Viata lui David Copperfield – volumul II

Charles Dickens

VIAȚA LUI
DAVID COPPERFIELD

Vol. II

CAPITOLUL XIX
MĂ UIT ÎN JUR ȘI VĂD PE CINEVA

Nu știu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau amărât când, la sfârșitul ultimului an de învățătură, a venit vremea să părăsesc școala doctorului Strong. Fusesem cât se poate de fericit acolo, îi purtam o afecțiune deosebită doctorului și eram în lumea aceea mică un personaj de vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de flușturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii nedeslușite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că lumea stă la picioarele tinerilor independenți, că aceste făpturi năstrușnice ar fi chemate să vadă și să săvârșească lucruri minunate și să exercite negreșit o înrâurire nemaipomenită asupra societății. Atât de puternice au fost în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am părăsit școala fără a încerca o firească părere de rău. Despărțirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte despărțiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în care a avut loc despărțirea și ce-am simțit cu prilejul ei; dar n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram uluit de perspectivele ce-mi stăteau în față. Știu că, pe atunci, nu țineam seama decât foarte puțin sau deloc de experiența copilăriei mele și că viața nu mi se părea altceva decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l citesc.

Mă sfătuisem de multe ori cu mătușa ce meserie să îmbrățișez. De un an și mai bine mă străduisem să aflu un răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea ori: „Ce-ai vrea să fii?“ Dar nu mi-am putut descoperi nicio predilecție specială pentru vreo meserie anume. Dacă soarta m-ar fi dăruit cu știința artei de a naviga, dacă mi-ar fi fost încredințată comanda unei expediții iute ca vântul și aș fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac descoperiri triumfale, cred că m-aș fi simțit cât se poate de potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă dedic unei activități care să nu însemne o povară prea grea pentru mătușa; și să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea.
La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna cu un aer îngândurat și înțelept. Nu s-a încumetat însă să prezinte sugestii decât o singură dată; și atunci (nu știu cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin „căldărar“. Acestei propuneri mătușa i-a făcut o primire atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să deschidă gura niciodată, și de atunci înainte s-a mărginit să-și zornăie banii în buzunar, așteptând cu luare-aminte ca mătușa să-și spună părerea.
— Trot, dragul meu, vreau să-ți spun ceva, mi-a zis mătușa într-o dimineață, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem școala, întrucât până acum n-am putut lua nicio hotărâre asupra acestei probleme spinoase și cum trebuie să ne ferim, cât putem, de orice greșeală, cred că n-ar strica un mic răgaz. Trebuie să încerci acum să privești lucrurile din alt punct de vedere, nu școlărește.
— Am să încerc.
— Cred, a urmat mătușa, că o mică schimbare și un prilej de a arunca o privire asupra vieții dinafară ți-ar prinde bine și te-ar ajuta să te reculegi și să judeci lucrurile cu mai multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătușa, frecându-și nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele pe care-l purta.

— Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere!
— Bine, foarte bine, a zis mătușa, căci și mie mi-ar face plăcere. Și e firesc și rezonabil să-ți facă plăcere. Sunt convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc și rezonabil.
— Nădăjduiesc și eu, mătușico.
— Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătușa, ar fi fost cea mai rezonabilă și cea mai firească fată din câte au fost vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i așa, Trot?
— Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătușico. M-aș mulțumi cu atât.
— Noroc că biata și scumpa fetiță care era maică-ta nu mai e în viață, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar fost atât de mândră acum de băiatul ei, că și-ar fi pierdut și puțina minte pe care o avea! (Mătușa obișnuia să-și scuze slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne-Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea!
— Sper că-ți face plăcere, mătușă…
— E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătușa, e leit maică-sa, așa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca două picături de apă!
— Adevărat? a întrebat mister Dick.
— Da, și seamănă și cu David, a întărit mătușa.
— Seamănă foarte mult cu David! a încuviințat mister Dick.
— Dorința mea, Trot, e să ajungi un om zdravăn, a urmat mătușa, nu atât trupește, căci ești destul de zdravăn trupește, ci sufletește. Un om zdravăn, un om care știe ce vrea. Un om hotărât, a zis mătușa dând din cap și strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un om cu un caracter puternic, care să nu se lase influențat de nimeni și de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aș vrea să ajungi. Și dacă tatăl și mama ta ar fi fost așa, le-ar fi mers mai bine.

Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul ei.
— Pentru început, ca să dobândești încredere în propriile tale puteri și ca să te obișnuiești să iei hotărâri de unul singur, mi-a zis mătușa, am să te las să pleci singur în această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, să aibă grijă de mine.
O clipă mister Dick a părut puțin cam trist; apoi, însă, la gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai extraordinare femei din lume, fața i s-a luminat.
— Afară de asta, a adăugat mătușa, are de lucru la memoriu.
— O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez știi… după care… Și aici mister Dick s-a stăpânit și, după o pauză mai lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai iasă!
Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta bunăvoință de mătușămea, am primit o pungă plină cu bani și un geamantan și am pornit în expediție. La despărțire, mătușa mi-a dat câteva sfaturi bune și foarte multe sărutări și mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva și să cuget, n-ar fi rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele restricții impuse acestei libertăți erau obligația de a cugeta asupra celor văzute și promisiunea de a scrie de trei ori pe săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei.
Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun de la Agnes și de la mister Wickfield (încă nu renunțasem la odăița ce ocupasem în casa lui), precum și de la bunul doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a văzut și mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai era aceeași.

— Nici eu nu mai sunt același om de când am plecat, i-am răspuns. Fără tine mă simt ca și cum mi-ar lipsi mâna dreaptă. Și asta-i încă puțin spus, pentru că mâna mea dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toți cei care te cunosc, Agnes, se sfătuiesc cu tine și-ți cer îndrumare.
— Toți cei care mă cunosc mă răsfață, mi-a răspuns, zâmbind.
— Nu. Alta-i pricina; ești fără seamăn pe lume. Ești atât de bună și atât de blândă și ai o judecată care nu dă greș niciodată.
— Vorbești ca și cum aș fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, izbucnind într-un râs cristalin și apucându-se din nou de cusut.
— Ei! Nu-i frumos să profiți de confidențele mele, i-am răspuns roșind la amintirea fetei în albastru care mă robise. Totuși, Agnes, îți voi încredința și de aci înainte secretele mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Și ori de câte ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi îndrăgosti, voi veni să-ți spun, dacă-mi dai voie, chiar când va fi vorba de o dragoste serioasă.
— Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou.
— Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de școlar! i-am spus, râzând la rândul meu, nu fără a roși puțin. Lucrurile s-au schimbat acum și mă tem că într-o bună zi va fi vorba de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni.
Agnes a râs iar și a clătinat din cap.
— O, știu că nu ești îndrăgostită cu adevărat, pentru că dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puțin, am adăugat, văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc singur. Dar nu știu pe nimeni care să fie vrednic să te iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent mai nobil din fire, mai vrednic decât toți cei pe care i-am văzut perindându-se pe aici, consimțământul meu n-ai să-l primești. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul dintre admiratorii tăi; și cu acela care-ți va cuceri inima voi fi foarte exigent, de asta poți fi încredințată.
Până acum discuția se desfășurase pe acel ton, îmbinând zeflemeaua și seriozitatea, care era rezultatul firesc al vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes și-a ridicat privirile spre mine și, cu glasul schimbat, mi-a zis:
— Trotwood, vreau să-ți pun o întrebare pe care se prea poate să nu mai am prilejul să ți-o pun vreme îndelungată. O întrebare care cred că n-aș putea s-o pun nimănui decât ție. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata?
Băgasem de seamă o schimbare, și nu o dată mă întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă și ea. Agnes a citit pesemne pe fața mea aceste gânduri, căci îndată și-a plecat ochii și am văzut că erau înlăcrimați.
— Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut.
— Cred… Spune-mi, Agnes, știi cât de mult țin la el, pot să vorbesc deschis?
— Da, mi-a zis.
— Cred că nu-i priește deloc năravul lui, care s-a agravat mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte nervos, sau cel puțin așa mi se pare mie.
— Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap.
— Îi tremură mâna, vorbește nedeslușit, și are uneori o lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimerește să fie chemat să rezolve probleme.
— Da, de Uriah a zis Agnes.
— Da; și conștiința faptului că nu poate face față situației, sau că n-a înțeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare și mai rău, și rezultatul este că arată obosit și privește în gol. Cele ce-ți spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l-am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru și plângând ca un copil.
În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins ușor buzele cu mâna, și într-o clipă a fost la ușă unde l-a întâmpinat pe tatăl ei și l-a luat de braț. Când amândoi s-au întors către mine, m-a mișcat expresia feței ei. Privirea-i luminoasă era plină de dragoste și de recunoștință pentru iubirea și grija pe care dânsul i le purta, și îmi adresa o rugă nespus de fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile mele cele mai tainice și să nu-mi fac o părere proastă despre el; era atât de mândră de el și îi era atât de devotată și în același timp era atât de înduioșată și neliniștită, fiind totodată convinsă că la fel voi fi și eu, încât orice ar fi încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe atât de elocvent și nu m-ar fi putut mișca mai mult.
Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am dus la ora obișnuită, și în jurul căminului i-am găsit pe doctor, pe tânăra lui soție și pe mama ei. Doctorul a făcut atâta caz de călătoria mea, ca și cum aș fi plecat în China, și m-a primit ca pe un oaspete de vază și a poruncit să se arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul fostului său elev luminat de vâlvătăi.
— Nu voi mai apuca să văd mulți băieți luând locul lui Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-și mâinile. Mă simt obosit, Wickfield, și am nevoie de liniște. Până în șase luni îmi voi părăsi elevii și voi duce o viață mai tihnită.
— Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece ani, i-a răspuns mister Wickfield.
— Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. Îl las în loc pe ajutorul meu – vorbesc foarte serios – așa că foarte curând va trebui să ne întocmești un contract, să ne lege de mâini și de picioare ca pe șarlatani.
— Și să am grijă să nu te trezești păcălit, nu-i așa? i-a zis mister Wickfield. Așa cum desigur te-ai trezit dacă ți-ai face singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există și sarcini mai neplăcute decât asta.
— După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi văd numai de dicționar și de celălalt co-contractant… adică de Annie.

Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care ședea la masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta sfiiciune și teamă, încât dânsul și-a ațintit privirea asupra ei și mi s-a părut că își amintise de ceva.
— Văd c-ați primit poștă din India, a observat mister Wickfield după o scurtă pauză.
— Da, tocmai! Niște scrisori de la mister Jack Maldon, a confirmat doctorul.
— Adevărat?
— Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca și cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să știi că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituția lui l-a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, desigur că-ți amintești că vărul tău n-a fost niciodată voinic; în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numește un om robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat și rotindu-și privirea asupra celor de față. Știu asta încă de pe vremea când atât el, cât și fiica mea mai erau copii și se plimbau toată ziulica împreună, braț la braț.

Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns niciun cuvânt.
— Din spusele dumneavoastră trebuie să înțeleg oare că Jack Maldon ar fi bolnav?
a întrebat mister Wickfield.
— Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel și chip, sir.
— Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield.
— Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A suferit, desigur, de insolații îngrozitoare, a suferit de febră tropicală, de friguri și de tot ce vrei! Cât privește ficatul l-a lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu resemnare Cătana-Bătrână.
— Și a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister Wickfield.
— Ce să scrie? Dacă-mi puteți pune o asemenea întrebare, nu-l cunoașteți pe Jack Maldon! i-a răspuns missis Markleham, legănându-și capul și agitând evantaiul. Să scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de patru armăsari sălbatici!
— Mamă! a intervenit missis Strong.
— Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât pentru a întări spusele mele. Știi tot atât de bine ca și mine că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de armăsari sălbatici… de ce oare am spus că numai de patru? Nu, nici nam să mă opresc la patru… opt, șaisprezece, treizeci și doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să răstoarne planurile doctorului!
— Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-și mâna pe față și privindu-l nu fără remușcare pe sfetnicul său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau undeva peste mare“.
— Iar eu am zis: „peste mare“, a adăugat solemn mister Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum această responsabilitate.
— Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana-Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenții, dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare bunăvoință și cu cele mai bune intenții. Dar dacă bietul băiat nu poate trăi acolo, nu poate, și pace! Și dacă nu poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana-Bătrână, făcându-și vânt cu evantaiul, cu un aer profetic dar resemnat, și știu că mai degrabă o să-și dea viața decât să răstoarne planurile doctorului!
— Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu țin morțiș la planurile mele și sunt gata să le răstorn și singur. Pot face alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în țară din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece înapoi și trebuie să ne silim să-i facem rost de o situație bună și potrivită în țară, Missis Markleham a fost în așa măsură covârșită de această mărinimoasă declarație (la care nu e nevoie să spun că nu se așteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună doctorului decât că nu-și dezmințise bunătatea și să-și sărute de mai multe ori în șir evantaiul, pentru ca apoi să-l lovească prietenește, pe mână, cu el. După aceea a dojenit-o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru bunăvoința pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată vechiului tovarăș de joacă, și apoi ne-a povestit fel de fel despre alți vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de dorit să fie ajutați să stea pe vrednicele lor picioare.
În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt și n-a ridicat ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield și-a ținut privirea ațintită asupra lui Annie, care stătea lângă fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, și o privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această privință, și anume cui.
— Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar doctorului… unde e?… Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă înștiințez că o duc foarte greu cu sănătatea și mă tem că voi fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind singura nădejde de vindecare“. Mai limpede nici c-ar putea să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare!
Scrisoarea către Annie e încă și mai limpede. Annie, dă-mi scrisoarea.
— Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut.
— Draga mea, în anumite privințe ești cea mai caraghioasă ființă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar față de nevoile familiei aș putea spune că ai o atitudine de-a dreptul denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat niciodată dacă nu ți-aș fi cerut-o eu. Așa înțelegi tu, iubita mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt uimită. Ar trebui să-ți dai seama de lucrurile astea!

După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; și când i-am înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o luasem tremura.
— Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita mea Annie“, și așa mai departe… nu, nu-i asta. „Bătrânul și amabilul proctor…“ ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare neciteț scris mai are vărul tău Maldon și tare proastă mai sunt! Da, firește, stă scris „doctor“! Vai! Amabil, într-adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-și sărute din nou evantaiul și să-l agite în fața doctorului, care ne privea cu o placidă mulțumire. Iată, am găsit! „N-ar trebui să fii surprinsă, Annie, când vei afla – firește că n-ar trebui, doar știm că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu adineauri? — … când vei afla că am suferit atât de mult pe aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu orice preț: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putință; fie demisionând, dacă nu voi obține concediu. Ce am îndurat și îndur aici e insuportabil“. Și eu, una, fără răspunsul prompt dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a încheiat missis Markleham, făcând din nou semne telegrafice doctorului și împăturind scrisoarea, mărturisesc deschis că nici să mă gândesc n-aș putea suporta să stărui asupra sensului cuvintelor lui.
Deși bătrâna s-a uitat la el, așteptând să-i audă comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt și a stat neclintit, cu privirile ațintite în pământ. Și chiar după ce s-a schimbat subiectul și ne-am apucat să vorbim despre altele, a rămas așa vreme îndelungată, ridicându-și numai rareori ochii, pentru ca, încruntat și îngândurat, să se uite o clipă la doctor sau la soția acestuia, sau la amândoi.

Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas plăcut și expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat la patru mâini și au executat împreună duete, dând un adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în primul rând, că deși Annie își redobândise stăpânirea de sine și se purta ca de obicei, între ea și mister Wickfield exista totuși o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie și Agnes, pe care o privea cu teamă și trebuie să mărturisesc că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, nebănuit până atunci, și să mă tulbure profund. Frumusețea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puțin nevinovată ca până acum; am început să privesc cu neîncredere grația înnăscută și farmecul persoanei ei; și când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, și m-am gândit cât de bună și de cinstită era Agnes, s-a strecurat în mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită
Atât de fericită se simțea însă Agnes și la fel și Annie, încât au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas întipărit în amintire. Tocmai își luau rămas bun una de la alta, și Agnes dădea s-o îmbrățișeze și s-o sărute pe Annie, când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărțit și repede a tras-o pe Agnes după el. Și atunci, pe fața frumoasei missis Strong s-a ivit din nou – ca și cum timpul ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aș fi găsit din nou în prag, ca atunci – expresia ce-o avusese și în noaptea plecării lui Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nicio clipă.

N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident și nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputință să uit acea privire a ei și să-mi mai aduc aminte vreodată de frumusețea ei nevinovată. M-a urmărit și când am ajuns acasă. Mi se părea că nori groși coborau asupra căminului doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în cei ce-l amăgeau și cu resentimente împotriva celor care îl trăgeau pe sfoară. Umbra amenințătoare a unei mari năpaste și a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă deslușită, se așternea ca o pată întunecată asupra locurilor pașnice unde învățasem și petrecusem când eram copil și mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii și impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era ca și cum altarul senin al adolescenței ar fi fost pângărit sub ochii mei, iar pacea și demnitatea lui ar fi fost spulberate.
A doua zi dimineața a urmat despărțirea de acea casă venerabilă aflată sub influența exercitată de Agnes, și nu m-am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi întoarce curând: voi dormi din nou – adesea poate – în odăița mea; dar zilele când locuiam statornic acolo trecuseră, și pieriseră pentru totdeauna vremurile de altădată. Când am împachetat cărțile și hainele ce le mai aveam acolo, și care urmau să fie trimise la Dover, am fost mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită plăcere.
Mi-am luat rămas bun de la Agnes și de la tatăl ei, încercând, fără cine știe ce succes, să mă arăt bărbat, și m-am suit pe capra diligenței pentru Londra. Într-atât eram de înduioșat și înclinat, să iert totul, încât, când am trecut prin oraș, puțin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu dușman, ucenicul măcelar, și să-i arunc cinci șilingi pentru băutură. Dar cum curăța butucul cel mare din dugheană și pentru că înfățișarea lui se schimbase prea puțin în bine de când îi lipsea dintele din față, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a părut că prea era un măcelar înrăit și mi-am zis c-ar fi mai nimerit să nu-i fac avansuri.
Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieșit pe șosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai vârstnic cu putință în ochii surugiului și să fiu cât se poate de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, căci socoteam că așa vorbeau oamenii mari.
— Mergeți până la punctul terminus, sir? m-a întrebat surugiul.
— Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoșteam). Mă duc la Londra.
După aceea am să plec la Suffolk.
— La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul.
Știa la fel de bine cum știam și eu că în anotimpul acela nu s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simțit, totuși, foarte măgulit.
— Nu știu, i-am zis, prefăcându-mă că aș fi nehotărât dacă să merg la vânătoare sau nu.
— Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte sperioase, mi-a spus William.
— Am auzit și eu.
— Sunteți din Suffolk, sir? m-a întrebat William.
— Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk.
— Am auzit că pe-acolo se face niște găluște strașnice! mi-a zis William.

Nu știam acest lucru, dar m-am simțit dator să sporesc renumele tradițiilor comitatului meu de baștină și să dau a înțelege că le cunosc; de aceea am încuviințat din cap parcă pentru a spune: „Te cred“.
— Și ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk prețuiește greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat’ să creșteți cai de Suffolk, sir?
— N… uu! i-am zis. Nu prea.
— Aici, în spate, șade un gentleman care m-aș prinde c-a crescut cai d-ăștia cu toptanul, mi-a zis William.
Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire crucișă, amenințătoare, care purta un cilindru alb, cu boruri înguste, și niște pantaloni cafenii, strânși pe picior, care păreau încheiați pe nasturi de la gheată până la șold. Bărbia-i proțăpită peste umărul surugiului era atât de aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; și când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu era sașiu la caii înaintași, măsurându-i cu un aer de cunoscător.
— Așa-i? l-a întrebat William.
— Ce să fie așa?
— C-ați crescut cai de Suffolk cu toptanul?
— Cred și eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau de durlăi să nu o fi crescut și eu. Unora armăsării și durlăii le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi țin loc de mâncare și de băutură, de casă, de nevastă, și de copii, de știință de carte și de aritmetică, de tabac, de tutun și de somn.
— Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceți? mi-a suflat la ureche William, agitând hățurile.

Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înțelege c-ar vrea să-i cedez domnului locul, și de aceea, roșind, i-am arătat că sunt gata să i-l dau.
— Dacă nu vă supărați, sir, a zis William. Cred că așa s-ar cădea.
Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia umilință pe care am suferit-o în viață. Când mi-am reținut locul la stația diligențelor, i-am dat o jumătate de coroană funcționarului și am primit un bilet pe care scria „loc pe capră“. Am îmbrăcat anume un palton lung și un șal, ca să fiu vrednic de acel loc înalt și ales; eram cât se poate de mândru de el; și m-am legănat cu iluzia că făceam cinste diligenței. Și iată că, la prima stație, m-am pomenit că-mi ia locul un sașiu și un zdrențăros, care n-avea alt merit decât acela că mirosea ca un grajd și care, în vreme ce caii umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aș fi fost ființă omenească, ci muscă!
Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenței de la Canterbury, firește, na avut darul să mă lecuiască de acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simțit stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simțit cu desăvârșire compromis și îngrozitor de tânăr.
Era totuși straniu și interesant să stau cocoțat acolo sus, în spatele celor două perechi de cai – binecrescut, bine îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani – și să caut a recunoaște locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de odinioară. Orice priveliște mai deosebită de-a lungul șoselei îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i depășeam și-i vedeam privind în sus cu acele mutre de care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simțeam din nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămașă. Iar când diligența a trecut hodorogind pe străzile înguste ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe ulița unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul și-am întins gâtul să revăd locul unde așteptasem, în bătaia soarelui, și în umbră, să-mi dea banii cuveniți. Când, în cele din urmă, am ajuns în apropiere de Londra și am trecut chiar în dreptul lui „Salem House“, unde mister Creakle altoia fără milă pe cine nimerea, aș fi dat toți banii ce-i aveam la mine ca să pot coborî, să-i trag o sfântă de bătaie și să dau drumul băieților, ca unor vrăbii din colivie.

Am tras la Crucea de aur“ din Charing Cross, care pe vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; apoi o slujnică m-a condus într-o odăiță cu un pat, unde duhnea ca într-o birjă și unde aerul era închis ca într-un cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a arătat, respectul cuvenit și s-a apucat să-mi dea sfaturi menite să suplinească lipsa mea de experiență.
— Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat familiar chelnerul.
Tinerilor le place de obicei păsările: comandă o găină!
I-am răspuns cât mai semeț cu putință că n-aveam chef de găină.
— N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de vacă sau de berbec. Ia un cotlet de vițel!

Neștiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această propunere.
— Îți plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros și aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă cu cartofi.
L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet de vițel cu cartofi și să se intereseze la tejghea dacă nu sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire deși știam că nu sosiseră și nici n-ar fi putut să sosească, asta numai pentru că a aștepta scrisori mi se părea lucru foarte bărbătesc.
S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am arătat foarte mirat) și a început să întindă masa într-o nișă, lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce vreau să beau; și când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres“, am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am zărit în dosul paravanului de lemn, unde-și avea colțișorul, cum golea de zor conținutul mai multor sticle în una singură, ca un spițer când prepară o rețetă. Iar când mi-a adus vinul, am găsit că n-avea niciun gust; și, pe deasupra, conținea și atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar fi putut conține un vin străin mai mult sau mai puțin curat; fiind însă sfios, l-am băut și n-am spus nimic.

Simțindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent Garden Theatre“ unde din fundul uneia dintre lojile centrale, am văzut Iuliu Cezar și o nouă pantomimă. Faptul de a-i vedea în carne și oase pe toți acei nobili romani intrând și ieșind din scenă ca să mă distreze, în loc să fie niște dascăli severi ca la școală, era ceva nou și nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină și realitate a întregului spectacol, și poezia, luminile, muzica, publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate și strălucitoare m-au amețit atât de tare, deschizându-mi noi tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopții, am ieșit pe stradă, în ploaie, m-am simțit ca și cum aș fi căzut din nori, unde trăisem o viață romantică, peste veacuri trecute, și m-am pomenit deodată într-o lume luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă și tropăiau în încălțările lor cu tălpi de lemn, într-o lume jalnică, plină de noroi.
Ieșisem pe altă ușă și am stat câtva timp în mijlocul străzii, de parcă aș fi picat din ceruri; dar îndată ghionții și îmbrânceala m-au trezit la realitate și m-au îndemnat sămi îndrept pașii spre han; și de-a lungul drumului până acolo mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, după ce am mâncat stridii și am băut niște Porto, am rămas nemișcat în braserie până după ora 1, cu ochii ațintiți asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe aceleași scene.
În așa măsură eram copleșit de spectacolul văzut și de amintiri – care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou străveziu pe care se proiecta viața mea trecută – încât nici nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezența acelui tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar puțin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simțit că se afla lângă mine și c-am stat mai departe, dus pe gânduri, privind focul din cămin.
În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre marea ușurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese apucat de bâțâială, căci, stând în colțișorul lui, își încrucișa picioarele, le bătea, le sucea și le răsucea în fel și chip. În drum spre ușă, am trecut pe lângă noul-venit și l-am văzut foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câțiva pași înapoi și l-am privit din nou.

Nu m-a recunoscut, dar eu l-am recunoscut din prima clipă.
În alte împrejurări poate că nu m-aș fi încumetat și nu m-aș fi hotărât să-i vorbesc,
și poate c-aș fi lăsat lucrurile pe a doua zi, și poate că, astfel, l-aș fi pierdut. Dar în starea de spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am simțit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată recunoștința, iar vechea mea dragoste pentru el s-a revărsat atât de sinceră și năvalnică, încât m-am dus de-a dreptul la el și, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus:
— Steerforth! Nu mă mai recunoști?
S-a uitat la mine, așa cum se uita el uneori, dar pe fața lui n-am văzut niciun semn că m-ar fi recunoscut.
— Pare-mi-se că nu-ți mai aduci aminte de mine, i-am zis.
— Doamne! a izbucnit deodată. Ăsta-i micul Copperfield!
I-am luat amândouă mâinile și nu le-am mai dat drumul. Dacă nu mi-ar fi fost rușine și nu mi-ar fi fost teamă c-aș putea să-l supăr, i-aș fi sărit de gât și aș fi plâns.
— Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd!
— Și eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându-mi călduros mâna. Hei, Copperfield, liniștește-te!

Simțeam totuși că era bucuros să vadă cât mă emoționase această întâlnire!
Mi-am șters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre nu le putuse opri, am râs stângaci și ne-am așezat unul lângă altul.
— Ei, cum se face că ești aici? m-a întrebat Steerforth, bătându-mă pe umăr.
— Am sosit chiar azi cu diligența de la Canterbury. M-a înfiat o mătușă, care locuiește în partea locului, și tocmai am isprăvit școala acolo. Dar cum se face că ești și tu aici, Steerforth?
— Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, și acum mă întorc acasă la mama. Știi, Copperfield, te-ai făcut băiat al naibii de drăguț! Mă uit la tine, și văd că ești exact cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc!
— Și eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai un chip care se uită mai greu.
A râs, trecându-și mâna prin părul cârlionțat, și mi-a spus vesel:
— Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama locuiește nu departe, la marginea orașului, dar drumurile sunt atât de proaste și acasă e atât de plicticos, încât m-am hotărât să nu plec mai departe și să înnoptez aici. Mă aflu în oraș de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moțăind la un teatru.
— Și eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent Garden“. Ce spectacol minunat și încântător. Steerforth!
Steerforth a râs din toată inima.
— Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe umăr, ești ca o Daisy, ca o mărgărită! Nici mărgărita sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. Am fost și eu la „Covent Garden“, și niciodată nu mi-a fost dat să văd un spectacol mai nereușit. Hei, sir!
Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, acum s-a apropiat respectuos.
— Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l-a întrebat Steerforth.
— Iertați-mă, sir, ce-ați spus?
— Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ți spun!
— Da, sir, a zis chelnerul, spășit. Deocamdată, mister, Copperfield stă la patruzeci și patru, sir.
— Ce dracu ți-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield tocmai în podul grajdului? ia ripostat Steerforth.
— Vedeți, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că mister Copperfield ar fi cineva mai așa. Dacă vreți, putem să-l trecem pe mister Copperfield la șaptezeci și doi. Alături de dumneavoastră, sir.
— Sigur că vreau! i-a zis Steerforth. Și numaidecât!
Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea.
Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci și patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr și m-a poftit pentru a doua zi dimineață să iau cu el gustarea la ora 10, invitație pe care am fost foarte mândru și încântat s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările și ne-am dus sus, unde ne-am despărțit foarte călduros în fața ușii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună decât cea veche, căci nu duhnea defel și avea un pat imens, aproape cât o mică moșie, cu baldachin sprijinit pe patru stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns și pentru șase persoane, am adormit curând și am visat despre Roma antică, despre Steerforth și despre prietenie, până ce în zori, diligențele când au ieșit, hodorogind, pe sub poarta boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete și să văd zei.

Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download..........