Mica Dorrit

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

SOARE ȘI UMBRĂ

ODATĂ, acum treizeci de ani, peste Marsilia soarele ardea nemilos. În sudul Franței, pe o zi toridă de august, un soare învăpăiat nu era atunci un lucru mai rar decât oricând altădată, în trecut sau astăzi. Totul în Marsilia și prin preajmă zăcea încremenit sub cerul fierbinte, încremenit la rându-i, încât încremenirea aceasta ajunsese să fie o stare generală. Străinii de locurile acelea își pierdeau cumpătul, zăpăciți de albul uluitor al caselor, de albu! Uluitor al zidurilor, de albul uluitor al străzilor, de dârele încremenite ale drumeagurilor sterpe, ale colinelor de unde verdeața fusese pustiită. Butucii de vie, cocârjați sub povara strugurilor, erau singurele lucruri fără acea fixitate uluitoare; uneori clipeau puțintel, în vreme ce aerul fierbinte abia clătina frunzele amorțite.

Nu exista nici pic de vânt care să încrețească apă stătută din port sau marea frumoasă din depărtare. Linia de demarcație dintre cele două culori, negru și albastru, indica punctul pe care marea neîntinată nu voia să-l treacă, dar rămânea la fel de liniștită ca băltoaca dezgustătoare cu care niciodată nu intra în cârdășie. Bărcile fără tende erau prea încinse ca să te poți atinge de ele; vopseaua de pe vasele ancorate se scorojise; de luni întregi lespezile cheiului nu se mai răcoriseră, zi și noapte. Indieni, ruși, chinezi, spanioli, portughezi, englezi, franțuji, genovezi, napolitani, venețieni, greci, turci, urmașii tuturor ziditorilor turnului Babei, veniți să facă negoț la Marsilia, căutau cu toții deopotrivă umbră, refugiindu-se în vreun cotlon, să scape de o mare prea scinieietor de albastră ca s-o poți privi și de un cer purpuriu, ca un uriaș giuvaer de foc aprins.

Lumina aceasta cumplită îți făcea rău la ochi; către geana îndepărtată a coastei italiene ea se potolea puțin de pânză negurilor, ridicându-se ușor prin evaporarea mării, dar încolo nicăieri nu se mai domolea. Departe, hăt, dârele încremenite ale drumeagurilor, îngropate în colb, te luau cu asalt dinspre deal, dinspre vale, dinspre șesul nemărginit. Departe, hăt, vița-de-vie, plină de praf, împodobind de sus până jos căsuțele din marginea drumului, și copacii pârjoliți din aleile monotone, fără umbră, se aplecau sub încremenirea cerului și a pământului; la fel și caii, cu zurgălăii picotind, în șirul lung de căruțe, tă- bîrcindu-se agale spre oraș. La fel și cărăușii tolăniți pe o rină, când se trezeau, ceea ce rar se întâmpla; la fel și cu muncitorii istoviți de pe câmp. Tot ce avea viață sau creștea era copleșit de lumină orbitoare, în afară de șopârlele care se strecurau iute peste zidurile zgrunțuroase de piatră și de ticăia\tot târâind de zor, ascuțit și uscat, ca o pârâitoare. Până și praful ajunsese brun din pricina arșiței, iar văzduhul tremura de parcă și aerul ar fi gâfâit.

Storuri, obloane, perdele, tende erau toate lăsate, închise, pentru că nu cumva să pătrundă înăuntru lumina orbitoare. Dacă dădea de o crăpătură cât de mică sau de vreo gaură de cheie, năvălea numaidecât, săgeată incandescentă. Bisericile erau cele mai ferite. Să te furișezi prin- tr-un amurg de bolți și pilaștri — înstelat ca în vis de lămpi licăritoare, populat ca în vis de niște umbre hide, străvechi, moțăind evlavios, cerșind, scuipând — însemna să te arunci într-un fluviu de foc și să înoți, ca să-ți salvezi viața, până la cel mai învecinat petic de umbră. Astfel — cu oameni trândăvi și zăcând pe oriunde era umbră, fără prea mare zarvă de voci ori lătrat de câini, cu dangăt răzleț de clopote, dogit, și răpăit de tobe afurisite — iată Marsilia, prăjindu-se la soare într-o bună zi, cu miasmele ei puternice și cu gust înțepător.

Există pe atunci în Marsilia o temniță mizerabilă. In- tr-una din celule — atât de respingătoare că până și soarele nepoftit clipea, lăsând-o pradă doar fărâmelor de lumină răsfrânte pe care le mai putea culege — se aflau doi bărbați. Lingă ei, o bancă beteagă și diformă, fixată în zid, cu o tablă de dame scrijelată grosolan în cuțit și un set de piese făcute din nasturi vechi și din oase de la ciorbă, un joc de domino, două rogojini și două sau trei sticle. Doar atât mai cuprindea încăperea, în afară de șobolani, de cine știe ce insecte invizibile și vizibile: doi bărbați.

Toată lumina care intra în celulă pătrundea printre gratiile de fier alcătuind o fereastră destul de mare, pe unde era posibil, din scara întunecoasă încotro dădea, să fie urmărită celula clipă de clipă; mai jos de gratii, trei- patru picioare deasupra pardoselii, se afla o lespede mare de piatră, fixată în locul unde acestea se îmbucau în zid. Pe lespede se odihnea unul din cei doi bărbați, jumătate așezat, jumătate întins, cu genunchii în aer, iar cu picioarele și spatele proptite într-o parte și într-alta a ferestrei. Vergelele de fier erau destul de îndepărtate unele de altele ca să-i permită să-și petreacă brațul până la cot pe după ele; astfel se agăța nepăsător de gratii, ca să-i fie mai la îndemână.

Stigmatul pușcăriei se făcea simțit pretutindeni. Aerul întemnițat, lumina întemnițată, umezeala întemnițată, oamenii întemnițați — totul era vătămat de închisoare. După cum deținuții erau livizi și cu ochii duși în fundul capului, tot așa și fierul ruginise, piatra devenise lipicioasă, lemnul putrezise, aerul se rarefiase, lumina pălise. Ca un puț, ca o gropniță, ca un cavou, închisoarea habar nu avea de strălucirea de afară, și și-ar fi păstrat întocmai aerul stricat chiar și pe vreuna din insulele cu plantații de mirodenii din Oceanul Indian.

Omul aflat pe lespedea de sub gratii părea înmărmurit de frig; cu un gest nervos dintr-un umăr, trase mantaua pe el ca să se acopere mai bine și mormăi:

• La naiba cu parșivul ăsta de soare, care niciodată nu răsare și aici!

Aștepta masa, uitându-se pieziș printre gratii ca să poată vedea cât mai departe pe scări în jos, foarte asemănător cu o fiară în aceeași situație. Dar ochii lui, prea apropiați unul de altul, nu aveau noblețea regelui animalelor, mai mult aspri decât strălucitori — arme ascuțite, cu o mică suprafață care să le trădeze. N-aveau nici profunzime, nici expresivitate; luceau și se deschideau și se închideau. În așa fel încât, dacă nu trebuia neapărat să se slujească de ei, un ceasornicar ar fi putut face o pereche și mai izbutită. Avea nasul coroiat, frumos în genul lui, dar prea sus plasat între ochi, ca și ochii, parcă prea apropiați unul de celălalt. Cât despre rest, era înalt și robust, buze subțiri atât cât se puteau vedea de sub mustața stufoasă. O chică mare de păr aspru, fără o culoare precisă, zbârlit cum era, bătând în roșu. Mina petrecută după gratii (pe dosul ei, numai zgârieturi urâte, proaspăt cicatrizate) era neobișnuit de mică și cărnoasă, dar fără jegul închisorii ar fi fost neobișnuit de albă.

Celălalt bărbat stătea lungit ps pardoseala de piatră, acoperit cu o haină cafenie grosolană.

• Scoală, porcule! Mormăi primul. Nu dormi când mie mi-e foame.
• Tot un drac, șefule, zise „porcul", supus și nu fără oarecare bună dispoziție. Mă scol când vreau, mă culc când vreau. Totuna e.

Spunând aceasta, se ridică în picioare, se scutură, se scărpină, își legă neglijent în jurul gâtului mânecile hainei cafenii (pe care mai înainte o folosise ca acoperământ) și se așeză căscând, pe dale, cu spatele rezemat de zidul din fața celui cu gratii.

• Ia zi, cât e ceasul? Bombăni primul.
• O să sune de amiaz... peste patruzeci de minute.

Făcând această scurtă pauză, își roti privirile prin celulă, ca și cum ar fi vrut să se convingă.

• Parc-ai fi ceasornic. Cum se face că totdeauna știi cât e ora?
• Păi, cum să-ți spun? Eu totdeauna știu cât e ora și unde mă aflu. M-au adus noaptea, cu barca, dar eu tot știu unde mă aflu. Uite ici! Portul Marsilia — îngenun- che pe dale și trasă o hartă întreagă din arătătorul ars de soare — Toulon (unde sunt galerele), Șpania-i colo, Algerul colo.Aici, spre stânga, se furișează Nisa. Ocolești Cor- nice și dai de Genova. Digul și portul Genova. Terenul de carantină. Colo-i orașul, grădini terase împurpurate de beladone. Aici vine Porto Fino. Încoace, spre Livorno. Aici, spre Civita Vecchia. Acum, direct spre... ah! Nu mai e loc pentru Neapole... — Între timp ajunsese până la perete
• dar totuna-i, Neapole vine pe aici!

Rămase îngenuncheat și ridică privirea spre tovarășul lui de temniță, cu un aer destul de vioi pentru un pușcăriaș. Era un omuleț oacheș, iute și sprinten, deși puțin cam rotofei. Cu cercei în urechile brune, cu dinți albi lu- minându-i chipul ciudat, brun, cu un păr negru ca tăciunele strâns jur împrejurul gâtului bronzat, cu o cămașă roșie în zdrențe, descheiată la pieptul brun, pantaloni largi de marinar, pantofi încă destul de buni, tichie roșie de formă alungită, o curea roșie și un cuțit la brâu.

• Fii atent, dacă mă-ntorc de la Neapole pe unde am plecat! Uite-aici, șefule! Civita Vecchia, Livorno, Porto Fino, Genova, Cornice, împrejurimile Nișei; colea, Marsilia, dumneata și cu mine. Locuința temnicerului cu chei cu tot e aici unde pun degetul ăsta mare; iar aici, sub încheietura mâinii, este locul unde se ține în cutia lui briciul de ras național... ghilotina, păstrată sub cheie.

Celălalt scuipă deodată pe pardoseala de piatră și scoase un horcăit din gât.

Numaidecât după aceea se auzi un alt horcăit, de astă dată al unei clanțe, undeva pe jos, apoi o ușă trântită. Pași tărăgănați începură să urce scările, iar gânguritul unui glăscior dulce se amestecă în zgomotul pe care-1 făceau; apăru temnicerul, ducându-și fiica, de vreo trei-patru anișori, și un paner.

• Cum mai stau lucrurile azi-dimineață, domnilor? Fetița mea, vedeți, a venit cu mine să arunce o privire la păsările tatălui ei. Haide, atunci. Uită-te la păsări, scumpa mea, uită-te la păsări.

Se uita și el cu băgare de seamă la „păsări", în timp ce ridica fetița pe pervazul gratiilor, îndeosebi la cea mai măruntă, a cărei vioiciune nu prea îi inspira încredere, pare-se.

• V-am adus pâinea, signor John Baptist, spuse el (toți vorbeau în franceză, dar omulețui era italian); și dacă v-aș putea sfătui să nu mai jucați...
• Nu poți da sfaturi șefului! Exclamă John Baptist, arătându-și dinții când zâmbi.
• Aa, dar șeful câștiga, reluă temnicerul, cu o privire fugară, nu cine știe ce prietenoasă, îndreptată către celălalt, iar dumneata pierzi. E cu totul altceva. Dumneata capeți în felul ăsta bulcă neagră și o poșircă de vin acru, iar dumnealui, cârnăciori de Lvon, friptură de vițel în- tr-un aspic plin de mirodenii, pâine albă, brânza stra- chino^[1]și un vin bun. Uite-te la păsări, scumpa mea!
• Eliete păsărele! Zise fetița.

Obrăjorul frumos, înduioșat de o milă dumnezeiască, în vreme ce privea cu sfială printre gratii, semăna cu chipul unui înger în această închisoare. John Baptist se ridică atras parcă de obrazul ei. Cealaltă „pasăre¹⁴rămase ca mai înainte; atât doar că aruncă nerăbdător o ocheadă spre paner.

• Așteptați! Exclamă temnicerul, așezându-și fetița pe partea exterioară a lespezii din dreptul gratiilor, ea are să hrănească păsările. Pâinea asta mare e pentru signor John Baptist. Trebuie s-o rupem, ca să-ncapă în colivie. Așa, iată o pasăre îmblânzită care sărută mâna micuță! Cârnăciorii din frunză de viță sunt pentru musiu Rigaud. La fel... friptura de vițel în aspic cu mirodenii este pentru musiu Rigaud. La fel... pâinișoarele astea albe, trei la număr, sunt pentru musiu Rigaud. În sfârșit, brânza asta... ca și vinul... și tutunul ăsta... totul e pentru musiu Rigaud. Norocoasă pasăre!

Fetița strecură toate aceste lucruri printre gratii în mina delicată, cu pielea moale și netedă, nu fără o teamă evidentă și retrăgîndu-și-o nu numai o dată; privindu-1, fruntea ei frumoasă, încrețită, căpătă o expresie care trăda frică și totodată iritarea. Între timp ea puse codrul de pâine neagră cu nedezmințită încredere în mâinile arse de soare, crăpate, noduroase, ale lui John Baptist, care abia dacă avea atâtea unghii pe cele zece degete ale sale cât o singură unghie la monsieur Rigaud, iar când acesta îi să

Rută minuta, ea și-o trecu peste fața lui ca să-i mângâie. Monsieur Rigaud, indiferent dinaintea acestei dovezi de simpatie, căută să-l împace pe tatăl ei, râzând și încuviin- țlnd din cap spre fetiță de fiecare dată când îi înmâna câte ceva, și, de cum puse toate alimentele în preajmă, pe spațiul liber al lespedei unde se odihnea, începu să mănânce cu mare poftă.

Monsieur Rigaud râdea; pe chipul lui se produse o schimbare care nu-1 avantaja deloc: mustața i se sălta chiar sub nas, iar nasul îi cobora peste mustață, dându-i astfel un aer sinistru, plin decruzime.

• Uite-așa! Spuse temnicerul, răsturnând panerul ca să deșarte și firimiturile. Am cheltuit toți banii primiți; poftim și socoteala, și cu asta, basta. Musiu Rigaud, cum mă așteptam de ieri, președintele tribunalului o să aibă plăcerea să vă primească astăzi, la unu după amiază.
• Ca să mă judece, nu? Întrebă Rigaud, făcând o pauză, cu cuțitul în mina și dumicatul în gură.
• Că bine ați spus. Să vă judece.
• Pentru mine nici o veste? Întrebă John Baptist, care începuse resemnat să clefăie, mușcând din pâinea lui.

Temnicerul ridică din umeri.

• Maică Precistă! Sunt eu oare sortit să zac aici toată viața, taică?
• De unde să știu?! Strigă temnicerul, întoreîndu-se spre el cu vioiciunea lui meridională și gesticulând cu amândouă mâinile și cu toate degetele deodată, de parcă l-ar fi amenințat să-l sfâșie bucăți. Prietene, de unde și până unde să știu eu cât timp ai să zaci aici? De unde să știu, John Baptist Cavalletto? Să mor eu dacă știu! Aici mai sunt și unii deținuți în care n-a dat strechea, zor-ne- voie să fie judecați.

Făcând această observație, se uita parcă pieziș spre monsieur Rigaud, care își vedea mai departe de mâncat, deși nu cu aceeași poftă ca înainte.

—* Rămas bun, păsările mele! Spuse temnicerul, luîn- du-și drăgălașa fetiță în brațe, căreia îi dicta aceste cuvinte însoțindu-le de o sărutare.

• Rămas bun, păsările mole! Repetă drăgălașa fetiță.

Chipul el nevinovat privea vesel îndărăt peste umărul temnicerului, în timp ce se îndepărtară; el îi cânta un cântec din jocurile copilei:

Oare cine trece pe drum așa târziu?

Cavalere Măghiran!

Oare cine trece pe drum așa târziu?

Vesel, vesel, tot chefliu!

Așa că John Baptist socoti o chestiune de onoare să-i țină isonul, numaidecât, păstrând ritmul, deși pe un ton cam răgușit:

E floarea cavalerilor,

Cavalere Măghiran!

E floarea cavalerilor,

Vesel, vesel, tot chefliu!

Acest cântec îi însoți de-a lungul celor câteva scări abrupte, în jos, încât temnicerul trebui să se oprească în cele din urmă pentru ca fetița să asculte melodia până la capăt și să repete refrenul cât încă mai puteau fi văzuți. Apoi căpșorul fetiței dispăru, dispăru și capul temnicerului, dar firicelul de glas se mai auzi până când ușa se trânti cu zgomot.

Monsieur Rigaud, văzând că John Baptist îi stătea în cale tot ascultând ecoul până ce se stinse (chiar și ecoul era mai slab în închisoare și parcă mai tărăgănat), îi aminti printr-o lovitură de picior că ar face mai bine să-și reia locul în ungherul lui din umbră. Omulețul se așeză din nou pe dale cu ușurința nepăsătoare a unuia prea obișnuit cu lespezile de piatră; apoi, punând trei hălci de pâine neagră dinainte — se pregătea s-o taie și pe a patra — începu, resemnat, să le facă să dispară, ca și cum îndeletnicirea aceasta ar fi fost un soi de joc.

Poate că trăgea cu coada ochiului la cârnăciorii de Lyon, sau poate la friptură de vițel în aspic cu mirodenii, dar aceste bunătăți nu i-a fost dat să le vadă acolo vreme prea îndelungată ca să-i lase gura apă; monsieur Rigaud le făcu repede de petrecanie, în pofida președintelui și a tribunalului, după care își curăță degetele sugându-le, apoi și le șterse pe frunzele de viță. Pe urmă, pentru că se oprise să-și privească tovarășul de celulă, mustața i se ridică, iar nasul coborî.

• Cum ți se pare pâinea?
• Puțin uscată, dar am eu aici vechiul meu sos, replică John Baptist, ridicând cuțitul în aer.
• Ce fel de sos?
• Păi, pot tăia pâinea așa... ca pe un pepene. Sau așa... ca o omletă, sau așa... ca pe un pește prăjit. Sau așa... ca pe cârnăciorii de Lyon, reluă John Baptist, de- monstrînd diferitele chipuri de tăiere a pâinii pe care o ținea în mină, mestecând liniștit ce avea în gură.
• Ține aici! Strigă monsieur Rigaud. Poți să bei. Bea tot, până la fund.

Nu era cine știe ce mare chilipir, căci rămăsese foarte puțin vin; dar signor Cavalletto sări în picioare, luă recunoscător sticla, o duse la gură golind-o și plescăi din limbă.

• Pune sticla lângă celelalte, spuse Rigaud.

Omulețul ascultă poruncă și se pregăti să vină cu chibritul aprins, căci monsieur Rigaud își răsucea acum tutunul în țigară^l,slujindu-se de niște pătrățele de hârtie aduse deopotrivă.

• Ține! Ia una de-aici.
• Mii de mulțumiri, șefule!

John Baptist îi vorbi în limba maternă, pe tonul pripit și pașnic al compatrioților săi.

Monsieur Rigaud se ridică, aprinse țigara, așeză restul proviziei într-un buzunar de la piept și se întinse cât era de lung pe bancă. Cavalletto se așezase pe dalele de piatră, prinzindu-se cu câte o mina de fiecare gleznă, și fuma în tihnă. Ochii domnului Rigaud păreau a fi neplăcut atrași de ceva din vecinătatea locului de pe lespezile de piatră unde celălalt își plasase degetul cel mare. Își în- drentase privirile atât de des în direcția aceea, încât italianul nu numai o dată i le urmărise nedumerit, înainte și îndărăt.

• Ce gaură afurisită o mai fi și asta! Strigă monsieur Rigaud, destrămând tăcerea care se așternuse de multă

¹Țigările (inventate, pare-se, de soldații lui Napoleon În timpul asediului de la Acre, în 1799) erau încă prea puțin cunoscute pe vremea când se desfășoară povestirea, în 1826.

Vreme. Ia uite, lumina zilei. A zilei? Lumina de acum o săptămână, lumina de acum șase luni^ lumina de acum șase ani, atât e de ofticoasă, de moartă! . . -

Se strecura firavă până acolo printr-un luminator pa- trat care astupa o fereastră din zidul scării, pe unde nu se zărea însă nici soarele, darmite altceva.

• Cavalletto, spuse monsieur Rigaud, retrăgându-și brusc privirile de la luminător, asupra căruia amândoi, fără să vrea, își pironiseră ochii, tu mă știi pe mine că sunt un domn.
• Sigur, signor!
• De când suntem noi aici?
• Eu împlinesc unsprezece săptămâni mâine la miezul nopții. Dumneata, de nouă săptămâni și trei zile, azi după-amiază la cinci.
• Am făcut eu ceva de când sunt aici? Am atins eu mătura, am întins sau am strâns rogojină, am căutat eu piesele pentru jocul de dame, le-am adunat eu pe cele pentru domino, am pus eu mâna să fac vreo treabă?
• Niciodată!

—< Te-ai gândit vreodată că m-aș putea apuca de vreo treabă?

John Baptist răspunse agitând dosul arătătorului ridicat al mâinii drepte, cel mai expresiv mod de a tăgădui în limba italiană.

• Nu! Ai știut din prima clipă când m-ai văzut aici că sunt un domn?
• ALTRO! Încuviință John Baptist, închizând ochii și clătinând din cap în chipul cel mai vehement.

Acest cuvânt — după intonația dată de genovezi poate însemna confirmare, contradicție, afirmație, tăgadă, provocare, compliment, zeflemea și încă cincizeci de alte lucruri — în cazul de față căpăta semnificația, mai mult decât întreaga forță a unor slove scrise, a expresiei familiare: „Cred și eu! “

• Ha! Ha! Ai dreptate! Sunt un domn! Ca un domn am să trăiesc și domn am să mor! Țin neapărat să fiu domn. Ăsta-i rolul meu. Să mor dacă n-o să-l joc oriunde m-aș duce!

Își schimbă poziția ridicându-se în capul oaselor și strigă pe un ton triumfător:

• Aicea sunt! Uită-te la mine! Aruncat din cornul de belșug al soartei, m-am pomenit în tovărășia unui,

Simplu contrabandist... m-am trezit întemnițat alături de un sărman și mărunt afacerist, trepăduș de bursă neagră, fără acte în regulă, pe care poliția l-a înhățat și pentru că și-a pus barca la dispoziția altor trepăduși amărâți că să treacă frontieră, tot cu acte în neregulă; ei, și omul ăsta îmi recunoaște instinctiv poziția, chiar și la asemenea lumină și într-un asemenea loc. Grozav I Pe dumnezeul meu! Vezi, eu câștig, oricum ar merge jocul.

Din nou mustața i se repezi în sus, iar nasul se pleoști.

• Acum ce oră e? Întrebă, cu obrazul cuprins de o paloare uscată și febrilă, care nu prea se potrivea cu veselia lui.
• Vreo douăsprezece și jumătate.
• Bun! Curînd, președintele are să se găsească în fața unui domn. Ascultă! Vrei să-ți spun de ce sunt învinuit? Trebuie s-o fac acum sau niciodată, căci nu mă mai întorc aici. Ori mi se dă drumul, ori mă vor duce să mă pregătească de ras. Știi unde-și țin ei briciul.

Signor Cavalletto își luă țigara dintre buzele întredeschise; părea în clipele acelea mai descumpănit decât s-ar fi crezut.

• Eu sunt — monsieur Rigaud se ridică de jos ca să vorbească — eu sunt un domn cosmopolit. Nu aparțin unei țări anume. Tata era elvețian... din cantonul Vaud. Mama era de origine franceză, dar născută în Anglia. Eu m-am născut în Belgia. Sunt un cetățean universal.

Aerul teatral adoptat, cum stătea cu o mina proptită în șold sub pulpanele pelerinei, ca și felul de a nu-1 băga în seamă pe tovarășul său, adresându-se în schimb peretelui din față, păreau o mărturie că repeta rolul ce avea să-l joace dinaintea președintelui care urma curînd să-i ia interogatoriul și nicidecum osteneala de a face lumină în mintea unui ins atât de mărunt ca John Baptist Cavalletto.

—< Sunt de treizeci și cinci de ani. Am văzut lumea. Am trăit când ici, când colo, pretutindeni m-am purtat ca un domn. Peste tot am fost tratat și respectat ca un domn. Dacă vrei cumva să-mi cauți nod în papură sus- ținând că am trăit de pe urma deșteptăciunii mele... ei bine, din ce trăiesc avocații tăi... politicienii tăi... intriganții tăi... bancherii tăi?

Își folosea tot timpul mâna delicată, cu pielea netedă, ca martor al distincției care deseori înainte îi adusese mari servicii.

• Acum doi ani am venit în Marsilia. Eram sărac, nimic de zis; fusesem bolnav. Când avocații tăi, politicienii tăi, intriganții tăi, bancherii tăi se îmbolnăvesc și n-au bani puși deoparte, și eiajung la sapă de lemn. Am tras la hanul „Crucea de Aur “— ținut pe atunci de monsieur Henry Barronneau, de vreo șaizeci și cinci de ani cel puțin și cu o sănătate foarte șubredă. Locuiam acolo cam de patru luni când monsieur Henry Barronneau a avut nefericirea să moară... în orice caz o nefericire nu prea rară și care se întâmpla de cele mai multe ori fără nici un sprijin din partea mea.

După ce John Baptist isprăvi de fumat țigara până la buricul degetelor, domnul Rigaud avu mărinimia să-i arunce încă una. O aprinse pe a doua din cenușa primei și reluă fumatul privind pieziș spre tovarășul lui, care, preocupat de propriul său caz, nu se prea uita la el.

• Monsieur Barronneau lăsase în urma să o văduvă. Ea avea douăzeci și doi de ani. Își câștigase reputație pentru frumusețea ei și, cum nu se prea întâmpla de obicei, era într-adevăr frumoasă. Am continuat să locuiesc la „Crucea de Aur “. M-am însurat cu madame Barronneau. Nu eu sunt cel care ar trebui să spună dacă într-o asemenea legătură existau nepotriviri mari. Eu mă aflu aici, pecetluit de stigmatul nefast al temniței; s-ar putea totuși ca tu să consideri că eu mă potriveam mai bine cu dânsa decât primul ei soț.

Își dădea oarecum aere de bărbat frumos — și nu era; și că avea sânge albastru, ceea ce de asemenea nu era cazul. Pur și simplu fumuri, trufie searbădă; dar în această situație, ca în multe altele, jumătate din lume ia fanfaronada drept bună.

• Ce mai încoace și încolo, madame Barronneau s-a simțit atrasă de mine. Din pricina astan-o să am neajunsuri, sper?

Cum privirea îi căzu din întâmplare pe chipul lui John Baptist când puse întrebarea, omulețul scutură din cap cu vioiciune a tăgadă și repetă la nesfârșit, pe un ton categoric și în șoaptă:

• Altro, altro, altro, allro...
• Apoi s-au ivit greutăți în căsnicia noastră. Sunt mândru. Nu iau apărarea mândriei, dar sunt mândru. Este, de asemenea, în firea mea să conduc. Nu mă pot supune, trebuie să conduc. Din păcate, averea doamnei Rigaud era toată pe numele ei. Așa sună actul nesăbuit lăsat de defunctul ei soț. Și, lucru și mai neplăcut, avea și rubedenii. Când rudele soției se amestecă și sunt împotriva unui bărbat care se poartă ca un domn, care e mândru și care trebuie să conducă, urmările-s vrăjmașe tihnei. Între noi mai exista un izvor de ciocniri. Madame Rigaud era din nefericire puțin vulgară. M-am gândit să-i cizelez întrucâtva apucăturile și s-o fac să fie mai distinsă. Când colo, ea
• susținută și aici de rude — s-a împotrivit strădaniilor mele. Au început certurile între noi, și, răspândite și exagerate de bârfelile rudelor doamnei Rigaud, toți vecinii erau la curent. S-a spus că m-am purtat groaznic cu madame Rigaud. Poate să mă fi văzut cineva dându-i o palmă... nimic mai mult. Eu am o mina ușoară, și dacă am fost văzut dându-i o lecție doamnei Rigaud, o făceam aproape în glumă.

Dacă zâmbetul domnului Rigaud în clipa aceea exprima modul său obișnuit de a glumi, rudele doamnei Rigaud aveau dreptate să spună că ar fi preferat de mii de ori să i se facă educația cu seriozitate acestei biete femei.

• Sunt sensibil și curajos. Nu susțin că este un merit

Să fii sensibil și curajos, dar așa-s eu de felul meu. Dacă rudele pe linie bărbătească ale doamnei Rigaud mi s-ar

Fi adresat deschis, aș fi știut ce am de făcut. Și-au dat

Seama de asta, și atunci au uneltit pe ascuns; de aici

S-au iscat certuri între madame Rigaud și mine. De câte

Ori aveam nevoie de o sumă mică de bani pentru cheltuieli personale, n-o puteam căpăta fără ceartă... Și unde mai pui, tocmai eu, obișnuit să comand! Într-o seară, madame Rigaud și cu mine ne plimbam ca doi prieteni... aș putea spune că doi îndrăgostiți... pe o faleză înaltă care străjuia marea. Ceasul rău a făcut că madame Rigaud să aducă vorba despre rudele ei. Am întors împreună cu ea pe toate fețele acest subiect și i-am reproșat lipsa sentimentului datoriei și al devotamentului pentru mine și că se lăsa înrâurita de invidia înverșunată a rudelor față de soțul ei. Madame Rigaud a ripostat, am ripostat și eu; madame Rigaud a ridicat tonul, ani ridicat și eu tonul și am întărâtat-o, recunosc. Ce. Să fac, eu spun lucrurilor pe nume, așa mi-e firea. În sfârșit, madame Rigaud, într-un acces de furie pe care veșnic va trebui să-l deplâng, a tă- bârît asupra mea cu țipete de mânie care s-au auzit până departe, fără îndoială — mi-a rupt hainele, mi-a smuls părul din cap, mi-a zgâriat mâinile, bătea din picioare stârnind praful și în cele din urmă a sărit de pe faleză și și-a găsit moartea prăvălindu-se pe stânci în jos. Astfel s-au petrecut faptele, care, din răutate, au fost răstălmăcite cum că aș fi încercat s-o silesc pe madame Rigaud să renunțe la drepturile ei și că, refuzând cu neînduplecare să. Cedeze așa cum îi ceream eu, m-am luptat cu ea și... am asasinat-o!

Înainta lateral până în dreptul lespezii unde frunzele de viță se mai aflau încă, împrăștiate pe jos, adună vreo două-trei și începu să-și șteargă mâinile de ele, cu spatele întors spre lumină.

• Eh! Exclamă el după câteva clipe de tăcere. N-ai nimic de spus la toate astea?

—- Urâta treabă, replică omulețul, care se ridicase de jos și, rezemat de zid, își ascuțea cuțitul de talpă pantofului.

• Adică?

John Baptist își vedea de ascuțit, în tăcere, cuțitul.

• Adică n-am prezentat corect cazul?
• Al-tro!Răspunse John Baptist.

De astă dată acest cuvânt era o scuză și însemna: „Aa, nicidecum! “

• Și atunci?
• Judecătorii și tribunalele sunt atât de părtinitori.
• Bine! Strigă celălalt, azvârlindu-și peste umăr pulpana pelerinei, cu o sudalmă. Lasă-i să-și facă de cap!

„Zău, cred că asta o să și: fac “, murmură ca pentru sine John Baptist, când își înclină capul să-și vâre cuțitul la cingătoare.

Nici unul, nici altul n-au mai rostit o vorbă, deși amândoi începură să umble încoace și încolo, întîlnin- du-se, n-aveau încotro, la fiecare ocol al celulei. Monsieur Rigaud se oprea uneori, ca și cum ar fi vrut să prezinte chestiunea într-o altă lumină, ori să adreseze tovarășului său cine știe ce vorbă de ocară, dar deoarece signor Cavalletto continua să măsoare agale, cu ochii în pământ, încăperea, într-un fel de tropăit caraghios, ieșirile acestea n-au dus la nimic grav.

Deodată scrâșnetul cheii în broască îi făcu pe amândoi să rămână pironiți locului. Urmă un zgomot de glasuri și târșâit de pași. Ușa zăngăni, vocile și zgomotul de pași se auziră mai aproape; temnicerul coborî domol scara, urmat de un pluton de soldați.

• Haideți, musiu Rigaud, spuse el, oprindu-se o clipă în dreptul gratiilor, cu cheile în mină, aveți bunătatea și ieșiți afară.
• După cum văd, plec cu mare pompă.
• Păi, dacă n-ar fi așa, replică temnicerul, ați pleca în atât de multe bucăți, că anevoie ați mai putea fi strâns iarăși laolaltă. Colo vă așteaptă o gloată de oameni, musiu Rigaud, care nu țin deloc la dumneavoastră.

Dispăru din vedere, să descuie; dădu zăvoarele în lături de la o ușă joasă dintr-un ungher al încăperii.

• Acum, spuse el, deschizând ușița și apropiindu-se, ieșiți afară.

Dintre toate nuanțele de culori existente sub soare, nici una nu aducea cu albul feței lui monsieur Rigaud din clipele acelea. Nu există, de asemenea, niciunde fizionomie umană cu acea expresie; fiecare cută de pe obraz trăda bătăile unei inimi înspăimântate. Această paloare și această spaimă se asociază îndeobște cu ideea de moarte; dar deosebirea între ele două este tocmai prăpastia adâncă dintre luptă dată și momentul cel mai înverșunat, vecin cu disperarea, al încleștării finale.

Mai aprinse o țigară de la cea a tovarășului său; o apucă bine îrvtre dinți, își puse pe cap o pălărie moale, cu boruri largi, aruncă din nou capătul pelerinei peste umăr și ieși pe coridorul lateral unde dădea ușa, fără să se mai sinchisească de signor Cavalletto. Cât despre omulețul acesta, el nu făcea altceva decât să se uite afară, și întocmai ca o fiară, care se apropie de portiera deschisă a cuștii ca să adulmece libertatea de dincolo de gratii, el petrecu acolo câteva clipe ca să stea la pândă, numai ochi, până când ușa i se închise în nas.

Escorta de soldați era comandată de un ofițer, un om corpolent, amabil, cu mult sânge rece; ținea în mina sabia scoasă din teacă și fuma trabuc. El dădu un ordin foarte scurt ca domnul Rigaud să treacă în mijlocul grupului; se așeză în frunte cu perfectă indiferență, coman- dând: „înainte, marș! “și coloana porni în jos, făcând să răsune scara. Ușa se trânti cu zgomot — cheia se răsuci în broască — o rază neobișnuită de lumină și un suflu neobișnuit de aer păreau să fi străbătut temnița, dispărând în trâmba subțire a fumului de trabuc.

Mereu în captivitate, ca un animal de o specie inferioară —* aidoma unei maimuțe neastâmpărate, sau unui urs mai mic stârnit din bârlog — deținutul, acum rămas singur, sări pe lespedea de lângă gratii, că nu cumva să piardă ceva din această plecare. În timp ce stătea în picioare, încă agățat cu amândouă mâinile de barele grilajului, îi ajunse la urechi o hărmălaie de glasuri: țipete, urlete, sudălmi, amenințări, blesteme, toate laolaltă, și, ca pe furtună, altceva nu se auzea deslușit, doar tumultul vocilor mânioase.

Întărâtat să afle și mai mult — semăna pe deplin cu un animal sălbatic în cușcă — pușcăriașul sări binișor jos, alergă în jurul celulei, sări iarăși pt lespedea de piatră, se prinse de gratii și încercă să le zgâlțâie, făcu un salt jos, alergă, reveni dintr-o săritură la barele de fier, ascultă, mereu în neastâmpăr, până când vacarmul, din ce în ce mai îndepărtat, se stinse. Citi deținuți, mai buni decât acesta, nu și-au istovit astfel inimile lor nobile, fără ca cineva să se gândească la asta, nici chiar cei care îi iubeau din toată inima; în vreme ce măriile-lor regii și stăpânii, care îi întemnițaseră, se zbenguiau nepăsători în soare, iar muritorii de rând îi proslăveau. Da, aceste personaje sus-puse mureau în paturile lor, își dădeau duhul în chip exemplar după niște discursuri răsunătoare, iar istoria, politicoasă, mai servilă decât instrumentele lor, îi îmbălsăma cu grijă:

Până la urmă, John Baptist, liber acum să-și aleagă între cei patru pereți locșorul cel mai prielnic unde să-și exercite facultatea de a trage un pui de somn când avea chef, se lungi pe bancă și, cu brațele nemișcate sub cap, ațipi. Cu felul lui supus de a fi, ușuratic, mereu vesel, cu accesele lui scurte de furie, lesne obișnuit cu pâinea tare și cu piatra și mai tare, oricând gata să doarmă cum punea Capul jos, pe apucate, era un adevărat fiu al pământului pe care se născuse.

Imensa încremenire se șterse pentru o clipă; soarele pogorî la asfințit într-o aureolă roșie, verzui-aurie; stelele se iviră pe cer și licuricii le imitau în văzduhul de aici, așa cum oamenii copiază cu stângăcie bunătatea unor specii de ființe mai alese. Drumurile lungi, prăfoase, și cîm- piile nesfârșite se odihneau, iar pe mare domnea o tăcere atât de deplină, încât abia dacă se va mai auzi murmurul timpului când își va preda morții.

Capitolul II

TOVARĂȘI DE DRUM

• ASTĂZI n-au mai urlat pe acolo ca ieri, nu-i așa, domnule?

-— N-am mai auzit nimic.

• Atunci poți fi sigur că nu. Când urlă oamenii ăștia, Urlă ca să fie auziți.
• Ca mai toată lumea, presupun.
• Aa, dar oamenii de aici urlă totdeauna. Altminteri nu sunt fericiți.
• Cei din Marsilia, vrei să spui?
• Vorbesc de francezi. Numai asta fac. Cât despre Marsilia, cunoaștem noi ce-nseamnă Marsilia. A dat lumii cântecul cel mai revoluționar care a fost creat vreodată. Nici n-ar fi existat fără „Allon. S!... Marclions! “mai știu și eu unde, la victorie sau moarte, la pirjol sau altundeva.

Cel care vorbea, tot timpul cu un aer mucalit, privea peste parapet Marsilia cât se poate de disprețuitor și, luând

O atitudine fermă — își propti mâinile în buzunare, zor- năindu-și banii — apostrofă orașul cu un chicotit.

— ' Chiar așa: „Allons! Marchons! “Cred că era mai onorabil pentru tine dacă lăsai oamenii să plece și să-și vadă de treburile lor legitime, în loc să-i ții închiși aici în carantină!

• Destul de neplăcut, interveni și celălalt. Dar astăzi trebuie să ne dea drumul.

• — Să ne dea drumul astăzi! Repetă primul. Asta-i oarecum o agravare a situației scandaloase în care ne aflăm... Auzi, să ne dea drumul astăzi! Să ni se dea drumul! Dar, mă rog, de ce am fost reținuți aici?

• Din motive nu prea grave, trebuie să recunosc. Cum însă noi venim din Orient, iar Orientul este un cuib al ciumei...
• Al ciumei! Repetă celălalt. Asta-i nenorocirea mea. De când sunt aici tot de ciumă mi-e dat să am parte. Mă simt ca un om teafăr la minte, închis într-o casă de nebuni. Mi s-a făcut lehamite să fiu mereu suspectat de așa ceva. Am venit aici la fel de sănătos ca totdeauna, dar a fi bănuit de ciumă e pentru mine ca și cum mi-ar băga-o pe gât. Am avut-o... și-o mai am încă.
• 0 suporți foarte bine, domnule Meagles, zise celălalt, zâmbind.
• Nu. Dacă știai cum stau de fapt lucrurile, asta ar fi fost ultima observație pe care te-ai fi gândit să o faci. Mă trezeam noapte de noapte spunându-mi: acumm-am molipsit, acinn evoluează, acummi-a venit de hac, acum tipii ăștia pun la cale cum să-și justifice precauțiile. Zău dacă n-aș prefera să fiu prins pe un carton ca un gândac într-un insectar decât să duc viața pe care o duc aici.
• Lasă, domnule Meagles, se auzi o voce veselă de femeie, nu mai vorbi despre asta acum, când totul s-a sfârșit.
• S-a sfârșit! Repetă domnul Meagles, care, fără a fi fost rău intenționat, părea într-o stare sufletească deosebită; de aceea, ultimul cuvânt rostit de altcineva era pentru el încă o jignire. S-a sfârșit! Și de ce, mă rog, n-ar mai trebui să spun nimic pentru că s-a sfârșit?

Doamna Meagles fusese cea care vorbise demnului Meagles; ca și el, era atrăgătoare și sănătoasă, cu un chip tipic englezesc, și deoarece timp de cincizeci și cinci de ani sau mai bine nu se ocupase decât de-ale gospodăriei, păstrase și acum un soi de reflex al acestei îndeletniciri.

• Lasă, tată, nu-i nimic! Spuse doamna Meagles. Pentru Dumnezeu, fii mulțumit că o ai pe Pet.
• Pe Pet? Repetă domnul Meagles,la fel de ofensat.

Cum Pet se afla foarte aproape, îndărătul lui, ea îl

Atinse pe umăr, și domnul Meagles iertă Marsilia numai- decât din adâncul inimii.

Pet avea vreo douăzeci de ani. Era o fată drăguță, cu un păr bogat, castaniu, revărsat în bucle naturale, o fată îneîntătoare, cu trăsături deschise și ochi minunați

• atât de mari, de gingași, de luminoși, într-o desăvârșită armonie cu chipul ei bun și frumos. Era plinuță și de o prospețime deosebită, numai gropițe, și alintată nevoie mare, sfioasă și totodată docilă, suprema slăbiciune care încununa făptura unei fețe atât de drăgălașe și de atrăgătoare cu unicul farmec ce i-ar mai fi putut iipsi.
• Acum îngăduie-mi să te întreb, reluă domnul Meagles, pe un ton confidențial și cât se poate de blând, dîn- du-se un pas înapoi și îndemnându-și fiica să înainteze un pas pentru a-și ilustra remarca. Îngăduie-mi să te întreb doar atât, ca de la om la om, ai mai auzittu oăre de asemenea neghiobie, și anume de a o izola pe Pet în carantină?
• În felul ăsta până și carantină a fost mai plăcută.
• Da, da, încuviință domnul Meagles, așa e, ce-i drept! Iți rănim îndatorat pentru" această observație. Acum, Pet, draga mea, ar fi bine să tc duci cu maică-ta

S — Mica Dorrit., voi. 1 și să te pregătești pentru barcă. Sanitarul în ținută de ofițer și o droaie de paiațe cu pălării în trei colțuri vin încoace ca să ne lase, în sfârșit, liberi; cât despre noi, biete lighioane în captivitate, o să putem servi gustarea de dimineață împreună, cât de cât creștinește, înainte de a ne lua zborul care încotro. Tattycoram, ține-te scai de tânăra dumitale stăpâna.

Se adresa unei fete frumoase, cu un păr și niște ochi negri, scânteietori, foarte îngrijit îmbrăcată, care răspunse printr-o mică reverență înainte de a se rândui în suita doamnei Meagles și a lui Pet. Traversară tustrele terasă, scăldată în soare, dispărând apoi printr-un portal de un alb orbitor. Tovarășul de călătorie al domnului Meagles, un bărbat oacheș, posac, de vreo patruzeci de ani, încă se mai uita înspre acest portal, după ce se făcură nevăzute, până în clipa în care domnul Meagles îl lovi ușor peste braț.

• Vă rog să mă scuzați, spuse el tresărind.
• Nu văd de c-e, rosti domnul Meagles.

Merseră tăcuți în umbra zidului înainte și înapoi, pro- fitînd, la înălțimea unde se aflau plasate barăcile pentru carantină, de aerul proaspăt adus de briza mării la șapte dimineața. Tovarășul domnului Meagles reluă firul conversației.

• Aș putea să vă întreb, spuse el, care este numele...
• Lui Tattycoram? Îl întrerupse domnul Meagles. N-am nici cea mai mică idee.
• Credeam, zise celălalt, că...

■— Tattycoram? Îi sugeră din nou domnul Meagles.

• Mulțumesc... că Tattycoram era un nume, și de multe ori m-am mirat de ciudățenia lui.
• Păi, de fapt, continuă domnul Meagles, doamna Meagles și cu mine suntem, vedeți, oameni practici.
• Ați amintit deseori acest lucru în timpul agreabilei șl interesantei conversații pe care am avut-o împreună, de-a lungul plimbării noastre în sus și în jos pe aceste dale de piatră, spuse celălalt cu un zâmbet abia schițat pe chipul său întunecat și posac.
• Oameni practici. Astfel, într-o bună zi, acum cinci $au șase ani, când am luat-o pe Pet la Capelă copiilor gă

Siți... ați auzit de Spitalul pentru copii găsiți *, de la Londra, care corespunde celui din Paris?

• L-am și văzut.
• Cum zic, într-o bună zi am dus-o pe Pet la biserica aceea ca să asculte orga... pentru că, fiind oameni practici, este de datoria noastră să-i arătăm lui Pet, cât trăim, tot ce ni se pare că ar putea să-i facă plăcere... mama — așa îi spun eu de obicei doamnei Meagles — începuse să piîngă în așa hal încât a trebuit s-o scot afară. „Ce s-a-n- tâmplat, mamă? Am întrebat-o când am reușit s-o fac să se mai liniștească. Are să se sperie Pet, draga mea. “ „Da, știu, tată, spuse mama, dar cred că mi s-a năzărit așa, tocmai fiindcă o iubesc atât de mult. “ „Ce ți s-a năzărit așa, mamă? “ „O, Doamne, Doamne! Exclamă mama, podidind-o din nou plânsul. Când vedeam toți copiii aceia așezați rânduri-rânduri, făcând apel la tatăl pe care nici unul dintre ei nu l-au cunoscut pe pământul ăsta, la marele Tată al nostru din ceruri, mă întrebam în sinea mea dacă vreuna din mamele acelea groaznice a venit oare cândva să caute printre chipurile tinere de aici pe sărmanul micuț adus pe lumea asta oropsită, căruia toată viața nu-i va fi dat să cunoască nici dragostea, nici sărutările, nici glasul și nici chiar numele mamei sale! “Eh, iată o idee practică demnă de mama, și i-am spus așa: „Mamă, asta e ceea ce numesc eu practic în cazul tău, draga mea “.

Celălalt călător, destul de mișcat, făcu un semn de încuviințare.

• Așa că ziua următoare i-am spus: „Acum, mamă, am să-ți fac o propunere pe care cred că ai s-o aprobi. Ce-ar fi să luăm una din fetițele acelea drept cameristă pentru Pgt? Suntem oameni practici. Și dacă descoperim unele metehne în firea ei, ori cine știe ce deosebiri față de noi în purtare, vedem noi ce-i de făcut. O să ne dăm seama cât de lipsită a fost de toate înrâuririle și experiențele care pe noi ne-au ajutat să ne formăm... fără de părinți, fără vreun frățior sau surioară, fără un cămin al ei, fără pantofiorul Cenușăresei, fără zână bună din poveste. “Iată cum am ajuns s-o avem pe Tattycoram.
• Iar numele...
• Aa, fir-ar să fie! Exclamă domnul Meagles. Era să-i uit numele. Păi, în spital i se spunea Harriet Paracliser... un nume ales la înfîmplare, desigur. Ei bine, Harriet a fost schimbat în Hattey și apoi în Tatty, deoarece, oameni cu simț practic, ne-am gândit, vedeți dumneavoastră, că și un nume hazliu ar fi ceva nou pentru ea și poate o va influența să devină mai blândă, mai afectuoasă, nu-i așa? Cât despre paracliser, inutil să mai spun, nici vorbă de-așa ceva. Dacă există ceva absolut intolerabil, ceva care să fie prototipul birocratului obraznic și mărginit, ale cărui tunică, jiletcă și baston lung să reprezinte felul în care noi, englezii, ne încăpăținam în păstrarea unor tradiții neghioabe, deși tot restul lumii s-a descotorosit de ele, acesta este paracliserul. N-ați mai văzut paracliser în ultima vreme?
• Nu, căci deși englez, am stat mai bine de douăzeci de ani în China...
• Atunci, adăugă domnul Meagles, apropiindu-și cu mare însuflețire arătătorul de pieptul tovarășului său de drum, atunci nici să nu vedeți, dacă se poate! De câte ori daxi cu ochii de un paracliser în carne și oase, împopoțo- nat de sărbătoare, trecând pe stradă, duminică, în fruntea unui orfelinat, sunt nevoit să fac calea întoarsă și să fug de acolo, altminteri aș sări să-l iau la bătaie. Numele de Paracliser fiind inacceptabil, iar fondatorul așezământului pentru acești sărmani copii găsiți un om bine cunoscut, numit Coram F., am dat acest nume și micuței cameriste a lui Pet. Uneori îi spuneam Tatty, altă dată Coram, până când am făcut un fel de amestec din amândouă numele, așa că acum îi spunem Tattycoram.
• Fiica dumneavoastră — rosti celălalt când mai făcură o dată ocolul în tăcere și, după ce rămaseră o clipă lângă zid să privească marea din vale, își reluară plimbarea — e singurul dumneavoastră copil, din câte știu, domnule Meagles. Îmi dați voie să vă-ntreb... și nu fac asta dintr-o curiozitate indiscretă, ci pentru că m-am simțit atât de bine în societatea dumneavoastră, și s-ar putea ca niciodată să nu mai am prilejul, în acest labirint al lumii, să schimb cu dumneavoastră o vorbă în tihnă, mai ales că vreau să păstrez o amintire precisă despre dumnea-

Voastră și ai dumneavoastră... dați-mi voie să vă-ntreb dacă nu de la amabila dumneavoastră soție am auzit că | ați mai avut și alți copii?

• Nu, nu, se împotrivi domnul Meagles. Nu tocmai ^;alți copii, ci doar un singur copil.
• Mi-e teamă că fără să-mi dau seama am atins un subiect delicat.
• Nu face nimic, rosti domnul Meagles. Dacă devin | cumva serios când îmi amintesc... de întristat, nu mă mai

• întristează deloc. Mă pune pe gânduri o clipă, dar nu sunt nefericit. Pet a avut o soră geamănă care a murit tocmai | când îi puteam vedea ochii —exact ca ai lui Pet — deasupra mesei, sprijinindu-se de ea, când se ridica în vârful degetelor.

| ■— Aa, într-adevăr?

• Da, și fiind niște oameni cu simț practic, încetul cu încetul s-a petrecut ceva în mintea doamnei Meagles și a mea, ceea ce dumneavoastră veți înțelege, sau poate nu. Pet și surioara ei semănau așa de mult, păreau atât de deplin unul și același copil, că de atunci n-am putut să le mai separăm niciodată în gândurile noastre. Ar fi inutil să ne mai spunem că fetița care s-a stins din viață nu era decât un prunc. Pentru noi, copila aceasta s-a transformat odată cu cea care ne-a rămas și care e totdeauna alături de noi. Pe măsură ce Pet a crescut, a crescut și cealaltă; când Pet a ajuns să judece mai matur, să fie mai feminină, surioara ei s-a maturizat exact în același grad. Nu știu de m-ar putea convinge cineva că dacă mâine mi-ar fi dat să ajung pe lumea cealaltă, n-aș fi întâmpinat acolo, slavă Domnului, de o altă fiică, întru totul aidoma lui Pet, ca și cum s-ar încerca să mi se împuie capul că Pet n-ar exista de fapt lângă mine.
• Vă înțeleg, rosti celălalt încet.
• În ce o privește, reluă tatăl, dispariția subită a tovarășei ei de joacă, a celei cu care semăna ca două pică-;

Turi de apă, cunoașterea timpurie a unei taine împărtă- I site de noi toți în egală măsură, dar care adesea nu este

• dezvăluită atât de brutal unui copil, au avut desigur oare- r care înrâurire asupra caracterului său. Dealtfel, mama ei I și cu mine nu eram prea tineri când ne-am căsătorit, așa 1 că Pet a trăit alături de niște oameni vârstnici, deși noi

Totdeauna ne-am străduit să ne adaptăm mentalității ei. De câte ori n-am fost sfătuiți, când era puțin bolnavă, să-i schimbăm, cât putem de des, clima și aerul... mai ales în perioada asta... și să-i facem viața plăcută. De aceea, pentru că acum nu mai e nevoie să rămân țintuit la biroul băncii... deși am fost destul de sărac în tinerețe, vă asigur, altfel demult m-aș fi însurat cu doamna Meagles... am început și noi să umblăm prin lume. Iată de ce ne-ați găsit contemplând Nilul, piramidele, sfincșii, deșertul și așa mai departe; iată de ce Tattycoram va ajunge cu timpul o călătoare mai mare decât căpitanul Cook.

• Vă mulțumesc din tot sufletul, spuse celălalt, pentru încrederea pe care mi-ați arătat-o.
• Aa, cu plăcere! Replică domnul Meagles. Pentru nimic. Și acum, domnule Clennam, poate îmi dați voie să vă întreb dacă ați hotărât până acum încotro să vă îndreptăți plecând de aici?
• La drept vorbind, încă nu. Mă simt de parcă n-aș avea nici un căpătâi, mereu în primejdie să fiu purtat la tntîmplare de cine știe ce curent.
• Mi se pare nemaipomenit... dacă vreți să mă scuzați pentru libertatea de a vă vorbi astfel... că nu vă duceți direct la Londra, spuse domnul Meagles, pe tonul unui sfătuitor confidențial.
• Poate că așa voi face.
• Da! Dar cu toată voința.
• Eu nu mai am voință. Adică, adăugă el, îmbujorîn- du-se ușor, mi-a rămas prea puțină ca să mă mai poată îndemna să acționez acum. Instruit cu forța, frânt, dar nu încovoiat, prins în lanțuri grele de o ocupație asupra căreia niciodată n-am fost consultat și care niciodată nu mi-a plăcut, îmbarcat, ca să ajung la celălalt capăt al lumii, înainte de a fi împlinit vârsta majoratului, unde am rămas în exil până la moartea tatei, acum un an, silit să mă chinui continuu într-o fabrică pe care totdeauna am urât-o, către ce să mai aspir euacum, după ce mi s-a irosit jumătate din viață? Voință, țel, speranță? Toate aceste lucruri s-au stins înainte de a fi apucat să le rostesc numele.
• Aprinde-le din nou! Spuse domnul Meagles.

• — Aa, ușor de zis, domnule Meagles. Eu sunt fiul unui tată dur și al unei mame aspre. Unicul copil al unor părinți care au cântărit, au măsurat și au evaluat totul; pentru care ceea ce nu se putea cântări. Măsura, evalua nici nu exista. Oameni austeri, cum se zice, adepții unei doctrine severe, ce consta în tristul sacrificiu al gusturilor și simpatiilor, care dealtfel nici măcar nu erau ale lor, sacrificiu adus ca parte dintr-o învoială pentru a-și pune 'averea la adăpost. Chipuri severe, disciplină neînduplecată, cazne în lumea asta și spaimă pe lumea cealaltă... nimic binevoitor, nimic plăcut nicăieri și pretutindeni în inima-mi Îngrozită... astfel a fost copilăria mea, dacă-mi este îngăduit să nesocotesc acest cuvânt folosindu-1 pentru un asemenea început de viață.

• Așa să fie într-adevăr? Se miră domnul Meagles, foarte stingherit din pricina tabloului oferit închipuirii lui. A fost un început anevoios. Dar nu-i nimic. Acum trebuie să vă învățați de a profita, ca un om cu simț practic, de tot ce se leagă de viitor.
• Dacă oamenii care sunt îndeobște recunoscuți ca având simț practic ar proceda ca dumneavoastră...
• Păi, așa și procedează! Rosti domnul Meagles.

1 • — Credeți, într-adevăr?

• Ei, da, presupun, replică domnul Meagles, dus pe gânduri. Nici nu se poate să ai simț practic în alt chip, ci numai ca doamna Meagles și cu mine.
• Atunci cursul necunoscut al vieții mele este mai lesnicios și mai încurajator decât m-aș fi așteptat, spuse

• Clennam, scuturând din cap, cu zîinbetul lui grav. Am vorbit destul despre mine. Iată și barca.

Barca era înțesată de pălării în trei colțuri pentru care domnul Meagles nutrea o repulsie patriotică; purtătorii acestor tricornuri debarcară și apoi porniră pe scări în sus, iar toți călătorii sechestrați se adunară laolaltă. Au fost aduse apoi maldăre de hârtii de către cei cu tricornuri, s-au strigat nume și a fost multă bătaie de cap cu semnături, sigilii, parafări, cerneală vărsată, nisip împrăștiat, cu extrem de multe pete, ștersături și rezultate ■indescifrabile. În sfârșit, totul s-a făcut regulamentar și călătorii erau liberi să plece care încotro, după bunul lor plac.

De bucurie că-și recăpătaseră libertatea, nu s-au prea sinchisit de arșiță, ci au traversat apele portului lunecând în bărci pitorești, pentru a se regăsi apoi la un hotel mare, unde obloanele închise împiedicau soarele să pătrundă și unde lespezile goale de piatră, tavanele înalte și culoarele sonore domoleau zăpușeala. Acolo, într-o încăpere vastă, o masă uriașă fu neîntârziat acoperită din belșug cu toate bunătățile, și, îmbiați de mâncărurile alese, fructele meridionale, vinurile frapate, de florile din Genova, de zăpada adusă de pe crestele munților și de toate culorile curcubeului scăpărând în oglinzi, amintirea carantinei li se șterse repede din minte.

• Drept să-ți spun, nu mă mai gândesc cu ură la zidurile acelea monotone, spuse domnul Meagles. Totdeauna ierți neajunsurile unor locuri de îndată ce le părăsești, îmi vine să cred că până și un pușcăriaș, după ce e pus în libertate, începe să se mai împace cu temnița.

Se aflau acolo vreo treizeci de comeseni și toți discutau, dar în grupuri, forțați de împrejurări. Tatăl și mama Meagles, având pe fiica lor la mijloc, erau așezați de o parte a mesei; dinaintea lor stătea domnul Clennam; un francez înalt, cu părul și barba de un negru ca pana corbului, sumbrii și înspăimântător la înfățișare, pentru a nu spune diabolic de distins, deși se arăta a fi omul cel mai blând din lume; o englezoaică tânără și frumoasă, călătorind de una singură, un chip de femeie mândră și cu spirit de observație, care se izolase de ceilalți sau fusese izolată de ceilalți, nimeni, în afară de ea însăși, n-ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile. Restul celor de față erau niște oameni obișnuiți: călători de afaceri, călători de agrement, funcționari din India în vacanță, negustori care făceau comerț cu mărfuri din Grecia și Turcia; un pastor englez, într-o modestă redingotă de cleric, încheiată până sus, în voiaj de nuntă cu tinăra lui soție; un papăși

O mamanbritanici, maiestuoși, din categoria patricienilor, cu trei fiice în creștere, care țineau un jurnal de drum spre nedumerirea semenilor lor, și o englezoaică bătrână și surdă, ahtiată după călătorii, însoțită de fiică-sa, care, hotărât lucru, demult încetase să mai crească, și care fiică umbla să tot schițeze priveliști din univers, în speranța că

Până la urmă va nimeri peste un soț cu ajutorul trusei de pictură.

Englezoaica retrasă pomeni de ultima observație a domnului Meagles.

• Credeți oare că un pușcăriaș s-ar putea împăca vreodată cu închisoarea făcută? Zise ea, vorbind pe îndelete, dar răspicat.
• N-a fost decât o presupunere, domnișoară Wade. N -am pretenția că știu cu precizie ce poate simți un deținut. N-am fost niciodată până acum în situația asta.
• Mademoiselle se îndoiește că ar fi atât de ușor să te-mpaci cu așa ceva? Spuse francezul în limba lui.
• Da, într-adevăr.

Pet trebui să-i traducă aceste cuvinte domnului Meagles, care niciodată nu învățase o iotă măcar din limba Ițarii pe unde călătorea.

• Oh! Exclamă el. Vai de mine! Ce păcat, nu-i așa? G — Că nu sunt credulă? Întrebă domnișoara Wade.

H — Nu chiar așa. Să zicem altfel... Că nu puteți crede că ar fi ușor să ierți.

7— Expei’iența mea, replică ea liniștită, mi-a corectat

Convingerile în multe privințe, cu ani în urmă. E o evoluție a noastră firească, după cum am auzit.

• Bine, bine! Dar nu-i firesc, mi se pare, să păstrezi

O ură mocnită, reluădomnul Meagles vesel.

• Oriunde-aș fi ținută închisă, la ananghie și suferință, aș ajunge să urăsc totdeauna locul acela și aș dori să-i dau foc sau să-l fac una cu pământul. Asta-i tot ce știu.;

— Strașnic, nu-i așa, domnule? Îi spuse domnul Mea

Gles francezului — obiceiul său de a se adresa tuturor străinilor în engleza lui dialectală, cu convingerea fermă că într-un fel sau altul tot îl înțelegeau ei. Veți fi de acord cu mine, cred, că frumoasa noastră tovarășă de drum se exprimă pe un ton cum nu se poate mai categoric?

• Plait-il?^[2]Întrebă politicos francezul.

La care domnul Meagles răspunse, foarte satisfăcut i

• Aveți dreptate. Asta e părerea mea.

Pentru că dejunul, cu timpul, începuse să cam lînce- zească, domnul Meagles ținu comesenilor un discurs, dacă putea fi numit discurs, destul de scurt, destul de simțit, rostit din inimă. El le spuse pur și simplu că deoarece întâmplarea făcuse să fie aruncați laolaltă și s-au înțeles bine cu toții, acum, când erau pe cale să se despartă și nu se vor mai întâlni poate niciodată cu toții în același timp, nimic n-ar putea fi mai nimerit decât să-și ia rămas bun, urându-și unii altora călătorie plăcută și ciocnind împreună un pahar de șampanie rece! Zis și făcut, iar după

O strângere de mina generală, cei adunați acolo se risipiră care încotro pentru totdeauna.

În tot acest răstimp tinăra solitară nu mai scosese o vorbă. Se ridică odată cu ceilalți și se retrase tăcută în- tr-un. Ungher ferit al încăperii spațioase, unde se așeză pe

O canapea din dreptul ferestrei să contemple parcă reflexele apei ca niște raze de argint tremurând pe șipcile de la obloane. Rămase acolo, întorcând spatele acelei săli vaste, ca și cum se izolase numai din orgoliu. Și totuși era la fel de greu de spus cu certitudine, acum, ca și oricând altădată, dacă ea îi ocolea pe ceilalți sau ceilalți o ocoleau pe ea.

Umbră în care stătea, căzându-i ca un lințoliu peste frunte, se potrivea foarte bine cu genul ei de frumusețe. Aproape că nu te puteai uita la acest chip, atât de imobil și de disprețuitor, împodobit de niște sprâncene negre arcuite și de o tufă de păr brun, fără a-ți pune întrebarea ce expresie ar fi căpătat dacă ar fi avut loc o schimbare pe fizionomia ei. Părea aproape cu neputință să se îndulcească sau să se înduioșeze. Că se putea cufunda în mânie sau într-un soi de sfidare dusă până la extrem, că doar în direcția aceasta se putea schimba dacă s-ar fi pus chestiunea unei schimbări, cât de cât — iată singura impresie anume făcută asupra majorității celor care o priveau. Nu se vedea nimic studiat sau ceremonios în această expresie. N^avea un chip deschis, dar nici nu se prefăcea să aibă. Iată ce exprima limpede: „Sunt mulțumită de mine însămi și nu mă bizui decât pe mine; părerea dumi- tale nu-mi spune nimic; nu mă interesează persoana du- mitale, puțin îmi pasă de dumneata, mă uit la dumneata

Și te ascult cu indiferență". Același lucru exprimau și ochii mândri, nările sensibile, gura frumoasă, cu buze strânse, în care se citea cruzime chiar. Acoperind dotiă din aceste surse de expresie, a treia ar fi trădat aceleași trăsături totuși. Mascându-le pe toate, simpla întoarcere a capului ar fi dezvăluit o fire de nesubjugat.

Pet se apropie de ea — familia Meagles și domnul Clennam, singurii care mai rămăseseră în încăpere, făcuseră unele observații asupra ei — și acum se afla în picioare în preajmă-i.

^ — Așteptați pe cineva aici, domnișoară Wade? Se

Bâlbâi Pet când aceasta întoarse privirile spre ea.

• Eu? Nu.
• Tata trimite pe cineva să ridice corespondența de la post-restant. I-ar face plăcere să-i ceară comisionarului să întrebe dacă nu cumva și dumneavoastră aveți scrisori.
• Iți mulțumesc, dar știu că nu se poate săam.
• Ne este teamă, continuă Pet, luând loc alături, sfioasă și cu oarccare afecțiune, că o să vă simțiți singură când vom fi plecați cu toții.
• Într-adevăr!
• Desigur, rosti Pet, scuzându-se și puțin încurcată de privirea celeilalte, desigur, nu fiindcă am fi o companie pentru dumneavoastră, sau că am fi făcut ceva să ajungem

O companie pentru dumneavoastră, ori că ne-am gândit că ați fi dorit acest lucru.

• Niciodată n-am vrut să dau de înțeles că aș dori așa ceva.
• Nu, desigur. Dar... pe scurt, adăugă Pet, atingând ușor mâna întinsă impasibil pe canapeaua dintre ele, n-ați vrea să-i îngăduiți tatei să vă ajute cât de cât, să facă ceva pentru dumneavoastră? Ar fi foarte bucuros.
• Foarte bucuros, interveni domnul Meagles, venind într-acolo împreună cu soția și domnul Clennam. Aș fi în- cântat să fac orice pentru dumneavoastră, zău, în afară de a vorbi limba de aici.
• Vă rămân îndatorată, replică domnișoara Wade, dar totul este pus la punct, și aș prefera să continui singură, în felul meu.

„Chiar așa?!Își spuse în sinea lui domnul Meagles, ui- tindu-se la ea nedumerit. Ei da! Și asta o face cu schepsis. “

• Nu prea sunt obișnuită cu societatea fetelor tinere și mă tem că n-aș putea s-o apreciez așa cum fac alții. Vă urez călătorie plăcută. Cu bine!

N-ar fi dat mâna, pare-se, dar cum domnul Meagles i-o întinse pe a sa, n-avu încotro. O întinse și ea cu aceeași indiferență cu care o ținuse pe canapea.

• Cu bine! Zise domnul Meagles. E ultimul rămas bun de pe listă, căci mama și cu mine tocmai ne-am despărțit de domnul Clennam, care așteaptă să-i strângă mâna și lui Pet. Cu bine! S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată.
• În drumul nostru prin viață neeste dat să înt. Îlnim oameni care adesea vin de pe meleaguri stranii și pe căi stranii, răspunse ea, cu sânge rece; și ceea ce ne este hărăzit să facem acestor oameni și ceea ce le este lor hărăzit să ne facă, totul se va întâmpla.

Modul cum rostise aceste cuvinte suna puțin supărător în auzul lui Pet, ceva care părea ca o prezicere că ceea ce avea să se întâmple va fi în chip necesar nefast, de aceea spuse în șoaptă: „O, tată! “și se cuibări ca un copil la pieptul lui, în felul ei răsfățat. Aceasta nu scăpase însă privirii interlocutoarei.

• Drăgălașa dumneavoastră fiică, spuse ea, tresare la gândul unor asemenea lucruri. Totuși — o privea în față — puteți fi siguri că sunt bărbați și femei care au unele socoteli de încheiat cu dumneavoastră, și până la urmă le vor încheia. Cu certitudine. S-ar putea să se afle la sute, mii de mile depărtare, peste mări și țări; sunt poate foarte aproape de aici; s-ar putea să apară, fără ca dumneavoastră să știți, fără ca dumneavoastră să mai puteți face ceva pentru a preîntâmpina acest lucru, ivindu-se din cotloanele cele mai spurcate ale acestui oraș chiar.

Cu cel mai glacial bun rămas și cu o anumită expresie de oboseală — care dădea frumuseții ei, încă în floare, un aspect ofilit — părăsi încăperea.

Or, trebuia să străbată multe scări și coridoare ca să ajungă din acea parte a hotelului spațios până în odaia pe care și-o reținuse. Aproape făcuse drumul până acolo și trecea pe culoarul unde se găsea camera ei, când auzi zgomotul unui glas mânios, vorbe nedeslușite, un plâns cu suspine. Ușa era deschisă și, înăuntru, dădu cu ochii de camerista fetei de la care tocmai își luase rămas bun, cea cu un nume bizar.

Se opri să o privească. Ce ființă mânioasă, pătimașă! Părul negru și bogat i se răsfirase pe față, fața-i era roșie, înfierbântată, și, tot plângând în sughițuri, furioasă, își ciupea buzele cu o mina necruțătoare.

• Brute egoiste! Murmură fata, suspinând și gâfâind, gâfâind și suspinând. Puțin le pasă ce se întâmpla cu mine! Mă lasă aici să mor de foame, de sete și de oboseală și lor puțin le pasă. Bestiile! Diavolii! Mizerabilii!
• Sărmana mea fată, ce s-a întâmplat?

Înălță brusc privirile, cu ochii înroșiți; avea mâinile în aer, vrând să se ciupească de gât, plin numai de pete stacojii, proaspăt făcute.

• Ce vă pasă ce s-a întâmplat? Asta nu interesează pe nimeni.
• Ba da, interesează; îmi pare rău că te văd astfel.
• Nu vă pare rău, spuse fata. Vă pare bine. Știți foarte bine că vă bucurați. N-am fost în halul ăsta decât de două ori, acolo, în carantină, și de fiecare dată ați dat peste mine. Mi-e teamă de dumneavoastră.