Istoria tainica a Babilonului

RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI

Antică si modernă

RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI este o relatare biblică și istorică detaliată a modului, timpului și locului în care pâgânismul antic a fost amestecat cu crestinismul, precum și a motivației care a stat la baza acestui amestec. Începând de la primele zile ale existenței Babilonului și de la legendele care i-au înconjurat pe Nimrod, Semiramida și Tamuz, sunt urmărite anumite obiceiuri și ritualuri în diferiteie lor evoluții, furnizind astfel chei prin care se dezleagă „taina"! Apostolii au prezis că va veni o apostazie, și dovada prezicerii lor este acum evidentă în istorie. Având asemenea dovezi în mână, toți credincioșii adevărați ar trebui să caute ca niciodată înainte, simplitatea găsită în Cristos, și să se lupte cu toată seriozitatea pentru acea credință de la început care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna

Capitolul Unu

Babilon - Sursa falsei religii

Începutul Babilonului - Nimrod, primul lui rege - un vânător puternic - un răzvrătit înaintea lui Dumnezeu - soția lui, Semiramida - copilul ei Tamuz - înșelăciuni. O relatare biblică și istorică a modului cum s-a răspândit păgânismul babilonian în națiuni, cum a fost absorbit în Imperiul Roman, și în final s-a amestecat creștinismul în Roma

RELIGIA TAINICĂ a Babilonului a fost descrisă în mod simbolic în ultima carte a Bibliei, ca o femeie „îmbrăcată în purpură și stacojiu, și împodobită cu aur și pietre prețioase și perle, având în mână o cupă de aur, plină de urâciunile și murdăria curviei ei; și pe fruntea ei era scris un nume: O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ȘI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI (Ap.17:l-6).

Când Biblia folosește un limbaj simbolic, cuvântul „femeie" poate simboliza o biserică. Adevărata Biserică, de exemplu, este asemănată cu o mireasă, cu o fecioară curată, cu o femeie fără pată și ireproșabilă (Ef.5:27; Ap.19:7,8). Aici, însă, într-un contrast izbitor, este zugrăvită o femeie necurată, o femeie mânjită, o curvă. Dacă este corect să aplicăm acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar că el se poate referi doar la o biserică mânjită și decăzută! Cu litere majuscule, Biblia o numește „TAINA BABILONULUI.

Când a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul - ca oraș și imperiu - fusese deja distrus și lăsat în ruine, după cum prevestiseră profeții Vechiului Testament (Is.13:19-22; Ier.51:52). Însă conceptele și obiceiurile religioase care și-au avut originea în Babilon au continuat și au fost bine reprezentate în multe din națiunile lumii. Care a fost însă religia Babilonului antic? Cum a început totul? Ce semnificație are aceasta în era modernă? Cum se leagă toate acestea de ceea ce a scris Ioan în cartea Apocalipsei?

Întorcând paginile timpului la perioada chiar de după potop, vedem că oamenii au început să migreze dinspre est: „și s-a întâmplat, pe când călătoreau dinspre est, că au găsit o câmpie în țara Șinear; și au locuit acolo" (Gen.11:2). Aici a fost construită cetatea, orașul Babilon, iar această țară a devenit cunoscută sub numele de Babilonia sau mai târziu de Mesopotamia.

Aici, râurile Eufrat și Tigru acumulaseră bogate depozite de sol ce puteau produce recolte din belșug. Dar existau anumite probleme cu care se confruntau oamenii. În primul rând, ținutul era năpădit de fiare sălbatice ce constituiau o amenințare permanentă pentru siguranța și pacea locuitorilor (cf. Ex.23:29,30). Evident că oricine putea să ofere cu succes protecție împotriva fiarelor sălbatice era primit cu urale de către oameni.

În acest timp a apărut pe scenă un bărbat înalt, foarte voinic, cu numele de Nimrod. A devenit renumit ca un mare vânător de fiare sălbatice. Biblia ne spune: „Cuș l-a conceput pe Nimrod: el a început să fie puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic înaintea Domnului: de aceea s-a zis: Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului" (Gen.10:8,9).

După cât se pare, succesul lui Nimrod ca vânător puternic l-a făcut să devină renumit printre acei oameni primitivi. A devenit „un puternic" pe pământ - un conducător renumit în chestiunile sociale. Dobândind acest prestigiu, a născocit un mijloc de protecție mai bun. În loc să se lupte permanent cu fiarele sălbatice, de ce să nu-i organizeze pe oameni în orașe, pe care să le împrejmuiască cu ziduri de protecție? Apoi, de ce să nu organizeze aceste orașe întrun regat? Este evident că aceasta era gândirea lui Nimrod, deoarece Biblia ne spune că el a organizat un astfel de regat. „Și începutul REGATULUI său era Babel și Erec și Acad și Calne, în țara Șinear" (Gen.l0:10). Regatul lui Nimrod este primul menționat în Biblie.

Chiar dacă s-ar putea spune că unele din progresele făcute de Nimrod au fost bune, totuși Nimrod a fost un conducător nereligios. Numele de Nimrod vine de la marad, care înseamnă „el s-a răzvrătit". Expresia „unul puternic înaintea Domnului" poate avea un sens ostil - cuvântul „înaintea" fiind uneori folosit cu sensul de „împotriva" Domnului. The Jewish Encyclopedia (Enciclopedia Ebraică) spune că Nimrod era „cel ce a făcut pe toți oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu".²

Cunoscutul istoric Josefus Flavius a scris: „Nimrod a fost cel care i-a ațâțat la un astfel de afront și dispreț la adresa lui Dumnezeu... El a mai transformat în mod treptat conducerea sa într-o tiranie, nevăzând alt mod de a-i îndepărta pe oameni de frica de Dumnezeu... mulțimile erau foarte pregătite să urmeze hotărârea lui Nimrod... și au ridicat un turn, necruțând munca istovitoare și nici neglijând în vreo privință lucrarea: și astfel, datorită mulțimii de brațe de muncă angajate în ea, s-a înălțat foarte mult... Locul pe care au ridicat turnul se numește acum Babilon".³

Alexander Hislop a scris amănunțit despre modul în care religia babiloniană s-a dezvoltat în jurul tradițiilor privitoare la Nimrod, soția sa Semiramida (Semiramis) și copilul ei Tamuz, bazându-și concluziile pe informații ce ne-au parvenit prin istorie, prin legende și mituri.⁴ După cum spun istoriile de demult, când a murit Nimrod, trupul său a fost tăiat în bucăți, ars și trimis în diferite ținuturi. Practici similare sunt menționate în Biblie (Jud.l9:29; 1.Sam.11:7).

După moartea sa, care a fost foarte jelită de locuitorii Babilonului, soția lui a pretins că el era acum zeul-soare. Mai târziu, când a dat naștere unui fiu, a pretins că fiul ei, pe nume Tamuz, era Nimrod, eroul lor renăscut. (Imaginea din pagina următoare arată modul în care a ajuns să fie reprezentat Tamuz în arta clasică).

Mama lui Tamuz auzise probabil profeția despre venirea lui Mesia, născut dintr-o femeie, deoarece acest adevăr era cunoscut din cele mai străvechi timpuri (Gen.3:15). Ea a pretins că fiul ei a fost conceput într-un mod supranatural și că el era sămânța promisă, „mântuitorul". Cu toate acestea, în religia ce se dezvolta, oamenii nu s-au închinat numai înaintea copilului, ci și înaintea mamei!

O mare parte din închinarea babiloniană a fost transmisă prin simboluri misterioase - era o religie „tainică, misterioasă". Deoarece se credea că Nimrod era zeul-soare, se considera că focul este reprezentarea lui pământească. Așadar, după cum vom vedea, în cinstea lui se aprindeau lumânări și focuri ceremoniale. În alte forme, el a fost simbolizat prin imagini ale soarelui, peștelui, arborilor, stâlpilor și animalelor.

Peste secole, Pavel descria foarte potrivit direcția pe care o urmau locuitorii Babilonului: „Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu... ci au devenit deșerți în închipuirile lor, și inima lor nebună s-a întunecat. Dându-se drept înțelepți,

Tammuz

Tamuz au înnebunit, și au schimbat gloria Dumnezeului nepieritor cu o imagine făcută asemenea omului pieritor, și păsărilor, și patrupedelor, și târâtoarelor... ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună, și s-au închinat și au slujit creaturii mai mult decât Creatorului... Din această cauză, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi rușinoase" (Rom.1:21-26). Acest sistem de idolatrie s-a răspândit din Babilon spre națiuni, căci din acest loc au fost împrăștiați oamenii pe fața pământului (Gen.11:9). Plecând din Babilon, au luat cu ei închinarea adusă mamei și copilului, împreună cu diverse simboluri misterioase. Herodot, călător prin întreaga lume și istoricul antichității, a fost martor al prezenței religiei tainice și al ritualurilor ei în numeroase țări și menționează modul în care Babilonul a fost sursa primară din care au provenit toate sistemele idolatre. Bunsen spune că sistemul religios egiptean se trăgea din Asia și din „imperiul primitiv din Babel". În cunoscuta sa lucrare, Nineveh and its Remains (Ninive și relicvele ei), Layard declară că avem mărturia unită a istoriei sacre și profane, care spune că idolatria și-a avut originea în ținutul Babilonia - cel mai vechi sistem religios. Toți acești istorici au fost citați de Hislop.⁵

Când Roma a devenit un imperiu mondial, este un fapt cunoscut că ea a asimilat în cadrul sistemului ei zeii și religiile diferitelor țări păgâne peste care guverna.⁶ Deoarece Babilonul a fost sursa păgânismului acestor țări, putem înțelege faptul că religia timpurie a Romei păgâne n-a fost altceva decât închinarea babiloniană dezvoltată în diverse forme și sub diferite nume în regiunile în care a ajuns.

Ținând seama de această realitate, constatăm că în vremea în care Roma guverna

Crestinii au fost martirizati.

lumea S-a născut, a trăit printre oameni, a murit și a înviat adevăratul Mântuitor, Isus Cristos. El S-a înălțat la ceruri, a trimis Duhul sau Spiritul Sfânt, iar pe pământ a fost întemeiată biserica nou-testamentală. Ce zile glorioase! Trebuie doar să citim cartea Faptele Apostolilor pentru a vedea cât de mult a binecuvântat Dumnezeu pe po-porul Său în zilele acelea. Mulțimi de oameni au fost adăugați Bisericii. Se făceau semne mari și minuni în timp ce Dumnezeu își confirma Cuvântul prin semnele însoțitoare.

Creștinismul, uns de Duhul Sfânt, s-a răspândit în lume ca focul într-o stepă. A înconjurat munți și a străbătut oceane. I-a făcut pe regi să tremure și pe tirani să se teamă. S-a spus despre acei creștini din primul secol că au „întors lumea cu susul în jos"! - atât de puternic era mesajul și spiritul lor (Fap.17:6).⁷

Nu după prea mult timp însă, oamenii au început să se pună pe ei înșiși ca „domni" peste poporul lui Dumnezeu în locul Duhului Sfânt. În loc să cucerească prin mijloace spirituale și prin adevăr - ca în primele zile -, oamenii au început să le înlocuiască pe acestea cu ideile și metodele lor. Încercări de contopire a păgânismului cu creștinismul s-au făcut chiar pe vremea când se scria Noul Testament, pentru că Pavel menționa că „taina fărădelegii" era deja la lucru; el a avertizat că va veni o „apostazie", iar unii se vor

„îndepărta de la credință, dând atenție duhurilor amăgitoare și învățăturilor demonilor" - doctrine-le înșelătoare ale păgânilor (2.Tes.2:3,7; l.Tim.4:2).

Pe când scria Iuda cartea care îi poartă numele, era necesar ca el să-i îndemne pe oameni să „lupte cu seriozitate pentru credința care era dată sfinților „odată pentru totdeauna", pentru că se furișaseră între ei unii oameni care încercau să aducă lucruri ce nu făceau parte din credința originară (Iuda 1:3,4).

Creștinismul se confrunta cu păgânismul babilonian în diversele lui forme ce se statorniciseră în Imperiul Roman. Primii creștini au refuzat să aibă de a face cu obiceiurile și convingerile lui. De aici au rezultat persecuții intense. Mulți creștini au fost acuzați pe nedrept, aruncați la lei, arși pe rug, torturați și martirizați în diferite moduri. Apoi au început să fie făcute schimbări mari. Împăratul Romei și-a mărturisit convertirea la creștinism. Ordinele imperiale de încetare a persecuțiilor au străbătut imperiul. Episcopilor li s-au dat onoruri înalte. Biserica a început să primească recunoaștere și putere din partea lumii. Dar pentru toate acestea trebuia să se plătească un mare preț! S-au făcut multe compromisuri cu păgânismul. În loc ca biserica să fie separată de lume, a devenit parte a acestui sistem lumesc. Împăratul acordând favoruri, a cerut să i se dea un loc de conducere în biserică, deoarece în păgânism se credea că împărații sunt zei. Din acest moment, s-a făcut pe scară mare un amestec de păgânism cu creștinism, în special în Roma.

Credem că paginile ce urmează dovedesc faptul că tocmai acest amestec e cel care a produs acel sistem cunoscut astăzi ca biserica Romano-catolică. Nu ne îndoim de faptul că sunt mulți catolici serioși, sinceri și devotați. Nu este intenția noastră să nu luăm în serios sau să ridiculizăm pe cineva cu ale cărui convingeri nu suntem aici de acord. În schimb, sperăm ca această carte să-i inspire pe toți oamenii - indiferent de apartenența lor religioasă - să părăsească învățăturile și concepțiile babiloniene și să caute o reîntoarcere la credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.