Viata lui David Copperfield

VIAȚA LUI DAVID COPPERFIELD de Charles Dickens

Volumul I

Personajele

RICHARD BABLEY, („Mister Dick“), un nebun inofensiv
MISTER BARKIS, harabagiu
MISTER CHLLIP, medic; un omuleț blajin
DAVID COPPERFIELD, eroul romanului
MISTER CREAKLE, un director de școală, incult și câinos
REVERENDUL HORACE CREWLER, pastor sărac în Devonshire
URIAH HEEP, copist în biroul lui mister Wickfield
MISTER JORAM, asociatul și ginerele lui mister Omer, antreprenorul de pompe funebre
MISTER JORKINS. Asociatul lui mister Spenlow
LATTIMMER, servitorul și omul de încredere al lui James Steerforth
JACK MALDON, un tânăr de nimic, lipsit de mijloace, leneș, obraznic, înfumurat
MISTER CHARLES MELL, profesor la școala lui mister Creakle
MISTER WILKINS MICAWBER, un domn elegant, grandilocvent, generos și nesocotit
MISTER. WILKINS MICAWBER Jr, feciorul cel mare al acestuia
MISTER MILLS, tatăl Juliei Mills
MISTER EDWARD MURDSTONE, tatăl vitreg al lui David Copperfield
MISTER OMER, negustor de manufactură, croitor, antreprenor de pompe funebre etc. la Yarmouth
DANIEL PEGGOTTY, un pescar cam din topor, dar bun la inimă
HAM PEGGOTTY, marangoz și pescar; nepotul lui Daniel Peggotty
MISTER QIUNION, administratorul depozitului firmei „Murdstone & Grinby“
MISTER FRANCIS SPENLOW, unul dintre membrii firmei „Spenlow & Jorkins“; tatăl Dorei Spenlow
JAMES STEERFORTH, un tânăr binecrescut și cu deosebit farmec personal, prieten din școală cu Copperfield
DR. STRONG, un domn bătrân și amabil, directorul unei școli din Canterbury
MISTER TIFFEY, un bătrân funcționar în birourile firmei „Spenlow & Jorkins“
THOMAS TRADDLES, coleg de școală și prieten cu David Copperfield
MISTER WICKFIELD, avocat la Canterbury
MISSIS CLARA COPPERFIELD, mama lui David Copperfield
MISSIS CREAKLE, o femeie de treabă bruftuluită de soțul ei
MISS CREAKLE, fiica precedentei
MRS. CREWLER, soția reverendului Horace Crewler
CAROLINE, LOUISA, LUCY, MARGARET, SARAH și SOPHY CREWLER, fiicele reverendului Horace Crewler
MRS. CRUPP, o femeie corpolentă, care închiriază camere mobilate
ROSA DARTLE, o doamnă care locuiește la missis Steerforth și îi ține companie

MICUȚA EMILY, o nepoată a lui mister Peggotty adoptată de acesta
MARTHA ENDELL, o femeie rău famată
MRS. GUMMIDGE, văduva unui pescar, fost tovarăș al lui Daniel Peggotty
MRS. HEEP, văduvă: mama lui Uriah Heep
MRS. MARKLEHAM, mama Anniei Strong
MRS. EMMA MICAWBER, soția lui Wilkins Micawber
MISS EMMA MICAWBER, fiica ei
MISS JULIA MILLS, prietena cea mai apropiată a Dorei Spenlow
MISS MOWCHER, coafeză cu clientelă distinsă
MISS JANE MURDSTONE, sora lui Edward Murdstone
MINNIE OMER, fiica Iul mister Omer; frumoasă și cumsecade
CLARA PEGGOTTY, femeie la toate în casa Clarei Copperfield; dădaca și prietena lui David
MISS CLARISSA SPENLOW, cea mai în vârstă dintre cele două surori nemăritate ale lui mister Spenlow
MISS LAVINIA SPENLOW, sora Clarissei Spenlow
MISS DORA SPENLOW, unicul copil al lui mister Spenlow; o fată timidă, sensibilă,
naivă și drăgălașă, mai târziu „soția-copiliță“ a lui David Copperfield
MRS. STEERFORTH, mama lui James Steerforth
MRS. ANNIE STRONG, soția doctorului Strong
MISS BETSEY TROTWOOD, o doamnă austeră, dar inimoasă; mătușa mare a lui David Copperfield
AGNES WICKFIELD, fiica și menajera lui mister Wickfield.

CAPITOLUL I

DESCHID OCHII

Este menirea paginilor de față s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieți voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. Ca s-o iau cu povestirea chiar de la început, voi consemna că (precum mi s-a spus, și cred) am venit pe lume într-o vineri la miezul nopții. S-a băgat atunci de seamă că am scos primul țipăt chiar în clipa când pendula a pornit să sune.

Dădaca mea și anumite femei mai înțelepte de prin vecini, care mi-au arătat o grijă deosebită cu câteva luni înainte de a fi fost cu putință să facem cunoștință, ținând seama de ziua și ceasul nașterii, au dat de știre că eram ursit să fiu nefericit în viață și, în al doilea rând, au vestit că-mi era scris să văd stafii și năluci, căci asta socoteau dânsele, era soarta nefericiților prunci – fete sau băieți – veniți pe lume vinerea după miezul nopții.

Despre prevestirea dintâi nu e nevoie să spun niciun cuvânt aici, pentru că nimic nu poate arăta mai bine decât propria-mi poveste dacă ea s-a adeverit sau nu. În ce privește cea de a doua, voi spune doar că, de nu s-o fi împlinit cumva în frageda-mi copilărie, încă nu s-a săvârșit până în ziua de azi. Nu mă plâng însă defel c-am fost lipsit de acest dar; și dacă în clipa de față de el se bucură altcineva, îi doresc din toată inima să-l păstreze.

M-am născut cu căiță, care, prin anunțuri la gazetă, a fost oferită spre vânzare la prețul convenabil de cincisprezece guinee. Dar nu știu dacă pe vremea aceea oamenii care călătoreau pe mare nu prea aveau bani sau dacă, nemaifiind superstițioși, preferau colacii de salvare; ceea ce știu e că nu s-a grăbit decât un singur amator, un avocat care juca la bursă și care a oferit două lire bani peșin, iar restul în vin de Xeres refuzând să plătească mai mult pentru chezășia că nu se va îneca. Așadar, anunțul a fost retras, reprezentând o cheltuială zadarnică, fiindcă pe acea vreme sărmana mea mamă avea și ea vin de Xeres din belșug, iar zece ani mai târziu căița a fost pusă la loterie undeva pe meleagurile noastre, vânzându-se cincizeci de bilete a câte o jumătate de coroană fiecare, câștigătorul urmând să plătească cinci șilingi pe deasupra. Am fost de față și-mi amintesc că m-am simțit tulburat și stânjenit văzând cum se înstrăina astfel o parte din făptura mea. Căița a fost câștigată, țin minte, de o bătrână, cu un coșuleț pe braț, care abia s-a îndurat să scoată cei cinci șilingi, în monede de câte o jumătate de penny, și până la urmă a dat cu doi pence și jumătate mai puțin, ceea ce zadarnic s-au străduit să-i dovedească, făcând cu ea socoteli nesfârșite.

Faptul că bătrâna nu s-a înecat și că și-a dat liniștită obștescul sfârșit în patul ei, la vârsta de 92 de ani, este neîndoios, și oamenii din partea locului nu-l vor da uitării multă vreme. După câte am aflat, s-a mândrit până și pe patul morții că nici o singură dată în viața, ei n-a trecut vreo apă altfel decât peste un pod și că până la capătul zilelor ei, ori de câte ori își sorbea ceaiul, pentru care avea o mare slăbiciune, se arăta foarte indignată împotriva marinarilor și a celorlalți oameni care n-aveau nimic sfânt și băteau mările lumii. Zadarnic i-ai fi spus că această mult hulită îndeletnicire aducea și unele foloase, printre care se număra poate și ceaiul. Răspundea totdeauna, repetând apăsat, cu neclintită încredere în temeinicia argumentului ei: „Nu, nici să naud de oamenii care bat drumurile și mările!“

Și acum, ca să nu mai bat și eu câmpii, mă întorc să vă spun cum am venit pe lume.
M-am născut la Blunderstone, în comitatul Suffolk, sau „cam pe acolo“, cum se spune în Scoția. Sunt un copil postum. Ochii părintelui meu s-au închis asupra luminii acestei lumi cu șase luni înainte ca ai mei să se deschidă asupra ei. Chiar și acum mi se pare ciudat când mă gândesc că n-a apucat să mă vadă niciodată; și mai ciudate îmi par amintirile nedeslușite din prima copilărie, legate de lespedea albă de pe mormântul lui din curtea bisericii, și jalea ce mă cuprindea când vedeam că zăcea acolo singur, în noaptea adâncă, în timp ce salonașul nostru era încălzit și luminat de focul din cămin și de flacăra, lumânărilor, și că ușile casei noastre încuiate și zăvorite – ceea ce mi se părea uneori o adevărată cruzime – nu-i dădeau voie să intre la adăpost.

Persoana cea mai însemnată din familia noastră, despre care voi avea prilejul să povestesc, era o mătușă a tatii, care, prin urmare „mi-era și mie mătușă. Miss Trotwood – sau miss Betsey, cum obișnuia să-i spună biata mamă când, izbutind să-și înfrângă spaima pe care i-o stârnea acest personaj înfricoșător, se-ncumeta să-i pomenească numele (ceea ce rar se întâmpla) – fusese măritată, cu un bărbat mai tânăr decât ea, foarte chipeș, dar, vorba ceea, „pomul se cunoaște după roade și omul după fapte“, căci lumea îl bănuia că o bătuse pe miss Betsey și că odată, când se iscase între ei o gâlceavă pentru niscaiva merinde, se repezise la ea, hotărât s-o azvârle pe fereastră de la catul al doilea. Aceste dovezi neîndoielnice ale nepotrivirii lor de caracter o îndemnaseră pe miss Betsey să-i dea răvaș de drum și să ajungă la o despărțire prin bună învoială. Dumnealui plecase în Indii cu ce bani avea, și acolo, potrivit unor zvonuri fără temei, care se lățiseră în familia noastră, fusese văzut călare pe un elefant. Împreună cu un babuin: dar eu cred mai degrabă că trebuie să fi fost vreun babu sau o begum. Oricum, nu trecură nici zece ani și sosiră vești că s-ar fi prăpădit. Ce-a simțit mătușa când a aflat, nimeni nu știe, căci, îndată după despărțire, și-a reluat numele de fată, și-a cumpărat o căsuță într-un cătun îndepărtat, lângă țărmul mării, și s-a statornicit acolo, locuind cu o singură slujnică, trăind, pare-se, de atunci înainte retrasă în cea mai neînduplecată izolare.

Tata fusese, cred, cândva, una dintre slăbiciunile ei; căsătoria lui o jignise însă crunt, pentru simplul motiv că maică-mea era „o păpușă de ceară“. Miss Betsey n-o văzuse niciodată pe mama, știa doar că nu împlinise nici 20 de ani, și asta îi era de ajuns. Tata și miss Betsey nu s-au mai văzut niciodată. Când s-a însurat, era de două ori mai în vârstă decât mama și nu tocmai sănătos. Precum am mai spus, s-a prăpădit după un an și cu șase luni înainte de venirea mea pe lume.
Așa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei vineri memorabile și, fie-mi iertat să spun, bogate în întâmplări de seamă. Nu pot pretinde că aș fi știut atunci care era situația, nici că despre cele ce au urmat mi-ar fi rămas amintiri întemeiate pe mărturia propriilor mele simțuri.

Mama se simțea rău și ședea tare abătută lângă cămin, privind focul printre lacrimi, gândindu-se cu deznădejde la viitorul ei și al micuțului necunoscut fără tată, care se gătea să vină într-o lume ce nu se sinchisea câtuși de puțin de sosirea lui, unde nu-l așteptau decât câteva pachete de ace de siguranță într-un sertar din odaia de sus; mama, precum spuneam, ședea lângă focul din cămin în după-amiaza aceea senină de martie, în timp ce afară șuiera vântul, și era speriată și mâhnită, îndoindu-se că va scăpa cu viață din încercarea ce-o aștepta, când, deodată, îndreptându-și privirea către fereastra din față, a văzut în timp ce-și ștergea lacrimile, o doamnă necunoscută care trecea prin grădină.

Când s-a uitat a doua oară a avut o presimțire puternică cum că doamna aceea era miss Betsey. Peste zaplazul grădinii asfințitul își revărsa strălucirea asupra necunoscutei, care se îndrepta spre ușă pășind bățos și cu un aer înțepat ce nu putea fi decât al ei. Când a ajuns în dreptul casei s-a vădit o dată mai mult că era chiar ea. Tata spusese adesea că rareori mătușa se purta ca toată lumea; și de astă dată, în loc să sune, s-a apropiat de fereastra prin care mama o văzuse venind și s-a uitat înăuntru, apăsându-și atât de tare vârful nasului de geam, încât, cum povestea biata mama, i s-a turtit și într-o clipită s-a făcut alb de tot.

Mamei i-a pricinuit o asemenea sperietură, încât sunt sigur că venirea mea pe lume într-o vineri i-o datorez mătușei Betsey.
Tulburată, mama s-a ridicat de pe fotoliu și s-a furișat în spatele lui, în colț. Miss Betsey a cercetat încet și cu luare-aminte odaia de la un capăt la celălalt, rotindu-și ochii așa cum își rotesc capul harapii la pendulele nemțești – până ce, în cele din urmă, a zărit-o pe mama. Atuncea s-a încruntat și ca una ce era deprinsă să poruncească, i-a făcut semn să-i deschidă ușa. Mama s-a dus.

— Missis David Copperfield, mi se pare, a spus miss Betsey. Intonația se datora pesemne hainelor de doliu pe care le purta mama și stării în carele afla.

— Da, a rostit mama cu voce stinsă.

— Miss Trotwood, s-a prezentat vizitatoarea. Vreau să cred c-ați auzit de mine!
Mama i-a răspuns că a avut această plăcere. Dar cu părere de rău, și-a dat seama că adevărul i se citea pe față: plăcerea nu fusese din cale-afară de mare.

— Acum ai prilejul s-o și vezi! a spus miss Betsey.

Mama a dat din cap și a poftit-o să intre.
Au intrat în odaia din care tocmai ieșise mama, pentru că în salonul aflat de cealaltă parte a coridorului nu se făcea focul – nu se mai făcuse focul de la înmormântarea tatii; s-au așezat amândouă, și văzând că miss Betsey nu scotea niciun cuvânt, mama, după ce s-a străduit zadarnic să se stăpânească, a izbucnit în plâns.

— Oh, stai, stai! a strigat miss Betsey. Nu plânge! Lasă, lasă!
Mama nu a fost în stare să se potolească și a plâns mai departe, până și-a ușurat inima.

— Ia scoate-ți scufița, fetițo, ca să te văd mai bine, a poftit-o miss Betsey.
Chiar dacă ar fi vrut, mama era prea înspăimântată pentru a se împotrivi acestei cereri ciudate. Așadar, s-a supus, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât părul, care era bogat și frumos, i s-a desfăcut și i-a căzut pe față.
Fără îndoială, mama arăta foarte tânără, chiar pentru vârsta ei; ca și cum s-ar fi simțit vinovată, a privit în pământ, sărmana, și a spus printre suspine, că este întradevăr prea tânără nu numai pentru a rămâne văduvă, ci și pentru a fi mamă, de va avea zile. În scurta pauză ce a urmat, mamei i s-a părut că miss Betsey îi mângâia părul cu o mână prietenoasă; dar când și-a ridicat privirea, însuflețită de o nădejde sfioasă, a văzut-o cum ședea cu fusta sumeasă, cu mâinile împreunate pe genunchi și cu picioarele sprijinite de galeria căminului și se uita încruntată la foc.

— Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit pe neașteptate miss Betsey, de unde ați mai scos și numele ăsta de „Crângu-Ciorilor“?

— Vorbiți de casa noastră, ma’am? a întrebat mama.

— De ce „Crângu-Ciorilor“? Dacă măcar unul dintre voi ar fi avut cât de cât simț practic, i-ați fi dat mai degrabă numele de „Țarcu Mieilor“.

— Numele i-a fost dat de mister Copperfield, a răspuns mama. Când a cumpărat casa, era încântat, căci credea că se găsesc ciori prin preajmă.

În clipa aceea, vântul de seară a răbufnit atât de tare printre cei câțiva ulmi înalți și bătrâni din fundul grădinii, încât nici mama, nici miss Betsey nu s-au putut opri să privească într-acolo. În vreme ce ulmii – ca niște uriași care, câteva clipe după ce și-au șoptit la ureche o taină, încep să se frământe și să gesticuleze, ca și cum noutățile grozave pe care le aflaseră le-ar fi tulburat liniștea – se plecau unii către alții, au zărit aninate pe crengile lor de sus câteva cuiburi de ciori, care se legănau, părăsite asemenea unor epave pe o mare răscolită de furtună.

— Unde sunt păsările? a întrebat miss Betsey.

— Cine? a întrebat mama, care se gândea la altceva.

— Ciorile! Ce s-a întâmplat cu ele? a stăruit ea.

— De când locuim aci, n-am văzut niciuna, a spus mama. Credeam, adică mister Copperfield credea… c-ar fi cârduri întregi. Dar sunt cuiburi vechi și de mult părăsite.

— Zi David Copperfield și pace! a exclamat mătușa. David Copperfield, așa cum lam știut! A dat casei numele de „Crângu-ciorilor“, deși nu se află nicio cioară primprejur, și și-a închipuit că trebuie să fie numai pentru că văzuse niște cuiburi.

— Mister Copperfield a murit, a rostit mama, și dacă îndrăzniți să-l vorbiți de rău în fața mea…

Biata mama, scumpa de ea, presupun că s-a gândit o clipă să se năpustească asupra mătușii și s-o lovească, deși aceasta ar fi putut s-o doboare cu o mână, chiar dacă mama s-ar fi simțit mult mai bine decât se simțea în seara aceea. Dar până a izbutit să se ridice de pe scaun, i-a trecut și s-a așezat la loc resemnată și a leșinat.
Când și-a venit în fire – fie singură, fie cu ajutorul lui miss Betsey – a văzut-o stând lângă fereastră. Soarele scăpătate, și se lăsa întunericul; abia se vedeau una pe alta, și asta mai mult datorită focului ce ardea în cămin.

— Ei? a iscodit-o miss Betsey, întorcându-se la fotoliul ei, de parcă nu s-ar fi apropiat de fereastră decât pentru ca să-și arunce ochii asupra priveliștii. Pe când aștepți…

— Tremur toată, a bolborosit mama. Nu știu ce o fi! Am să mor, sunt sigură!

— Nu, nu, nu! a încredințat-o miss Betsey. Ia un ceai!

— Ah, Doamne, Doamne, credeți c-o să-mi ajute? a scâncit mama, pierdută.

— Sigur că o să-ți ajute! a îmbărbătat-o miss Betsey. Totul nu-i decât închipuire.
Cum se numește fata?

— Încă nu pot ști, dacă o să fie fată, i-a răspuns mama cu candoare.

— Binecuvântat fie copilul! a exclamat miss Betsey, citind, fără să-și dea seama, cel de al doilea verset brodat pe perinița de ace aflată în sertarul din odaia de sus, aplicându-l însă mamei în loc să mi-l aplice mie. Altceva voiam să spun. Te întrebam cum o cheamă pe fata în casă.

— Peggotty! a zis mama.

— Peggotty! a repetat misa Betsey, oarecum indignată. Vrei să spui, fetițo, că într-o biserică creștinească cineva a putut fi botezat cu numele de Peggotty?

— E numele ei de familie, o lămuri mama. Cu glas stins. Mister Copperfield îi spunea așa, pentru că avea același nume de botez ca mine.

— Peggotty! a strigat miss Betsey, deschizând ușa. Niște ceai! Stăpâna dumitale nu se simte prea bine. Nu te mocăi!

După ce a dat fără nicio șovăire această poruncă, de parcă dintotdeauna ar fi avut o netăgăduită autoritate în casa aceasta, și după ce s-a mai uitat o clipă, ca s-o vadă pe Peggotty, care, mirată la auzul unei voci străine, ieșise pe coridor cu o lumânare în mână, miss Betsey a închis ușa și s-a așezat la loc, ca mai înainte, cu picioarele pe galeria căminului, cu rochia sumeasă și cu mâinile împreunate pe genunchi.

— Spuneai că te-aștepți să fie fată, a început miss Betsey. Eu nu am nicio îndoială c-o să fie fată. Am
o presimțire c-are să fie fată! Acum, copila mea, de îndată ce se va naște fetița… — Sau. Poate, băiatul. S-a încumetat să adauge mama.

— Ți-am spus că am o presimțire c-are să fie fată! a repezit-o miss Betsey. Să nu mă contrazici! De îndată ce s-o naște fetița, vreau să-i fiu prietenă. Am de gând să-i fiu nașă și am să te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. Nu se cade ca în viața acestei Betsey Trotwood să se săvârșească greșeli de pe urma cărora să aibă de suferit! Nimeni să nu se joace cu sentimentele ei! Trebuie să fie crescută cu grijă și ferită, ca nu cumva să acorde încredere nesocotită unor oameni nevrednici de ea! Ca să nu se întâmple ceva, am să veghez chiar eu!

După fiecare din aceste sentințe, miss Betsey clătina din cap, ca și cum greșelile ei de odinioară ar fi continuat s-o macine și numai anevoie s-ar fi stăpânit să nu le amintească pe larg. Cel puțin așa bănuia mama, în timp ce o privea luminată de licăririle slabe ale focului; era însă prea înspăimântată de miss Betsey, prea se simțea rău și prea era tulburată și abătută pentru a desluși limpede lucrurile, sau pentru a ști ce să spună.

După câteva clipe de tăcere, în care mișcările capului încetară treptat, miss Betsey a întrebat:

— David s-a purtat frumos cu tine, fetițo? Ați trăit bine împreună?

— Am fost foarte fericiți, a răspuns mama. Mister Copperfield a fost cât se poate de bun cu mine!

— Nu cumva te-a cam răsfățat? a mârâit miss Betsey.

— Da, m-a cam răsfățat, cred, fiindcă mă aflam singură și fără niciun sprijin în lumea asta rea, a încuviințat din nou mama, plângând cu hohote.

— Bine! Nu mai boci! i-a zis miss Betsey. Nu erați o pereche potrivită, fetițo… dar există oare doi oameni pe lume care să se potrivească? De aceea chiar te și întreb. Erai orfană, nu-i așa?

— Da.

— Și erai guvernantă?

— Eram guvernantă într-o familie pe care mister Copperfield o frecventa. Mister Copperfield a fost cât se poate de binevoitor, interesându-se în chip deosebit de mine și purtându-se foarte atent și, în cele din urmă, mi-a cerut mâna. I-am acordat-o. Și așa ne-am căsătorit, a răspuns deschis mama.

— Așa! Sărăcuța… a murmurat miss Betsey, căzând pe gânduri, dar tot privind încruntată focul. Te pricepi la ceva?

— Vă rog să mă iertați, ma’am, la ce anume? a bolborosit mama.

— La gospodărie, de pildă.

— Destul de puțin, din păcate, a mărturisit mama: Nu atât cât aș fi vrut. Dar mister
Copperfield mă mai învăța…

— Parcă el era mai breaz! a comentat, în treacăt, miss Betsey.

— Eram foarte dornică să învăț, iar el își dădea mare osteneală, și cred c-aș fi prins ceva dacă nu s-ar fi abătut asupra mea această năpastă îngrozitoare a morții lui… Și, înecând-o plânsul, biata mamă n-a mai fost în stare să urmeze.

— Bine, bine… mormăi miss Betsey.

— Țineam socotelile casei, și seară de seară le verificam cu mister Copperfield, a adăugat mama printre lacrimi, după care a amuțit, cuprinsă de un nou val de deznădejde.

— Bine, bine! a repetat miss Betsey. Dar nu mai plânge!

— Și niciodată nu ne-am certat în privința asta, afară doar că mister Copperfield găsea că „treiurile“ mele prea semănau a „cinciuri“ sau că scriam „șaptele“ și „nouăle“ cu înflorituri în coadă… și iar a izbucnit în lacrimi, și iar n-a mai fost în stare să urmeze.

— Ai să cazi la pat, i-a zis miss Betsey și știi bine că asta n-o să fie bine pentru dumneata, nici pentru viitoarea mea fină. Hai, stăpânește-te!

Argumentul ei a potolit-o întrucâtva pe mama, deși hotărâtor a fost, pare-mi-se, faptul că se simțea tot mai rău. A urmat o pauză, punctată doar de cuvintele mătușii Betsey, care, cu picioarele pe galeria căminului, exclama ici-colo: „Hm!“

— După câte știu, David și-a constituit o rentă, a spus ea după un timp. Ți-a lăsat ceva?

— Mister Copperfield, i-a răspuns mama bolborosind, bun și prevăzător cum era, a avut grijă și a stipulat că în caz de deces o parte din rentă îmi va reveni mic.

— Cât! a întrebat miss Betsey.

— O sută cinci lire pe an, a lămurit-o mama.

— Nu-i chiar atât de rău, și-a dat cu părerea mătușa.

Cuvinte mai potrivite împrejurării nici nu s-ar fi putut găsi. Mama se simțea atât de rău, încât atunci când Peggotty a intrat cu ceaiurile și lumânările, a băgat îndată de seamă cât era de suferindă, ceea ce ar fi putut observa și miss Betsey, dacă ar fi fost mai multă lumină – și a dus-o degrabă sus în odaia ei; apoi, fără nicio întârziere, l-a trimis pe Ham Peggotty, nepotul ei – pe care de câteva zile îl ținea în casă, fără știrea mamei, ca să aibă pe cineva la îndemână, în caz de nevoie – să cheme doctorul și infirmiera.

Sosind unul după altul, la câteva minute distanță, aceste două ajutoare au fost foarte mirate când au dat ochii cu o foarte impozantă doamnă necunoscută, care stătea lângă foc, cu boneta agățată de brațul stâng, și-și înfunda urechile cu vată. Peggotty nu o cunoștea, iar mama n-apucase să-i spună nimic, așa că prezența ei acolo constituia o enigmă, iar faptul că avea în buzunar un adevărat depozit de vată, pe care și-o îndesa în urechi, nu știrbea câtuși de puțin aerul ei solemn.
După ce s-a dus sus, doctorul a coborât și, presupun eu încredințat fiind că va fi nevoit să petreacă mai multe ceasuri alături de această doamnă necunoscută, s-a străduit să se arate politicos și comunicativ. Era cel mai cuviincios bărbat din lume, omul cel mai blând cu putință. Se dădea mereu la o parte, ca să ocupe cât, mai puțin loc. Pasul îi era la fel de ușor sau poate chiar și mai ușor decât acela al Stafiei din Hamlet. Capul îl ținea puțin aplecat, pe de o parte, fiindcă era modest și se subaprecia, pe de altă parte, fiindcă dorea să-și câștige simpatia tuturor. A spune despre el că nu știa să arunce o vorbă urâtă nici măcar unui câine, ar fi mult prea puțin. Nici chiar unui câine turbat n-ar fi fost în stare să-i arunce o vorbă de ocară. Iar fi spus poate binișor un asemenea cuvânt sau poate numai o jumătate sau o frântură de cuvânt, căci vorba îi era tot atât de molcomă ca și pasul; pentru nimic în lume, însă, nu s-ar fi purtat urât cu el și nu l-ar fi repezit.
Mister Chillip i-a aruncat o privire sfioasă mătușii.

Ținându-și capul plecat într-o parte și salutând-o, i-a spus, ducându-și mâna la urechea stângă, făcând aluzie la vată:

— Aveți vreo iritație locală, ma’am?

— Poftim? S-a rățoit mătușa, scoțându-și vata din ureche cum ai scoate un dop.

Mister Chillip s-a speriat într-atât de felul în care-l repezise, încât – după cum i-a povestit mai târziu mamei – a fost cât pe-aci să-și piardă prezența de spirit. A repetat cu blândețe întrebarea:

— Aveți vreo iritație locală, ma’am?

— Mofturi! i-a retezat vorba mătușa, și, dintr-o singură mișcare și-a astupat la loc urechea.
Până ce a fost chemat din nou sus, lui mister Chillip nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să stea la locul lui și s-o privească sfios cum ședea și se uita în foc. După vreun sfert de ceas s-a înapoiat.

— Ei? l-a iscodit mătușa, scoțându-și vata din urechea care era mai aproape de el. — Ce să vă spun, ma’am, i-a răspuns mister Chillip. Merge, ma’am, merge binișor.

— Phii! a exclamat mătușa, apăsând pe nota disprețuitoare a acestei interjecții și astupându-si din nou urechea.
Da… da… după cum i-a mărturisit mamei chiar dânsul, pe mister Chillip mai-mai să-l cuprindă indignarea; firește, în înțelesul profesional al cuvântului. În ciuda indignării, a rămas totuși nemișcat, și până l-au chemat din nou s-o vadă pe mama, vreme de aproape două ceasuri, s-a uitat la miss Betsey cum ședea și privea în foc.
Apoi, după un răstimp oarecare, s-a întors la locul lui.

— Ei? l-a iscodit mătușa, scoțându-și din nou vata.

— Cum vă spuneam, ma’am, răspunse mister Chillip. Merge, ma’am, merge binișor.

— Hait! a bombănit mătușa.

Și a mârâit atât de urât, încât mister Chillip n-a mai putut răbda. Mârâise la el dinadins, ca să-l scoată din sărite, a povestit el mai târziu. A găsit deci cu cale să se așeze, în curent și în beznă, pe o treaptă a scării, și să aștepte acolo până ce îl vor chema din nou.

Ham Peggotty, care învăța pe atunci la școala națională și știa catehismul ca un balaur, ceea ce făcea ca mărturiile lui să fie vrednice de crezare „a povestit a doua zi că, vârându-și capul pe ușă, cam un ceas mai târziu, a fost strigat de miss Betsey, care se plimba ca turbată prin salonaș și care s-a năpustit asupră-i, prinzându-l mai înainte ca să poată scăpa cu fuga. A mai istorisit că, din când în când, se auzeau zgomote de voci și de pași pe care vata din urechile doamnei nu izbutea să le înăbușe, căci socotea că-l înșfăcase tocmai ca să aibă asupra cui să-și verse prisosul de nervi în clipele când zgomotele deveneau din cale afară de puternice. Că, ținându-l de guler, îl silise să umble în sus și în jos prin odaie (ca și cum ar fi luat prea mult opiu), și când zgomotele se auzeau mai tare, îl scutura, îl ciufulea, îi astupa urechile, de parcă ar fi fost ale ei, și pe deasupra l-a îmbrâncit și l-a bruftuluit în fel și chip. A doua zi aceste mărturisiri au fost întărite de mătușa băiatului, care îl văzuse pe la 12 și jumătate noaptea, îndată după ce fusese eliberat, și care afirma că în clipa aceea Ham era tot atât de stacojiu ca și mine.

Blândul mister Chillip nu era în stare să poarte pică nimănui, și cu atât mai puțin în împrejurări ca acelea. Cum a isprăvit treaba, s-a furișat în salonaș și, mai smerit ca oricând, i-a spus mătușii:

— Sunt fericit, ma’am, că vă pot prezenta felicitările mele!

— Cu ce ocazie? s-a răstit mătușa.

Din nou mister Chillip a rămas buimăcit de purtarea peste măsură de aspră a mătușii mele; de aceea, ca s-o îmblânzească, i-a făcut o mică plecăciune și a schițat un surâs sfielnic.

— Doamne, miluiește-l, nu înțeleg ce l-a pălit pe omul ăsta! a izbucnit mătușa nerăbdătoare. Oare o fi mut?

— Liniștiți-vă, scumpă doamnă, a rugat-o mister Chillip cu glas mai blând ca niciodată. Nu mai aveți de ce să vă temeți. Liniștiți-vă!

Faptul că mătușa nu s-a apucat să-l scuture ca să scoată mai repede de la el ce voia să afle este socotit de unii o adevărată minune. S-a mărginit doar să-l privească clătinând din cap, dar în așa fel încât bietul om și-a pierdut firea.

— Da, ma’am, a reluat mister Chillip, îndată ce a mai prins puțin curaj, sunt fericit să vă pot prezenta felicitările mele. Totul s-a isprăvit, ma’am, și s-a isprăvit cu bine.
Vreme de cinci minute, cât i-a trebuit lui mister Chillip ca să rostească acest discurs, mătușa mea l-a cercetat cu luare-aminte.

— Cum se simte ea? l-a întrebat mătușa, încrucișându-și brațele, cu boneta atârnată de mâna stângă.

— Sper, ma’am, că în curând se va simți foarte bine, a răspuns mister Chillip. Atât de bine cât se poate simți o mamă tânără în asemenea împrejurări nefericite. Puteți merge s-o vedeți, ma’am. O să-i facă plăcere.

— Și ea? Ea cum se simte? a stăruit mătușa.
Mister Chillip a lăsat capul mai jos spre umăr și, blajin ca o păsărică, a privit-o lung pe mătușa mea.

— Fetița, a zis mătușa mea. Cum se simte fetița?

— M’am a răspuns mister Chillip, credeam c-ați aflat. E băiat!
Mătușa n-a mai suflat niciun cuvânt, și, apucând boneta cum ai apuca o praștie, a dat să i-o arunce în obraz lui mister Chillip; apoi s-a răzgândit, și-a pus-o strâmb pe cap, a ieșit și nu s-a mai întors niciodată. S-a făcut nevăzută, ca o zână supărată sau ca una dintre acele făpturi suprafirești pe care, potrivit superstițiilor populare, mi-era hărăzit să le văd; și de atunci nu s-a mai întors niciodată.

Ba nu. Eu zăceam în coșulețul meu, iar mama pe patul ei; Betsey Trotwood Copperfield a rămas însă pentru totdeauna în lumea viselor și a umbrelor, în ținutul acela tainic din care abia venisem; și lumina ce intra pe fereastra odăii noastre strălucea asupra pământescului hotar pe care-l trec toți călătorii și asupra movilei ridicate peste cenușa și țărâna aceluia fără de care niciodată n-aș fi prins viață.

Viata lui David Copperfield – volumul I – pdf download.........descarcați volumul integral de mai jos

..