Unchiul Vanea - Scene din viața la țară în patru acte (1897)

Anton Pavlovici Cehov - Unchiul Vanea - Scene din viața la țară în patru acte (1897)

Personaje:

SEREBREAKOV ALBXANDR VLADIMIROVICI, profesor universitar la pensie

ELENA ANDREEVNA, soția lui, 27 de ani

SOFIA ALEXNDROVNA (SONIA), fiica lui din prima căsătorie

VOINIȚKAIA MARIA VASILIEVNA, văduvă de consilier, mama primei soții a profesorului VOINIȚKI IVAN PETROVICI, fiul ei

ASTROV MIHAIL LVOVICI, medic

TBLEGHIN ILTA ILIGI, proprietar scăpătat

MARINA, dădacă bătrână

Un argat.

Acțiunea se petrece la conacul lui Serebreakov.

ACTUL ÎNTÎI

Un parc. Se vede o aripă de casă, cu terasă. Pe alee, sub un plop bătrân, o masă pregătită pentru ceai. Scaune, bănci, pe una din ele o chitară. Nu departe de masă, un scrânciob. Ora trei după masă. Cerul înnorat.

MARINA (puhavă, bătrână, cu mișcări încete, stă lângă samovar, împletind un ciorap, în timp ce Astrov se plimbă în preajma ei. Îi umple paharul): Bea, tătucule!

ASTROV (luând fără poftă paharul): N-am chef!

MARINA: Dar un păhărel de vodcă ai bea?

ASTROV: Nu, nu beau în fiecare zi. Și apoi, e și zăduf. (Pauză.) Câți ani să fie de când ne cunoaștem, dădacă?

MARINA (pe gânduri): Câți? Dumnezeu știe... Ai veni pe meleagurile astea... Ia să vedem... Trăia încă Vera Petrdvna, mama Scnecikăi. Pe vremea ei ai venit la noi două ierni în șir... Păi de atunci se cheamă că au trecut cern unsprezece ani. (Gândindu-se.) Ba, poate, și mai mult...

ASTROV: M-am schimbat mult de-atunci?

MARINA: Mult. Erai tânăr, frumos... Acum, ai îmbătrânit. Și parcă și frumusețea ți-e altfel. Și-apoi, dacă-i vorba, mai bei și câte un păhărel de vodcă!

ASTROV: Da... în zece ani am ajuns să fiu alt cm. Care o fi pricina? Am lucrat prea mult, dădacă. De dimineață până seara în picioare, să nu știi ce-i odihna, iar noaptea, când te vâri în așternut, ți-e tot frică sa nu te cheme cumva la vreun bolnav. De când ne-am cunoscut n-am avut nici o zi liberă. Cum să nu îmbătrânești? Că și viața e plicticoasă, idioată, murdară... Te trage la fund viața asta! In jurul tău numai oameni scrântiți, peste tot oameni scrântiți și

dacă trăiești cu ei doi-trei ani, încetul cu încetul, fără să-ți dai seama, ajungi să te scrântești și tu... Asta e soarta. (își răsucește mustața lungă.) Lungă mi-a mai crescut mustața! Tâmpită mustață! Am ajuns și eu să fiu un om scrântit, dădacă. De prostit încă nu m-am prostit, mulțumesc lui Dumnezeu, creierii îmi sânt încă la locul lor, dar parcă mi s-au tocit simțurile. Nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, nu iubesc pe nimeni... Uite, numai pe tine te iubesc. (O sărută pe cap.) Gând eram copil, am avut și eu o dădacă. Semăna cu tine.

MARINA: Poate vrei să mănânci?

ASTROV: Nu. în postul mare, în a treia săptămână, am plecat la Malițkoe. Bântuia molima... Tifos exantematic. Zăceau toți în bordeie, claie peste grămadă... Murdărie, duhoare, fum... Viței pe jos, de-a valma cu bolnavii, și purceii tot acolo. M-am zbătut toată ziua, n-am stat jos o clipă, nici o picătură de apă n-am pus în gură. Dar când m-am întors acasă, crezi că m-au lăsat să răsuflu? Mi-au adus un acar de la gară. L-am întins pe masă să-l operez, iar el s-a apucat să-mi moară sub cloroform. Și, uite, când nu trebuia, m-au năpădit simțămintele și a început să mă mustre cugetul, ca și cum aș fi vrut într-adins să-l omor. Și atunci m-am așezat, am închis ochii — uite-așa, ca acum — și m-am gândit: ne vor pomeni oare, cu o vorbă bună, cei ce vor trăi cu o sută, două sute de ani după noi și cărora azi le croim drumul? Eu cred că nu ne vor pomeni, dădacă!

MARINA: Oamenii nu! Dar Dumnezeu o să-și aducă aminte.

ASTROV: Bine-ai spus, dădacă! Uite, îți mulțumesc.

(Intră Voinițkl.)

VOINIȚKI (iese din casă, a dormit după dejun și-i e fața umflată de somn. Se așezi pe bancă, îndreptându-și cracată elegantă): Da... (Pauză.) Da...

ASTROV: Ai dormit bine?

VOINIȚKI: Da, foarte bine. (Cască.) De când trăiește aici profesorul cu nevastă-sa, viața mi s-a dat peste cap... Nu dorm la vreme, la masă mănânc fel de fel de sosuri picante, beau vin... Astea nu-s sănătoase. înainte nu aveam nici o clipă de răgaz. Lucram împreună cu Sonia, cu cât spor

nu mai e nevoie să-ți spun. Acum muncește numai Sonia. Eu dorm, mănânc, beau... Nu e bine!

MARINA (dând din cap): Și ce mai rânduială la noi! Profesorul se scoală la amiază, iar samovarul fierbe și-1 așteaptă toată dimineața. Până să vină ei, ne așezam la masă la unu, ca toți oamenii, dar de când sânt ei aici mâncăm la șapte seara! Noaptea, profesorul citește și scrie, iar la două, deodată soneria... Ce s-a întâmplat, măiculiță? Vrea ceai! Du-te de trezește toată lumea pentru el și pune-i samovarul...

Ce mai rânduială!

ASTROV: Și mult o să mai stea pe-aici?

VOINIȚKI (fluieră): O sută de ani. Profesorul s-a hotărât să se stabilească aici.

MARINA: Uite și acum: de două ceasuri stă samovarul pe masă și ei s-au dus la plimbare.

VOINIȚKI: Iată-i că vin! Nu te prăpădi cu firea!

(Se aud glasuri din fundul parcului vin Serebreakov, Elena Andreevna, Sonia și Teleghin, care se întorc de la plimbare.)

SEREBREAKOV: Foarte frumos, foarte frumos. Priveliștile sânt minunate.

TELEGHIN: într-adevăr deosebite, excelență!

SONIA: Tată, mâine mergem la ocolul silvic. Vii cu noi?

VOINIȚKI: Poftiți, vă rog, la ceai!

SEREBREAKOV: Fiți buni, dragii mei, și trimiteți-mi ceaiul în biroul meu. Mai am încă de lucru astăzi.

SONIA: Sunt sigură că o să-ți placă la ocolul silvic. (Elena Anireevna, Serebreakov și Sonia intră în casă. Teleghin se așeză la masă, lângă Marina.)

VOINIȚKI: E cald și zăduf, dar marele nostru învățat cară cu el paltonul, galoșii, mănușile și umbrela.

ASTROV: Se îngrijește omul.

VOINIȚKI: Și ea ce frumoasă e! Ce frumoasă! în viața mea n-am văzut o femeie mai frumoasă!

TELEGHIN: Eu, Măria Timofeevna, fie că m-aș plimba pe câmp, sau într-o grădină la umbră, fie că aș privi masa asta — simt întotdeauna o fericire nespusă. Vremea e minunată, păsările cântă, trăim în pace și bună-nțelegere...

ce ne mai trebuie? (Lulndpaharul.) îți mulțumesc din toată inima!

VOINIȚKI (visător): Ochii ei... Minunată femeie!

ASTROV: Povestește-ne ceva, Ivan Petrovici!

VOINIȚKI (moale): Ce să-ți povestesc?

ASTROV: Nu-i nimic nou?

VOINIȚKI: Nimic. Toate-s vechi. Eu sunt același ca pe vremuri, ba poate și mai rău, fiindcă m-am lăsat, m-am dat lenii, nu fac nimic, ci doar bombănesc toată ziua, ca moșnegii. Maman, bătrâna mea gaiță, tot mai ciripește despre emanciparea femeii. Cu un ochi se uită-n fundul gropii și cu celălalt caută în cărțile ei savante semnele unei vieți noi!

ASTROV: Și profesorul?

VOINIȚKI: Profesorul, ca și mai înainte, stă în cabinetul lui și scrie de dimineață până noaptea târziu. „Scrie-mi ode nesfârșite cu frunțile-ncruntate, dar laurii și fala nu vor să se arate..." Biata hârtie! Mai bine și-ar scrie biografia! Grozav subiect! Mă-nțelegi! Un profesor ieșit la pensie, un hodorog, o caricatură de savant bătrân. Podagră, reumatism, migrene, iar de gelozie și invidie i s-a umflat și ficatul. Și dihania asta trăiește pe moșia primei sale soții, și nu de plăcere, ci pentru că buzunarul nu-i îngăduie să trăiască la oraș. Se plânge mereu de nenorocirile lui, deși în realitate e nespus de fericit. (Nervos.) Gândește-te numai ce noroc a avut! Fiul unui biet țârcovnic, intră la seminar, reușește apoi să obțină gradele universitare, ba și o catedră! Ajunge excelență, ginerele unui senator și așa mai departe. De altfel, toate astea nu au nici o importanță. Dar ascultă altceva! De douăzeci și cinci de ani bătuți pe muchie, omul acesta ține prelegeri și scrie despre artă, fără să înțeleagă o iotă! De douăzeci și cinci de ani rumegă părerile altora despre realism sau naturalism și alte bazaconii. De douăzeci și cinci de ani ține prelegeri și scrie despre ceea ce oamenii inteligenți știu de mult, iar pe proști nu-i interesează. Adică de douăzeci și cinci de ani bate apa în piuă. Și în același timp, ce îngâmfare! Ce ifose! A ieșit la pensie și nu-l cunoaște nimeni. E absolut necunoscut. Va să zică douăzeci și cinci de ani a ocupat locul altuia. Și uită-te la el cum calcă de parcă e un semizeu.

ASTROV: Pare-mi-se că-l invidiezi!

VOINIȚKI: Da. Află că-l invidiez! Și ce trecere are la femei! Nici un Don Juan n-a cunoscut un succes ca al lui. Nevasta lui dintâi, sora mea, era o ființă încântătoare, blajină, curată ca cerul ăsta albastru, nobilă, generoasă. A avut mai mulți adoratori decât a avut el discipoli, dar îl iubea cum numai îngerii curați pot iubi alte ființe tot atât de curate ca și ei. Mama mea, soacra lui, până și astăzi îl adoră și e cuprinsă în fața lui de un fel de teamă sacră. A doua soție, o femeie frumoasă și deșteaptă — ai văzut-o adineauri — s-â căsătorit cu el, om bătrân, și i-a jertfit tinerețea, frumusețea, libertatea și strălucirea ei. Și mă întreb de ce? Pentru ce?

ASTROV: Și îi este credincioasă profesorului?

VOINIȚKI: Din păcate, da!

ASTROV: De ce „din păcate"?

VOINIȚKI: Pentru că fidelitatea asta e falsă de la început până la sfârșit. Are multă retorică în ea, dar nici un pic de logică. E imoral să înșeli un soț bătrân, pe care nu-l poți suferi. Dar să înăbuși în tine tinerețea și sentimentele adevărate — asta nu e imoral?

TELEGHIN (cu ton plângăreț): Vanea, nu-mi place când te aud vorbind așa. Zău! Spun drept... Și femeia care-și înșeală soțul, ca și bărbatul care-și înșeală soția sunt în stare să-și trădeze și țara!

VOINIȚKI (supărat): Ține-ți gura, Ciupitule!

TELEGHIN: Lasă-mă să vorbesc, Vanea. Soția mea a fugit de la mine cu iubitul ei chiar a doua zi după nuntă, din cauza înfățișării mele nu prea atrăgătoare. Eu, după asta, nu m-am abătut de la datorie. O iubesc și acum și-i sunt credincios, o ajut cu ce pot și i-am dat toată averea pentru întreținerea copiilor pe care i-a avut cu bărbatul pe care l-a iubit.' Am pierdut fericirea, dar mi-am păstrat mândria. Și ea? Tinerețea i s-a dus; frumusețea, sub puterea legilor firii, i s-a ofilit, omul pe care-l iubea a murit... Ce i-a rămas?

(Intră Sonia și Elena Andreevna, apoi Măria Vasilievna cu o carte. Se așeză și citește; i se dă ceai. Ea bea fără a se uita la ceilalți.)

SONIA (grăbită, către Marina): Au venit țăranii, dădacă. Du-te și vorbește cu ei. Las' că servesc eu ceaiul. (Toarnă ceaiul.) (Marina iese. Elena Andreevna își ia ceașca și bea ceaiul, așezată In scrânciob.)

ASTROV (către Elena Andreevna): Am venit să-l văd pe soțul dumneavoastră. Mi-ați scris că e greu bolnav, că are reumatism și nu mai știu ce! Dar se pare că e sănătos tun.

ELENA ANDREEVNA. Aseară nu i-a fost bine. Se plângea de dureri de picioare. Dar astăzi i-au trecut...

ASTROV: Eu însă eram să-mi rup gâtul întinzând-o treizeci de verste! Nu face nimic. Nu-i pentru prima dată. Dar de vreme ce tot sunt aici, am să rămân până mâine și am să-mi scot din pagubă cu somnul. Cel puțin am să dorm quantum satis1.

SONIA: Foarte bine. Rămâi atât de rar să dormi la noi! Sunt sigură că nici n-ai mâncat.

ASTROV: E adevărat. N-am mâncat.

SONIA: Tocmai bine. Vei mânca la noi. Acum luăm prânzul la ora șapte. (își bea ceaiul.) Da ceaiul ăsta e rece!

TELEGHIN: Da, samovarul s-a răcit aproape de tot.

ELENA ANDREEVNA. Nu face nimic, Ivan Ivanîci, îl vom bea și rece.

TELEGHIN: Mă iertați, nu Ivan Ivanîci, ci Ilia Ilici... Ilia Ilici Teleghin... Sau, cum îmi spun unii, din pricina feței mele ciupite de vărsat: Ciupitul. Am botezat-o pe Sonia, și excelența-sa, soțul dumneavoastră, mă cunoaște foarte bine. Acum locuiesc pe proprietatea dumneavoastră și dacă ați binevoit să observați, iau în fiecare zi masa la dumneavoastră.

SONIA: Ilia Ilici e ajutorul nostru. Mâna noastră dreaptă. (Afectuoasă.) Nasule, să-ți mai pun o ceașcă, nasule?

MARIA VASILIEVNA: Ah!

SONIA: Ce e bunicuță?

MARIA VASILIEVNA: Am uitat să-i spun ceva lui Alexandr... Mi-am pierdut memoria... Azi am primit o scrisoare de Ia Pavel Alexeevici de la Harkov... Ne-a trimis o nouă broșură de-a lui...

ASTROV: E interesantă?

MARIA VASILIEVNA: Interesantă, dar oarecum ciudată. Tăgăduiește tot ce a apărat cu șapte ani în urmă. E înfiorător!

VOINIȚKI: Nu e nimic înfiorător! Maman, bea-ți ceaiul!

MARIA VASILIEVNA: Bine, dar vreau să vorbesc!

VOINIȚKI: De cincizeci de ani nu facem altceva decât să vorbim și iar să vorbim și să citim broșuri. Ar fi timpul să-ncetăm.

MARIA VASILIEVNA: Nu știu de ce nu-ți place când vorbesc eu. Iartă-mă, Jean, dar în ultimul an te-ai schimbat atât, încât nu te mai recunosc... Erai un om cu convingeri precise, o personalitate luminoasă...

VOINIȚKI: O da, eram o personalitate luminoasă, care nu mai lumina pe nimeni. (Pauză.) Am fost o personalitate luminoasă! Altă glumă mai usturătoare nici nu mi s-ar putea spune. Am patruzeci și șapte de ani. Până acum un an m-am străduit, ca și voi, să-mi întunec într-adins vederea ce prostește mi-am pierdut timpul, când aș fi putut avea tot ce nu-mi mai îngăduie acum bătrânețea să am!

SONIA: Unchiule Vanea, e plictisitor!

MARIA VASILIEVNA (către fiul ei): S-ar spune că vrei să dai vina pe convingerile tale de odinioară... Dar nu sunt ele de vină, ci tu... Ai uitat că o convingere prin ea însăși nu «e nimic, e literă moartă... Ar fi trebuit fapte.

VOINIȚKI: Fapte? Nu toată lumea e în stare să fie un pcrpetuum mobile mâzgălitor de hârtie, ca Herr profesor al dumitale.

MARIA VASILIEVNA: Ce vrei să spui cu asta?

SONIA (rugător): Bunicuță, unchiule Vanea! Vă rog! Vă rog mult!...

VOINIȚKI: Tac! Tac și-mi cer iertare.

(Pauză.)

ELENA ANDREEVNA: Ce vreme frumoasă e azi! Nu e cald de loc...

(Pauză.)

VOINIȚKI: E o vreme tocmai bună să te spânzuri...

(Teleghin își acordează chitara. Marina umblă în jurul casei și cheamă găinile.)

MARINA: Pui, pui, pui...

SONIA: Dădacă, de ce-au venit țăranii?

MARINA: Vechea poveste. Tot locul ăla nelucrat. Pui,, pui, pui...

SONIA: Pe cine chemi?

MARINA: Pestrița a scăpat cu puii. Să nu-i înhațe gaia. (Pleacă.)

(Teleghin cântă o polcă. Toți ascultă in tăcere. Intră un argat.)

ARGATUL: Domnul doctor e aici? (Către Astrov.) Vă rog, Mihail Lvovici, au venit după dumneavoastră.

ASTROV: De unde?

ARGATUL: De la fabrică.

ASTROV (înciudat): Foarte mulțumesc. Ce să-i faci?... Trebuie să mă duc. (își caută șapca din ochi.) Ce păcat f Dracu să-i ia...

SONIA: Adevărat, e foarte neplăcut... De la fabrică întoarce-te să iei masa cu noi.

ASTROV: O să fie prea târziu. N-ai ce să-i faci!... (Către argat.) Uite ce e, drăguțule: adu-mi mai întâi un păhărel de vodcă. (Argatul iese.) N-ai ce să-i faci! (Găsește șapca.) într-o piesă a lui Ostrovski e un personaj cu mustață mare și numai cu o fărâmă de minte. Ăla sunt eu... Așadar, doamnelor, domnilor, am onoarea! (Către Elena Andreevna.) Dacă o să vă abateți vreodată pe la mine, uite, împreună cu Sofia Alexandrovna, o să mă bucur din toată inima. Am o moșioară nu prea mare, cu totul vreo treizeci de deseatine, dar dacă vă interesează, am o livadă model și o pepinieră cum nu găsești la o mie de verste împrejur. Alături de mine e ocolul silvic... Șeful ocolului e bătrân și mereu bolnav, așa că, la drept vorbind, eu duc toate treburile.

ELENA ANDREEVNA. Mi s-a spus că vă plac pădurile. Desigur că asta poate să fie de mare folos. Dar nu vă îndepărtează, oare, de la adevărata dumneavoastră menire? Sunteți medic!

ASTROV: Numai Dumnezeu știe care e adevărata noastră menire.

ELENA ANDREEVNA. Și vă interesează?

ASTROV: Da, este un lucru interesant.

VOINIȚKI (ironic): Grozav!

ELENA ANDREEVNA (către Astrov): Sunteți încă tânăr. După înfățișare să tot aveți treizeci și șase, treizeci și șapte de ani. De aceea cred că nu e chiar atât de interesantă pe cât spuneți îndeletnicirea asta. Pădure și iar pădure! Trebuie să fie monoton.

SONIA: Nu. E cât se poate de interesant! Mihail Lvovici sădește în fiecare an o pădure nouă și a primit chiar o medalie de bronz și o diplomă. Se trudește să nu fie distruse pădurile bătrâne... Când îl auzi vorbind, trebuie să fii de părerea lui! Spune că pădurile sunt podoaba pământului, că-l învață pe om să înțeleagă frumosul și-i dau o mare bucurie sufletească. Pădurile îndulcesc clima aspră, și în țările unde clima e mai blândă, omul își cheltuiește mai puțin puterile în luptă cu natura. De aceea și omul acolo e mai cumpătat și mai blând. Oamenii de acolo sunt frumoși, zvelți, sensibili. Vorba lor e mai aleasă, mișcările pline de grație. Acolo înfloresc științele și artele, filozofia lor nu e întunecată, iar purtarea lor față de femei e plină de eleganță și noblețe...

VOINIȚKI (râzând): Bravo! Bravo! Toate astea sunt frumoase, dar nu sunt convingătoare, așa că... (Către Astrov.) Dă-mi voie, prietene, să fac focul în sobe tot cu lemne și să clădesc hambare tot din lemn!

ASTROV: Ai putea să faci foc în sobe cu turbă și să-ți clădești hambarele din piatră. Hai, să zic, să se taie pădurile pentru nevoi; dar de ce să le distrugi? Pădurile Rusiei trosnesc sub topoare. Pier miliarde de copaci. Se nimicesc adăposturile animalelor și păsărilor. Râurile scad și până la urmă seacă. Priveliști minunate dispar pentru totdeauna. Și toate astea pentru că omul leneș n-are atâta minte să se aplece și să ridice de pe jos cu ce să se încălzească. (Către Elena Andreevna.) Nu-i așa,doamnă? Trebuie să fii barbar, fără un pic de judecată, ca să arzi în sobă această frumusețe, să distrugi ceea ce nu ești în stare să faci. Omul e înzestrat cu inteligență și forță creatoare ca să sporească tot ce-i este dat, dar până acum el n-a creat, ci a distrus. Pădurile se împuținează mereu, râurile seacă, vânatul se rărește, clima s-a înăsprit și pe zi ce trece pământul devine tot mai sărac și mai urât. (Către Voinițki.) Tu mă privești cu ironie și tot ce spun ți se pare lipsit de seriozitate. Se poate să fie intr-adevăr o ciudățenie a mea. Totuși, când trec pe lângă pădurile țăranilor, pe care le-am scăpat de la tăiere, sau când aud freamătul lăstărișului sădit cu mâinile mele, simt că și clima e oarecum în stăpânirea mea și dacă peste o mie de ani omul va fi fericit cât de cât, asta o să fie puțin și meritul meu. Când sădesc un mesteacăn și-1 văd apoi cum înverzește și se leagănă în vânt, mi se umple sufletul de mândrie și... (Văzându-l pe argat care i-a adus pe tavă un păhărel de vodcă.) Totuși... (Bea.) E timpul să plec! Dar toate astea, la urma urmei, sunt poate o ciudățenie de a mea. Am onoarea să vă salut! (Se îndreaptă spre casă.)

SONIA (îl ia de braț și merg împreună): Și când mai vii pe la noi?

ASTROV: Nu știu...

SONIA: Iar o să treacă o lună?...

(Astrov și Sonia intră in casă. Măria Vasilievna și Teleghin rămân lângă masă. Elena Andreevna și Voinițki se îndreaptă spre terasă.)

ELENA ANDREEVNA. Ivan Petrovici, iar te-ai purtat cum nu se poate mai urât! Era neapărată nevoie s-o superi pe Măria Vasilievna vorbind de perpetuum mobile? Și azi dimineață, la micul dejun, iar te-ai certat cu Alexandr. Ce lucruri meschine!

VOINIȚKI: Dar dacă îl urăsc?

ELENA ANDREEVNA. Pe Alexandr n-ai de ce să-l urăști. E și el ca toți ceilalți. Nu e mai rău decât dumneata.

VOINIȚKI: Dacă ai putea să-ți vezi fața și mișcările! Ce lene ți-e să trăiești! Ah, ce lene!

ELENA ANDREEVNA. Mi-e lene și mi-e silă! Toți îl vorbesc de rău pe soțul meu și toți mă privesc cu milă: „Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!" O, ce bine înțeleg compătimirea asta. Tocmai cum a spus Astrov adineauri: cu toții distrugeți pădurea fără să vă gândiți, și-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ. Și tot fără să vă gândiți îl distrugeți și pe om, și-n curând, mulțumită vouă, nu va mai rămâne pe pământ nici credință, nici curăție sufletească, nici putere de jertfă. De ce nu sunteți în stare să vă uitați cu indiferență la o femeie care nu e a voastră? Pentru că doctorul ăsta are dreptate: în voi toți stă demonul distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic...

VOINIȚKI: Nu-mi place filozofia asta!

(Pauză.)

ELENA ANDREEVNA. Doctorul ăsta are o față obosită, nervoasă. Interesantă figură! Fără îndoială că Soniei îi place. E îndrăgostită de el și eu o înțeleg. De când sunt aici, a venit de trei ori. Dar eu sunt timidă și n-am stat niciodată de vorbă cu el cum ar fi trebuit și nici n-am fost prea drăguță cu el. O fi crezând poate că sunt rea... Cred, Ivan Petrovici, că noi suntem atât de buni prieteni, fiindcă amândoi suntem așa de plictisiți și de plicticoși. Da, plicticoși! Nu mă privi așa, că nu-mi place!

VOINIȚKI: Cum te-aș putea privi altfel, dacă te iubesc! Ești fericirea mea, viața mea, tinerețea mea! Știu că n-am cum să fiu iubit. Sorții mei sunt egali cu zero. Dar eu nu vreau nimic. Lasă-mă să te privesc și să-ți ascult glasul...

ELENA ANDREEVNA. Vorbește mai încet. Poate să te audă cineva.

(Pornesc spre casă.)

VOINIȚKI (mergând după ea): Dă-mi numai voie să-ți vorbesc de dragostea mea, nu mă goni! Doar atât. Și pentru mine va fi o fericire nespusă...

ELENA ANDREEVNA. Ce chin...

(Amândoi intră în casă. Teleghin lovește strunele chitarei și cântă o polcă; Maria Vasilievna notează ceva pe marginea unei broșuri.)

Cortina

ACTUL AL DOILEA

Sufrageria din casa lui Ssrebreakov. Noapte. Se aude paznicul bătând toaca. Serebreakov stă într-un fotoliu în fața ferestrei deschise, picotind, și Elena Andreevna, alături de el, picotește și ea.

SEREBREAKOV (trezindu-se): Cine e? Tu ești, Sonia?

ELENA ANDREEVNA; Nu. Eu sunt.

SEREBREAKOV: Tu ești Lenocika? Mă doare îngrozitor!

ELENA ANDREEVNA: Ți-a căzut pledul. (îi învelește picioarele.) Alexandr, închid fereastra!

SEREBREAKOV: Nu, că mă înăbuș... Adormisem și am-visat că piciorul meu stâng nu mai era al meu. M-a trezit o durere cumplită. Asta nu e podagră, mai degrabă reumatism. Cât e ceasul?

(Pauză.)

SEREBREAKOV: Mâine dimineață să mi-1 cauți în bibliotecă pe Batiușkov. Mi se pare că-l avem.

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus?

SEREBREAKOV: Mâine dimineață să mi-1 cauți pe Batiușkov. Îmi aduc aminte că-l avem. De ce-oi fi respirând atât de greu?

ELENA ANDREEVNA. Ești obosit. Nu dormi de două nopți.

SEREBREAKOV: Se spune că Turgheniev din podagră •a dat în angină pectorală. Mă tem să nu fie și cu mine la fel. Afurisită, nesuferită bătrânețe! Dracu s-o ia! De când am îmbătrânit, mi-e silă de mine. Iar vouă, tuturor, trebuie să vă fie scârba să vă uitați la mine.

ELENA ANDREEVNA. Vorbești de bătrânețea ta ca și cum noi toți am fi vinovați de ea.

SEREBREAKOV: Tu ești cea dintâi căreia trebuia să-i fie silă de mine. (Elena Andreevna pleacă de lingă el și se așează mai departe.) Și desigur că ai dreptate. Nu sunt prost, te-nțeleg. Ești tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăiești,, dar eu sunt bătrân, aproape un cadavru. Ce să-i fac? Parcă eu nu-nțeleg! E o prostie că mai trăiesc! Dar așteaptă că am să vă eliberez pe toți, în curând. N-am s-o mai duc multă

vreme.

ELENA ANDREEVNA. Nu mai pot! Pentru numele lui

Dumnezeu, taci odată!

SEREBREAKOV: După voi s-ar zice că toți sunteți sleiți,. că tânjiți, că vă pierdeți tinerețea din pricina mea și că numai eu mă bucur de viață. Nu-i așa?

ELENA ANDREEVNA. Taci! Nu vezi cât mă chinuiești?

SEREBREAKOV: Firește, chinuiesc pe toată lumea.'

ELENA ANDREEVNA (printre lacrimi): Nu mai pot să rabd... Spune-mi odată ce vrei?

SEREBREAKOV: Nu vreau nimic.

ELENA ANDREEVNA. Atunci taci. Te rog să taci!

SEREBREAKOV: Curios! Când vorbește Ivan Petrovici sau bătrâna asta idioată de Măria Vasilievna, toți ascultă fără să sufle. Și e destul ca să spun și eu o vorbă, pentru ca toți să vă simțiți nenorociți. Până și de glasul meu vă e silă.. Să zicem că aș fi nesuferit, egoist, despotic! Dar nici la bătrânețe să n-am dreptul să fiu egoist? Nici măcar atât n-am meritat? Uite, te-ntreb pe tine: n-am și eu dreptul la o bătrânețe tihnită, la atenție din partea oamenilor?

ELENA ANDREEVNA: Dar nimeni nu-ți tăgăduiește drepturile! (Fereastra se zguduie de vânt.) S-a stârnit vântul,, să-nchid fereastra! (O închide.) O să plouă. Nimeni nu-ți tăgăduiește drepturile.

(Pauză. în parc paznicul bate toaca și cântă ceva.)

SEREBREAKOV: Să-ți închini toată viața științei, să te obișnuiești cu cabinetul tău de lucru, cu auditoriul, cu colegii — oameni respectabili — și, deodată, din senin, să te trezești în cavoul ăsta, să nu vezi în fiecare zi decât oameni tâmpiți și să n-auzi decât nerozii... Eu vreau să trăiesc, îmi place succesul, faima, zgomotul... Aici, parcă sunt în surghiun! Să ai în fiecare clipă nostalgia trecutului tău, să tot urmărești succesele altora, să-ți fie frică de moarte... Nu pot!... Asta e peste puterile mele. Și culmea e că nu mi se iartă bătrânețea!

ELENA ANDREEVNA. Mai așteaptă. Ai răbdare! Peste cinci-șase ani am să fiu bătrână și eu.

(Intră Sonia.)

SONIA: Tată, tu ne-ai spus să trimitem după doctorul Astrov și acum, după ce a venit, nu vrei să-l primești! Nu e frumos! Am pus degeaba omul pe drumuri...

SEREBREAKOV: Ce să-mi facă mie Astrov al tău? Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie!

SONIA: Bine, nu putem aduce pentru podagra ta o întreagă facultate de medicină!

SEREBREAKOV: Nici nu vreau să stau de vorbă cu un smintit ca el.

SONIA: Cum crezi. (Se așează.) Mi-e totuna.

SEREBREAKOV: Cât e ceasul?

ELENA ANDREEVNA: Aproape unu.

SEREBREAKOV: Ce zăduf! Sonia, dă-mi picăturile de pe masă.

SONIA: Numaidecât! (I le dă.)

SEREBREAKOV (enervat): Ah, nu astea! Nimeni nu-i în stare să-ți facă ceva.

SONIA: Te rog, fără capricii! Unora le-o fi plăcând poate, dar pe mine scutește-mă! Nu-mi place. Și nici n-am timp, mâine trebuie să mă scol de dimineață, că începe cositul finului.

(Intră Voinițki, în halat și cu o luminare.)

VOINIȚKI: Vine furtună. (Fulgeră.) Uite-o! Helene și tu, Sonia, duceți-vă la culcare. Am venit să vă schimb!

SEREBREAKOV (speriat): Nu, nu, nu mă lăsați cu el! O să mă omoare cu vorba!

VOINIȚKI: Dar trebuie să le lași să se odihnească. N-au dormit de două nopți.

SEREBREAKOV: N-au decât să se culce, dar pleacă și tu. îți mulțumesc. Te implor! În numele prieteniei noastre de altădată, nu stărui! O să stăm de vorbă mai târziu.

VOINIȚKI (zâmbind): În numele prieteniei noastre de altădată... De altădată...

SONIA: Da taci odată, unchiule Vanea!

SEREBREAKOV (soției): Draga mea, nu mă lăsa cu el. O să mă omoare cu vorba!

VOINIȚKI: începe să fie caraghios!

(Intră Marina cu o lumânare.)

SONIA: Mai bine te-ai culca, dădacă, e târziu!

MARINA: Nici n-am luat samovarul de pe masă. Nu mai ajungi să te culci.

SEREBREAKOV: Vechea poveste! Nimeni nu doarme, toți sunt istoviți, numai eu sunt în culmea fericirii...

MARINA (se apropie de Serebreakov, cu duioșie): Ce-i, tătucule? Te doare? Și pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie... (îi îndreaptă pledul.) Asta e o boală. veche la dumneata. Răposata Vera Petrovna, mama Soniei, nu dormea nopți de-a rândul, chinuindu-se cu îngrijirile... că tare mult te iubea... (Pauză.) Bătrânii sunt ca ăi mici, vor să fie căinați. Dar nimeni nu-i plânge pe-bătrâni. (îl sărută pe umăr.) Haidem la culcare... tătucule.Haidem, suflețelul meu!... Am să-ți dau niște ceai de tei și am să-ți încălzesc piciorușele... Am să mă rog Domnului pentru dumneata...

SEREBREAKOV (mișcat): Să mergem, Marina!

MARINA: Și pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie! (îl conduce ajutată de Sonia.) Și Vera Petrovna, pe vremuri, se necăjea și plângea mereu... Tu, Soniușka, erai încă mică și prostuță pe-atunci... Hai, tătucule, hai!...

(Serebreakov, Sonia și Marina ies.)

ELENA ANDREEVNA. Mă istovește. Abia mă țin picioarele!

VOINIȚKI: Pe dumneata te istovește el, dar eu mă istovesc pe mine! Asta e a treia noapte de când nu dorm.

ELENA ANDREEVNA. Parcă e un blestem pe casa asta! Mama dumitale, în afară de broșurile ei și de profesor, ne urăște pe toți; profesorul e irascibil, în mine nu se încrede, iar de dumneata se teme; Sonia se supără pe tatăl ei, se supără pe mine și nu-mi vorbește de două săptămâni. Dumneata nu poți să-l suferi pe soțul meu și o disprețuiești pe față pe mama dumitale. Eu sunt enervată și mi-a venit astăzi de vreo douăzeci de ori să plâng... parcă e un blestem pe casa asta!

VOINIȚKI: Să lăsăm filozofia!

ELENA ANDREEVNA. Dumneata, Ivan Petrovici, ești un om cult și inteligent și ar trebui să înțelegi că lumea se prăpădește nu din cauza tâlharilor, nici din cauza incendiilor, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli mărunte... Rostul dumitale ar fi nu să bombănești, ci să-i împaci pe toți.

VOINIȚKI: Mai întâi împacă-mă cu mine însumi. Scumpa mea... (Îi ia mina să o sărute.)

ELENA ANDREEVNA. Ce înseamnă asta? (își trage mâna.) Pleacă, te rog!

VOINIȚKI: Ploaia o să treacă îndată și natura toată o să se învioreze și o să respire în voie. Numai pe mine nimic n-o să mă învioreze... Zi și noapte mă urmărește ca o stafie gândul că viața mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit prostește pe fleacuri, iar prezentul e groaznic și stupid. Astea-s viața și dragostea mea. Unde să le pun, ce să fac cu ele? Sentimentele mele se prăpădesc fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Și mă prăpădesc și eu...

ELENA ANDREEVNA. Când îmi vorbești de dragostea dumitale, mintea mi se-ntunecă și nu știu ce să-ți răspund. Iartă-mă, dar nu-ți pot spune nimic. (Dă să plece.) Noapte bună!

VOINIȚKI (așezându-i-se în cale): Și dacă ai ști cât sufăr la gândul că în aceeași casă, alături de mine, se irosește o altă viață — a dumitale! Ce mai aștepți? Ce blestemată filozofie te ține? înțelege odată, înțelege!...

ELENA ANDREEVNA (cu ochii ațintiți asupra lui): Ivan Petrovici, ești beat!

VOINIȚKI: Se poate, se prea poate!

ELENA ANDREEVNA. Unde-i doctorul?

VOINIȚKI: E dincolo... la mine, doarme. Se poate, se prea poate... Toate-s cu putință!

ELENA ANDREEVNA. Și astăzi ai băut! De ce?

VOINIȚKI: Când bei, mâi seamănă puțin a viață... Lasă-mă să beau, Helene!

ELENA ANDREEVNA. înainte nu beai niciodată și nu vorbeai atât de mult... Du-te și te culcă! Mă plictisești!

VOINIȚKI (aplecându-se să-i sărute mina): Scumpa mea... Minunea mea...

ELENA ANDREEVNA (înciudată): Lasă-mă în pace! La urma urmei, e dezgustător! (Iese.)

VOINIȚKI (singur): S-a dus... (Pauză.) Acum zece ani,, pe când trăia soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea șaptesprezece ani, iar eu treizeci și șapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea și n-am cerut-o în căsătorie?'

Ar fi fost atât de ușor! Acum ar fi fost soția mea...... Da..

Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna... Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în brațe, i-aș fi șoptit: „Nu-ți fie teamă, sunt aici". O, gânduri minunate... Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să și râd!... Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap... De ce sunt bătrân? De ce nu mă-nțelege? Retorica ei, morala ei leneșă, gândurile ei absurde despre sfârșitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (Pauză.) O, cum m-am înșelat! L-am adorat pe profesorul ăsta, pe înțepenitul ăsta de podagră, am lucrat pentru-el ca un animal! Sonia și cu mine am stors cât am putut din moșia asta. Ca niște chiaburi am făcut negoț cu untdelemn,, mazăre, brânză. Ne-am luat de la gură ca să strângem ban cu ban și să trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el și de știința lui, trăiam și respiram numai prin el. Tot ce scria și spunea mi se părea genial... Doamne, și acum? Acum a ieșit la pensie, acum se vede răbojul vieții lui. Nu va rămâne după el nici o pagină de muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de săpun! M-am înșelat... văd bine... M-am înșelat prostește!

(Intră Astrov, în haină, fără jiletcă și fără cravată, puțin băut. După el Teleghin cu chitara.)

ASTROV: Haide, cântă!

TELEGHIN: Da doarme toată lumea!

ASTROV: Cântă! (Teleghin cântă în surdină.) Ești singur? (Către Voinițki.) Doamnele au plecat? (Punându-și mâinile în șold, cântă încet.) „Casași cuptor te cară, gospodarul doarme afară"... M-a trezit furtuna... Ce mai ploicică! Cât o fi ceasul?

VOINIȚKI: Dracu știe!

ASTROV: Parc-am auzit glasul Elenei Andreevna?...

VOINIȚKI: Adineauri a fost aici.

ASTROV: Strașnică femeie! (Privește flacoanele de pe masă.) Doctorii! De unde nu sunt rețete! De la Harkov, de la Moscova, de la Tuia... A umplut toate orașele cu podagra lui! E bolnav cu adevărat, sau se preface?

VOINIȚKI: Ba e bolnav!

(Pauză.)

ASTROV: De ce ești astăzi atât de trist? Ți-e milă de profesor?

VOINIȚKI: Lasă-mă în pace!

ASTROV: Sau poate că ești îndrăgostit de nevasta lui?

VOINIȚKI: E prietena mea.

ASTROV: Atât de repede?

VOINIȚKI: Ce vrea să zică acest: „Atât de repede"?

ASTROV: O femeie nu poate fi prietenă cu un bărbat decât numai în ordinea următoare: mai întâi camaradă, apoi iubită, și abia la urmă prietenă.

VOINIȚKI: Trivială filozofie!

ASTROV: Ce-ai spus? Da... Trebuie să mărturisesc: încep să mă ticăloșesc. Vezi, sunt și beat! De obicei mă îmbăt cam o dată pe lună. Când sunt în starea asta, mă simt tare nerușinat și sunt cinic. Atunci nu-mi pasă de nimic. Fac cele mai grele operații, și-mi reușesc de minune; schițez cele mai mărețe planuri pentru viitor. în aceste clipe nu mai cred despre mine că sunt un trăsnit, ci sunt convins că aduc omenirii un folos uriaș... Uriaș! în clipele astea am un sistem filozofic al meu propriu și voi toți, fraților, îmi păreți niște gângănii... niște microbi. (Către Teleghin.) Cântă, Ciupitule!

TELEGHIN: Din toată inima pentru tine, drăguțule, dar înțelege odată că dorm toți ai casei!

ASTROV: Cântă, îți spun! (Teleghin cântă încet.) Ar trebui să bem ceva. Haidem dincolo! Mi se pare că ne-a mai rămas puțin coniac. Iar când s-o face ziuă, s-o ștergem la mine acasă. Ne-am înțeles? Am un infirmier care nu spune niciodată: „Ne-am înțeles", ci: „M-am înțeles". Un pungaș fără pereche... Atunci .,m-am înțeles"? (Văzând-o pe Sonia, care intră.) Iartă-mă că sunt fără cravată. (Iese repede; Teleghin îl urmează.)

SONIA: Și tu, unchiule Vanea, iar te-ai îmbătat cu doctorul! S-au împrietenit șoimii noștri. Ei, el e întotdeauna așa, dar ție ce ți-a venit? La vârsta ta nu-ți sade bine.

VOINIȚKI: Vârsta n-are ce căuta aici... Dacă n-ai o viață adevărată, trăiești cu nălucile. Tot e mai bine decât nimic!

SONIA: Tot fânul nostru a fost cosit, plouă în fiecare zi, totul putrezește, dar tu te ții de năluci. Te-ai lăsat cu totul de gospodărie! Muncesc singură.... E peste puterile mele... (Speriată.) Unchiule, ai lacrimi în ochi!

VOINIȚKI: Da de unde lacrimi? Nu-i nimic... Fleacuri. Te-ai uitat adineauri la mine cum se uita răposata maică-ta. Scumpa mea... (îi sărută cu patimă mâna și obrajii.) Sora mea, dragă.... De ce nu mai e printre noi? Dacă ar ști ea! O, Doamne, dacă ar ști!

SONIA: Ce anume să știe, unchiule?

VOINIȚKI: Mi-e greu, nu știu cum... Nimic, nimic, drăguțo... Lasă-mă... altă dată..: Mă duc. (Iese.)

SONIA (bate în ușă): Mihail Lvovici, dormi? O clipă, te rog!

ASTROV (de după ușă): Numaidecât. (Apare după un timp. E în jiletcă și cu cravată.) Ce dorești, mă rog?

SONIA: Dacă îți place, bea dumneata singur, dar te implor, nu-l mai pune și pe unchiul să bea. îi face rău.

ASTROV: Bine. N-o să mai bem. (Pauză.) Plec numaidecât la mine-acasă. Zis și făcut. Până înhamă caii, se crapă de ziuă.

SONIA: Plouă. Așteaptă până dimineață.

ASTROV: Furtuna ne ocolește. O să ne ajungă doar câțiva strop. Plec. Și te rog să nu mă mai chemi la tatăl dumitale. Eu îi spun că e podagră, și el — că e reumatism. Eu îl rog să stea culcat, și el — sade în fotoliu, iar azi nici n-a vrut să vorbească cu mine.

SONIA: E un răsfățat. (Caută în bufet.) Vrei să mănânci ceva?

ASTROV: Bucuros.

SONIA: Îmi place să mănânc noaptea. Mi se pare că mai e ceva în bufet. Se spune că în viața lui a avut mare succes la femei și că femeile l-au răsfățat. Uite, brânză. (Stau amân-doi Ungă bufet și mănâncă.)

ASTROV: N-am mâncat nimic astăzi, am băut numai. Caracterul tatălui dumitale nu-i ușor de suportat. (Ia o sticlă din bufet.) Se poate? (Bea un păhărel.) Nu e nimeni aici și pot să vorbesc pe față. Cred că n-aș putea trăi nici măcar o lună la dumneavoastră. M-aș înăbuși... Tatăl dumitale, care s-a înfundat cu totul în podagra și în cărțile lui, unchiul Vanea cu melancolia lui, bunica dumitale și, în sfârșit, mama dumitale vitregă...

SONIA: Ce-i cu mama mea vitregă?

ASTROV: La om, totul trebuie să fie frumos; și fața și îmbrăcămintea și sufletul și gândurile. E frumoasă, fără îndoială, dar... te uiți la ea: mănâncă, doarme, se plimbă, ne vrăjește pe toți cu frumusețea ei... Și asta-i tot. Nu cunoaște nici un fel de îndatoriri. Alții trebuiesc să lucreze pentru ea. E sau nu e așa? Dar viața în trândăvie nu poate să rămână curată. (Pauză.) Poate că o judec prea aspru. Nici eu nu sunt mulțumit de viață, ca și unchiul Vanea al dumitale. De aceea și suntem așa de acri amândoi.

SONIA: Dumneata nu ești mulțumit de viață?

ASTROV: Viața în sine îmi place, dar viața asta a noastră rusească, de la țară, viața asta de burtă-verde, nu pot s-o sufăr și-o disprețuiesc din adâncul sufletului. Iar întrucât privește viața mea proprie, zău că nu are nimic frumos în ea. Știi când umbli noaptea printr-o pădure și vezi o lumină licărind în depărtare, nu mai știi nici de oboseală, nici de întuneric, nici de crengile țepoase ce-ți biciuiesc fața. Știi bine că eu muncesc ca nimeni altul în județ. Soarta mă biciuiește fără răgaz. Sufăr uneori peste puteri, și nu văd nicăieri nici o lumină înaintea mea. Pentru mine nu mai aștept nimic. Pe oameni nu-i iubesc... De mult nu mai iubesc pe nimeni.

SONIA: Pe nimeni?

ASTROV: Pe nimeni. Simt o oarecare duioșie, ca un fel de obișnuință, pentru bătrâna dumitale dădacă. Țăranii parcă sunt toți la fel: neluminați și murdari, iar cu așa-zișii intelectuali e greu să te împaci. Te obosesc. Toți bunii noștri prieteni au gânduri mărunte, sentimente mărunte și nu văd mai departe de lungul nasului. Sunt proști, iar cei mai deștepți și mai răsăriți sunt niște isterici, roși de autoanalize și stăpâniți de reflexe... Ăștia se văietă, sunt mizantropi, bârfesc în mod bolnăvicios, se apropie de om tiptil, pe la spate, îl privesc chiondorâș și hotărăsc: „O, ăsta nu-i întreg la minte!" sau: „Acesta e o gură spartă!" Iar dacă nu știu ce etichetă să-ți mai lipească pe frunte, spun: „E un om ciudat, da, foarte ciudat!" Iubesc pădurea — asta-i ciudat; nu mănânc carne — și asta-i ciudat. Nu mai există raporturi directe, curate, libere față de natură și de om! Nu și nul (Vrea să bea.)

SONIA (îl împiedică): Nu, te rog, te implor, nu mai bea!

ASTROV: De ce?

SONIA: Nu-ți sade bine de loc? Ești un om deosebit, ai un glas cald, ești cel mai minunat dintre toți oamenii pe care îi cunosc. De ce vrei să semeni cu oamenii de rând care beau și joacă cărți? Să nu mai faci asta, te implor! Dumneata spui întotdeauna că oamenii nu creează, ci distrug doar ceea ce le e dat de sus. Acum, de ce te distrugi pe dumneata însuți? Nu, nu trebuie, te rog, te implor!

ASTROV (îi întinde mâna): N-am să mai beau.

SONIA: Dă-mi cuvântul.

ASTROV: Pe cuvântul meu de onoare.

SONIA (îi strânge mâna cu putere): Mulțumesc.

ASTROV: Gata. M-am trezit. Vezi, sunt treaz de-a binelea și așa voi rămâne până la sfârșitul zilelor mele. (Se uită la ceas.) Așadar să urmăm: spuneam că mi-a trecut timpul și că pentru mine acum e prea târziu... Am îmbătrânit, am muncit prea mult, m-am banalizat, sentimentele mi s-au tocit și cred că nu m-aș mai putea lega de nimeni. Nu iubesc pe nimeni și... nici nu voi mai iubi. Numai frumusețea mă mai atrage. Nu sunt nepăsător față de ea. Uite, cred că dacă Elena Andreevna ar vrea, ar putea să-mi sucească capul într-o singură zi... Dar vezi, asta nu mai e dragoste, nu mai e afecțiune... (își acoperă ochii cu mâna și tresare).

SONIA: Ce-i cu dumneata?

ASTROV: Nu-i nimic. în postul mare mi-a murit un bolnav sub cloroform.

SONIA: E vremea să uiți povestea asta. (Pauză.) Spune-mi, Mihail Lvovici... Dacă aș avea o prietenă sau o soră mai mică și dacă ai afla că ea... să zicem... te iubește, ce-ai face?

ASTROV (dând din umeri): Nu știu. Probabil... nimic. I-aș da să înțeleagă că n-o pot iubi... Și nici nu-mi stă gândul la asta, acum. Cum-necum, e timpul să plec. La revedere, draga mea, altfel nu mai isprăvim până-n zori. (îi strânge mâna.) Dacă-mi dai voie, am să trec prin salon; mă tem să nu mă oprească unchiul dumitale. (Pleacă.)

SONIA (singură): Nu mi-a spus nimic... Sufletul și inima lui îmi sunt încă ascunse... Dar de ce mă simt atât de fericită? (Râde de bucurie.) I-am spus: ești un om deosebit, nobil și ai un glas cald. Să fi fost oare nepotrivit? Glasul lui vibrează, te mângâie... Uite, parcă-l aud încă răsunând aici... Când i-am vorbit însă de o soră mai mică,n-a înțeles... (Frângându-și mâinile.) Ce cumplit e să știi că nu ești frumoasă. Și eu o știu, o știu! Duminica trecută, când am ieșit de la biserică, am auzit cum se vorbea despre mine și o femeie a spus: „E bună, milostivă, dar păcat că e așa de urâtă"... Urâtă...

(Intră Elena Andreevna.)

ELENA ANDREEVNA (deschide fereastra): A trecut furtuna. Ce aer curat! (Pauză.) Unde e doctorul?

SONIA: A plecat.

(Pauză.)

ELENA ANDREEVNA. Sophie!

SONIA: Da?

ELENA ANDREEVNA. Până când ai să mai fii supărată pe mine? Doar nu ne-am făcut nici un rău una alteia! De ce să ne dușmănim? N-are rost...

SONIA: Și eu aveam același gând. (O îmbrățișează.) Destul cu atâta supărare.

ELENA ANDREEVNA. Bine că s-a isprăvit! (Amândouă sunt emoționate)

SONIÂ: Tata s-a culcat?

ELENA ANDREEVNA. Nu. E în salon... Nu ne vorbim săptămâni întregi și Dumnezeu știe de ce. (Văzând bufetul deschis.) Ce-i aici?

SONIA: A mâncat Mihail Lvovici.

ELENA ANDREEVNA. Uite și vin. Hai să bem „Bruderschaft".

SONIA: Hai!

ELENA ANDREEVNA. Din același pahar... (Toarnă.) Mai bine-i așa! Va să zică de acum încolo ne spunem „tu"?

SONIA: Da, da! (Beau și se sărută.) De mult voiam să ne împăcăm, dar, nu știu de ce, nu îndrăzneam. (Plânge.)

ELENA ANDREEVNA. De ce plângi?

SONIA: Nu știu ce am, mi-a venit așa dintr-o dată.

ELENA ANDREEVNA. Haide, haide, fii cuminte!... (Plânge și ea.) Ce proastă sunt! Uite că acum plâng și eu... (Pauză.) Ești supărată pe mine fiindcă bănui că m-am măritat cu tatăl tău din interes. Dacă crezi în jurăminte, uite, mă jur: m-am căsătorit cu el din dragoste. îmi plăcea fiindcă era un om învățat, celebru. Dar iubirea asta n-a fost adevărată, era ceva artificial. Pe atunci însă mi se părea că e adevărată. Nu e vina mea. Iar tu, chiar de la căsătoria noastră, n-ai încetat să mă chinui cu privirile tale bănuitoare.

SONIA: Ei, lasă acum, că doar ne-am împăcat. Să uităm!

ELENA ANDREEVNA. Nu trebuie să mă mai privești așa. Nu-ți sade bine... Trebuie să ai încredere în toată lumea, altfel nu se poate trăi.

(Pauză.)

SONIA: Spune-mi sincer, ca unei prietene. Ești fericită?

ELENA ANDREEVNA. Nu !

SONIA: Știam... Și încă o întrebare. Spune-mi cinstit: ai vrea să ai un soț tânăr?

ELENA ANDREEVNA. Ce copilă ești! Nici vorbă că aș vrea. (Râde.) Ei, mai întreabă-mă ceva...

SONIA: Iți place doctorul?

ELENA ANDREEVNA. Da, mult!

SONIA (râde): îți par caraghioasă, nu-i așa? Iată, a plecat acum câteva clipe, dar parcă îi mai aud glasul și pașii... îi văd chipul în fereastra asta întunecată! Lasă-mă să-ți spun totul... Dar nu pot vorbi aici, mi-e rușine. Mai bine să mergem în odaia mea, să stăm acolo de vorbă! Spune-mi drept, îți par o caraghioasă, nu-i așa?... Spune-mi ceva despre elf

ELENA ANDREEVNA. Ce anume?

SONIA: E deștept, se pricepe la toate, știe tot... Vindecă oameni și sădește păduri...

ELENA ANDREEVNA. Dar nu e vorba nici de medicină, nici de păduri... înțelege, draga mea, are talent! Știi tu ce e talentul? Curaj, minte liberă, elan... Sădești un copac și te și gândești ce o să fie peste o mie de ani — întrezărești de pe acum fericirea omenirii. Astfel de oameni sunt rari. Ei trebuie iubiți... Bea, și uneori e chiar grosolan... Ei și? Un om de talent nu poate fi fără cusur. Gândește-te ce viață duce acest doctor?! Drumuri desfundate, pline de noroaie, geruri, vifornițe, distanțe uriașe, oameni grosolani și sălbatici, peste tot sărăcie și boală. în asemenea împrejurări îi este greu celui care muncește și se luptă zi de zi să se păstreze până la patruzeci de ani cumpătat și fără cusur... (O sărută.) Îți doresc din suflet să fii fericită, o meriți... (Se ridică.) Iar eu sunt o ființă anostă, un personaj episodic... Și-n muzică, și-n casa soțului meu, și în toate romanele mele de dragoste am fost doar un personaj episodic. De fapt, Sonia, dacă mă gândesc bine, sunt foarte, foarte nenorocită. (Umblă emoționată pe scenă.) N-am parte de fericire pe lumea asta. Așa e ! De ce râzi?

SONIA (râde, cu fața în palme): Ce fericită sunt!... Ce fericită!

ELENA ANDREEVNA. Aș vrea să cânt la pian... Aș cânta ceva...

SONIA: Cântă! (O îmbrățișează.) Nu pot să dorm... Cântă!

ELENA ANDREEVNA. Numaidecât. Dar tatăl tău nu doarme, și, când e bolnav, muzica îl supără. Du-te și-1 întreabă. Dacă ne dă voie, cânt. Du-te.

SONIA: Mă duc. (Iese.)

(în parc paznicul bate toaca.)

ELENA ANDREEVNA. De mult n-am mai cântat la pian. Am să cânt și am să plâng. Am să plâng ca o proastă. (Se apleacă pe fereastră.) Tu bați toaca, Efim?

GLASUL PAZNICULUI: Eu !

ELENA ANDREEVNA. Nu mai bate. Boierul e bolnav.

GLASUL PAZNICULUI: De-i așa, plec. (Fluieră, chemându-și clinii.) Ei, Jucika, Malcik, Jucika!

(Pauză.)

SONIA (intrând în odaie): Nu-i voie!

Cortina

ACTUL AL TREILEA

Salon în casa lui Serebreakov. Trei uși: în dreapta, în stânga, la mijloc. E ziuă. Voinițki, Sonia stau jos; Elena Andreevnase plimbă pe scenă îngândurată.

VOINIȚKI: Herr profesor a binevoit să-și exprime dorința ca să ne adunăm cu toții, astăzi, în acest salon, la ora unu. (Se uită la ceas.) Unu fără un sfert. Vrea să comunice ceva omenirii.

ELENA ANDREEVNA. O fi având vreo treabă cu noi...

VOINIȚKI: Nici un fel de treabă. Scrie prostii, bombăne, e gelos și nimic mai mult.

SONIA (pe un ton de mustrare): Unchiule!

VOINIȚKI: Bine, iartă-mă. (Arătând-o pe Elena Andreevna.) Uitați-vă la ea. Umblă și se leagănă de lene ce-i e. Drăguț! Foarte drăguț!

ELENA ANDREEVNA. Iar dumneata nu ne mai slăbești cu bombăneala. Cum de nu ți s-a urât? (Cu tristețe.) Mor de plictiseală. Nu știu ce să fac.

SONIA (dând din umeri): Treabă e destulă, numai să vrei.

ELENA ANDREEVNA. De pildă?

SONIA: Vezi de gospodărie, învață oamenii, îngrijește bolnavii. Nu e destul? Când tu și cu tata nu erați încă aici, unchiul Vanea și cu mine ne duceam singuri să vindem făină în piață.

ELENA ANDREEVNA. Nu mă pricep și nici nu mă interesează. Numai în romanele de idei eroii îi instruiesc și-i lecuiesc pe țărani. Ce-ar fi așa, deodată, să m-apuc să-i lecuiesc sau să-i învăț?

SONIA: Eu una nu înțeleg de ce să nu faci asta? Așteaptă puțin și ai să te obișnuiești. (O îmbrățișează.) Nu-i voie să te plictisești, draga mea. (Râde.) Știu că te plictisești de nu-ți mai găsești locul. Dar plictiseala și trândăvia sunt molipsitoare. Uite, unchiul Vanea nu mai face nimic, se ține după tine ca o umbră, iar eu mi-am lăsat treburile și am venit să stau de vorbă cu tine. M-am lenevit, nu mai pot lucrai înainte, doctorul Mihail Lvovici venea la noi foarte rar, o dată pe lună, era foarte greu să-l îndupleci, dar acum vine în fiecare zi. S-a lăsat și de păduri și de medicină. Ne-ai vrăjit pe toți, zău așa!

VOINIȚKI: După ce tânjești? (Cu vioiciune.) Haide, draga mea, minunată făptură, fii deșteaptă! în vinele dumitale curge sânge, rusalcă. Fii rusalcă! Dă-ți drumul măcar o dată în viață și îndrăgostește-te cât mai curând de vreun duh al apelor și, bîldîbîc, aruncă-te cu capu-n bulboană pentru ca Herr profesor și noi toți să rămânem cu gura căscată!

ELENA ANDREEVNA: Lasă-mă să trec! (Cu mânie.) Ce cruzime! (Vrea să plece.)

VOINIȚKI (nu o lasă): Hai, odorul meu, iartă-mă... îți cer iertare. (îi sărută mina.) Hai să ne împăcăm!

ELENA ANDREEVNA: Recunoaște că și un înger și-ar pierde răbdarea.

VOINIȚKI: în semn de pace și înțelegere, îți voi aduce chiar acum un buchet de trandafiri. L-am pregătit de azi dimineață... Trandafiri de toamnă — trandafiri frumoși și triști... (Iese.)

SONIA: Trandafiri de toamnă, trandafiri frumoși și triști...

(Privesc amândouă pe fereastră.)

ELENA ANDREEVNA: Uite c-am ajuns și în septembrie! Cum o să ne petrecem iarna aici?(Pauză.) Unde-i doctorul?

SONIA: în odaia unchiului Vanea. Scrie nu știu ce. îmi pare bine că a plecat unchiul Vanea. Vreau să-ți vorbesc.

ELENA ANDREEVNA. Despre ce?

SONIA: Despre ce? (își pune capul pe pieptul ei.)

ELENA ANDREEVNA : Ei, ajunge, ajunge. (îi mângâie pârul.) Liniștește-te.

SONIA: Nu sunt frumoasă!

ELENA ANDREEVNA: Ai o minune de păr.

SONIA: Asta nu! (Privindu-se în oglindă.) Nu! Când o femeie nu e frumoasă, i se spune: „Ai ochi minunați, ai păr minunat..." îl iubesc de șase ani, îl iubesc mai mult decât pe mama, în fiece clipă îl aud, îi simt strângerea mâinii și sunt cu ochii mereu la ușă, aștept și mi se pare mereu că va intra. Și după cum vezi, caut mereu să-ți vorbesc despre el. Acum vine în fiecare zi aici, dar nu se uită la mine, nu mă vede... Dacă ai ști ce chin e ăsta! Nu mai am nici o nădejde, nici una, nici una! (Desperată.) O Doamne, Dumnezeule, dă-mi putere să îndur... Toată noaptea m-am rugat... Adeseori m-apropii de el, încep eu vorba, mă uit în ochii lui... Nu mai am mândrie, nu mai am putere să mă stăpânesc... N-am mai putut răbda și i-am mărturisit ieri unchiului Vanea că-l iubesc... Toți servitorii știu că-l iubesc... Toți o știu.

ELENA ANDREEVNA: Dar el?

SONIA: Nici nu mă vede.

ELENA ANDREEVNA (gânditoare): Ce om ciudat! Știi ce? Lasă-mă să vorbesc cu el... Cu băgare de seamă, numai să-i dau să înțeleagă... (Pauză.) Sincer vorbind, nu e mai bine să te lămurești odată? Lasă-mă să-i vorbesc. (Sonia încuviințează din cap.)

ELENA ANDREEVNA: Foarte bine. Nu-i greu de aflat dacă te iubește sau nu te iubește. Nu fi neliniștită, drăguța mea, nu te frământa. Am să-l iau pe departe, așa ca să nu bage de seamă... Atât să știm: da sau nu? (Pauză.) Și dacă e nu, să nu mai calce pe-aici. Nu-i așa?(Sonia aprobă, dând din cap.) Ți-e mai ușor dacă nu-l vezi... Și n-o să mai amânăm multă vreme: o să-l întrebăm chiar acum... Tocmai voia să-mi arate niște planuri... Du-te și spune-i că vreau să-l văd.

SONIA (puternic emoționată): Ai să-mi spui tot adevărul?

ELENA ANDREEVNA: Da desigur. Mi se pare că adevărul, oricare ar fi el, nu e atât de cumplit ca nesiguranța! Ai încredere în mine, draga mea.

SONIA: Da, da... să-i spun că vrei să vezi planurile... (Pornește, dar se oprește Ungă ușă.) Nu, e mai bine să nu te lămurești... Tot îți mai rămâne speranța...

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus?

SONIA: Nimic. (Iese.)

ELENA ANDREEVNA: Nu e nimic mai rău decât să cunoști taina cuiva și să nu-i poți ajuta. (Gândindu-se.) El nu o iubește, e limpede. Dar de ce să nu se însoare cu ea? Nu e frumoasă, dar pentru un medic de plasă și la vârsta lui ar fi o soție minunată. E deșteaptă, e bună și curată la suflet... Nu, dar nu-i asta, nu... (Pauză.) O înțeleg pe biata copilă, în plictiseala asta ucigătoare de-aici, unde în loc de oameni rătăcesc în jurul tău doar niște umbre cenușii, când nu auzi decât lucruri triviale, când toți nu știu decât să mănânce, să bea și să doarmă, vine uneori el — el care nu seamănă cu ceilalți, frumos, inteligent, seducător — așa cum răsare strălucind luna în mijlocul întunericului... Să te lași prinsă de farmecul unui om ca el, să uiți de toate... Mi se pare că și pe mine m-a prins puțin. Da, fără el mă plictisesc, și când mi gândesc la el, mă trezesc zâmbind... Vanea spune că în vinele mele curge sângele unei rusalce. „Dă-ți drumul măcar o dată în viață". Știu eu? Poate că așa ar trebui... Ce-ar fi să-mi iau zborul de lângă voi toți, ca o pasăre liberă, să mă depărtez de mutrele voastre adormite, de discuțiile voastre, să uit că mai sunteți pe lume... Eu însă n-am curaj și sunt timidă... M-ar chinui conștiința. Vine aici în fiecare zi. Am ghicit de ce vine și mă simt vinovată, sunt gata să cad în genunchi în fața Soniei, să-i cer iertare și să plâng...

ASTROV (intră cu o hartă): Bună ziua. (îi strânge mâna.) Doriți să vedeți „picturile" mele?

ELENA ANDREEVNA: Ieri mi-ai făgăduit că-mi arăți lucrările dumitale... Ai vreme acum?

ASTROV: O, mai e vorba? (Desface harta pe masa de joc și o fixează cu niște pioneze.)Unde v-ați născut?

ELENA ANDREEVNA (ajutându-l): La Petersburg.

ASTROV: Și unde v-ați făcut studiile?

ELENA ANDREEVNA. La conservator.

ASTROV: Atunci n-o să vă intereseze.

ELENA ANDREEVNA. De ce? E drept, nu cunosc viața de la țară, dar am citit mult.

ASTROV: Aici, în casă, eu am masa mea de lucru... în camera lui Ivan Petrovici. Când sunt istovit și îndobitocit de oboseală, las lucrurile baltă și dau fuga până aici, să-mi trec un ceas, două, de urît, cu fleacurile astea... Ivan Petrovici și Sofia Alexandrovna țăcănesc cu abacul, în timp ce eu stau alături de ei, la masa mea și mâzgălesc. Și e cald, e liniște și cântă greierul. Dar plăcerea asta nu mi-o îngădui prea des, o dată pe lună... (Arătând harta.) Și, acum, uită-te colea. E tabloul județului nostru, cum era acum cincizeci de ani. Verdele închis și cel deschis arată pădurile. Jumătate din toată suprafața era pe-atunci acoperită de păduri. Pe unde vezi umbrit cu roșu peste verde acolo trăiau cerbi și capre... Eu arăt aici și flora și fauna. Pe lacul acesta trăiau lebede, gâște, rațe și — după cum spun bătrânii — păsările zburau în stoluri uriașe, ca niște nori. Afară de sate și cătune, vezi că, pe ici, pe colo, sunt împrăștiate așezări diferite, case răzlețe, schiturile rascolnicilor, mori de apă... Erau multe cornute și cai. Asta se vede după câtă culoare albastră este. De exemplu, în plasa asta, culoarea albastră e densă; aici erau herghelii întregi. Veneau cam trei cai de fiecare gospodărie. (Pauză.) Acum să privim mai jos. Ce a fost în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Pădurile nu mai ocupă decât o treime din întreaga suprafață. Numai sunt capre — cerbi însă, se mai găsesc. Verdele și albastrul sunt mai palide și așa mai departe, și așa mai departe. Să trecem la partea a treia. Planul județului cum este astăzi. Mai stăruie pe-alocuri culoarea verde, dar nu peste tot; doar câteva pete; au dispărut cerbii și lebedele și cocoșii de munte... Nu mai e nici o urmă de așezare sau de schit. Morile de altădată nu mai există. In general, harta arată o degenerare progresivă și neîndoielnică, căreia îi mai trebuie vreo zece-cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici o influență a civilizației, că e normal ca viața veche să facă loc unei vieți noi. Da, aș înțelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde șosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, școli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deștept... Dar nici vorbă de așa ceva! în județul nostru sunt aceleași mlaștini, aceiași țânțari, aceeași lipsă de drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile... Ne găsim în fața unei degenerări, datorită unei crunte lupte pentru existență. E o degenerare pricinuită de trândăvie, ignoranță, inconștiență, când omul înghețat, flămând, bolnav, pentru ca să-și păstreze rămășițele vieții și să-și scape copiii, se apucă instinctiv, necugetat, de orice, numai să-și potolească foamea și să se încălzească. Distruge totul, fără să se gândească la ziua de mâine... Aproape totul s-a distrus. în schimb, nu s-a creat încă nimic. (Rece.) Văd pe fața dumitale că toate astea nu te interesează de fel.

ELENA ANDREEVNA: Înțeleg atât de puțin din toate astea...

ASTROV: Nu-i nimic de înțeles. Adevărul e că nu interesează...

ELENA ANDREEVNA: La drept vorbind, gândurile îmi sunt în altă parte. Iartă-mă, dar trebuie să te supun unui mic interogatoriu... Sunt tulburată și nu știu de unde să încep.

ASTROV: Un interogatoriu?

ELENA ANDREEVNA: Da, dar destul de nevinovat. Să stăm jos! (Se așează.) E vorba de o ființă tânără. Să vorbim ca doi oameni cinstiți, ca doi prieteni, fără înconjur. Să vorbim și să uităm apoi despre ce am vorbit. Primești?

ASTROV: Da.

ELENA ANDREEVNA: E vorba de fiica-mea vitregă, de Sonia. îți place?

ASTROV: Da, o stimez.

ELENA ANDREEVNA: Dar ca femeie îți place?

ASTROV (după un timp): Nu!

ELENA ANDREEVNA: Încă două-trei cuvinte și am isprăvit. N-ai băgat de seamă nimic?

ASTROV: Nimic.

ELENA ANDREEVNA (II ia de mina): N-o iubești! Ți se citește în ochi... Ea suferă... înțelege... și nu mai veni pe aici!

ASTROV (se scoală): Vremea mea a trecut... Nici n-am timp să mă gândesc la așa ceva... (Dând din umeri.) Când aș mai putea?... (E stânjenit.)

ELENA ANDREEVNA. Uf! Ce convorbire neplăcută! Sunt atât de tulburată! Parcă aș fi dus în spate cine știe ce povară. Slavă Domnului că s-a terminat! Să uităm asta ca și cum nici n-am fi vorbit și... pleacă! Ești un om deștept, ai să înțelegi... (Pauză.) M-am roșit toată.

ASTROV: Dacă mi-ai fi vorbit cu o lună-două mai înainte, cine știe, poate m-aș fi gândit, dar acum... (Dă din umeri.) Dar dacă suferă, atunci fără îndoială... Numai că nu înțeleg un lucru: de ce ai avut nevoie de interogatoriul ăsta? (O privește în ochi și o amenință cu degetul.) Ești vicleană!

ELENA ANDREEVNA. Ce vrei să spui?

ASTROV (râzând): Ce vicleană ești! Să presupunem că Sonia suferă... Se prea poate! Dar la ce bun interogatoriul la care m-ai supus? (Împiedicând-o să vorbească, cu vioiciune.) Dă-mi voie, nu face pe mirata. Știi foarte bine de ce vin aici în fiecare zi... Știi și pentru ce, știi și pentru cine. Fiară mică și iubită, nu te uita așa la mine! Sunt și eu o vulpe bătrână!

ELENA ANDREEVNA. Fiară? Nu înțeleg nimic!

ASTROV: Ești un dihor frumos, cu blană pufoasă... îți trebuiesc victime... De o lună nu mai fac nimic, am dat cu piciorul la toate. Te caut cu patimă și asta îți place grozav, grozav îți place... uite! Mă dau bătut. Și asta o știai și fără interogatoriul de adineauri. (încrucișându-și mâinile și plecându-și capul.) Mă supun! Hai, sfâșie-mă!

ELENA ANDREEVNA. Ai înnebunit! '

ASTROV (râde printre dinți): Ești sfioasă!...

ELENA ANDREEVNA. O, sunt mai bună și mai presus decât mă crezi. Asta ți-o jur! (Vrea să plece.)

ASTROV (punându-i-se în cale): Voi pleca. De azi nu voi mai da pe-aici, dar... (îi ia mina și privește înjur.) Unde ne vedem? Spune-mi mai repede, unde? Poate să intre cineva. Spune mai repede! (Exaltat.) Ce minunată făptură... O sărutare, numai una... Vreau să-ți sărut părul parfumat...

ELENA ANDREEVNA. îți jur...'

ASTROV (întrerupând-o): De ce să juri? Nu-i nevoie. Nu-i nevoie de cuvinte de prisos... O, ce frumoasă ești, ce mâini! (îi sărută mâinile.)

ELENA ANDREEVNA. Și-acum, destul! Pleacă! Du-te odată! (își retrage mâinile.) Nu-ți dai seama ce faci!

ASTROV: Spune, spune unde ne vedem mâine? (îi cuprinde mijlocul.) îți dai seama că e un lucru inevitabil! Noi doi trebuie să ne vedem ! (O sărută. în acest timp intră Voinițki cu un buchet de trandafiri și se oprește în ușă.)

ELENA ANDREEVNA (fără să-l vadă pe Voinițki): Fie-ți milă de mine... Lasă-mă... (își lasă capul pe pieptul lui Astrov.) Nu! (Vrea să plece.)

ASTROV (reținând-o de talie): Vino mâine la ocolul silvic... pe la două... Da? Da? Ai să vii.

ELENA ANDREEVNA (văzându-l pe Voinițki): Lasă-mă! (Adine zbuciumată, se depărtează spre fereastră.) E îngrozitor!

VOINIȚKI (pune buchetul pe masă; emoționat, își șterge cu batista fața și gâtul): Nu-i nimic... Da... Nimic...

ASTROV (supărat): Vremea nu e rea azi, stimate Ivan Petrovici. Dimineața cerul era înnourat a ploaie, dar acum e soare. La drept vorbind, frumoasă toamnă avem... și semănăturile sunt bunicele. (Strânge harta sul.) Numai un singur lucru: s-au micșorat zilele... (Iese.)

ELENA ANDREEVNA (se apropie repede de Voinițki): Dă-ți toată silința, folosește toată trecerea dumitale ca eu și soțul mau să plecăm chiar azi de-aici. M-auzi? Chiar astăzi!

VOINIȚKI: Cum? Da... Bine... Eu, Helene, am văzut totul, totul...

ELENA ANDREEVNA (nervoasă): Ai auzit? Chiar astăzi trebuie să plec de-aici!

(Intră Serebreakov, Sonia, Teleghin și Marina.)

TBLEGHIN: Nici eu, excelență, nu mă simt tocmai bine. De două zile bolesc. Am ceva la cap...

SEREBREA.KOV: Unde sunt ceilalți? Nu-mi place casa asta. Parcă e un labirint! Douăzeci și șase de camere imense, prin care poți să te rătăcești, și niciodată nu găsești pe nimeni... (Sună.) Chemați pe Măria Vasilievna și pe Elena Andreevna.

ELENA ANDREEVNA. Sunt aici!

SEREBREAKOV: Vă rog pe toți să luați loc.

SONIA (apropiindu-se de Elena Andreevna, nerăbdătoare): Ce-a spus?

ELENA ANDREEVNA. Ai să afli mai târziu.

SONIA: Tremuri, ești tulburată! (O privește cercetător.) înțeleg! A spus că n-are să mai vină pe aici... nu-i așa? (Pauză.) Spune, așa e?

(Elena Andreevna dă afirmativ din cap.)

SEREBREAKOV (către Teleghin): Cu boala, Ilia Ilici, te mai păți împăca, îți mai trece. Dar cu ceea ce nu mă pot împăca de fel e cu rânduiala vieții de la țară! Am impresia c-am căzut de pa pământ pe-o planetă străină. Luați loc, vă rog! Sonia! (Sonia nu-l aude. A rămas in picioare cu capul plecat, tristă.) Sonia! (Pauză.) Nu aude. (Către Marina.) Dădacă, ia loc și dumneata! (Marina se așează și împletește la ciorap.) Vă rog, domnilor, fiți numai urechi, cum s-ar zice! (Râde.)

VOINIȚKI (foarte neliniștit): Poate că nu aveți nevoie de mâne. Pot pleca?

SEREBREAKOV: Nu. Tocmai de tine avem mai multă nevoie!

VOINIȚKI: Ce vrei dumneata de la mine?

SEREBREAKOV: îmi spui dumneata? Dar de ce te superi? (Pauză.) Dacă am vreo vină față de tine, te rog să mă ierți.

VOINIȚKI: Lasă tonul ăsta. Intră în subiect. Ce dorești?

(Intră Maria Vasilievna.)

SEREBREAKOV: Iat-o și pe maman. Deci, încep. (Pauză.) „V-am poftit, domnilor, pentru a vă aduce la cunoștință că vine la noi un revizor."1 Dar să lăsăm glumele la o parte. Chestiunea e serioasă. V-am adunat să vă cer ajutor și sfat, și, cunoscându-vă bunăvoința, nădăjduiesc că le voi avea. După cum știți, sunt un savant, un cărturar, și-am fost totdeauna străin de viața practică. Nu pot să mă lipsesc de luminile oamenilor pricepuți. De aceea te rog, pe tine, Ivan Petrovici, pe dumneata, Ilia Ilici, pe dumneata, maman... Manet omnes una nox, sau, cu alte cuvinte, toți suntem în mâinile lui Dumnezeu. Sunt bătrân și bolnav. De aceea socot că a venit vremea să pun la punct chestiunile bănești în legătură cu familia mea. Eu nu mai am mult de trăit, așa că nu mă gândesc la mine, dar am o soție tânără și o fată de măritat. (Pauză.) Mi-e cu neputință să mai trăiesc la țară! Noi nu suntem făcuți ca să trăim aici. Și nici să trăim la oraș nu ne-ajunge cu ceea ce avem de la moșie. Să zicem că am vinde pădurea. Ar fi o măsură excepțională, pe care n-am putea-o folosi în fiecare an. Trebuie găsită deci o altă soluție, care să ne asigure o cifră de venituri mai mult sau mai puțin stabilă. Cred că am găsit o astfel de soluție — și acum am cinstea s-o supun judecății domniilor voastre... O voi arăta în linii generale, trecând peste amănunte. Moșia noastră nu ne aduce, în mediu, mai mult de doi la sută din valoarea ei totală. Eu propun s-o vindem. Dacă banii pe care îi vom lua îi vom plasa în titluri de rentă, vom primi patru sau cinci la sută și cred că o să ne mai rămână și un excedent de câteva mii de ruble, cu care să ne îngăduim a cumpăra și o mică vilă în Finlanda.

VOINIȚKI: Stai puțin, am impresia că auzul mă-nșeală! Vrei să-mi repeți ceea ce ne-ai spus?

SEREBREAKOV: Vom plasa banii în titluri de rentă, iar cu prisosul vom cumpăra o vilă în Finlanda.

VOINIȚKI: Lasă Finlanda! Ai mai spus încă ceva!

SEREBREAKOV: Propun să vindem moșia.

VOINIȚKI: Asta e... Ai să vinzi moșia. Nici că se poate mai bine! Strașnică idee!... Dar la mine, la bătrâna mea mamă și la Sonia te-ai gândit? U^de ne ducem?

SEREBREAKOV: Le vom chibzui pe toate la vremea lor... Nu totul deodată...

VOINIȚKI: Ia stai puțin! Se vede că până acum nu am avut nici un pic de judecată sănătoasă. Am fost atât de prost să cred că moșia aparține Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre surorii mele. Se vede că până acum am fost un naiv și n-am înțeles legile pe turcește. Credeam că proprietatea surorii mele a trecut Soniei.

SEREBREAKOV: Firește că moșia e a Soniei. Cine tăgăduiește? Fără învoirea Soniei nu m-aș putea hotărî la vânzare. Și tocmai pentru că e in interesul Soniei am făcut propunerea asta.

VOINIȚKI: Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am pierdut eu mințile... Ori... ori...

MARIA VASILIEVNA: Jean, nu-l contrazice pe Alexandr. Crede-mă, știe el mai bine decât noi ce are de făcut!

VOINIȚKI: Dați-mi un pahar de apă! (Bea.) Acum spuneți ce o-ți vrea, ce-o-ți vrea.

SEREBREAKOV: Nu înțeleg de ce te frămânți? Nu spun că proiectul meu e ideal. Dacă toată lumea găsește că nu e bun, eu nu mai stărui.

(Pauză.)

TELEGHIN (buimăcit): Eu, excelență, am pentru știință nu numai evlavie, ci și sentimente de rudenie. Fratele soției fratelui meu, Grigori Ilici — poate binevoiți a-1 cunoaște, Konstantin Trifimovici Lakedemonov — a fost doctor în...

VOINIȚKI: Lasă, Ciupitule. Acum vorbim de treburi serioase... Ne-o spui mai târziu...(Către Serebreakov.) Uite, pe el să-l întrebi. Moșia a fost cumpărată de la unchiul lui.

SEREBREAKOV: De ce să-l mai întreb? Parcă nu știu...

VOINIȚKI: Moșia a fost cumpărată pe-atunci cu nouăzeci și cinci de mii de ruble. Tata a plătit numai șaptezeci de mii și a rămas o datorie de douăzeci și cinci de mii. Și acum luați bine seama: moșia asta nu putea fi cumpărată dacă eu nu renunțam la moștenire, în favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Și afară de asta, am muncit zece ani ca un cal de povară și am plătit toată datoria...

SEREBREAKOV: îmi pare rău că am început discuția asta...

VOINIȚKI: în prezent moșia nu e grevată de nici o datorie și merge bine, dar asta mulțumită numai strădaniilor mele. Și acum. când am îmbătrânit, dumnealui vrea să mă dea pe ușă afară!

SEREBREAKOV: Nu înțeleg unde vrei să ajungi!

VOINIȚKI: Timp de douăzeci și cinci de ani am administrat această moșie, muncind ca un rob, ți-am trimis regulat banii ca cel mai conștiincios vechil. Și în tot acest timp, nu te-ai gândit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! în toți anii aceștia, mi-ai dat o leafă de cinci sute de ruble pe an — leafă de mizerie!—și nu ți-a trecut niciodată prin cap să mi-o mărești măcar cu o rublă!

SEREBREAKOV: De unde puteam să știu, Ivan Petrovici? Eu nu sunt un om cu simț practic și nu mă pricep. Ai fi putut să ți-o mărești singur cit ai fi vrut...

VOINIȚKI: Care va să zică, de ce n-am furat? De ce nu-mi aruncați toți disprețul în față că n-am fost hoț? Așa ar fi trebuit să fac! Acum n-aș mai fi fost un cerșetor!

MARIA VASILIEVNA (severă): Jean!

TELEGHIN (emoționat): Vanea, frățioare! Să nu mai vorbești asta!... Tremur tot!... De ce să strici buna înțelegere? (li sărută.) Nu se cade!

VOINIȚKI: Douăzeci și cinci de ani am stat cu mama între patru ziduri, ca niște cârtițe... Toate gândurile și toate simțămintele noastre pentru tine erau. Ziua vorbeam de tine, de lucrările tale, ne mândream cu celebritatea ta, îți rosteam cu evlavie numele, iar nopțile ni le pierdeam cu cititul revistelor și cărților, pe care acum le disprețuiesc din adâncul sufletului!

TELEGHIN: Nu se cade să vorbești astfel, Vanea, nu se cade... Te implor!...

SEREBREAKOV (iritat): Nu înțeleg ce vrei!

VOINIȚKI: Pentru noi tu erai o ființă de ordin superior și articolele tale le știam pe dinafară... Abia acum mi s-au deschis ochii! Abia acum îmi dau seama că, scriind despre artă, habar n-aveai ce-nseamnă arta! Toate lucrările tale la care țineam atât nu fac nici o para chioară. Ne-ai tras pe sfoară!

SEREBREAKOV: Domnilor, vă rog să-l potoliți, altfel am să plec!

ELENA ANDREEVNA: Ivan Petrovici, îți cer să taci. M-ai auzit?

VOINIȚKI: N-am să tac! (Tăindu-i drumul lui Serebreakov.) Așteaptă, că n-am sfârșit! Mi-ai distrus viața! Eu n-am trăit, n-am trăit! Din cauza ta mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoși ani ai vieții. Ești cel mai mare dușman al meu!

TELEGHIN: Nu mai pot suporta... numai pot!... Plec. (Iese, foarte tulburat.)

SEREBREAKOV: Ce vrei de la mine și cu ce drept îmivorbești pe acest ton? Om de nimic ce ești! Dacă moșia e a ta, ia-ți-o! N-am nevoie de ea!

ELENA ANDREEVNA. Chiar acum am să plec din iadul ăsta! (Țipă.) Nu-l mai pot îndura!

VOINIȚKI: Mi-am prăpădit viața! Nu sunt lipsit de talent, nu sunt prost și am inițiativă... Dacă aș fi dus o existență normală, ar fi ieșit poate din mine unSchopenhauer sau un Dostoievski... vorbesc aiurea! înnebunesc!... Mamă, sunt deznădăjduit!... Mamă!

MARIA VASILIEVNA (sever): Ascultă ce-țispune Alexandr!

SONIA (se așează în genunchi în fața Marinei și se lipește de ea): Dădaca mea dragă!

VOINIȚKI: Mamă, ce să fac? Nu, nu-mi spune nimici Știu și singur ce trebuie să fac! (Către Serebreakov.) Ai să mă ții minte! (Iese pe ușa din mijloc.)

(Maria Vasilievna iese după el.)

SEREBREAKOV: Dar ce-i asta, domnilor, la urma urmei? Luați-1 de aici pe nebunul ăsta! Nu mai pot să trăiesc sub același acoperiș cu el. Stă colea (arată ușa din mijloc) lingă mine... Ori se mută în sat, sau în casa din curte, ori mă mut eu, dar nu mai pot să stau cu el sub același acoperiș...

ELENA ANDREEVNA (către soțul ei): Chiar astăzi o să plecăm de-aici! Trebuie să ne pregătim chiar din clipa asta.

SEREBREAKOV: Ce om de nimic!

SONIA (stând în genunchi, se-ntoarce spre tatăl ei, nervoasă, printre lacrimi): Tată, trebuie să fii îngăduitor. Și eu și unchiul Vanea suntem atât de nenorociți! (Stăpânindu-și desperarea.) Trebuie să fii îngăduitor. Adu-ți aminte când erai mai tânăr, unchiul Vanea și cu bunica traduceau noaptea cărți pentru tine, îți copiau manuscrisele nopți întregi de-a rândul... Eu și unchiul Vanea munceam fără răgaz. Nu ne înduram sa cheltuim nici un ban pentru noi și-ți trimiteam totul ție... Ne-am câștigat pâinea din greu... Nu asta am vrut să spun, nu asta... Dar trebuie să ne înțelegi, tată, trebuie să fii îngăduitor!

ELENA ANDREEVNA (emoționată, către soțul ei): Pentru numele lui Dumnezeu, Alexandr, trebuie să ai o explicație cu el... Te rog din tot sufletul!

SEREBREAKOV: Bine, o voi avea... Nici nu-l învinuiesc de nimic, nici nu sunt supărat, dar recunoașteți și voi că purtarea lui e cel puțin ciudată. Uite, mă și duc la el. (Iese pe ușa din mijloc.)

ELENA ANDREEVNA. Ia-1 cu binele, liniștește-l! (îl urmează.)

SONIA (strângându-selângă dădacă): Dădaca mea dragă!

MARINA: Nu-i nimic, fetițo, lasă... Au să sâsâie gânsacii și-apoi au să se potolească... Au să sâsâie și au să isprăvească.

SONIA: Dădacă!

MARINA (mângâindu-i părul): Tremuri de parcă ai fi stat în ger! Lisă, fetița mea orfană! Mare e mila lui Dumnezeu! Am să-ți dau un ceai bun de tei, sau de zmeură, și o să-ți treacă. Nu te mai amărî, fetița mea... (Pricind spre ușa din mijloc, înciudată.) S-au zbârlit gânsacii. Fir-ar să fie!...

(în culise se aude o împușcătură și țipătul Elenei Andreevna; Sonia tresare.)

MARINA: Uu! Fir-ar...

SEREBREAKOV (intră în fugă, clătinându-se de spaimă): Puneți mâna pe el, prindeți-1, a-nnebunit!

(Elena Andreevna și Voinițki se luptă la ușă.)

ELENA ANDREEVNA (străduindu-se să-i smulgă revolverul): Dă-l încoace, dă-l încoace, îți spun!

VOINIȚKI: Lasă-mă, Helene, lasă-mă! (Se desprinde, intră fugind și-l caută din ochi pe Serebreakov.) Unde-i? A, uite-l. (Trage în el.) Poc! (Pauză.) Nu l-am nimerit? Iar am dat greș? (înfuriat.) Drace, drace... dracu să-l ia!... (Trântește revolverul pe podea și se așează pe un scaun, sleit. Serebreakov e buimăcit. Elena Andreevna s-a lipit de perete; îi e rău.)

ELENA ANDREEVNA. Duceți-mă de aici! Duceți-mă, omorâți-mă, dar nu mai pot rămâne aici, nu mai pot! VOINIȚKI (desperat): O, ce fac?! Ce fac?!

SONIA (încet): Dădaca mea, dădacă!

Cortina

ACTUL AL PATRULEA

Odaia lui Ivan Petrovici. In aceeași cameră e și dormitorul lui și biroul proprietății. La fereastră, o masă mare, cu registre de venituri și cheltuieli și hârtii de tot felul: dulapuri, un pupitru, un cântar, o masă mai mică pentru Astrov; pe această masă, cele necesare pentru desen: culori, o mapă. O colivie cu un graur. Pe perete o hartă a Africii, vădit inutilă în acest loc. Un divan mare îmbrăcat cu mușama. în stânga, o ușă duce spre odăile de locuit; în dreapta, ușa vestibulului, un preș în fața acesteia, ca țăranii să nu murdărească podeaua. O seară de toamnă. Tăcere. Teleghin și Marina, unul în fața celuilalt, deapănă un scul de lână pentru ciorapi.

TELEGHIN: Mai repede, Marina Timofeevna, acuși ne cheamă să ne luăm rămas bun. Au și poruncit să tragă caii la scară!

MARINA (se grăbește cu depănatul): N-a mai rămas mult.

TELEGHIN: Pleacă la Harkov. Or să locuiască acolo.

MARINA: Cu atât mai bine!

TELEGHIN: S-au speriat. „Nici măcar o oră, a spus Elena Andreevna, nu mai vreau să rămân aici... Să plecăm, să plecăm. O să ne oprim, zicea, la Harkov. Acolo om vedea ce-o mai fi și pe urmă om trimite după lucruri..." Pleacă fără mult bagaj. Asta înseamnă că soarta nu le-a hărăzit să trăiască aici, Marina Timofeevna! O predestinație fatală!

MARINA: E mai bine așa. Ce mai zarvă au făcut aici adineauri, au tras și cu pistolul... Mai mare rușinea!

TELEGHIN: Da, un subiect demn de penelul Iui Aivazovski.

MARINA: Mai bine nu-mi vedeau ochii toate astea!... (Pauză.) De-acum încolo vom trăi iar ca înainte. Dimineața, la opt, ceaiul, la unu, masa de prânz, seara ne-om așeza ș-om cina. Toate s-or face după rânduiala lor, ca la oameni de omenie, ca la creștini. (Cu un oftat.) De mult n-am mai mâncat tăiței, păcătoasa de mine!

TELEGHIN: Da, e cam mult de când nu s-au mai gătit la noi tăiței. (Pauză.) E cam mult! Azi dimineață, Marina Timofeevna, am trecut prin sat și băcanul a strigat după mine: „Ei, mă, linge-blide", și nu știi cât m-am amărât!

MARINA: Da nu-l lua în seamă, tătucule! Toți lingem blidele lui Dumnezeu. Nici tu, nici Sonia, nici Ivan Petrovici, nimeni nu stă fără treabă, toți muncim. Toți... Unde-i Sonia?

TELEGHIN: în parc. îl tot caută pe Ivan Petrovici cu doctorul. Se tem ca nu cumva să-și pună capăt zilelor.

MARINA: Dar unde-i pistolul lui?

TELEGHIN (în șoaptă): L-am ascuns în pivniță!

MARINA (surâzând): Păcatele mele!

(Intră, venind din curte, Voinițki și Astrov.)

VOINIȚKI: Lasă-mă-n pace! (Către Marina și Teleghin.) Hai, ștergeți-o și voi de-aici, lăsați-mă singur măcar un ceas. N-am nevoie de tutelă!

TELEGHIN: M-am și dus, Vanea! (Iese în vârful picioarelor.)

MARINA: Curat gânsac: ga-ga-ga (Strânge ușa și iese.)

VOINIȚKI: Lasă-mă-n pace!

ASTROV: Bucuros! De mult trebuia să fiu plecat de aici, dar repet, nu plec până nu-mi dai înapoi ce mi-ai luat.

VOINIȚKI: Nu ți-am luat nimic!

ASTROV: îți vorbesc serios, nu mă mai întârzia. De mult trebuia să fiu plecat.

VOINIȚKI: Nu ți-am luat nimic! (Amândoi se așează.)

ASTROV: Da? Ce să-i faci! Am să mai aștept puțin. Dar pe urmă, iartă-mă, o să fiu nevoit să fac uz de forță. O să te legăm și o să te căutăm. Ți-o spun foarte serios.

VOINIȚKI: Cum vrei! (Pauză.) Dar să se prostească cineva într-atât: să tragi de două ori și să nu nimerești! N-o să-mi iert asta niciodată.

ASTROV: Dacă ai avut chef de tras, de ce nu ți-ai tras ție un glonț în cap!

VOINIȚKI (ridicând din umeri): Ciudat! O tentativă de omor și nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! înseamnă că mă socotesc nebun. (Râde cu răutate.) Bine! Sunt nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiți, își ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăștia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc cu niște babalâci și apoi îi înșeală în văzul tuturor! Te-am văzut când o strângeai în brațe!

ASTROV: Da, boierule, am strâns-o în brațe, și ție, na! (îi dă cu tifla.)

VOINIȚKI (uitându-se spre ușă): Nebun e pământul care vă rabdă pe voi.

ASTROV: Ai spus o prostie!

VOINIȚKI: Ei și? Nu sunt nebun, iresponsabil? Am tot dreptul să spun prostii.

ASTROV: Glumă răsuflată. Nu ești nebun, ești doar caraghios. O paiață! Și eu credeam pe vremuri că toți caraghioșii sunt nebuni, anormali! Acum însă cred că starea normală a omului e să fie caraghios! Tu ești perfect normal.

VOINIȚKI (ascunzându-și fața în mâini): Ce rușine! Dacă ai ști ce rușine mi-e de mine! Sentimentul acesta ascuțit al rușinii nu se poate asemăna cu nici o durere. (Se tânguie.) Nu mai pot! (Se apleacă pe masă.) Ce să fac? Ce să fac?

ASTROV: Nimic!

VOINIȚKI: Dă-mi ceva! O, Doamne, Dumnezeule! Am patruzeci și șapte de ani. Dacă — să zicem — voi trăi până la șaizeci de ani, îmi mai rămân încă treisprezece. Prea mult! Cum voi trăi acești treisprezece ani? Ce-o să mă fac? Cu ce-am să-i umplu? O, înțelegi... (îi strânge mâna convulsiv.) înțelegi, dacă aș putea trăi ce-mi mai rămâne din viață în alt fel... Să te trezești într-o dimineață limpede și liniștită și să simți că ai început să trăiești din nou, că ai uitat tot trecutul, că s-a risipit ca un fum. (Plânge.) Să începi o viață nouă... Spune-mi, cu ce să încep?... De unde?

ASTROV (înciudat): Ei, asta-mi place! Ce e aceea viață nouă? În halul în care suntem, eu și cu tine, nu ne mai rămâne nici o nădejde...

VOINIȚKI: Crezi?

ASTROV: Sunt sigur.

VOINIȚKI: Dă-mi ceva... (Duce mina la inimă.) Mă arde aici!

ASTROV (supărat, strigă): Isprăvește odată! (Mai blând.) Cei care vor trăi o sută, două sute de ani după noi și care ne vor disprețui pentru că ne-am trăit viața atât de searbăd și atât de prostește — vor izbuti poate să găsească mijlocul să fie fericiți. Noi însă... Ție și mie o singură nădejde ne-a mai rămas. Nădejdea că odată și odată, atunci când ne vom odihni în coșciugele noastre, vom visa... Poate chiar visuri frumoase. (Oftând.) Da, frate! în tot județul acesta erau numai doi intelectuali cumsecade: tu și cu mine. Dar în zece ani viața asta meschină, viața asta vrednică de dispreț ne-a năclăit. Ne-a otrăvit sângele cu miasmele ei putrede și am ajuns și noi niște făpturi josnice, ca toți ceilalți. (Cu vioiciune.) Dar nu mă duce cu vorba. Dă-mi înapoi ce mi-ai luat!

VOINIȚKI: Nu ți-am luat nimic.

ASTROV: Mi-ai luat din trusă un flacon cu morfină. (Pauză.) Ascultă, dacă vrei cu orice preț s-o sfârșești cu viața, du-te în pădure și împușcă-te acolo. Dar morfina dă-mi-o, că altfel vor ieși vorbe și bănuieli că ți-am dat-o chiar eu... Mi-e de ajuns că voi fi obligat să-ți fac autopsia... Crezi că e chiar atât de interesant? (Intră Sonia.)

VOINIȚKI: Lasă-mă-n pace!

ASTROV (către Sonia): Sofia Alexandrovna, unchiul dumitale mi-a șterpelit din trusă un flacon cu morfină și nu vrea să mi-1 dea înapoi. Spune-i că la urma urmelor ceea ce face nu-i lucru cu cap. Și nici nu mai am timp de pierdut. Trebuie să plec.

SONIA: Ai luat morfina, unchiule Vanea?

(Pauză.)

ASTROV: El a luat-o, sunt sigur!

SONIA: Dă-i-o înapoi! De ce să ne sperii? (Cu blândețe.) Dă-o, unchiule! Poate că nu sunt mai puțin nenorocită de-cât tine și totuși nu deznădăjduiesc. îndur și voi îndura până când viața mi se va curma de la sine... Rabdă și tu. (Pauză.) Dă-i flaconul! (îi sărută mina.)Dragul meu, bunul meu, scumpul meu unchi, dă-i-1 înapoi. (Plânge.) Tu ești bun! O să-ți fie milă de noi și ai să i-1 dai înapoi. Rabdă, unchiule, rabdă și tu!

VOINIȚKI (scoate din sertar flaconul și i-l dă lui Astrov): Ia-ți-1! (Către Sonia.) Dar trebuie să ne apucăm de lucru cât mai curând, să facem citmai repede ceva, că altfel nu mai pot!

SONIA: Da, o să lucrăm. Cum îi vom petrece pe ai noștri ne și apucăm de lucru. (Frunzărește nervos hârtiile de pe masă.) Am rămas cu toate în urmă.

ASTROV (pune flaconul In trusă și strânge curelele): Acum pot să-mi văd de drum.

ELENA ANDREEVNA (intră): Ivan Petrovici, ești aici? Suntem gata de plecare... Du-te la Alexandr, vrea să-ți spună ceva.

SONIA: Du-te unchiule! (îl ia pe Voinițki de braț.) Haidem! Tata și cu tine trebuie să vă împăcați. Nici nu mai încape vorbă! (Iese cu el.)

ELENA ANDREEVNA. Plec! (îi întinde mina lui Astrov. Rămâi cu bine!

ASTROV: Așa de iute?

ELENA ANDREEVNA. Au înhămat caii.

ASTROV: Atunci, cu bine!...

ELENA ANDREEVNA. Mi-ai făgăduit să pleci chiar azi de aici.

ASTROV: Țin minte. Plec numaidecât. (Pauză.) Te-ai speriat? (îi ia mina.) E chiar atât de îngrozitor?

ELENA ANDREEVNA. Da.

ASTROV: Și dacă n-ai mai pleca? Ce zici? Mâine, la ocolul silvic...

ELENA ANDREEVNA. Nu. M-am hotărât. De aceea te privesc cu atâta curaj, pentru că plecarea noastră e hotărâtă.. Un singur lucru te rog: să ai o părere mai bună despre mine. Aș vrea să mă respecți.

ASTROV: Ei! (Gest de nerăbdare.) Rămâi, te rog,.. Recunoaște că pe lumea asta n-ai nimic de făcut, n-ai nici un țel în viață, că nimic nu-ți trezește interes și mai curând sau mai târziu, inevitabil, ai să cedezi simțurilor. Și atunci, de-cât la Harkov sau la Kursk, sau în altă parte, e mai bine aici, în mijlocul naturii. Cel puțin e poetic, toamna e atât de frumoasă... Avem aici ocolul silvic, conace căzute în ruină, în stilul lui Turgheniev...

ELENA ANDREEVNA. Știi că ai haz? Sunt supărată pe dumneata și totuși... 0 să-mi aduc aminte cu plăcere de dumneata. Ești un om interesant, original. N-o să ne mai vedem niciodată, de aceea — de ce să-ți ascund! Chiar îmi plăceai puțin. Hai să ne strângem mâna și să ne despărțim tot prieteni! Să nu-mi porți pică.

ASTROV (după ce i-a strâns mâna): Bine. Pleacă!... (Gânditor) Ai un suflet bun, pare-se, și totuși în întreaga dumitale făptură e ceva ciudat. Ai venit aici cu bărbatul dumitale și toți cei care munceau, roboteau, creau ceva și-au lăsat treburile ca să se ocupe toată vara numai de podagra soțului dumitale și de dumneata. Dumneata și cu el, amândoi ne-ați molipsit cu trândăvia voastră. Și m-ați prins și pe mine. O lună întreagă n-am făcut nimic, și în vremea asta erau oameni bolnavi, iar în pădurile mele, în crânguri, țăranii își băgau vitele la păscut... Și, ca și la noi, oriunde-ați păși, dumneata și soțul dumitale aduceți prăpădul pretutindeni. Glumesc, desigur, și totuși... ce ciudat lucru! Sunt sigur că dacă ați fi rămas, prăpădul ăsta n-ar mai fi avut margini. Și eu aș fi pierit, dar nici dumitale nu ți-ar fi fost mai bine... Și-acum, pleacă! Finita la comedia!

ELENA ANDREEVNA (ia de pe masă un creion și-l ascunde repede): Iau creionul ăsta ca amintire.

ASTROV: Ce lucru ciudat. Ne cunoaștem, și, fără veste, mu se știe pentru ce, n-o să ne mai vedem niciodată. Așa sunt toate pe lumea asta. Cit nu e nimeni aici și n-a intrat unchiul Vanea cu un buchet... dă-mi voie să te sărut... de despărțire. Da? (O sărută pe obraz.) Așa! Minunat!

ELENA ANDREEVNA. îți doresc mult noroc. (Privind înjur.) Fie ce-o fi! Măcar o dată în viață. (îl îmbrățișează cu elan; apoi se depărtează repede unul de celălalt.) Trebuie să plec.

ASTROV: Pleacă. Dacă au tras caii la scară, du-te.

ELENA ANDREEVNA. Mi se pare că vin. (Ascultă amândoi.)

ASTROV: Finita!

(Intră Serebreakov, Voinițki, Măria Vasilievna cu o carte, Teleghin și Sonia.)

SEREBREAKOV (către Voinițki): Jur că am uitat totul! După cele petrecute în aceste câteva ceasuri am trecut prin atâtea și am gândit atât de mult, încât mi se pare că aș putea să scriu ca învățătură pentru cei ce ne vor urma un întreg tratat despre arta de a trăi. Primesc bucuros scuzele tale și la rândul meu îți cer să mă ierți. Rămâi cu bine! (Se sărută de trei ori.)

VOINIȚKI: Ai să primești regulat și de-acum înainte ceea ce ai primit și până acum. Totul va fi ca pe vremuri.

(Elena Andreevna o îmbrățișează pe Sonia.)

SEREBREAKOV (sărută mâna Măriei Vasilievna): Maman...

MARIA VASILIEVNA (sărutându-l): Alexandr, fotografiază-te cât mai curând și să ne trimiți fotografia. Știi cât de mult te iubesc!

TELEGHIN: La revedere, excelență, și să nu ne uitați!

SEREBREAKOV (sărutând-o pe Sonia): Rămâi cu bine... Rămas bun la toată lumea!... ( întinzându-i mâna lui Astrov.) Iți mulțumesc pentru plăcuta dumitale tovărășie... Stimez felul dumitale de a gândi, entuziasmul dumitale, avântul dumitale, dar, dați-mi voie, ca un bătrân ce sunt, să adaug la salutul meu de rămas bun și o singură observație: domnilor, trebuie să lucrăm! Trebuie să lucrăm! (îi salută pe toți.) Toate cele bune! (Pleacă. După el ies Măria Vasilievna și Sonia.)

VOINIȚKI (sărută îndelung mâna Elenei Andreevna): Cu bine, iartă-mă! Nu ne vom mai vedea niciodată!

ELENA ANDREEVNA (mișcată): Cu bine, dragul meu (îl sărută pe frunte și pleacă.)

ASTROV (către Teleghin): Spune, Ciupitule, să înhame și caii mei.

TELEGHIN: Am înțeles, drăguțule! (Iese. Rămân numai Astrov și Voinițki.)

ASTROV (strânge culorile de pe masă și le pune într-un geamantan): De ce nu te duci să-i petreci?

VOINIȚKI: Lasă-i să plece, eu nu pot... nu pot. Mi-e greu. Trebuie să mă ocup de ceva, cât mai repede... Să lucrez ! Să lucrez! (Frunzărește hârtiile de pe masă.)

(Pauză. Se aud clopoțeii trăsurii.)

ASTROV: Au plecat. Profesorul trebuie să fie mulțumit. N-o să mai dea pe-aici cât o fi lumea.

MARINA (intrând): Au plecat. (Se așează pe un scaun și împletește la ciorap.)

SONIA (intră): Au plecat. (își șterge lacrimile.) Dă, Doamne, să fie într-un ceas bun! Ei, unchiule Vanea, să facem ceva...

VOINIȚKI: Să lucrăm, să lucrăm!...

SONIA: N-am mai stat de mult împreună la masa asta... (Aprinde lampa de pe masă.) Mi se pare că nu e cerneală... (Ia călimara, se duce la dulap și o umple.) Totuși, îmi pare rău că au plecat.

MARIA VASILIEVNA (intră încet): Au plecat. (Se așează $i se adâncește în citit.)

SONIA (se așează la masă și răsfoiește registrul): Mai întâi de toate, unchiule Vanea, să trecem conturile. Totul s-a încurcat. Și azi au trimis după socoteli. (Scrie.) Tu scrii un cont, iar eu altul.

VOINIȚKI (scrie): „Contul... domnului..."

(Scriu amândoi in tăcere.)

MARINA (cască): Mi-e somn...

ASTROV: Ce liniște! Penițele scârțâie, greierele cântă. E cald, te simți bine.... Nu-mi vine să plec de aici. (Se aud clopoțeii.) Au tras caii la scară, nu-mi mai rămâne așadar decât să-mi iau rămas bun de la voi, prietenii mei, de la masa asta și... apoi la drum! (Pune harta în mapă.)

MARINA: De ce te grăbești? Mai stai!

ASTROV: Nu se poate.

VOINIȚKI (scrie): „Rămân din datoria veche două ruble șaptezeci și cinci".

(Intră un argat.)

ARGATUL: Mihail Lvovici, caii au tras la scară!

ASTROV: Am auzit! (îi dă trusa, geamantanul și mapa.) Uite, ia astea! Vezi să nu boțești mapa!

ARGATUL: Am înțeles! (Iese.)

ASTROV: Haidem!... (Merge să-și ia rămas bun.)

SONIA: Când o să ne mai vedem?

ASTROV: Până la vară nici nu poate fi vorba. Iarna e greu. Se înțelege de la sine că dacă se întâmplă ceva, îmi dați de știre și vin. (Dă mina cu ea.) Mulțumesc pentru pâine și sare, pentru ospitalitatea voastră, într-un cuvânt pentru

toate. (O sărută pe Marina pe frunte.) Rămâi cu bine, bătrânico!

MARINA: Pleci fără să-ți fi băut ceaiul?

ASTROV: Nu beau, măicuță!

MARINA: Poate un păhărel de vodcă?

ASTROV (nehotărât): Dacă zici dumneata...

(Marina iese.)

ASTROV: Lăturașul meu din stânga a început să șchiopăteze! Am băgat de seamă ieri, când l-a dus Petrușka la adăpat!

VOINIȚKI: Trebuie să-l potcovești din nou.

ASTROV: Am să mă opresc la Rojdestvennoe, la potcovar. N-am încotro ! (Se apropie de harta Africii și o privește.) Ce mai arșiță trebuie să fie acum în Africa asta! Grozav lucru!

VOINIȚKI: Tot ce se poate!

MARINA (se întoarce cu tava pe care e un păhărel de vodcă și o bucățică de pâine): Poftește!

(Astrov bea vodca.)

MARINA: Să-ți fie de bine, tătucule! (Se închină adânc.) Da o bucată de pâine nu iei?

ASTROV: Nu. Merge și așa!... Toate cele bune! (Către Marina.) Nu mă mai petrece, măicuță. Nu e nevoie!

(Pleacă. Sonia iese după el, ca să-l petreacă cu o luminare. Marina se așează In fotoliul ei.)

VOINIȚKI (scrie): „La două februarie douăzeci de funturi de untdelemn... La șaisprezece februarie iarăși ulei douăzeci de funturi hrișcă"... (Pauză.)

(Se aud zurgălăii.)

MARINA: A plecat!

(Pauză.)

SONIA (se întoarce și pune luminarea pe masă): A plecat...

VOINIȚKI (calculând la abac): în total cincisprezece... douăzeci și cinci...

(Sonia se așează și scrie.)

MARINA (cască): Of, păcatele noastre...

(Teleghin intră în vârful picioarelor, se așează Ungă ușă și-și acordează încet chitara.)

VOINIȚKI (Soniei, mângâindu-i părul): Copila mea, ce greu îmi este, dacă ai ști ce greu îmi este!

SONIA: Ce să-i faci, trebuie să trăiești! (Pauză.) Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un șir lung, lung de zile, de seri nesfârșite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alții, și-acum și la bătrânețe, fără să cunoaștem odihna, și când ne va sosi ceasul, vom muri supuși, și-acolo, dincolo de mormânt, vom spune că am suferit, că am plâns, că am fost amărâți, și Dumnezeu o să se îndure de noi amândoi, și noi, unchiule drag, vom vedea o viață luminoasă, frumoasă, minunată! Ne vom bucura și vom privi nenorocirile noastre de-acum zâmbind cu înduioșare — și o să ne odihnim. Cred în asta, unchiule, cred cu tărie, cred din tot sufletul... (îngenunchează în fața sa și-și pune capul în mâinile lui. Cu glas obosit.) Ne vom odihni!

(Teleghin cântă încet din chitară.)

SONIA: Ne vom odihni! Vom auzi îngerii, vom vedea cerul semănat cu diamante, vom vedea toate răutățile pământești, toate suferințele noastre topite în îndurarea care va cuprinde întreaga lume, și viața noastră va fi tihnită, duioasă și dulce ca o dezmierdare. Cred, da, cred... (îi șterge lacrimile cu batista.) Unchiule Vanea, bietul meu unchi, tu plângi... (Printre lacrimi.) N-ai cunoscut nici o bucurie în viață, dar așteaptă, unchiule Vanea, mai așteaptă...Ne vom odihni! (îl îmbrățișează.) Ne vom odihni!

(Paznicul bate toaca. Teleghin cântă încet din chitară, Maria Vasilievna scrie pe marginea broșurii, Marina împletește la ciorap.)

SONIA: Ne vom odihni!

Cortina se lasă încet.

în românește de

MONI GHELERTER și R. TECULESCU