Fetita Surdo Mută

Fetita Surdo Mută de Edmondo De Amicis

N-aș fi putut să sfârșesc mai bine luna mai, decât cu vizita de azi dimineață. Sunase clopoțelul și alergam să deschid, când auzii pe tata că strigă cu totul cuprins de mirare:

— Ce, tu ești, Gheorghe?

Era grădinarul ce-l avusesem la vila noastră din Chieri.

Plecând de la noi, și-a așezat familia la Cordova și a plecat în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. Debarcase numai în ajun la Genova și venea chiar de la gară. A cam îmbătrânit, însă este tot vesel și rumen la față. Tata îl chemă în casă, dar el nu primi și întrebă îndată cu sfială, făcându-se foarte serios:

— Vă rog, spuneți-mi ce-mi face familia? Cum merge micuța mea Gigia?

— Toți erau foarte bine, acum vreo două zile, răspunse mama, care, recunoscând glasul lui Gheorghe, venise la intrare.

Gheorghe se înveseli.

— Slavă ție, Doamne! grăi el, cu totul înduioșat. Nu în-drăzneam să mă duc la Institutul de surdo-muți, până nu voi afla mai întâi ce face Gigi, biata fată! Îngăduiți-mi, vă rog, să-mi las aici legătura asta, ca să mă reped până acolo. Sunt trei ani de când n-am văzut-o!

Tata îmi spuse:

— Du-te și tu cu el, Enrico.

— Iertați-mă, vă rog, numai un cuvânt, zise grădinarul în pragul ușii.

Tata îl întrerupse zicându-i:

— Dar, ia spune-mi, treburile cum ți-au mers?

— Bine! răspunse el. Mulțumesc lui Dumnezeu! Am strâns ceva parale. Dar vreau să întreb: a învățat ceva mica mea mută? Când am lăsat-o era ca un biet dobitoc, nu price-pea nimica, sărmana ființă! De, ce să spun? Eu nu mă prea încred în făgăduielile școlilor astea. A învățat semnele? Nevastă-mea mi-a scris în mai multe rânduri: fata noastră învață să vorbească, face progrese! Însă eu îmi ziceam: Ce-mi folosește mie, că ea vorbește prin semne, dacă nu știu să le fac și eu?! Cum o să ne înțelegem! Biata fetiță! Acelea sunt bune ca să se înțeleagă între ei: un nenorocit cu altul. Dar bine și atât! Dar cum merge de altfel? Spuneți-mi, vă rog?

Tata zâmbi ușor și îi zise:

— Nu-ți spun nimic, o să vezi singur; du-te, du-te, și nu-i răpi nici măcar un minut din fericirea de a te revedea.

Plecarăm. Institutul e aproape. Pe când mergem cu pași grăbiți, grădinarul îmi vorbea cu mâhnire:

— Săraca fată! Să se nască ea cu așa un păcat! N-am avut nici măcar fericirea s-o aud zicându-mi tată; și ea nu m-a auzit niciodată zicându-i fata mea! Când mă gândesc că n-a rostit și nici măcar n-a auzit în viața ei grăindu-se un singur cuvânt, mă cuprinde groaza. Nu știu cum să-i mulțumesc domnului acela milostiv, care a plătit cheltuielile de intrare în Institut. Păcat că n-a putut s-o primească înainte de a fi împlit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece anișori. Ia spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E veselă?

— Mai ai puțină răbdare și o să o vezi singur! îi răspunsei eu, iuțind pasul.

— E departe Institutul? întrebă el. Eram plecat când a dus-o nevastă-mea acolo, așa că nu știu unde e!... Mi se pare că am ajuns! adăugă.

Într-adevăr, tocmai sosisem. Intrarăm în sala de vizite și un îngrijitor veni să ne întrebe ce poftim.

— Sunt tatăl copilei Gigia Voggi, zise grădinarul, te rog cheam-o îndată!

— Fetele sunt în curte! răspunse îngrijitorul. Mă duc să vestesc pe doamna profesoară!

Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să stea la un loc de neastâmăr, se uita la tablourile de pe pereți, fără să vadă nimica.

În sfârșit, ușa se deschise și intră o profesoară ținând de mână o fată îmbrăcată cu o rochiță albă, vărgată cu roșu și cu un șorț alb. Tatăl și copila se priviră mai întâi o clipă, apoi scoaseră un țipăt și se aruncară unul în brațele altuia.

Fetița plângea și se ținea cu amândouă mâinile de gâtul tatălui său.

Tatăl se depărta puțin ca să o privească de sus până jos, apoi zise cu bucurie:

— Ce mult a crescut! Ce frumoasă s-a făcut, săraca fată! scumpa mea mută! Doamnă, dumneata ești profesoara ei? Te rog, spune-i să-mi facă câteva semne, doar voi înțelege ceva din ele. O să mă silesc să le învăț și eu cu încetul. Te rog, spune-i să-mi zică ceva, așa cum vorbește ea!

Profesoara zâmbi și spuse copilei rar și lămurit, uitându-se drept în fața ei:

— Cine este domnul care a venit să te vadă?

Iar fetița zâmbi și răspunse cu un glas gros, straniu, oarecum sălbatic, dar foarte limpede:

— Este tata!

Grădinarul se dădu un pas înapoi și strigă ca un nebun:

— Vorbește! Se poate! Se poate, Doamne, așa minune! Vorbește, fata mea? Spune-mi, vorbește sau visez? Apoi o luă în brațe și o sărută de mai multe ori pe frunte.

— Doamnă profesoară! grăi el, spune-mi te rog, cum s-a făcut aceasta? Eu credeam că vorbește prin semne, și văd că vorbește, vorbește ca oamenii. Te rog, deslușește-mi și mie minunea aceasta?

— Domnule, răspunse profesoara, metoda semnelor nu se mai întrebuințează. Acum avem o altă metodă nouă. N-ai auzit despre aceasta?

— Nu știu nimic! răspunse grădinarul, uimit. Lipsesc de trei ani din țară, poate chiar că mi-a și scris nevasta și eu n-am înțeles. Sunt cam greu de cap. O, dragă fetiță, acum mă înțelegi, îmi auzi glasul! Ia răspunde-mi mie, mă auzi? Auzi ce-ți spun eu?

— Nu, omule! zise profesoara, nu-ți aude glasul, pentru că este surdă; înțelege după mișcarea buzelor cuvintele ce i se spun, dar n-aude vorbele și n-aude nici măcar pe acelea pe care le pronunță. Le spune pentru că am învățat-o literă cu literă, cum trebuie să miște buzele și limba, și ce suflare trebuie să scoată din piept și din gât ca să-și formeze glasul. Grădinarul asculta cu gura căscată și nu pricepea nimic.

— Spune-mi, drăguță! zise el fetiței, vorbindu-i la ureche, îți pare bine, că s-a întors tata?

El așteptă răspunsul. Fetița se uită nedumerită la el și nu scoase nici o vorbă. Tatăl se tulbură.

Profesoara zâmbi, apoi zise:

— Nu ți-a răspuns pentru că nu ți-a văzut mișcarea buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iarăși, uitându-te drept în fața ei.

Tatăl repetă întrebarea, uitându-se la ea:

— Îți pare bine că s-a întors tata și că n-o să mai plece?

Fetița care se uitase bine la gura lui, răspunse deslușit:

— Da, îmi pare bine că te-ai întors, dar să nu mai pleci niciodată!

Tatăl o sărută, nebun de bucurie, apoi ca să se încredin-țeze că într-adevăr vorbește, îi puse o mulțime de întrebări:

— Cum o cheamă pe mama ta?

— Antonia.

— Dar pe surioara ta?

— Adelaida.

— Cum se numește Institutul acesta?

— Institutul surdo-muților.

— Știi să-mi spui cât face doi ori zece?

— Douăzeci!

Și, pe când ne așteptam să-l vedem râzând de fericire, el deodată începu să plângă. Erau însă lacrimi de bucurie.

— Fii cu inimă, îi zise profesoara. Trebuie să te bucuri, iar nu să plângi: nu vezi că-ți întristezi fata?

Grădinarul luă mâna profesoarei și o sărută de mai multe ori, zicând:

— Îți mulțumesc din adâncul inimii, scumpa mea doamnă! Iartă-mă, nu sunt vrednic să-ți mulțumesc precum s-ar cuveni!

— Să nu crezi că fetita dumitale știe numai să vorbească, adăugă profesoara. Ea știe să scrie și să citească, face socoteli și cunoaște numele tuturor obiectelor trebuincioase. Știe de asemenea și puțină istorie și geografie. Acum e în clasa a II-a normală; când le va face și pe celelalte două, o să știe să se apuce de vreun meșteșug. Avem mulți școlari de-ai noștri în serviciul negustorilor, și ei servesc pe mușterii tot așa de bine ca oricare altul sănătos.

Grădinarul înmărmurise, parcă i se întunecase mintea. Se uita la fată, scărpinându-și fruntea. Parcă-ar fi vrut să mai întrebe ceva și nu cuteza.

Profesoara porunci îngrijitorului să cheme o elevă din clasa pregătitoare, o fetiță cam de opt anișori, ce intrase de curând în institut.

— Fetița aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe care le învățăm cele dintâi elemente. Iată cum procedăm: vreau să o fac să scoată sunetul e. Bagă de seamă.

Profesoara deschise gura, cum o deschidem când rostim acest sunet, și făcu semn fetiței să o deschidă și ea tot așa. Copila o imită. Atunci profesoara îi făcu semn să scoată glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grăi o.

— Nu, spuse profesoara, nu este bine.

Și apucând amândouă mâinile fetei, își puse una pe gât și alta pe piept, apoi repetă e. Copila, simțind mișcarea gâtului și a pieptului profesoarei, deschise gura și pronunță foarte limpede pe e.

Tot astfel, profesoara o puse să pronunțe pe c și d, și alte sunete, ținând mereu pe pieptul său mânușițele copilei.

— Ai înțeles acum? zise ea grădinarului.

Bietul om înțelesese, dar părea și mai mirat decât înainte de a fi înțeles.

— Așa le învățați să vorbească? întrebă el, după un minut de gândire, uitându-se la profesoară. Aveți atâta răbdare, să vă ocupați de ele, luându-le în parte una câte una? Și aceasta o faceți timp de ani întregi? O Doamne, dar dumneavoastră sunteți niște ființe sfinte, niște îngeri! Nici nu se află pe pământ vreo plată vrednică de o asemenea răbdare! Ce să mai zic, săracul de mine, când văd asemenea minuni? Lasă-mă, te rog, să mai vorbesc puțin cu fiica mea!

Și luând-o la o parte, începu s-o întrebe și ea să-i răspundă.

Bietul om râdea cu ochii plini de lacrimi, bătându-și genunchii cu palmele și se uita la fiica sa, uimit de bucurie că o auzea vorbind, apoi întrebă pe profesoară, dacă i se îngăduie să mulțumească domnului director.

— Domnul director nu este acasă, răspunse profesoara. Dar poți să mulțumești unei alte persoane. Aici, fiecare copilă este dată în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i ține loc de soră mai mare sau de mamă. Fata dumitale este îngrijită de o surdo-mută de șaptesprezece ani, o fată foarte bună, fiica unui brutar. Ea-ți iubește copila și ți-o îngrijește de minune. Sunt doi ani de când o piaptănă, o ajută să se îmbrace, o învață să coasă, îi cârpește rufele și-i ține de urât.

-Gigia, spune-mi cum o cheamă pe măicuța ta de aici?

Fetița zâmbi și răspunse:

— Caterina Giordano! Apoi întorcându-se spre tatăl său adăugă: E foarte bună cu mine!

Îngrijitorul ieși din odaie la un semn făcut de profesoară și se întoarse îndată însoțit de o surdo-mută blondă, voinică, cu chipul vesel și îmbrăcată tot ca fetița, dar cu șorțul cenușiu. Ea se opri în pragul ușii, roșie la față și având capul plecat, dar zâmbind. Era mare și zdravănă ca o femeie în toată firea, dar chipul îi era copilăros.

Gigia alergă la ea, o luă de mână ca pe o copilă și o duse la tatăl său, zicându-i cu vocea sa cea groasă:

— Caterina Giordano!

— Ah! Dragă copilă, exclamă tatăl Gigiei, întinzând mâna ca să o mângâie, însă o retrase îndată și adăugase: Bună copilă! Dumnezeu să-ți ajute și să-ți dea toate fericirile. Eu, care-ți urez binele, sunt un lucrător cinstit, un sărman părinte, și-ți urez aceasta din tot sufletul!

Surdo-muta mângâia mereu pe mica Gigia, surâzând și ținând ochii în jos. Grădinarul vorbea întruna și se uita la dânsa ca la o icoană.

— Dacă vrei, poți să-ți iei astăzi fata, zise profesoara.

— Dar cum să nu vreau! Desigur! O iau cu mine la Condova și o aduc mâine.

Fetița ieși ca să se pregătească de plecare și tatăl său continuă: Sunt trei ani de când n-am văzut-o! O iau cu mine la țară, dar vreau mai întâi să mă plimb puțin cu ea prin oraș, ca să o vadă toți. Vreau să mă duc cu ea pe la prietenii mei, ca s-o audă ce bine vorbește. Ah, Doamne! Frumoasă zi fu și asta. Zi de dulce mângâiere! Mulțumescu-ți ție, Doamne!

Fetița sosi și tatăl îi zise: Ia-mă de braț, drăguță. Vă mulțumesc din tot sufletul la toți și toate. O să mai vin înadins, ca să vă mulțumesc!

Apoi, oprindu-se pe pragul ușii, rămase puțin pe gânduri și, lăsând jos mâna fetei, se întoarse și zise:

-Sunt sărac, cu toate acestea vreu să dau și eu partea mea acestui institut! și, scoțând punga, luă din ea o monedă de douăzeci de lire în aur și o puse pe masă.

— Nu, nu, domnule! zise profesoara. Ia-ți banii, eu nu-i pot primi. Ia-i, îi vei da directorului, când îl vei vedea, dar sunt sigură că nici el n-o să ți-i primească. Ai muncit prea mult, ca să-i câștigi; păstrează-i! Noi îți suntem tot așa de recunoscători pentru generozitatea ce ai arătat, ca și cum i-am fi primit.

— Ba nu! zise grădinarul, îi las deocamdată aici, și apoi vom vedea.

Dar profesoara îi băgă moneda în buzunar, fără ca să-i dea timpul de a o împiedica.

Atunci, el nu mai cuteză să zică nimic, dete din cap și luându-și ziua bună de la profesoară și de la tânăra surdo-mută, își luă fetița de mână și plecă pe ușă, spunându-i vesel:

— Haide, haide, drăguța mea, vino draga tatii!

Iar fetița, plină de bucurie, cum ieși pe poartă, grăi cu glasul ei cel gros:

- Ce soare mare!