Pendulul lui Foucault

KETHER

Capitolul 1

Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mișcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, își descria oscilațiile-i ample într-o izocronă maiestate. Eu știam dar oricine ar fi putut să-și dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări, că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrată a lungimii firului și acel număr π care, irațional pentru mințile sublunare, prin divină înțelepciune leagă obligatoriu circumferința de diametrul tuturor cercurilor cu putință, astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspirații între cele mai atemporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, natura ternară a lui π, tetragonul secret al rădăcinii, perfecțiunea cercului. Mai știam că pe verticala dusă din punctul de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicându-și atracția unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanța mișcării, artificiu destinat să contracareze rezistențele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar îi permitea să se manifeste, deoarece în vid orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil și fără greutate, care nu întâmpină rezistența aerului și nu produce frecare în punctul lui de sprijin ar fi oscilat în mod regulat o veșnicie.

Sfera de aramă arunca licăriri palide și schimbătoare, după cum ajungea în bătaia ultimelor raze de soare ce răzbăteau prin vitralii. Dacă, așa cum se petrecea altădată, ar fi atins cu vârful ei un strat de nisip umed întins pe podeaua corului, ar fi desenat la fiecare oscilație o dâră ușoară pe sol, iar dâra, schimbându-și infinitezimal direcția cu fiece clipă, s-ar fi lărgit din ce în ce mai mult în formă de breșă, de șanț, lăsând să se ghicească o simetrie cu raze, ca scheletul unei mandale, ca structura invizibilă a unui pentaculum, o stea, o roză mistică. Nu, mai degrabă o istorie, înregistrată pe întinderea unui deșert, a urmelor lăsate de nesfârșite caravane rătăcitoare. O poveste despre lente și milenare migrații, poate că așa se mișcaseră atlanții continentului Mu, într-o peregrinare tenace și posesivă, din Tasmania până în Groenlanda, de la Capricorn până la Rac, din insula prințului Eduard până în Svalbard. Vârful repeta, nara din nou într-un timp contractat ceea ce făcuseră ei de la o glaciațiune la alta și poate mai făceau și acum, ajunși mesageri ai Stăpânilor – poate pe traiectul dintre Samoa și Novaia Zemlia, vârful atingea, în poziția lui de echilibru, Agarttha, Centrul Lumii. Și intuiam că un plan unic unea Avalonul, ținutul hiperborean, cu deșertul austral ce adăpostește enigma de la Ayers Rock.

În momentul acela, la ora patru în după-amiaza zilei de 23 iunie, Pendulul își domolea iuțeala de la o extremitate a planului de oscilație, ca să revină indolent către centru, să capete apoi viteză la jumătatea drumului parcurs, să taie încrezător pătratul ocult al forțelor care-i marcau destinul. Dacă aș fi rămas un timp îndelungat, rezistând trecerii orelor, să fixez cu privirea acel cap de pasăre, acel vârf de lance, acea creastă răsturnată, în timp ce-și desena în gol propriile-i diagonale, atingând punctele opuse ale circumferinței ei astigmatice, aș fi fost victima unei iluzii fabulatorii, deoarece Pendulul m-ar fi făcut să cred că planul de oscilație îndeplinise o rotație completă, întorcându-se în punctul de plecare, în treizeci și două de ore, descriind o elipsă turtită elipsa învârtindu-se în jurul propriului ei centru cu o viteză unghiulară uniformă, potrivită cu latitudinea. Cum s-ar fi rotit oare dacă punctul ar fi fost fixat în vârful cupolei Templului lui Solomon ? Poate Cavalerii încercaseră și acolo. Poate calculul, semnificația finală, nu s-ar fi schimbat. Poate că biserica abațială de la Saint-Martin-des-Champs era adevăratul Templu. Oricum, experiența ar fi fost perfectă numai la Pol, unicul loc în care punctul de suspensie se găsește pe prelungirea axei de rotație a Pământului și unde Pendulul și-ar realiza ciclul său aparent în douăzeci și patru de ore.

Dar această abatere de la Lege, pe care de altfel Legea o și prevedea, această violare a unei măsuri de aur nu făcea ca minunea să devină mai puțin demnă de admirație. Eu știam că Pământul se învârte, și eu odată cu el, și Saint-Martin-desChamps și întregul Paris odată cu mine, și împreună ne roteam pe sub Pendulul care în realitate nu-și schimba niciodată direcția propriului plan, pentru că acolo, în locul de unde atârna el, și de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, către cele mai îndepărtate galaxii, stătea, înțepenit întru eternitate, Punctul Fix. Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agățat era unicul punct fix al universului. Deci nu atât în jos mi se-ndrepta privirea, ci într-acolo, sus, unde se oficia taina nemișcării absolute. Pendulul îmi spunea că, totul mișcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre și toate cele născute din marea emanație cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea, pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se miște în juru-i. Iar eu mă împărtășeam acum din această experiență supremă, eu, care totuși mă mișcăm cu toate și cu tot, dar puteam să-l văd pe Acela, pe Nemișcătorul, Stânca,

Garanția, negura extraordinar de luminoasă care nu e corp, nu are figură formă greutate cantitate sau calitate și nu vede, nu aude, nu cade sub simțuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spațiu, nu e suflet, inteligență, imaginație, opinie, număr, ordine, măsură, substanță, eternitate, nici beznă nu-i și nici lumină, eroare nu-i și nu e adevăr. Mă făcu să tresar o convorbire, clară și nonșalantă, dintre un băiat cu ochelari și o fată care, din nefericire, nu purta așa ceva.

„E pendulul lui Foucault”, zicea el. „Primul experiment într-o pivniță în 1851, pe urmă la Observatoire și apoi sub cupola Panteonului, cu un fir de șaizeci și șapte de metri și o sferă de douăzeci și opt de kilograme. În fine, din 1855 e aici, în format redus, și atârnă din gaura aia de la crucea bolții.”

„Și ce face, se bâțâie și-atâta tot?”

„Demonstrează rotația Pământului. Dat fiind că punctul de suspensie rămâne nemișcat…”

„Și de ce rămâne nemișcat?”

„Pentru că un punct… cum să-ți spun… în punctul lui central, fii atentă, orice punct care se află chiar în mijlocul punctelor pe care tu le vezi, ei bine, acel punct, punctul geometric, tu nu-l vezi, n-are dimensiuni, iar ceea ce nu are dimensiuni nu poate s-o ia nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos. Deci nu se rotește. Pricepi? Dacă punctul n-are dimensiuni, nu poate nici măcar să se învârtă în jurul lui însuși. Nu se are nici pe el însuși…”

„Nici dacă Pământul se învârte?”

„Pământul se învârte, însă punctul nu se învârte. Dacă-ți place, bine, dacă nu, iar bine. Ε clar?”

„Treaba lui.”

Nefericita. Avea deasupra capului unicul loc stabil al cosmosului, unica răscumpărare a damnațiunii lui panta rhei și credea că-i treaba Lui, nu și a ei. Și într-adevăr, îndată perechea se depărtă, el bine instruit din vreun manual care-i obtenebrase putința de-a se mai minuna, ea nepăsătoare, inaccesibilă la fiorul infinitului, amândoi fără a fi înregistrat în propria lor memorie experiența înfricoșătoare a întâlnirii aceleia, prima și ultima, cu Unul, cu Ein-Sof, cu Indicibilul. Cum să nu cazi în genunchi dinaintea altarului certitudinii ?

Eu priveam cu reculegere și teamă. În clipa aceea eram convins că Jacopo Belbo avea dreptate. Când îmi vorbea de Pendul, puneam emoția lui pe seama unei aiureli estetice, a cancerului aceluia care începea să prindă formă încet, nelămurit, în cugetul lui, transformând pas cu pas, fără ca el să-și dea seama, jocul în realitate. Dar dacă avea dreptate în legătură cu Pendulul, poate că erau adevărate și toate celelalte, Planul, Complotul Universal, și făcusem bine că venisem acolo, în ajunul solstițiului de vară. Jacopo Belbo nu era nebun, pur și simplu descoperise în joacă, cu ajutorul Jocului, adevărul. Însă experiența Numinosului nu poate să țină mult timp fără să tulbure mintea. Am încercat deci să-mi desprind privirea, urmărind curba care, de la capitelurile coloanelor dispuse în semicerc, se îndrepta de-a lungul nervurilor bolții către cheia acesteia, repetând misterul ogivei, care se susține pe o absență, supremă ipocrizie statică, și face coloanele să creadă că ele împing către înalt nervurile puternice, iar pe acestea, respinse de cheia bolții, că fixează la bază coloanele, bolta fiind în schimb un tot și un nimic, efect și cauză în același timp. Însă îmi dădui seama că a neglija Pendulul, spânzurat de boltă, și a admira bolta era ca și cum te-ai abține să bei apă din izvor ca să te lași fermecat de albia lui.

Corul de la Saint Martin des Champs exista numai pentru că putea să existe, în virtutea Legii, Pendulul, iar acesta exista pentru că exista corul. Nu poți scăpa de un infinit, mi-am zis, fugind către un alt infinit, nu poți scăpa de revelația identicului iluzionându-te că poți întâlni diversitatea. Tot fără să-mi pot lua ochii de la cheia de boltă, m-am dat înapoi, pas cu pas, pentru că în câteva minute, de când intrasem, învățasem drumul pe dinafară, iar marile țestoase de metal ce mi se-nșiruiau în laturi erau destul de impunătoare ca să le pot semnala prezența cu coada ochiului. Am revenit, cu spatele, de-a lungul naosului către ușa de la intrare, și din nou am văzut venind asupră-mi păsările acelea preistorice amenințătoare din pânză roasă și fire metalice, libelulele acelea dușmănoase pe care o voință ocultă le pusese să atârne din tavanul naosului.

Le simțeam ca pe niște metafore sapiențiale, mult mai pline de înțelesuri și de aluzii decât pretindea în mod prefăcut textul inscripțiilor ce le însoțeau. Zbor de insecte și de reptile din Jurasic, alegorie a lungilor migrații pe care Pendulul le rezuma desenându-le pe jos, arhonți, emanații perverse, iată-le căzând asupră-mi, cu lungile lor pliscuri de arheoptericși, aeroplanul lui Breguet, al lui Blériot, al lui Esnault și elicopterul lui Dufaux. Așa se intră în Conservatoire des Arts et Métiers din Paris, după ce treci printr-o curte de secol XVIII, punând piciorul în bătrâna biserică abațială, inclusă în ansamblul arhitectonic mai târziu, așa cum se găsea altădată inclusă în parohia prioratului originar. Intri și rămâi orbit de această conspirație care pune alături universul superior al ogivelor cerești și lumea htoniană a devoratorilor de uleiuri minerale. Jos se întinde un cortegiu de vehicule automobilistice, de bicicluri și trăsuri cu abur, de sus năvălesc avioanele primilor inventatori ; în unele cazuri obiectele sunt întregi, chiar dacă sunt scorojite, roase de timp, și toate la un loc apar, sub lumina ambiguă, în parte naturală și în parte electrică, acoperite de o patină, ca de un lac de viori vechi; alteori rămân doar schelete, șasiuri, dezarticulări de biele și manivele ce te amenință cu torturi de negrăit, parcă te și vezi pus în lanțuri pe paturile acelea de interogatoriu unde ceva ar putea să se miște din loc și să-ți strivească trupul, până-ți dai drumul mărturisirii.

Iar dincolo de acest șir de vechi obiecte mișcătoare, acum nemișcate, cu suflarea prinsă de rugină, pure semne ale unui orgoliu tehnologic ce le-a dorit expuse evlaviei vizitatorilor, vegheat la stânga de o statuie a Libertății, model redus al celei pe care Bartholdi o proiectase pentru altă lume, iar la dreapta de o statuie a lui Pascal, se deschide corul, unde oscilațiile Pendulului sunt încoronate de halucinațiile unui entomolog bolnav, clești, mandibule, antene, fragmente inelare, aripi, gheare, un cimitir de cadavre mecanice care ar putea să reînceapă să funcționeze toate în același timp, magnetouri, transformatoare monofazate, turbine, grupuri convertoare, mașini cu abur, dinamuri, iar în fund, dincolo de Pendul, în galerie, idoli asirieni, chaldeeni, cartaginezi, Baali uriași cu pântecul altădată încins, fecioare din Nürnberg cu inimile lor țintuite-n cuie și puse la vedere, cele ce fuseseră odată motoare de aeroplan – o nemaiîntâlnită cunună de simulacre care zac în adorarea Pendulului, ca și cum fiii Rațiunii și ai Luminilor ar fi fost condamnați să păzească întru eternitate însuși simbolul Tradiției și al Sapienței. Iar turiștii plictisiți, care-și plătesc cei nouă franci ai lor la casă și duminica intră gratis, pot oare să creadă așadar că niște domni bătrâni din secolul al XIX-lea, cu bărbile îngălbenite de nicotină, cu gulerele mototolite și unsuroase, cu cravatele negre gen lavalieră, cu redingotele puțind a tabac de prizat, cu degetele maronii de acizi, cu mințile înăcrite de invidii academice, fantome din cărți de doi bani, care se numeau între ei cher maître, au pus obiectele alea acolo, sub bolți, dintr-o virtuoasă voință de a expune, ca să-l satisfacă pe contribuabilul burghez și radical sau să ridice-n slăvi niște destine miraculoase și progresiste? Nu, nu, Saint Martin des Champs fusese proiectat mai întâi ca priorat și abia pe urmă ca muzeu revoluționar, ca florilegiu de cunoașteri dintre cele mai misterioase, iar aparatele acelea de zbor, mașinile acelea automotoare, scheletele electromagnetice stăteau acolo și întrețineau un dialog a cărui formulă deocamdată îmi scăpa.

Ar fi trebuit oare să cred, cum îmi spunea cu ipocrizie catalogul, că frumoasa ispravă fusese gândită de domnii din Convenție ca să facă accesibil maselor un sanctuar al tuturor artelor și meseriilor, când era așa de evident că proiectul, cuvintele folosite erau acelea cu care Francis Bacon descria Casa lui Solomon din Noua lui Atlantidă? Era posibil ca numai eu eu cu Jacopo Belbo și cu Diotallevi să fi intuit adevărul? În seara aceea poate că aveam să aflu răspunsul. Trebuia să reușesc să rămân în muzeu după ora închiderii, așteptând miezul nopții. Pe unde ar fi trebuit să intre Ei nu știam bănuiam că, de-a lungul rețelei subterane de scurgere a Parisului, vreun canal lega un loc anume din muzeu cu un alt loc din oraș, poate în apropiere de Porte St.-Denis, dar știam cu siguranță că, de-aș fi ieșit, pe partea aceea n-aveam să mai pot intra înapoi.

Așa că trebuia să mă ascund și să rămân înăuntru. Încercai să scap de fascinația locului și să privesc naosul cu răceală. Acum nu mai căutam o revelație, voiam o informație. Îmi imaginam că în celelalte săli ar fi fost greu să găsesc un loc unde să pot scăpa de controlul paznicilor (e meseria lor să facă ocolul sălilor în momentul închiderii, atenți ca vreun hoț să nu se pitească pe undeva), dar aici, în naosul înțesat, ce loc ar fi mai bun ca să te strecori ca pasager în vreunul din ele? Să te ascunzi, viu fiind, într-un vehicul mort. Jocuri încercaserăm noi chiar prea multe, ca să nu-l încerc și pe ăsta. Hai, curaj, mi-am zis, nu te mai gândi la Sapiență: cere ajutor Științei.

download word.........adăugat link nou