Suprarealismul. Curent literar artistic

Suprarealismul

a) Propune un sistem de cunoaștere, continuând expresionismul și
opunându-se dadaismului distructiv anarhist, reprezentat de Tristan Tzara.
b) Arta, în general, și literatura, în special, pun în joc destinul omului.
c) Crearea libertății materiale și spirituale a omului dă artei autenticitate, valoare și caracter revoluționar.
d) Conștiința unei rupturi între artă și societate, între exterior și interior, între fantezie și realitate trebuie să ducă la unirea dintre vis și realitate spre a crea o suprarealitate, fiindcă visul este o parte esențială a existenței.
e) Crearea unei alte lumi, a miracolului interior, care dă o libertate totală, de aici dezvoltarea la extrem a principiului romantic al inspirației prin cultivarea dicteului automat suprarealist.
f) Utilizarea unor procedee specifice cum ar fi colajul, adică a alătura obiecte disparate sau cuplarea a două realități, în aparență de neîmpăcat, pe un plan, care nu e convenabil pentru ele.
Un alt procedeu este neasemănarea, adică a pune alături două realități, cât mai depărtate una de cealaltă. De aici conexiunea cu hazardul obiectiv, sau unirea absurdului obiectiv cu absurdul subiectiv.

Cel mai spectaculos procedeu este frottage-ul, adică o dezvoltare halucinantă a imaginii, pentru a sugera delirul paranoic al lumii contemporane.
Aceste trăsături și procedee le găsim în teatrul lui Eugen Ionescu și de aceea poetul André Breton, șeful suprarealismului, afirma, referindu-se la piesele lui: „Acesta este teatrul, pe care noi am fi vrut să-l scriem“.
Prin dicteul suprarealist, suprarealiștii căutau modul de a intensifica „iritabilitatea facultăților spiritului“ (Max Ernst: Comment, on force l’inspiration), ca să pătrundă în adâncurile cele mai tainice ale ființei. Metoda, exprimată de André Breton în Primul Manifest al suprarealismului, este edificatoare în acest sens al penetrării în interior, spre a surprinde mesajul pur al sufletului: „Cereți să vi se aducă tot ce vă este necesar pentru scris, după ce v-ați așezat în locul cel mai favorabil concentrării spiritului dumneavoastră asupra lui însuși. Puneți-vă în starea de spirit cât mai pasivă cu putință sau receptivă. Faceți abstracție de talentul dumneavoastră, de capacitățile dumneavostră și de ale tuturor celorlalți. Repetați-vă că literatura e una din căile cele mai triste, prin care se poate ajunge la ceva. Scrieți cu iuțeală, fără un subiect ales dinainte, atât de rapid încât să nu vă opriți și să nu fiți ispitit să recitiți. Prima frază va ieși fără eforturi; după cum este adevărat că în fiecare clipă există o frază străină gândirii dumneavoastră conștiente care nu cere decât să se exteriorizeze.

E foarte dificil să te pronunți asupra reușitei frazei a doua: „aceasta participă fără îndoială la activitatea noastră conștientă și la cealaltă, dacă se admite că scrierea primei fraze comportă un minim de percepție.”
În același context, Luis Aragon remarca: „Fondul unui text suprarealist e de o importanță extremă, pentru că acest fond e cel care dă prețiosul caracter de revelație“ (Traité du style, Paris, 1928, Gallimard, p. 192), adică să se realizeze o exteriorizare nemijlocită a fluxului psihofiziologic.

Lucian Blaga, în poezia Stihuitorul, ne mărturisește același procedeu: „Chiar și atunci când scriu stihuri originale/nu fac decât să tălmăcesc. /Așa găsesc că e cu cale/Numai astfel stihul are un temei/să se-mplinească și să fie floare./Traduc întotdeauna. Traduc/în limba românească/un cântec pe care inima mea mi-l spune, îngânat, suav, în limba ei“, dovedind profunda continuitate dintre expresionism și suprarealism.