Un colind de Craciun

STANȚA ÎNTÎI

Fantoma lui Marley

De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privința asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Și Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanție sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care își punea el semnătura.

Bătrânul Marley era mort ca un cui de ușă, cum spun englezii.

Dar atenție! Cu toate acestea, după știința mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de ușă. Eu unul aș socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înțelepciunea strămoșilor noștri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de țărișoara mea. îngăduiți-mi, așadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de ușă.

Dar știa oare Scrooge că e mort? De bună seamă că știa. Cum altminteri? Scrooge și cu el erau asociați de nu știu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten și singurul îndoliat după el. Și nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârșit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit.

Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că Marley murise. Trebuie să se înțeleagă limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieși nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinși că tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariția bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăși cu adevărat mintea slabă a fiului lui.

Scrooge nu a șters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulți ani după aceea, deasupra ușii depozitului: „Scrooge și Marley". Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge și Marley". Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge și alteori Marley, dar el răspundea la ambele nume. Pentru el era totuna.

O, dar Scrooge avea mâna scurtă și nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreț, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur și tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz și singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheța trăsăturile bătrâne, îi pișcă nasul ascuțit, îi zgârcea obrajii, îi înțepenea picioarele, îi înroșea ochii și îi învinețea buzele subțiri; și i se strecura hoțește în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene și pe bărbia țepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, își îngheța biroul în zile de caniculă, și nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun.

Căldura și frigul de afară îl afectau prea puțin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torențială mai neîndurătoare. Vremea rea nu știa de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapovița cele mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj față de el. Ele „se abăteau" adesea mai cu milă, dar Scrooge niciodată.

Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la mine?" Nici un cerșetor nu se ruga de el să-i dea un bănuț, nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre cutare sau cutare loc. Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaște, și când îl vedeau că apare, își trăgeau stăpânii în pragul ușilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!"

Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieții călcate de mulțime, ținând la distanță orice semn de omenie, isteții îi spuneau lui Scrooge „nebunul".

Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge își făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înțepător, ba mai era și ceață, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace și-ncolo șuierând, lovindu-și mâinile pe piept și tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile orașului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua și lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca niște pete roșiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanță. Vălătucii de ceață pătrundeau prin fiecare crăpătură și gaură de cheie și într-atât de deasă era, încât, deși fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau niște năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ți închipui că natura abia își mai trăgea sufletul, răsuflând din greu.

Ușa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbașul lui, care copia scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai mulți, fiindcă Scrooge ținea lada cu cărbuni în odaia lui, așa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, patronul lui prevestea că în curând se vor despărți. După care, copistul își punea pe el șalul alb și încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginație vie, efortul îi rămânea nerăsplătit.

― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui.

― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi!

Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceață

și ger, încât strălucea tot, avea o față rumenă și frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieșeau aburi.

― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta.

― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Ești destul de sărac.

― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Ești destul de bogat.

Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'".

― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.

― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proști? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele și n-ai bani; când te pomenești cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanț mai bogat, când îți faci socotelile pe un an întreg și vezi cum te încolțesc cifrele din hârțoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aș porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă și îngropat, cu o țeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Așa ar merita! ― Unchiule! se rugă de el nepotul.

― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ține tu Crăciunul cum vrei și lasă-mă pe mine să-l țin cum vreau.

― Să-l ții? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ții.

― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îți poate face! Mult bine ți-a făcut până acum!

― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care și Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui și obârșiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătății, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbați și femei par să-și deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca și cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca și ei, și nu o altă specie de vietăți, cu alte destinații. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuț de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Și spun Domnul să-l binecuvânteze!

Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-și seama de îndată de necuviința lui, scormoni în foc și stinse de tot ultima scânteie firavă.

― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că știi să potrivești vorbele, conașule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aș mira să ajungi în Parlament.

― Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă.

Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar așa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar vizita.

― Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce?

― De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge.

― Pentru că m-am îndrăgostit!

― Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere!

― Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socotești c-ar fi un motiv ca să nu vii acum?

― La revedere, spuse Scrooge.

― Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ți cer nimic; de ce nu putem fi prieteni? ― La revedere, spuse Scrooge.

― Îmi pare sincer rău că ești atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului și îmi voi păstra buna dispoziție de Crăciun până la sfârșit. Așadar, Crăciun fericit, unchiule!

― La revedere, spuse Scrooge. ― Și un An Nou bun!

― La revedere, spuse Scrooge.

Nepotul ieși din odaie, fără să rostească totuși nici o vorbă urâtă. Se opri la ușa de afară ca să-i ureze sărbători fericite copistului, care, deși murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările.

― Uite-l și pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câștigă cincisprezece șilingi pe săptămână, are nevastă și familie si vorbește de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc!

Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alți doi oameni. Erau doi domni corpolenți, plăcuți la înfățișare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge. Țineau în mâini niște registre și hârtii și se înclinară în fața lui.

― Firma „Scrooge și Marley", bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley?

― Domnul Marley e mort de șapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac șapte ani de când a murit.

― Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supraviețuit, spuse domnul, prezentându-și împuternicirea.

Și cu siguranță că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie", Scrooge se încruntă, clătină din cap și îi înapoie împuternicirea.

― Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoțând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani și nevoiași, apăsați acum de suferință. Mii de oameni sunt lipsiți de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiți de cele mai mărunte plăceri, domnule.

― Nu mai există pușcării? întrebă Scrooge.

― Sunt multe pușcării, spuse domnul, punând la loc tocul.

― Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcționează?

― Funcționează. Eu însă aș dori, îi replică domnul, să nu mai funcționeze.

―Nu mai sunt în vigoare Legea ocnașilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge. ― O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate.

― Bravo! După cum vorbeați la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva și a fost zădărnicită acțiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneți.

― Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creștinească sufletelor și trupurilor celor mulți, îi replică domnul, câțiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor sărmani puțină carne și băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăția se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec?

― Cu nimic! răspunse Scrooge.

― Vreți să rămâneți anonim?

― Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebați ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun și nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să se veselească. Contribui la întreținerea instituțiilor pe care le-am menționat costă destul, iar sărăntocilor acolo le e locul. ― Mulți nu se pot duce acolo, iar mulți ar prefera să moară.

― Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, și să mai scadă așa prisosul de populație. Și, pe deasupra, vă rog să mă scuzați, dar eu nu sunt în situația asta.

― Dar s-ar putea să fiți, remarcă domnul.

― Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-și vadă de treburile lui și să nu se amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor!

Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere mult mai bună despre el însuși și într-o dispoziție mai veselă decât îi era în fire.

Între timp, ceața și întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torțe aprinse, oferindu-se să meargă înaintea caleștilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi si răgușit îl privea întotdeauna prostește pe Scrooge, dintr-o fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută și clopotul bătea orele și sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, de parcă îi clănțăneau dinții în capul înghețat acolo, sus. Frigul se înteți. Pe strada principală de la coltul fundăturii, câțiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulțime de bărbați și băietani zdrențăroși, își încălzeau mâinile și clipeau din ochi, fascinați de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbeliște și apa ce se revărsa din el îngheța acolo tristă, prefăcându-se în țurțuri mizantropici. Lumina strălucitoare din magazine, în care coronițele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora chipurile palide care treceau prin fața lor. Negoțul cu păsări și cu coloniale devenise o splendidă glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu niște reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala și vânzarea. în maiestuoasa lui reședință oficială, ca o fortăreață, lordul primar al Londrei împărțea porunci celor cincizeci de bucătari și majordomi ai săi, ca să țină Crăciunul așa cum se cuvine în gospodăria unui lord primar, și până si croitorașul pe care-l amendase cu cinci șilingi lunea trecută, pentru că se îmbătase și făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere niște carne de vită.

Dar ceața era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înțepător. Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pișcat puțin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui obișnuite, atunci s-ar fi dezlănțuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui nas turtit și mititel, mușcat și molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă până la gaura cheii de la ușa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:

Domnul să vă aibă-n pază, Și nimic nu vă mâhnească!

Scrooge înșfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama cetii și a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei.

În cele din urmă, sosi și ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără tragere de inimă de pe scaunul lui, recunoscând tacit această realitate față de copistul plin de speranțe din Cutie, care își stinse pe dată luminarea și își puse pălăria.

― Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge.

― Dacă nu vă deranjează, domnule.

― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, și nici nu e cinstit. Dacă ți-aș opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămășag că te-ai socoti nedreptățit.

Copistul zâmbi sfios.

― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socotești nedreptățit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să muncești.

Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an.

― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-și paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ți dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineață.

Copistul promise că așa va face; și Scrooge ieși bombănind, închise biroul într-o clipită, și copistul, cu capetele lungi ale șalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui șir de băietani, ca să cinstească și el ajunul Crăciunului, și alergă cât îl țineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba.

Scrooge luă trista lui masă în obișnuita cârciumă tristă și, după ce citi toate gazetele și își trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în apartamentul ce aparținuse odinioară asociatului său răposat.

Era alcătuit dintr-un șir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbușească, din fundul unei curți, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ți-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuță, jucându-se de-a v-ați ascunsele cu alte căsuțe si neizbutind să mai găsească ieșirea. Acum era cam bătrână și cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până și Scrooge, care cunoștea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceața și gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă neagră a casei, încât părea că însuși Duhul Rău al Vremii ședea în prag, cufundat în jalnică meditație.

Este adevărat că ciocănașul de la ușă nu avea nimic neobișnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară și dimineață, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deținea ceea ce se numește imaginație la fel de puțin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporațiilor, ai consiliului municipal și ai breslelor. Să mai ținem seama și de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu șapte ani. Ei, și atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănașul de la ușă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaș de ușă, ci chipul lui Marley.

Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge așa cum se uita de obicei Marley: cu niște ochelari fantomatici ridicați pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvășit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, și, deși ochii îi erau larg deschiși, nu se mișcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoșător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neținând seama de acel chip si nefiind în puterea lui.

Privind țintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de ușă.

N-ar fi adevărat dacă am susține că nu era speriat sau că nu simțea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră și aprinse luminarea.

Se opri într-adevăr, șovăind o clipă, înainte de a închide ușa, se uită într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi așteptat totuși să se sperie văzând codița de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul ușii în afară de șuruburile și piulițele cu care era fixat ciocănașul, așa că spuse „Ptiu! Ptiu!" și o trânti.

Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din pivnițele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori ușa, străbătu holul și urcă scara, încet, încet: potrivindu-și luminarea în timp ce urca.

Poate vi se întâmplă să vorbiți în dodii, spunând că a respecta o lege proastă abia ieșită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteați urca ditamai dricul, și încă de-a latul, cu oiștea spre perete și cu portiera spre balustradă, și ați fi izbutit foarte ușor. Era destul de lată pentru așa ceva, ba mai rămânea și loc, și poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în fața lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, așa că vă puteți închipui că luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea.

Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuși de puțin, întunericul nu costă bani și asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide ușa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui.

Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura și blidul pregătite, și cratița cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în șifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziție suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălțări vechi, două coșuri pentru pește, un lavoar pe trei picioare si un vătrai.

Închise mulțumit ușa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, își scoase fularul, își puse halatul și papucii, apoi scufia de noapte și se așeză în fața focului să-și mănânce terciul.

Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez și acoperit tot cu niște plăci ciudate de faianță olandeză cu ilustrații din Biblie. Erau acolo Cain și Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca niște saltele de puf, Abraham, Belșatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; și totuși chipul lui Marley, mort de șapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet și înghițea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianță ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafața sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley.

― Mofturi! spuse Scrooge și străbătu odaia de-a curmezișul.

După ce se mai învârti un timp prin ea, se așeză din nou, rezemându-și capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoțel, un clopoțel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire și cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoțelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcașul lui, că abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare și, o dată cu el, toți clopoțeii din casă.

O ținură așa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoțeii încetară să sune toți deodată, așa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanț greu peste butoaiele din pivnița neguțătorului de vinuri. Atunci Scrooge își aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanțuri după ele.

Ușa pivniței se dădu de perete cu o bubuitură și atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de ușa lui.

― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred!

Și totuși se schimbă la față, când, fără a se opri, fantoma trecu prin ușa grea și pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micșoră din nou.

Același chip, leit. Marley cu codița lui de păr, cu jiletca, nădragii și ghetele pe care i le știa, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca și codița lui, ca și pulpanele jiletcii, ca și părul de pe cap. Lanțul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung și răsucit în jurul lui ca o coadă, și era alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri și pungi grele, din oțel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate.

Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie.

Dar nu, tot nu credea. Deși cerceta pe toate părțile stafia și o vedea stând în fața lui, deși simțea frigul din ochii ei reci ca moartea, și, deși observă chiar și țesătura broboadei îndoite și înfășurate în jurul capului și bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă și se împotrivea simțurilor lui.

― Ce mai e și asta? spuse Scrooge, caustic și rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine?

― Multe vreau!

Era vocea lui Marley, fără îndoială.

― Cine ești?

― Întreabă-mă cine am fost.

― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Ești năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunță, părându-i-se mai potrivit cum spusese.

― În viață am fost asociatul tău, Jacob Marley.

― Poți să... poți să șezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor.

― Pot.

― Șezi, atunci.

Scrooge pusese întrebarea, neștiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situația de a se așeza pe un scaun; și socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputință, acest lucru ar necesita o explicație stânjenitoare. Dar fantoma se așeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obișnuit pentru ea.

― Nu crezi în mine, remarcă fantoma.

― Nu, spuse Scrooge.

― Ce dovadă vrei să-ți dau despre adevărata mea existență, în afara simțurilor tale?

― Nu știu, spuse Scrooge.

― De ce te îndoiești de simțurile tale?

― Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un ușor deranjament stomacal face din ele niște șarlatani. Poate că ești o bucățică nedigerată de carne de vită, un bob de muștar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă.

Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, și nici nu se simțea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deșteptul ca să-și abată atenția și să-și înăbușe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheța sângele în vine.

Scrooge simțea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiți și împăienjeniți, s-ar termina cu el. Infricoșător era și faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern. Scrooge însuși n-o simțea, dar ea exista neîndoios; căci, deși fantoma ședea perfect nemișcată, părul ei, pulpanele și canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinți ieșiți dintr-un cuptor.

― Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, și dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a plăsmuirii.

― Văd, răspunse fantoma.

― Nu te uiți la ea, spuse Scrooge.

― Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma.

― Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, și tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toți de mine născociți. Mofturi, îți spun eu, mofturi!

Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet și își scutură lanțul cu un zgomot atât de sinistru și de înfricoșător, că Scrooge se ținu strâns de scaun, ca să nu cadă, leșinat. Dar și mai tare se înspăimântă, când stafia își scoase bandajul din jurul capului și falca inferioară îi căzu pe piept!

Scrooge se lăsă în genunchi și își îngropa fața în mâini.

― Indurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire?

― Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine?

― Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ și de ce vin la mine?

― Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui și să călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieții, este condamnat s-o facă după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! și să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaș, dar ar fi putut să fie, pe pământ, și să aducă fericirea!

Năluca scoase din nou un urlet, își scutură lanțul și își frânse mâinile fantomatice.

― Văd că ești în lanțuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce?

― Port lanțul pe care l-am făcut în viață, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru, m-am încins cu el din propria mea vrere și din propria mea vrere îl port. Ți se pare cumva ciudată alcătuirea lui?

Scrooge tremura tot mai tare.

― Și nu știi oare, continuă fantoma, cât cântărește și cât de lung este puternicul lanț pe care-l duci tu însuți? Era taman la fel de greu și de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum șapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E un lanț solid!

Scrooge se uită pe lângă el pe podea, așteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci, șaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic.

― Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povestește-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob!

― Nu-ți pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, și e adusă de alți mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ți spun ce-aș vrea. Doar încă puțin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieții, duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, și în fața mea se aștern călătorii anevoioase!

Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-și vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, așa făcu și acum, dar fără a-și ridica privirea și rămânând îngenuncheat.

― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deși cu oarecare umilință si respect.

― Cu încetineală! repetă fantoma.

― Ești mort de șapte ani, cugetă Scrooge. Și ai călătorit atâta vreme!

― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinței.

― Călătorești repede?

― Pe aripile vântului, răspunse fantoma.

― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în șapte ani, spuse Scrooge.

Auzind acestea, fantoma slobozi iarăși un urlet și își zăngăni lanțul atât de crâncen în liniștea de mormânt a nopții, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemnițeze pentru tulburarea ordinii publice.

― O, ființă captivă, legată și de două ori încătușată, strigă stafia, oare nu ai cunoștință de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veșnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoștință că orice duh creștin care trudește cu bună-credință în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viața lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase?

Oare nu ai cunoștință că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poți îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ți-o întinde viața? Și totuși așa am făcut eu! O, vai, așa am făcut eu!

― Dar tu ți-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, șovăi Scrooge, care începea să se gândească la el însuși.

― Îndatoriri! strigă fantoma frângându-și iarăși mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea și bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meșteșugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele!

Își întinse lanțul de-a lungul brațelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferințe, și apoi îl trânti din nou cu furie pe jos.

― La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulțimile de semeni ai mei cu ochii plecați și nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înțelepți spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace spre care să mă poarte și pe mine lumina sa?

Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ținea tot așa și începu să tremure îngrozitor.

― Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârșit!

―Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog!

― Nu știu să-ți spun cum de mă înfățișez acum ție în forma în care mă vezi. Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine.

Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori și își șterse nădușeala de pe frunte.

― Nu e nicidecum partea cea mai ușoară a pedepsei mele, continuă fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej și o speranță de a nu-mi împărtăși soarta. Un prilej și o speranță pe care ți le ofer eu, Ebenezer.

― Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îți mulțumesc.

― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri.

Lui Scrooge îi căzu fața, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca.

― Acestea ar fi prilejul și speranța de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas șovăitor.

― Da.

― Cred că... m-aș lipsi de ele, spuse Scrooge.

― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poți spera să ocolești cărarea pe care am pășit eu. Așteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu.

― Nu s-ar putea să vină toți odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.

― Așteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeași oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, și ai grijă, spre binele tău, să nu uiți ce s-a petrecut între noi!

După ce rosti aceste vorbe, năluca își luă de pe masă broboada și se înfășură cu ea în jurul capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe care-l produseră dinții săi când fălcile fură prinse în bandaj. Cuteză să-și ridice din nou privirea și îl văzu pe vizitatorul supranatural stând în fata lui cu spatele drept și cu lanțul aruncat peste și în jurul brațului.

Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, și, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, așa încât, când năluca ajunse la ea, era larg deschisă.

Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, și el se supuse. Când erau la doi pași unul de celălalt, fantoma lui Marley își ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc.

Mai mult de uimire și de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete și regrete incoerente, strigăte de jale neînchipuit de triste și pline de căință. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet îndurerat și își luă zborul în noaptea pustie și întunecată.

Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară.

Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr și zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanțuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate) erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâșietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uși. Era limpede că suferința lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viața oamenilor, dar își pierduseră pentru totdeauna această putere.

Scrooge nu-și dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceață sau dacă ceața îi învălui. Dar atât ele, cât și glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă.

Scrooge închise fereastra și cercetă ușa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, așa cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse. Dădu să spună „Mofturi!", dar se opri la prima silabă. Și simțind, din pricina emoțiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversații cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace, și adormi pe loc.

download carte....

piesa in format audio o gasiti aici..............https://latimp.eu/poveste-de-craciun-de-charles-dickens-poveste-pentru-copii-la-microfon-1991/