Harry Potter și Talismanele Morții

Harry Potter și Talismanele Morții

Harry Potter and the Deathly Hallows

O înnăscută patimă, Amară, sângeratică A minții lovitură Nespusă, jalnică tortură, Fără­ndurare și fără măsură! Din casă, nu din țări străine Mântuitorul nostru vine Și vindecă puroi de rană În luptă sângeros avană. Slăviți să fie zeii Puternici sub pământ! Auzi­mi cel din urmă strigăt, tată, Privește pe copiii tăi de pe mormânt, Îndură­te de fiul tău și de­a ta fată. Eschil, Hoeforele (Purtătoarele de prinoase)

Capitolul I.

Ascensiunea Lordului Întunecat.

Cei doi bărbați apărură din senin pe drumul îngust, luminat de lună, la distanță de câțiva metri unul de altul. Rămaseră nemișcați preț de o clipă, fiecare cu bagheta îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură și își vârâră baghetele sub pelerine, pornind într­un ritm alert în aceeași direcție.
— Ai vești? întrebă cel mai înalt dintre cei doi.
— Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală.
Drumul era încadrat, pe partea stângă, de niște tufe sălbatice pitice, iar pe dreapta, de un gard viu înalt și tuns cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungi fluturându­le în dreptul gleznelor.
— Credeam c­o să întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale feței sale fiind când luminate de lună, când umbrite de crengile copacilor pe sub care treceau. A fost ceva mai dificil decât mă așteptam. Dar sper că va fi mulțumit. Ești absolut convins că vei fi bine primit?
Plesneală încuviință din cap, dar nu intră în amănunte. Cotiră la dreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. Gardul viu se unduia odată cu ei, continuându­se în depărtare, dincolo de două porți impunătoare din fier forjat, care se iviră deodată în calea celor doi. Niciunul dintre ei nu se opri din mers: ridicară amândoi mâna stângă, ca într­un fel de salut, și trecură direct prin ele, ca și când metalul negru ar fi fost din fum. Arbuștii de tisă de pe margine înăbușeau zgomotul pașilor celor doi bărbați. Se auzi ceva foșnind undeva, în dreapta lor.

Yaxley își scoase din nou bagheta, îndreptând­o peste capul tovarășului său, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic altceva decât un păun alb ca laptele, care se plimba maiestuos de­a lungul gardului viu.
— Lucius a vrut mereu să iasă în evidență. Păuni… pufni Yaxley, băgându­și bagheta înapoi sub pelerină.
La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos, iar prin ochiurile în formă de romb ale ferestrelor de la parter sclipeau niște luminițe. Undeva în grădina întunecată care se întindea dincolo de gărdulețul viu susura o fântână. Pietrișul sfârâia sub picioarele lor, în timp ce Yaxley și Plesneală se grăbeau să ajungă la ușa de la intrare, care începu să se deschidă spre interior pe măsură ce se apropiau, deși nimeni nu părea s­o fi atins.
Holul slab luminat era spațios și somptuos decorat, cu un covor splendid acoperind aproape în întregime podeaua de piatră. Portretele palide de pe pereți îi urmăreau cu ochi iscoditori, în timp ce bărbații treceau prin dreptul lor. Plesneală și Yaxley se opriră în fața unei uși din lemn masiv, care dădea în camera alăturată, ezitară preț de o clipă și, apoi, Plesneală învârti mânerul de bronz.
Salonul era ticsit cu oameni tăcuți, așezați în jurul unei mese lungi și sculptate. Mobila care decora în mod obișnuit camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereți. Lumina venea de la flăcările care trosneau într­un șemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur. Plesneală și Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o siluetă umană aparent inconștientă, suspendată cu capul în jos deasupra mesei, rotindu­se încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă, și reflectându­se în oglindă și în suprafața lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei aflați în dreptul acestei priveliști neobișnuite nu părea să­i dea vreo importanță, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abține și nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în sus.
— Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul mesei. Nu mai aveați mult și întârziați.
Cel care vorbea era poziționat chiar în fața șemineului, astfel încât noilor veniți le fu greu la început să­i distingă altceva decât silueta. Totuși, în momentul în care ajunseră mai aproape, putură să­i observe chipul spân care îi strălucea în întuneric, ca al unui șarpe, cu fante în loc de nări și ochi roșietici scânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea o lumină sidefie.
— Severus, aici, zise Cap­de­Mort, arătând spre locul din dreapta sa. Yaxley – lângă Dolohov.
Cei doi ocupară locurile care le fuseseră indicate. Aproape toate privirile se fixară asupra lui Plesneală și tot lui i se adresă întâi Cap­de­Mort.
— Deci?
— Stăpâne, Ordinul Phoenix intenționează să îl mute pe Harry Porter din locul unde se află acum în siguranță, sâmbăta viitoare, la căderea nopții. În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se îndreptară de spate, alții începură să se foiască, ochii fiindu­le ațintiți în direcția lui Plesneală și a lui Cap­de­Mort.
— Sâmbătă… la căderea nopții, repetă Cap­de­Mort.
Pupilele sale roșii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui Plesneală, încât unii dintre cei care erau de față se uitară în altă parte, de teamă să nu fie pârjoliți de cruzimea care răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se uită calm în ochii lui Cap­de­Mort și, după câteva clipe, gura lipsită de buze a acestuia se chirci într­un fel de zâmbet.
— Bun. Excelent. Și această informație vine…

— De la sursa despre care am vorbit, spuse Plesneală.
— Stăpâne!
Yaxley se aplecase în față, ca să­i vadă mai bine pe Cap­de­Mort și pe Plesneală, aflați la celălalt capăt al mesei. Toate fețele se întoarseră către el.
— Stăpâne, eu am auzit altceva.
Yaxley așteptă, dar Cap­de­Mort nu rosti nici un cuvânt, așa că își luă libertatea să continue:
— Aurorului Dawlish i­a scăpat că Potter va fi mutat pe data de treizeci, în noaptea de dinainte ca băiatul să împlinească șaptesprezece ani.

Plesneală zâmbea.
— Sursa mea mi­a spus că se pune la cale lansarea unei piste false, despre asta trebuie să fie vorba. Mai mult ca sigur că Dawlish este victima unei Vrăji Confundus. Nu ar fi pentru prima dată, se știe că este susceptibil de așa ceva.
— Stăpâne te asigur, că Dawlish părea foarte sigur, zise Yaxley — Firește că părea sigur, dacă fusese victima unei Vrăji Confundus, spuse Plesneală. Eu te asigur, Yaxley, că Oficiul Aurorilor nu va mai juca nici un rol în protejarea lui Harry Potter. Ordinul crede că avem spioni la minister.

— Înseamnă că a nimerit­o și Ordinul cu ceva, nu? se trezi un bărbat îndesat, care stătea la mică distanță de Yaxley; el râse pe înfundate și câțiva dintre cei de la masa lungă îl imitară.
Cap­de­Mort nu râse. Își plimba privirea de­a lungul corpului care se învârtea încet deasupra și părea cufundat în gânduri.
— Stăpâne, continuă Yaxley, Dawlish este de părere că o întreagă escadrilă de Aurori va fi implicată în transferarea băiatului…
Cap­de­Mort ridică o mână mare și albă și­l reduse pe Yaxley la tăcere, acesta aruncându­i acum priviri dușmănoase, când îl văzu că se întoarce iar către Plesneală.
— Unde vor ascunde băiatul de aici încolo?
— La unul dintre membrii Ordinului, zise Plesneală. Conform spuselor sursei, casa beneficiază de toate mijloacele de protecție ale Ordinului și Ministerului Magiei la un loc. Stăpâne, cred că nu îl vom putea captura odată ajuns acolo, desigur, în afara cazului în care va cădea ministerul până sâmbăta viitoare, dându­ne poate ocazia să descoperim și să desfacem destul de multe vrăji, pentru a trece și de celelalte.
— Ei bine, Yaxley? strigă Cap­de­Mort din capul mesei, în timp ce lumina focului sticlea straniu în ochii săi roșii. Spune­mi, va cădea ministerul până sâmbăta viitoare?
Toate capetele se mai întoarseră o dată spre Yaxley; el își îndreptă umerii și zise:
— Stăpâne, am vești bune în această privință. Am reușit cu mare dificultate și eforturi considerabile – să arunc un blestem Imperius asupra lui Pius Thicknesse.
Mulți dintre cei care stăteau în apropierea lui Yaxley părură impresionați. Vecinul său, Dolohov, un bărbat cu fața prelungă și schimonosită, îl bătu pe umăr.
— Este un început, spuse Cap­de­Mort. Dar Thicknesse este un singur om. Este nevoie ca Scrimgeour să fie înconjurat de oamenii noștri, înainte ca eu să acționez. Un atentat eșuat la viața ministrului m­ar da mult înapoi.

— Da, Stăpâne, așa este, dar știți, ca șef al Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, Thicknesse intră în mod regulat în contact nu numai cu însuși ministrul, ci și cu șefii tuturor celorlalte departamente ale ministerului. Acum, că avem sub control un oficial atât de sus­pus, cred că ne va fi ușor să îi subjugăm pe ceilalți, ca apoi toți să conlucreze pentru înlăturarea lui Scrimgeour.
— Atâta timp cât prietenul nostru Thicknesse nu este descoperit înainte să îi fi atras și pe ceilalți de partea lui, zise Cap­de­Mort. În orice caz, este puțin probabil ca ministerul să cadă în mâinile mele până sâmbăta viitoare. Dacă nu ne putem atinge de băiat la destinație, atunci va trebui să acționăm în timp ce călătorește.
— Aici suntem în avantaj, Stăpâne, spuse Yaxley, care părea hotărât să obțină măcar o fărâmă de aprobare. În momentul de față, avem mai mulți oameni infiltrați în Departamentul de Transport Magic. Vom afla imediat dacă Potter va Apărea sau va folosi Rețeaua Zvrr.
— Nu va face niciuna, nici alta, zise Plesneală. Ordinul evită orice mijloc de transport care este controlat sau reglementat de minister. Nu au încredere în nimic din ce are legătură cu locul acela.
— Cu atât mai bine, spuse Cap­de­Mort. Va trebui să călătorească în spațiu deschis, deci va fi mult mai ușor de capturat.

Cap­de­Mort mai aruncă o privire către corpul care se învârtea încet și adăugă:
— Mă voi ocupa eu însumi de băiat. S­au făcut prea multe greșeli în ceea ce îl privește pe Harry Potter. Unele dintre ele au fost ale mele. Faptul că Harry Potter este în viață se datorează în mai mare măsură greșelilor mele, decât victoriilor lui.
Oamenii din jurul mesei îl priveau pe Cap­de­Mort temători; judecând după expresia lor, fiecare dintre ei părea să­și facă probleme că ar putea fi învinuit pentru faptul că Harry Potter era încă viu. Însă Cap­de­Mort vorbea mai mult cu sine decât cu ei, adresându­se în continuare corpului inert de deasupra sa.
— Am fost neglijent și, drept urmare, am fost ocolit de noroc și oportunitate. Asta duce de râpă până și planurile cele mai bine construite. Dar am învățat din greșeli. Înțeleg lucruri pe care nu le înțelegeam până acum. Harry Potter trebuie să moară de mâna mea și așa va fi! După ce aceste cuvinte fură rostite, aproape ca un răspuns, se auzi brusc un vaiet teribil, izvorât din deznădejde și durere. Mulți dintre cei de la masă se uitară în jos, speriați, pentru că vaietul părea să fi venit de sub picioarele lor.
— Șobo, zise Cap­de­Mort, fără nici o schimbare în tonul său calm și meditativ, în timp ce nu­și desprinsese încă ochii de la corpul suspendat. Nu țiam spus să ai grijă ca prizonierul nostru să păstreze liniștea.
— Ba d­da, Stăpâne, zise cu respirația întretăiată un omuleț scund, așezat pe la jumătatea mesei, care alunecase atât de mult în scaun, încât, la prima vedere, locul părea să fie liber. Se ridică grăbit și ieși în fugă, lăsând în urmă doar o bizară sclipire argintie.
— După cum spuneam, continuă Cap­de­Mort, uitându­se din nou la chipurile tensionate ale adepților săi, acum înțeleg mai bine. De exemplu, va trebui să împrumut bagheta unuia dintre voi înainte de a mă duce să îl omor pe Potter.
Cei din jurul lui rămaseră înmărmuriți, de parcă le­ar fi cerut împrumut vreun braț sau cine știe ce.
— Nici un voluntar? întrebă Cap­de­Mort. Să vedem… Lucius, nu văd de ce ar trebui să mai ai baghetă.

Lucius Reacredință ridică privirea. La lumina focului, pielea îi părea galbenă ca ceara, iar ochii îi erau adânciți în orbite și avea cearcăne. Când vorbi, vocea i se auzi răgușită:
— Stăpâne?
— Bagheta, Lucius. Vreau să­mi dai bagheta ta.
— Eu…
Reacredință se uită cu coada ochiului la soția sa. Aceasta privea drept înainte, la fel de palidă ca și el; avea părul lung și blond dat pe spate, iar sub masă, degetele ei subțiri îl strânseră pentru o clipă de încheietură. La atingerea ei, Reacredință își vârî mâna în interiorul robei, scoase o baghetă și i­o dădu lui Cap­de­Mort, care o ridică în fața ochilor săi roșii, examinând­o cu atenție.
— Din ce este?
— Din ulm, Stăpâne, șopti Reacredință.
— Și miezul?
— Fragment… fragment din inimă de dragon.
— Bun, spuse Cap­de­Mort.

Scoase bagheta sa și le compară lungimea. Lucius Reacredință făcu o mișcare involuntară; pentru o fracțiune de secundă, păru că se aștepta să primească în schimb bagheta lui Cap­de­Mort. Cap­de­Mort sesiză gestul și ochii i se măriră răutăcioși.
— Cum să­ți dau bagheta mea, Lucius? Bagheta mea?
Câțiva râseră batjocoritor.
— Te-­am lăsat în libertate, Lucius, și nu îți este de ajuns? Dar am observat că tu și familia ta nu păreți tocmai fericiți în ultima vreme… Spunemi, Lucius, ce anume te deranjează la prezența mea în casa ta?
— Nimic… nimic, Stăpâne!
— Lucius… minți de îngheață apele.
Vocea calmă părea să se audă ca un șuierat, chiar și după ce gura necruțătoare încetă să se mai miște. Unul sau doi vrăjitori abia reușiră să­și reprime tremuratul, când șuieratul începu să se audă din ce în ce mai tare; ceva greu se târșâia pe podea, pe sub masă.
Un șarpe uriaș ieși de acolo și se cațără încet pe scaunul lui Cap­deMort. Se tot înălța, părând să nu se mai termine, și, până la urmă, se opri pe umerii Lordului; era gros cât coapsa unui adult, iar ochii cu pupile verticale nu clipeau absolut deloc. Cap­de­Mort mângâie animalul oarecum absent, cu degetele sale lungi și subțiri, fără să­și ia ochii de la Lucius Reacredință.
— De ce este oare familia Reacredință atât de nemulțumită de rolul pe care îl are? Nu este revenirea mea, faptul că am ajuns la putere exact ce au susținut că și­au dorit cu ardoare în toți anii ăștia?
— Desigur, Stăpâne, spuse Lucius Reacredință și își șterse buza de sus de transpirație, cu mâna tremurândă. Am dorit­o… Și o dorim.

În stânga lui Reacredință, soția sa încuviință din cap straniu și cu răceală, evitând să se uite la Cap­de­Mort și la șarpe. În dreapta sa, Draco, fiul, care se tot holbase până atunci la corpul inert de deasupra îi aruncă pe furiș o privire lui Cap­de­Mort, dar își întoarse capul imediat, îngrozit de un posibil contact vizual.
— Stăpâne, spuse o femeie brunetă de la jumătatea mesei, cu vocea sugrumată de emoție, este o onoare să va avem aici, în casa familiei noastre. Nu există plăcere mai mare.
Era așezată alături de sora ei, la fel de diferită ca înfățișare, cu părul ei brunet și ochii străjuiți de pleoape grele, cum era și în privința
comportamentului; în timp ce Narcissa stătea dreaptă și impasibilă, Bellatrix se apleca înspre Cap­de­Mort cât putea de mult, de teamă că niște simple cuvinte n­o ajutau prea mult să­și exprime marea dorință de apropiere.
— Nu există plăcere mai mare de atât, repetă Cap­de­Mort, cu capul aplecat puțin într­o parte, cercetând­o pe Bellatrix. Venind din partea ta, Bellatrix, asta înseamnă foarte mult.
Bellatrix roși și ochii i se umplură de lacrimi de încântare.
— Stăpânul meu știe că spun doar purul adevăr!
— Nu există plăcere mai mare de atât… chiar și în comparație cu fericitul eveniment despre care am auzit că a avut loc în familia ta săptămâna aceasta?
Femeia îl privi fix, cu gura întredeschisă, în mod evident nedumerită.
— Nu știu la ce te referi, Stăpâne.
— Mă refer la nepoata ta, Bellatrix. Și la a voastră, Lucius și Narcissa. Tocmai s­a căsătorit cu vârcolacul Remus Lupin. Trebuie să fiți nespus de mândri.

În jurul mesei se auzi o explozie de râsete batjocoritoare. Mulți se aplecară în față, schimbând priviri voioase, câțiva bătură cu pumnul în masă. Șarpele cel gigantic deschise gura larg, șuierând furios, deranjat de zgomote, însă Devoratorii Morții erau atât de încântați de umilirea lui Bellatrix și a familiei Reacredință, încât nici nu îl auziră. Chipul femeii, îmbujorat nu de mult de bucurie, devenise acum de un roșu neuniform, urâțindu­se.

— Nu ne este nepoată, Stăpâne, strigă ea peste șuvoiul de râsete. Noi – Narcissa și cu mine – nu am mai văzut­o deloc pe sora noastră de când s­a măritat cu Sânge­Mâlul. Copila asta n­are nici o legătură cu noi, la fel ca și dihania cu care s­a măritat.
— Tu ce zici Draco! întreba Cap­de­Mort și, cu toate că vorbea încet, vocea sa reuși să răzbată prin mulțimea de huiduieli și batjocuri. O să ai grijă de pui?
Amuzamentul crescu; Draco Reacredință își ridică privirea îngrozit spre tatăl său, dar acesta își ținea ochii fixați în poală, apoi întâlni privirea mamei sale. Aceasta clătină din cap imperceptibil, apoi continuă să fixeze cu o privire inexpresivă peretele de vizavi.
— Ajunge! spuse Cap­de­Mort, izbind șarpele furios. Ajunge!
Râsetele amuțiră numaidecât.
— Mulți dintre arborii noștri genealogici cei mai vechi au fost infestați în decursul timpului, zise el, în timp ce Bellatrix îl privea rugător, cu respirația tăiată. Pentru a vi­i menține sănătoși pe ai voștri, trebuie să retezați crengile uscate, nu­i așa! Să tăiați părțile care amenință sănătatea celorlalte.
— Da, Stăpâne, șopti Bellatrix, iar ochii i se umplură din nou de lacrimi de recunoștință. Cu prima ocazie!
— O vei avea, spuse Cap­de­Mort. În familia ta, ca și în toată lumea… vom înlătura parazitul care ne infectează, până când nu vor mai rămâne decât cei cu sânge adevărat…

Cap­de­Mort ridică bagheta lui Lucius Reacredință, o îndreptă direct către silueta care se învârtea suspendată deasupra mesei și o mișcă scurt. Silueta prinse viață, scoase un geamăt și începu să se zbată în niște legături invizibile.
— Severus, îl recunoști pe oaspetele nostru? întrebă Cap­de­Mort. Plesneală ridică ochii spre chipul răsturnat. Acum, toți Devoratorii Morții se uitau la victimă, de parcă li s­ar fi dat voie să își manifeste curiozitatea. Când se întoarse cu fața spre lumina focului, vocea femeii se auzi spartă și îngrozită:
— Severus! Ajută-­mă!
— A, da, spuse Plesneală, în timp ce prizoniera se învârti încet, înapoi cu spatele la el.
— Dar tu, Draco? întrebă Cap­de­Mort, arătând cu mâna în care nu ținea bagheta. Draco dădu hotărât din cap. Se părea că nu mai putea să se uita la ea acum, că era trează. Dar tu n­ai avut­o ca profesoară, zise Cap­de­Mort. Pentru aceia dintre voi care nu știu, în seara aceasta o avem printre noi pe Charity Burbage, care a predat până de curând la Școala Hogwarts de Magie, Farmece și vrăjitorii.
Se auziră câteva sunete în jurul mesei, semn că lumea înțelesese. O femeie masivă și cocoșată, cu dinți ascuțiți, râse pe înfundate.
— Da… Doamna profesoară Burbage i­a învățat pe copiii vrăjitorilor și vrăjitoarelor totul despre încuiați… cum nu sunt ei atât de diferiți de noi… Unul dintre Devoratorii Morții scuipă pe podea. Charity Burbage se întoarse din nou cu fața spre Plesneală. Severus… te rog… te rog…
— Liniște! spuse Cap­de­Mort, mișcând iar bagheta lui Reacredință, iar Charity tăcu, de parcă i s­ar fi pus un căluș.

Nemulțumită de coruperea și contaminarea minților copiilor cu puteri vrăjitorești, doamna profesoară Burbage a scris, săptămâna trecută, o pledoarie înflăcărată în apărarea Sânge­Mâlilor, în Profetul zilei. Vrăjitorii, scrie ea, trebuie să accepte acești hoți care le fură cunoștințele și magia. Diluarea sângelui pur este, după părerea doamnei profesoare, o împrejurare foarte dezirabilă… mai mult ca sigur că ar vrea să ne împerechem cu toții cu încuiați… sau cu vârcolaci…
Nimeni nu râse de data aceasta – în vocea lui Cap­de­Mort se distingeau clar furia și disprețul. Charity Burbage se învârti cu fața spre Plesneală pentru a treia oară. Lacrimile îi curgeau șiroaie în păr. Plesneală se uită la ea, perfect impasibil, în timp ce aceasta se întorcea încet iar cu spatele la el.
— Abracadabra.
Scânteia fulgerului verzui lumină fiecare colț al camerei. Cu un zgomot asurzitor, Charity căzu pe masa de dedesubt, care se cutremură cu un scârțâit îngrozitor. Mai mulți Devoratori ai Morții se dădură brusc înapoi cu scaunele. Draco se prăbuși de pe scaun pe podea.
— Cina e servită, Nagini, zise Cap­de­Mort încet și șarpele uriaș se undui și coborî de pe umerii săi pe suprafața lucioasă a mesei.

descărcați cartea direct de aici:...