca un strigăt era cuvântul șahului! Cerea voivodului Ștefan să sară să-l ajute! Să stârnească la lupta și alți crai! Toate țările Europei să le stârnească, spre a șterge de pe fața pământului haitele jafului!
Ștefan a făgăduit că se va gândi și va face cum e mai bine.
Solul lui Asan-Huzun avea să pornească iar, la drum lung, către Buda, având de coborât de-acolo către cetatea Adriaticei, Veneția; și de-acolo avea de bătut altă cale lungă, tocmai la riga Burgunzilor, căci trebuia ca întreg pământul să se ridice, mai cu seamă dacă și arhipăstorul din Vatican îi va îndemna și va binevoi să-și înfigă degetele în pungă…
Ștefan voivod a binevoit îndată să coboare la cămara logofeților1. Cum a deschis ușa, penele de vultur s-au oprit din scris. S-au ridicat, în frunte cu marele logofăt, și scriitori de slavonie și cei de latinie, așteptând poruncă.
Îndată, pana de vultur a scriitorului de latinie a prins a șuiera ușor, scriind epistola dictată de voivod către capul papistașilor2 din Roma și către toți rigii și principii apusului. Apoi, apăsând pecetea sa dedesupt, Ștefan a înmânat scrisoarea lui Isac-Beg.
„Avem prilej să zdrobim Turcii, scria epistola voivodului. Prea cinstit arhipăstor papistaș, binevoiește a trimite cuvânt de alarmă Venețienilor, căci ei doar sunt stăpânii mărilor: să sară numaidecât, la vestea trâmbiței”…
Și astfel, după ce Isac-Beg și-a văzut de drum, Ștefan voivod și-a făcut ochii roată, să-și caute prieteni. Și în timp ce se negoța cu prietenii, a venit și răspunsul de la papă și de la Venețieni. Și unii și alții se întreceau în laude, asemuindu-l cu stejarul și cu viforul; însă despre ajutor nici nu pomeneau!
A oftat Ștefan! Ce era de făcut? Dacă se bizuia pe alții, ar fi însemnat cădere în ticăloșie!
Afară, în noaptea de toamnă lungă, vâjâiau brazii în vânturi. Se auzeau țipetele stolurilor migratoare. Și vijelia de-afară a lucrat ^asupra inimii sale, deșteptându-i vijelia mocnită.
Înainte de a vesti Țării Moldovei hotărârea, a rânduit pândari și străji de foc. Când prima flacără a țâșnit în apropierea cetății, i-a răspuns alta, de pe dealurile Botoșanilor. Și de-acolo s-au aprins alte și alte focuri, pe alte și alte dealuri, tot înainte spre Prut și Nistru, dincotro dădeau iuruș3 trâmbele Tătarilor. Alte străji de foc au pornit în jos, spre Reuseni și Liteni, către Bacău și Crăciuna depărtată.
1 Logofăt – mare dregător, membru al sfatului domnesc.
2 Papistaș – catolic.
3 Iuruș (iureș) – asalt, năvală.
Oastea lui Ștefan, de patruzeci mii, și-a ales câmp de luptă potrivit la Racova, între dealurile Vasluiului. Pașa Soliman a ridicat spre Moldova număr de oameni înfricoșător, o sută douăzeci mii!
Ștefan și-a potrivit un pâlc de buciumași și trâmbițași după dumbrăvi dese. Și cum s-a izbit pașa Soliman în Moldoveni, s-a auzit deodată din latură buciumele și trâmbițele! Au apucat într-acolo ienicerii1 și spahii2, tăind nuielele cu iataganele, scufundându-se în mocirle, sărind cu caii peste trunchiuri gârbove de sălcii. Și văzând Ștefan că amăgeala sunetelor a prins, și-a strâns calul în pinteni, pornind la atac vijelios, urmat de floarea hânsarilor. Amar hăcuiau săbiile turcimea cuprinsă de groază!
Apoi, după istovirea zbuciumului, după ce ultimul geamăt s-a stins, Ștefan cel Mare a poruncit adunarea oștilor. Au venit și urmăritorii pâlcurilor biruite, și răniții încă stropiți de sânge proaspăt. Se întrebau de ce-i adună, oare?
Ce nouă poruncă de viforâre îi mai așteaptă?
Cavaleria ușoară e gata să sară pe cai; cavaleria grea așijderea!
Se bulucise ca de-un vânt oastea mare; iar privilegiații zâmbeau în bărbi, gândind că vor merge încotrova, la prădat mână de lucru.
Dar Ștefan cel Mare sta tăcut în mijlocul careului. Se muncea în sine, având de săvârșit o ruptură în obiceiuri. A glăsuit puternic, mulțumind tuturor și fiecăruia pentru sângele vărsat. Apoi, a poruncit să iasă la față săvârșitorii de fapte mari, oricine ar fi ei:
— Dijmași sau supuși cu totul privilegiaților, toți să iasă la față, cu îndrăzneală! Să iasă la față și oștenii cei simpli, cuceritorii de fapt ai acestei victorii!
Când au prins a ieși la față și dijmași, și supuși, s-au auzit privilegiații murmurând de mirare, văzând că se dărâmă în Țara Moldovei rânduiala veche!
1 Ienicer – soldat din corpul de elită a vechii infanterii turcești.
2 Spahiu – soldat din corpul cavaleriei otomane recrutat din rândurile aristocrației.
Cu mâna sa a început a împărți Ștejan cel Mare moșii și ranguri oamenilor simpli; și cum le da hrisovul1, râdea de bucurie! Murmurul privilegiaților a crescut, dar s-a stins cu totul, amintindu-și ei de o tăiere a netrebnicilor… Și așa, la acel praznic, omul cel simplu, săvârșitorul faptelor mari, a ajuns răzeș2 sau boieraș, după puterea săbiei!
Cotitura cea mare din viața voievodului și din istoria Moldovei se săvârșea în tăcere, sub fulguirea înceată. Ziua era pe sfârșite. Venea un amurg tulbure. Tot omul privilegiat a înțeles atunci că amurgirea tagmelor nevrednice nu se mai poate înlătura. Ștefan cel Mare sărise parcă peste un munte, pe calul său alb ca neaua acelei zile; sărise peste muntele timpului, din obiceiurile vechi, ca-ntr-o câmpie însorită, drept în inima pământenilor!
, Când s-a întors, la Suceava și-n toată Moldova cânta arama. Știa însă că abia de-atunci înainte îl aștepta urgia cea mare! Firea lui încrezătoare în dreptate și cunoașterea adâncă a oamenilor l-au povățuit să nu se lase amețit de laudele ce veneau din toată Europa, buluc!
Cum se aștepta la răzbunare, în anii următori, în 1476, a trimis la Roma și la Veneția pe ambasadorii Petrea și Cataneu, să zguduie inimile înghețate!
— Părinte papă! striga Petrea, într-un târziu, ajuns la Cetatea Vaticanului. Nu de laude are nevoie marele Ștefan voivod! El vă apără țările cu sabia; și nu trebuie să-l lăsați singur între vânturile ce vin! Dați-i bani, să adune oaste multă, căci de oaste are nevoie, nu de vorbe!
De la Roma, Petrea și Cataneu au urcat în cetatea Mării Adriatice, Veneția; dar și acolo au găsit tot inimi înghețate. Știau Venețienii rosti vorbe subțiri pe vârful limbii, bune pentru amăgirea copiilor și muierilor celor proaste.
— Vai și-amar! striga Petrea, și striga Cataneu. Dacă nu lăsați vorbele deșarte și nu treceți la arme, domnul nostru Ștefan poate pieri în vânt; și Turcii au să ajungă până aici, să vă răstoarne altarele și tarabele!
O mare neliniște a trecut prin adunarea Venețienilor!
1 Hrisov – act domnesc care servea de titlu de proprietate, de privilegiu.
2 Răzeș – țăran liber, posesor de pământ (în Moldova, în orânduirea feudală).
Ei erau stăpânii mărilor, având până în Asia cetăți de negoț, și pe toate le apărau folosind brațul semințiilor străine. Când era vorba însă de pregătit flote ori de băgat mâna în pungă, o întorceau pe limba subțire și iscusită a laudelor.
Însă, Petrea și Cataneu nu s-au lăsat cu una, cu două! Le-o spuneau de la obraz, că așa l-au lăudat și pe albanezul Scanderbeg, făgăduindu-i marea cu sarea, însă până la urmă vestitul viteaz a fost lăsat singur în furtuni! Le-a arătat cum i-au amăgit și pe alții, numai să stea în dreptul piepturilor lor, să le țină scut socotelilor de neguțători! Ei, Petrea și Cataneu, nu se puteau întoarce la Ștefan voivod cu traista plină de vorbe! Măria sa avea nevoie de oști!
Un murmur mai des a trecut printre neguțători, întrebându-se unii pe alții ce trebuiau să facă. însă tuturor le-a răspuns messer Dogele, arătând solilor că nu are bani. Astfel auzindu-l, Petrea și Cataneu s-au uitat unul la altul. Apoi s-au întorsjnâhniți la Suceava.
În ce-i privește pe Venețieni, au trimis la Ștefan voivod un ambasador subțire foarte la minte, să-l poarte cu vorba, ca nu cumva să se împace cu Osmanlâii! Tot pe ambasadorul acela, numit Paul Omenbon, l-au trimis și la Asan-Huzun, în Persia. Mult s-a mâhnit Ștefan, când, în loc de aur pentru întocmirea oștilor, i s-a adus o bucată de postav! Adânc pălit în inimă, l-a rugat pe messer Paul să-și ia înapoi postavul și să roage pe neguțătorii venețieni să-și șteargă cu el contoarele și pragurile zarafiilor1!
Adânc ofta inima lui Ștefan!
Însă, messer ambasador Paul avea pe lângă măria sa și alt rost. l-a spus, după oarecare șovăială, că atunci când au fost în solie la Veneția messer Petrea și messer Cataneu nu le-au ajuns banii de ședere, încât au trebuit să se ospăteze și să doarmă pe socoteala cetății Dogilor. Și rămânând datori cu 200 lire venețiene, să binevoiască măria sa Ștefan să înapoieze banii, tot în clipa aceea, căci Veneția are nevoie…
Ștefan voivod a stat o clipă înmărmurit; apoi s-a uitat așa de crunt, încât messer Paul s-a făcut alb și s-a dat trei pași înapoi. Ștefan și-a recăpătat cumpătul. A poruncit să vină vistiernicul, să lepede neguțătorului 200 lire! După aceea, i-a urat să meargă sănătos cu inima lui înghețată; și l-a rugat să
1 Zaraf – cămătar.
ducă cuvânt celor ce l-au trimis, că-i pare rău de vorba începută cu ei și că niciodată, nici oamenii lui, nici epistolele lui, nu-i vor mai încurca… însă abia și-a sfârșit cuvântul. Au prins să se răsune buciumele străjilor. Ștefan s-a repezit la fereastră și a văzut șiragul focurilor în noapte, ca niște urmuzuri alburii până departe. A venit căpetenia hânsarilor, arătându-i cu cutremur mare că s-au neliniștit ierburile la Nistru! Aceeași veste a adus-o altă căpetenie; iar alta a arătat, înfățișându-se, că s-aprind focurile și dinspre Țara Românească, din sud!
Ștefan voivod și-a întors fața de la fereastră.
În clipa aceea messerPaul Omenbon l-a văzut îmbătrânit. A ieșit repede, să nu-l apuce spulberul în Moldova. Dar oricât de câine ar fi fost la inimă, messer Paul simțea un regret amar că Ștefan voivod rămâne singur în mijlocul vijeliilor! Și adânc l-a mișcat, o clipă mai târziu, mărinimia moldovenească, pentru că Ștefan, cu toată greutatea ceasului, a poruncit să i se aducă cei mai buni cai; și pită albă; și miere multă; și vin de cel mai bun; încât messer să ajungă la Veneția cu fărâmitura-n barbă… în timp ce călărea la galop spre cetatea Bistriței, messer Paul vedea cum se trezesc satele, cum alte focuri se aprind în noapte, în timp ce clopotele bubuiau prevestind furtuna. Foarte repede, drumul spre munți s-a ticsit de care încărcate cu copii, cu moșnegi, cu lucruri apucate în grabă. Bătrâni bărboși coborau clopotele satelor din turnuri și le slobozeau în fântâni, până la alinare. Turme, vite și cai se amestecau printre carele în mers, și Venețianul a deosebit că spre munți apucă numai cei nevrednici. Bărbați călări, înarmați cu arcuri, cu pari, coase și topoare, se adunau pe tăpșanuri și femeile le potriveau la oblânc traistele cu pită și brânză, merinde în drumul zbuciumului. Nimeni nu bocea, nimeni nu plângea. Toți grăiau încet, cumpătat, ca înainte de a porni la un drum firesc. Făurăriile lucrau de zor. Faurii mișcau foiurile și în cărbunii aprinși se vedeau guri de topoare și vârfuri de lănci. Barosuri izbeau fierul, subțiindu-l. în mișcările faurilor nu se vedea de fel atingerea groazei. Lucrau grăbiți, dar cu tact și stăpânire de sine.
Rădvane boierești treceau spre Cetatea Neamțului și Bistrița. Bătrâni și bărboși boieri răcneau la vizitii să mâie. în urmă, robii lor mânau cirezi de vite și turme, sub paza vătăjeilor1 călări. La o vreme, au ajuns în îngrămădeală pârgarii cei bătrâni ai Sucevei. Cei tineri se întemeiaseră toți, cu toate breslele, sub steagul lui Ștefan voivod, încât spre munți fugeau numai bătrânii. în care cu roți înalte, sub coviltire, ședeau vechi meșteri cojocari, vechi făurari de clopote și ziditori de mănăstiri.
Înainte de zborșirea vremurilor, Ștefan cel Mare a trimis solie la Buda, cu scrisoare de împăcare. Să uite domnul rigă Mateiaș stropșeala de la Baia și să-și împreune spadele, în zbuciumul comun, căci așa e frumos să fie, și așa e sănătos! Și a trimis tot atunci salv-conduct scris în latinește, tuturor neguțătorilor din Transilvania și Țara Ungurului, începând așa: Discretis ac honorabilibus virisjudici acjuratis, et senioribus în Brasovia existentibus, nobis semper honorandis…
După rușinea pățită de Soliman Pașa, vestitul sultan Mahomed II s-a arătat pe cal alb din seraiuri2! A făcut semn din iatagan spre Dunăre! Înfrângerea de la Racova trebuia plătită așa fel, încât domnul Moldovei ca un lup să urle! Aducea Mahomed nenumăratele seminții din Asia și din toată peninsula Balcanică. Poruncise Tătarilor să lovească și ei, când le va da semn. ^ în acel iulie 1475, Ștefan a coborât la Dunăre. N-a mai încercat să oprească năvala. A chemat în ajutor stihia, ca Dacii de pe vremea când a venit Darius și a cerut pământ și apă! Cum bântuia arșița cumplită, a poruncit oștenilor să dea foc ierburilor și semănăturilor. Și cu cât oastea Moldovei se trăgea spre inima pământului, zidul de foc dintre ei și Turci se tot ridica.
Toată zarea, din răsărit și asfințit, era fum negru. Focul înainta neîncetat, urca dealurile aprinzându-le, cobora văi, năvălea în lungul șesurilor; iar urca, iar cobora, încât sălbăticiunile din ierburi alergau cu groază, căutând zările apelor răcoroase. Vâjâiau arzând codri vechi și păduri tinere. Și stihia focului intra în sate. Oamenii fugeau. Pâlcuri de oaste, rânduite anume, turnau în fântâni otrăvuri – venin de șarpe și zeamă de cucută. Când a venit rândul cetăților, Ștefan a poruncit să se dea foc lașilor, Bacăului și Romanului. Și târgul Băii ardea. Funinginea plutea într-un strat gros înaintea vâlvătăilor: se așeza pe fețele asudate, pe arme, în părul vitelor. Toată țara
1 Vătăjel – conducător al oștenilor domniei.
2 Serai – palat al sultanilor sau al marilor demnitari turci.
era vâlvătaie. Uneori, când se aprindeau rrfari codri de brad, se ridicau noaptea flăcări gigantice, lingând văzduhul negru ca păcura.
Armiile lui Mahomed al ll-lea înaintau cu groază printre focuri. Țineau mai cu seamă cursul râurilor, dar mai toate râurile erau seci, din pricina secetei înspăimântătoare din acel iulie. Se înnegriseră de funingine oștenii, caii, vitele de povară. Peste sudoarea lipicioasă se prindea un strat gros de speria1 fierbinte. Vitele mugeau de sete. Oamenii, slăbiți și ei, căutau cu deznădejde apă. Dar cum se opreau la fântâni și beau, cădeau trăsniți de veninul șerpilor. Tot așa piereau bivolii, cămilele și caii; încât Mahomed scrâșnea văzându-și pieirea.
Da poruncă oștilor să treacă prin foc, să pună mâna pe Ștefan voivod!
Acum, în cel mai întunecat ceas al greului, avea să se învedereze că puterea lumii se sprijină pe mulțimi, și e nebun cine ar nega acest adevăr etern! De lucrul acesta era bine încredințat și Ștefan voivod, căci forța lui în armiile țărănești și atunci sta!
Când au auzit că se bulucesc și Tătarii, dinspre Nistru, pământenii au cerut marii căpetenii păsuire, să fugă pe la vetre, să-și ducă familiile la adăpost. Ne închipuim scurtul început de răzmeriță, și ni-l închipuim pe Ștefan stând crunt în fața acestei realități: cum va face față năvălitorilor, dacă puterea cea mare îl părăsește? Privilegiații îl vor fi sfătuit să astupe^gura țăranilor cu pumnul și să-i țină mai departe sub steag! însă glasurile pământenilor creșteau! Puțin lipsea până la aruncarea armelor!
Ștefan a stat și a cugetat adânc: dacă-și arată pumnul spre pământeni, ei îl vor părăsi pentru totdeauna, și de unde-și va lua putere la încercările viitoare? Hotărât, nu trebuia să se despartă de țărani; așa încât i-a învoit la vetre, pentru câteva zile, și a rămas în fața puhoiului doar cu 10.000 oșteni, „floarea vitejilor” cum, pe drept, îi numește cronica.
A doua putere a stihiei chemată de el în ajutor era muntele cu pădurile. Și astfel, numai cu cei 10.000- s-a tras pe Pârăul Alb și a făcut acolo întărituri de pământ și arbori. A potrivit artileria gata de tragere. Cum s-au arătat Turcii, tunurile moldovenești au prins a bate. Ienicerii și spahiii prindeau a da înapoi. Astfel văzând, Mahomed a smuls steagul din mâna unui
1 Speria – cenușă care acoperă cărbunii.
oștean și el însuși s-a repezit spre întăritură. Ienicerii și spahii l-au urmat într-un cumplit iureș. A început un măcel fără seamăn. Tunarii Moldovei se prăbușeau unul câte unul, și tot mai mulți vrăjmași săreau înlăuntrul întăriturii. Cei 10.000 picau unul câte unul. însă nimeni nu da înapoi. Floarea vitejilor Moldovei sta pe pozițiile poruncite, până la ultima săgeată, până li se rupeau săbiile, până-i copleșea sângele și moartea.
Departe, în munți, s^-auzeau răcnetele, bubuiturile tunurilor, mugetele vitelor, în toate părțile ardea Moldova, neîncetat ardea, ca un rug uriaș, și vântul ușor al verii purta funinginile, cenușa și duhoarea de carne arsă, în toate laturile zărilor. Iar la Valea Albă, cei 10.000 au pierit până la unul, cu un eroism atât de neînfricat, încât însuși Mahomed sultan a făcut semn de laudă spre stârvurile lor.
Ștefan a umblat pribeag și singur. Vorbe din bătrâni spun cum chiar maica măriei sale l-ar fi gonit în acel ceas greu de la poarta Cetății Neamțului, sfătuindu-l să meargă numaidecât să adune oști! Și tot vorbele din bătrâni spun cum l-a gonit Daniil Sihastrul din ușa chiliei sale! Oameni de bună-credință l-au văzut în vremea aceea pe Ștefan voivod, în târg la Snyatin, în Polonia, stând la o masă între căruțași și ospătând pită sărmană. Fapt este că foarte repede și-a adunat oaste și avea să izbească balaurul Semilunii.
Pâlcuri turcești pătrunseseră în munți. Dădeau de femei și copii. Scoteau juvățurile1. îi legau în cete și-i trimiteau pe calea fără întoarcere a Stambulului. Bătrânilor li se fulgerau capetele.
Când au văzut femeile de pe Bistrița că le vine capătul; că vor fi apucate de păr și zvârlite în rândurile robilor; când au văzut că le așteaptă batjocura, au început bocetul și se căinau una pe alta. Cu nouă rânduri de lacrimi plângeau, în timp ce vrăjmașii urcau necontenit și înconjurau locul, cu iataganele-n dinți și cu juvățurile pregătite.
Opriți, surorilor! a strigat deodată una, Lina. Ce-i mai de preț pe lume, robia ori moartea?
Moartea! au răspuns cele mai multe.
Dacă-i așa, să murim, dar să murim luptând! înșfăcați furcile de tors și leucile2 de la care!
1 Juvăț – laț la capătul unei funii.
2 Leucă – parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat.
Să fi văzut după aceea cum împungeau bistrițencele cu furcile, cum mânuiau resteiele și leucile! Izbeau cu parii în picioarele cailor, încât Turcii se prăbușeau în râpi, unde-i izbeau alți pari. însă vrăjmașii erau mulți!
Lina, cu puținele bistrițence rămase vii s-au tot ferit din calea lor, au umblat prin adâncul râpilor și prin huceaguri1, însă Turcii se tot apropiau și din toate părțile le ieșeau înainte.
Cum a ajuns pe malul Bistriței, Lina a cunoscut îndată că satul de peste apă e satul ei. Era ars până-n pământ. Oameni uciși se vedeau pe ulițe și prin ogrăzi. Râul se învârteja la picioarele femeilor. Turcii erau tot mai aproape…
— Dacă-i numaidecât de moarte, să ne zvârlim în apa asta, a părinților noștri! a spus Lina, cu hotărâre.
Unele dintre ele erau fricoase, temătoare de moarte. S-au sfătuit repede, să se lege unele de altele de părul capului, și așa să se arunce în râu, ca nici fricoasele că nu pice în batjocură și robie…
Așa au și făcut; s-au înnodat una de alta, și s-au zvârlit toate deodată într-o duruitoare2.
Le-au acoperit spumele râului.
După ce și-a odihnit ostile, sultanul a poruncit să împresoare cetățile Moldovei. Astfel, a bătut cu tunurile Cetatea Neamțului, după aceea a pornit spre Suceava și a pus foc Târgului de Jos, dar s-a oprit într-o lungă împresurare. Pâlcurile lui de oaste, hămesite de foame, căutau mâncare într-o țară arsă până-n pământ. Și astfel, pe lângă foamete s-a lăsat asupra oștilor și ciuma.
Mahomed sultan lăsase poruncă să i se trimită tainuri, pe galioane3, prin Marea Neagră. A și repezit de la Suceava călăreți, să întrebe la seraiuri de ce nu mai vin tainurile? Și pe când stătea în șanțurile dimprejurul cetății, printre cei morți de ciumă și printre cei ce piereau încet de foame și sete, a primit vestea năprasnică cum că toate galioanele cu tainuri le scufundase furtuna în apele Mării! Mahomed sultan s-a repezit
1 Huceag – pădure mică, tânără și deasă.
2 Duruitoare – vârtej.
3 Galion – navă cu pânze folosită în trecut la război sau la transportul mărfurilor.
la aducătorul vestei atât de proaste și i-a retezat grumazul. A poruncit repede despresurarea cetății și fuga spre Dunăre. Și auzindu-l, printre Turci a trecut un murmur de bucurie. Scoteau tunurile din șanțuri, se rânduiau pâlcuri și apucau spre Țara de Jos. însă tot mai îngrozitor îi secera foamea și arșița, iar ciuma ajunsese la o culme a pierzării. Și Țara Moldovei era așternută cu cenușă. Secaseră apele de-a binelea. Și fântânile așijderea. Turcii scormoneau prin movile de gunoaie arse, pe sub mormane de scrum, pe sub ruine, căutând cu desperare hrană. Corbii croncăneau pe deasupra steagurilor plecate, învingătorul Constantinopolului se întreba dacă iese din Moldova învingător sau învins.
Și pe când ostile lui nici nu visau la vreun atac, Ștefan cel Mare a ieșit ca din pământ!
Spune despre aceasta cronicarul Ureche: „… După poticala lui Ștefan Vodă ce au pierdut războiul, cu sârg au strâns oaste ce au putut degrabă, și s-au dus după Turci, și i-au ajuns trecând Dunărea la vreme de masă, și lovindu-i fără veste i-au speriat de au plecat a fugi, lăsând pleanul1 și tot ce au fost prădat. Iară Ștefan Vodă le-au luat pleanul tot, și s-au întors înapoi cu izbândă”.
iată, deci, că tot mulțimile de pământeni l-au ajutat pe Ștefan voivod până la urmă! Din vremea aceea s-au păstrat deosebit de frumoase legende, cum e cea amintită, cu apriga mândrie a mamei voivodului, și cealaltă, cu Danii! Sihastrul. Noi vom consemna aici încă una, cu feciorii din Vrancea!
Deci, pe când umbla Ștefan Vodă pribeag și singur, căutând oaste, nimerit-a în munți, la o vrednică femeie, una Vrâncioaia. Și văzându-l ea pe voivod amărât și părăsit, l-ar fi întrebat:
Ștefan Vodă, de ce ești trist și de ce geme inima ta?
Sunt părăsit și singur, mamă Vrâncioaie! Țara mi-i arsă și pustiită! Ostile mi-au pierit și mi s-au risipit, încât nu mai am putere să alung vrăjmașul…
Doamne și Măria ta! Șapte feciori am, și ți-i dau cu dragă inimă, să-ți fie de ajutor în greul cumpenii…
Și sfârșind, Vrâncioaia și-a chemat feciorii, și, dându-i voivodului în seamă, ar fi spus în adaus:
— la-ți-i, Măria ta, să alungați vrăjmașii…
1 Plean – pradă (de război), captură.
— N-am să te uit, mamă Vrâncioaie! af-fi dat cuvânt Ștefan voivod, îți voi duce feciorii la isprăvi mari, iar dacă vor pieri în zbucium, amintirea nu li se va șterge în veacul-veacului!
Și s-au dus cei șapte vrânceni; și s-au adunat cu alți pământeni; și scris le-a fost să piară în bătălii, toți șapte…
Și se spune că, după stingerea zbuciumului, Ștefan și-a adus aminte de ei și de cuvântul dat Vrâncioaiei. Până azi, munții Vrancei amintesc vitejia de demult.
Într-o noapte de veghe și singurătate, Ștefan cel Mare își tânguia țara și inima. Se uita împrejurul său și se întreba unde era floarea vitejilor Moldovei! Cădea o ploaie puternică. Luceau fulgere în ferestrele cetății. Zidurile se hurducau ușor când tuna. Ștefan tânguia țara arsă și se gândea câtă vreme va mai trebui până la o reînviere, însă, cum s-a luminat de ziuă, a văzut împrejurimile spălate de ploaie și colțul biruitor al ierburilor ieșind la soare, parcă spre a dovedi că viața nu piere… Și s-a gândit Ștefan voivod la neguțătorii mincinoși de la Veneția, și amar i-a dojenit în gându-i, căci și din pricina nepăsării lor vitejii îi pieriseră și țara trecuse prin pârjol!
Cu toate că-și luase pentru totdeauna rămas bun de la mincinoșii zarafi, I-a trimis la ei, totuși, pe bătrânul cărturar Ion Țamblac, și înainte de a porni, I-a rugat să le-o spună de la obraz, și tot de la obraz să i-o spună și arhipăstorului papistaș! Să-i întrebe unde-i falnicul Asan-Huzun, șahul Perșilor? Din vina cui a pierit? Oare n-a pierit tocmai pentru că s-a bizuit pe făgăduielile lor goale?
Să-i tulbure la mesele bogate, și în somnul lor, fantoma lui Scanderbeg!
Să le arate neguțătorilor și papei că li se apropie și lor capătul! Ștefan voivod a stat în furtună cât a putut! Domnii dimprejur, în loc să-i fi sărit în ajutor, au vrut să-i cuprindă țara! Să spună Venețienilor, să folosească bucata de postav ca năframă pentru șters lacrimile! Căci în lacrimi vor izbucni, când le vor pătrunde ienicerii în casele de negoț!
Ambasada lui Ion Țamblac a ajuns la Veneția în anii 1478, în mai 8. Căpeteniile neguțătorilor s-au adunat repede la Senat, înainte de a-și începe cuvântul, Ion Țamblac i-a cercetat pe rând:
— Prea înălțate principe și domn! a început el, citind epistola lui Ștefan voivod. Aceste sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea, eu, Ion Țamblac, sol și uncheș al domnului Ștefan Voivod, din partea lui Ștefan Voivod. Că toate acestea s-au săvârșit din partea Turcilor în țara sa, Luminăția voastră trebuie să fi auzit de la mulți. E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat, dacă ar fi știut că principii creștini și vecini cu dânsul au să se poarte cu el așa cum s-au purtat.
Nu vreau să mai adaug cât de folositoare este pentru treburile creștine această țărișoară a mea: socotesc de prisos să mai spun, căci prea vădit este…
— Așadar, aceste sunt lucrurile ce mi-a poruncit Ștefan să le aduc la cunoștința domniilor voastre… a încheiat Ion Țamblac, după o scurtă oprire. Aflați că am scrisori și vorbe către Prea Sfântul Părinte. Dacă domniile voastre îmi veți îngădui să mă duc, mă voi duce; dacă nu, nu!
Sfârșindu-și cuvântul, Ion Țamblac și-a dat seama că nici de data aceasta Ștefan voivod nu se va bucura de ajutorul Venețienilor. Le-a spus, în adaus, că au să se căiască amar când vor simți și ei ce înseamnă robia! Și părăsind adunarea, s-a oprit într-o piață cu porumbei și a privit cetatea.
Era noapte și luminau ferestrele.
S-auzeau muzici și glasuri vesele de petrecere.
Pe canale pluteau gondole.
Ion Țamblac i-a blestemat, încredințându-i printr-un cuvânt greu, rostit în sinea lui, că stejarul Moldovei nu se va prăbuși!
Era zi de hrămuire la țara Moldovei. Oamenii petreceau, uitând viforele trecute și amăgindu-se asupra celor viitoare.
Ștefan cel Mare a pornit în preumblare, cu puțini soți de drum, să-și vadă țara în petrecere, parcă să ia putere din puterea acestei oști mari, harnică pe ogor, de mânca pământul, ca furtuna la petrecere și amarnică la darea sângelui pentru țară!
Încă din primele clipe, Măria sa a și Stmțit cum tinerețea i se întoarce acasă, ca o fată bălaie dusă vremelnic pe la alte așezări, pe la alte hore. Și a poruncit petrecere mare, și Măria sa, în târg la Suceava!
Medelnicerii au așternut masă.
Au prins să se arate bogățiile, pe tăvi și-n butii!
Au grăbit dinspre cuhnii1 stolnicei și paharnicei.
Când s-a lăsat noaptea peste steagul cu bour, cămărașul de lumini a pus în sfeșnice lumânări de ceară curată. Pușcașii au cercetat încă o dată bombardele de la creneluri. Cum s-a suit pe zid straja de răsărit, și-a țintit ochii spre dealuri, unde stăteau pândarii focurilor dinspre Nistru.
Ștefan a frânt pita!
Apoi, când a ridicat paharul, mesenii s-au ridicat și la creneluri au trăsnit toate bombardele deodată!
Lumânările și-au plecat flăcările, ca de-un vânt!
S-au zguduit ferestrele, în timp ce huietul se rostogolea spre păduri și văi, până departe. Așa a priceput țara că în clipa aceea Ștefan a intrat în petrecere. Târgul, așternut jos, pe pârău, a prins a descărca săcălușuri, la întrecere cu bufniturile bombardelor. La cramele satelor, țigani robi scărpinau în draci cobze și lăute! Răzeși și dijmași crăpau pământul sub tactul repede al Bătutei.
Dar care om moldovean nu se bucura?
Încărcau carele cu mărturii ale belșugului și dragostei; butii cu vin, pâini de grâu, mascuri2 fripți la țiglă, struguri; porneau spre Suceava-n sus, întemeind petreceri la focuri, în apropierea voivodului, pe dealuri și pe Câmpia Direptății. împreună cu Ștefan apărau țara, împreună să petreacă! Cu el împărțeau nevoile, cu el să împartă și bucuriile răgazului! Când trăsneau bombardele, ei se săltau din jurul ștergarelor, ridicau cupele și ulcelele, închinându-le spre turnurile cetății. Beau până la fund, dintr-o sorbitură, în sănătatea lui Ștefan voivod, dorindu-i cu glas tare întru mulți ani să trăiască!
— Oștenii mei… a spus Ștefan Vodă, auzindu-i, și s-a dus la o fereastră, să-i vadă așternuți împrejurul butiilor și ștergarelor.
Cuhnie – bucătărie. Mascur – porc.
Și a închinat cupa pentru tot norodul lui, pentru toată Moldova zbuciumată!
Apoi, s-a așezat iar la masă, în timp ce cămărașul de lumini schimba al doilea rând de lumânări, în sfeșnicele aurite și-n ulcioare.
După ce a văzut pământenii în petrecere, Ștefan a căzut pe gânduri.
— Mi-am amintit de cei morți… a rostit încet, vărsând sub masă câțiva stropi de vin.
Mesenii tăceau, căzuți și ei pe gânduri, către bătăliile înfricoșate ale Moldovei. Unde erau Mârza și Stanciu, Bodea vornicul, pârcălabii Pașcu și Buhtea, și luga Postelnicul? Pieriseră toți sub iataganele lui Mahomed Sultan, apărând întăriturile pădurilor. Pierise atunci floarea luptătorilor. Dusese Pârăul Alb la vale sângele Moldovei amestecându-l cu prundurile și florile.
Ștefan și-a amintit cum și după izbânda de la Valea Albă s-au grăbit iar toți rigii Europei să-l laude. La bancheturi se închinau cupe de aur, în numele Eroului lăsat să apere Europa singur…
S-au ridicat mesenii. Bombardele au trăsnit iar, hohotind din douăsprezece guri de foc. Iar închinau răzeșii, așternuți pe dealuri și pe Câmpia Direptății. Străjerul dinspre Nistru sta tipărit pe albăstrimea văzduhului, sprijinit în halebardă. Deodată a zărit departe, în negura nopții, o flacără, pe dealurile Botoșanilor. Altă scânteioară a clipit, mai departe, încât străjerul și-a dus cornul la gură; dar și l-a lăsat iar, la locul lui, când clipirile focului au pierit.
Era târzie vreme de noapte. Sfetnicii și oaspeții au trecut la odăi, să se întindă somnului. S-a risipit și răzeșimea. Totul a căzut în liniște. Numai la o ferestruică a cetății se zărea ca o pată gălbuie. Acolo sta Ștefan, singur, în privighere. Oare ce furtuni se vor mai stârni asupră-i? Va mai putea, oare, și de acum înainte, să înfrângă vrnturile? îndoiala i-a trecut repede.
Se înălbăstreau ferestrele, în zorii de toamnă. Lumânările pâlpâiau pe sfârșite. Ștefan Vodă a ieșit pe zid, cu capul gol, să-l bată vântul dimineții. Steagul cu bour fâlfâia pe turn. Se deslușeau păduri de rugină și dealuri goale. Munți albaștri se vedeau în depărtare, la asfințit. Ștefan a coborât de pe zid, în timp ce la Mirăuți clopotele sunau de sărbătoare.
Apoi, Ștefan s-a tras în chilioara lui, să cugete. Ce va fi mâine? Răspunsul i l-au dat mai târziu niște pământeni de pe la smârcurile dunărene, care zăriseră, după stufuri, turbane și vârf de lănci. Galioane cu corăbieri negri se arătaseră la geana mării. Și multe cumpene aveau să vină! De multe ori aveau să-l mai laude pe Ștefan voivod rigii și craii, la ospățuri.
0 cută i se adâncise între sprâncene.
În sfârșit, în fața timpurilor strâmte ce trebuiau să vină, a consimțit să urce la brazda Leahului, spre a depune jurământ de vasal; și n-a fost zi mai neagră în viața voivodului! înainte de purcedere, a tot repezit într-acolo soli cu scrisori, arătând că în nici un chip nu acceptă să-și plece genunchiul, de față cu lume adunată, ci în momentul cel crâncen să se afle singur numai cu Cazimir riga…
Bătrânul și îngâmfatul rigă a râs în sine și în fața șleahticilor1 săi, neînțelegând de fel izvorul atâtor opreliști din firea cutezătorului vasal. A trimis răspuns că primește să fie numai singur când va fi să îngenuncheze Ștefan, și că în acest scop va veni la Colomeia. S-au înghesuit taberele la Colomeia. Riga Cazimir nu și-a ținut cuvântul. Când Ștefan a îngenuncheat, cortul sub care stăteau numai ei doi s-a ridicat! Ștefan a înghițit greu rușinea, dar avea să se răzbune amarnic mai târziu, la Codrii Cosminului, lângă Cernăuți!
Acestea se întâmplau în anii 1484, și în Apusul Europei se petreceau fenomene extraordinare, în curajul străpungerii necunoscutului. Nu târziu după aceea, corăbierul Bartholomeo Diaz înconjura Africa, descoperind, în sfârșit, drumul pe mări spre India, și lărgind aria lumii, înglobând pământuri și ape în științele geografice. Iar în 1492, Cristofor Columb străbătea Atlanticul, descoperind lumi noi și uimind de o mie de ori prin fapta sa țările și cetățile.
În Germania, în cetatea Nurenberg, curioșii puteau vedea globul pământesc alcătuit de Marthin Behaim, și călătorii și neguțătorii grăiau și la Suceava despre toate cele noi și extraordinare. Cu cât veștile marilor descoperiri se îndesau, Ștefan voivod își da seama că începe o lume nouă și tânără, și-l ardea suspinul că a ajuns la căruntețe și la amurgul cel inevitabil, îl chinuia rana de la picior căpătată în primele lupte de la Licostromo, și medici europeni și din Asia veneau să-l
1 Șleahtic – persoană care făcea parte dintr-o ceată, dintr-o șleahtă.
llJllL oblojească. A încercat știința nouă a medjcinei, scriind către dogele Veneției, messer Leonardo Loredano, să-i trimită medicamente, și a chemat la patul său alți și alți medici, din Germania și italia. Stejarul presimțea apropierea desfrunzită, dar rădăcinile lui erau tot adânc înfipte.
Astfel, avea să-și dovedească puternicia până la amurgul definitiv, când Ion Albert, noul rigă polon, a vrut să-i cuprindă țara și să-l înlocuiască. Mințind că merge cu ostile sale spre a cuceri din mâna Turcului cetățile Mării, Ion Albert a fost prins cu minciuna, și stropșit îngrozitor în Codrii Cosminului! Pleavă s-a ales din puternica oaste a invadatorului, când a fost prinsă în codru, între copacii gata pregătiți de prăbușire! Tunurile grele, trase de câte cincizeci de cai, cavaleria ușoară și cea grea, gloatele și carele de povară, toți și toate una cu pământul s-au făcut.
Atunci și-a spălat Ștefan cel Mare și rușinea de la Colomeia!
Pentru a ne da seama de vânturile vieții lui, e destul să arătăm că a purtat patruzeci și șapte de războaie și aproape din toate a ieșit învingător. După fiecare război, a zidit monumente pe osemintele vitejilor, după cum Dacii lui Burebista ridicau gorgane1, după cum alte popoare din antichitate ridicau dumbrăvi.
Ștefan voivod a stat drept, jumătate de secol, însă falnicul stejar care rezistase tuturor furtunilor s-a prăbușit deodată. El, care a avut liniștea vântului și se odihnise prea puțin în jilț, la sfârșit zăcea pe patul de suferință, țintuit de podagră, cu toate că inima de șoim se repezea spre cer.
Simțind unii privilegiați că nu se mai poate mișca, au și prins să pună la cale hicleniile binecunoscute. Și prinzându-i, Ștefan voivod a poruncit să fie legați în juvățuri! Și să fie scoși afară din cetate, pe Câmpia Direptății!
Și adunându-se pârgarii și oștenii, și toată suflarea Moldovei, a urmat înfricoșător județ.
După ce i-a dat osândei, Ștefan voivod a privit întinderile, râurile, semănăturile coapte, pădurile și munții fumurii încremeniți sub pâclele depărtării.
— Săraca Moldovă! a oftat adânc Măria sa, și ochii albaștri au slobozit două lacrimi.
1 Gorgan – movilă înălțată deasupra unui mormânt străvechi.