JANE EYRE

JANE EYRE de CHARLOTTE BRONTE

CAPITOLUL I

În ziua aceea nu aveam putința să ieșim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineața un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul înghețat al iernii adusese nori atât de întunecați și o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare.

Eram mulțumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales pe frig, și eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile și picioarele înghețate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, și umilită de conștiința inferiorității mele fizice față de Eliza, John și Georgiana Reed.

Eliza, John și Georgiana erau acum adunați în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, și înconjurată de toți cei dragi care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi cât îi părea de rău că e silită să mă țină la distanță, dar până ce nu va afla mai întâi de la Bessie și până ce ea însăși nu va observa străduința mea de a-mi schimba caracterul, devenind mai prietenoasă și mai copilăroasă ceva mai veselă, mai deschisă, și mai firească decât mă arătam nu-mi va putea recunoaște drepturile cuvenite numai copiilor ei mulțumiți și fericiți.

— Ce spune Bessie că aș fi făcut? întrebai eu.

— Jane, nu-mi plac de loc curioșii care mă pisează cu tot felul de întrebări! De altfel, e întradevăr nemaipomenit ca un copil să se poarte așa cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău și nu mai vorbi, dacă nu poți vorbi ca o fată cuminte.

Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era și un dulap cu cărți; mă furișai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustrații. Mă așezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turcește și trăgând draperia de damasc roșu, mă găseam adăpostită de amândouă părțile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă vederii priveliștea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărții, cercetam înfățișarea acelei dupa-amieze de iarnă. În depărtare se zărea o grămadă tulbure de pâclă și de nori; în apropiere, frunzișul ud, tufișuri biciuite de furtună și o ploaie necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuși, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se ațin păsările de mare, despre stâncile singuratice și promontoriile locuite numai de ele, despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.

"La nord unde-oceanul în valuri se zbate,

Ape în clocot izbind de stâncile-aride,

Acolo, spre Thula, talazuri se umflă,

Gem ca furtuna și spală Hebridele țărmuri."

De asemenea nu puteam să trec peste descrierea sumară a acelor ținuturi înghețate ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei, Groenlandei, cu vasta întindere a zonei arctice și a acelor ținuturi nemărginite, a acelor rezervoare de ger și zăpadă, unde întinderi de gheață masivă, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri, sau îngrămădite în strălucire de sticlă, munți peste munți, înconjoară Polul și concentrează acolo toată asprimea celui mai cumplit frig.

Îmi făurisem o idee a mea despre acele ținuturi, palide ca moartea, idee neconturată, așa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înțelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona peste măsură. Textul acelor pagini introductive era legat de succesiunea gravurilor și dădea un înțeles stâncii singuratice, în mijlocul unei înspumate mări vijelioase, corăbiei sfărâmate și aruncate pe o coastă pustie, razelor înfiorătoare și reci ale lunii care, strălucind printre perdelele de nori, luminau un naufragiu.

Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul singuratic, cu monumentul funerar pe care se putea desluși o inscripție: gardul, cei doi copaci, orizontul strâmt, închis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care prevestea ora fluxului de seară.

Cele două corăbii oprite pe marea liniștită mi s-au părut fantome marine. Pe demonul care prindea cu o șpangă traista în spinarea tâlharului l-am privit numai în fugă: era o arătare de groază.

La fel și făptura aceea neagră, cu coarne, cocoțată semeț în vârful unei stânci, cercetând cu privirea o mulțime îndepărtată, strânsă în jurul unei spânzurători.

Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înțelegerea mea nedezvoltată și pentru sentimentele mele nedesăvârșite, dar totdeauna deosebit de interesantă; interesantă ca și acele povești pe care ni le spunea uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă și când, după ce aducea masa de călcat în odaia copiilor, ne dădea voie să ne așezăm lângă ea. Atunci, în vreme ce făcea cute la dantelele și scufițele de noapte ale doamnei Reed, ne hrănea curiozitatea înflăcărată cu întâmplări de dragoste și aventuri din vechi povești cu zâne și balade și mai vechi sau, așa cum am descoperit mai târziu, din Pamela și Henric, conte de Moreland.

Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puțin în felul meu; nu mă temeam decât de o întrerupere. Și ea nu întârzie să vină. Ușa sufrageriei fu deschisă violent.

— Ei! Madam Mope! strigă glasul lui John Reed. După aceea, tăcu, fiindcă i se păruse că odaia era goală. Unde dracu o fi? Lizzy, Georgy! Jane nu e aici, urmă el (vorbind cu surorile sale). Spuneți mamei că Jane s-a dus să alerge prin ploaie sălbatică lighioaie!

"Am făcut bine că am tras perdeaua", mă gândii eu și doream din tot sufletul să nu mi se descopere ascunzătoarea. John n-ar fi descoperit-o niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza, băgând capul pe ușă, strigă numaidocât:

— Poți să fii sigur că e în pervazul ferestrei, John.

Am ieșit îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă de John afară din ascunzătoare.

— Ce vreți? întrebai eu, cu o neîncredere stângace.

— Spune: "Ce doriți, domnule Reed?" mi se răspunse. Vreau să vii încoa'! Apoi, așezându-se într-un jilț, îmi făcu semn să mă apropii și să stau în picioare în fața lui.

John Reed era un școlar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de spătos și îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită și nesănătoasă, trăsăturile grosolane, fața largă, mădularele greoaie, iar mâinile și picioarele dezvoltate. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, pielea îi era plină de pete, ca a bolna-vilor de ficat, ochii tulburi, obrajii buhăiți. Ar fi trebuit să fie atunci la școală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două "din cauza sănătății sale delicate". Domnul Miles, directorul pensionului, spunea că ar fi pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puține prăjituri și dulciuri de-acasă; dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre și-i surâdea mai mult ideea rafinată că as-pectul nesănătos al lui John se datora prea marii lui sârguințe, și, poate, dorului de casă.

John nu-și prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea suferi. Mă pedepsea și mă ocăra nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el și fiecare părticică din carnea sau din oasele mele tresărea când se apropia. Erau clipe când mă înfioram de groaza pe care mi-o insufla; pentru că atunci când mă amenința sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Servitorii s-ar fi temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna Reed era, în această privință, oarbă și mută. Ea nu-l vedea niciodată lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când făcea și una și alta chiar față de dânsa, însă mai adesea în spatele ei.

Obișnuită să fiu supusă față de John, mă apropiai de jețul său. Timp de trei minute scoase limba la mine, de-un cot. Îmi dădeam seama că în curând avea să mă lovească și, așteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea la înfățișarea dezgustătoare și urâtă a celui care mă va lovi.

Nu știu dacă mi-a citit gândul pe față, dar deodată se ridică și, fără să vorbească, mă lovi cu putere. M-am clătinat și, regăsindu-mi echilibrul, m-am îndepărtat cu un pas sau doi de scaunul lui.

— Asta-i pentru nerușinarea cu care ai răspuns mamei, apoi fiindcă te-ai ascuns hoțește în dosul draperiei și la urmă pentru privirea pe care mi-ai aruncat-o adineauri, guzganule!

Obișnuită cu ocările lui John, nu mi-a trecut niciodată prin gând să-i răspund; grija mea era cum să fac să rezist loviturii ce trebuia neapărat să urmeze ocărilor.

— Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.

— Citeam.

— Arată cartea.

Mă întorsei spre fereastră și-i adusei volumul lui John.

— N-ai voie să ne iei cărțile; mama spune că depinzi de noi, n-ai bani, fiindcă tatăl tău nu ți-a lăsat nimic; ar trebui să cerșești, nu să trăiești aici cu copii de gentilomi ca noi, să mănânci aceeași mâncare ca și noi, să porți aceeași îmbrăcăminte, pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăț eu minte să-mi răscolești biblioteca în halul ăsta, fiindcă toate cărțile sunt ale mele, toată casa-i a mea sau o să fie peste câțiva ani; du-te la pervazul ușii, departe de oglindă și de fereastră.

M-am dus, fără să înțeleg mai întâi ce gând avea; apoi când îl văzui ridicând cartea, ținând-o în cumpănă și pregătindu-se s-o arunce, mă retrasei instinctiv, scoțând un țipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în aer, mă lovi și eu căzui izbindu-mi capul de ușă și făcându-mi o tăietură. Tăietura sângera; mă durea cumplit; spaima mea trecuse de orice culme, făcând loc altor sentimente.

— Băiat rău și crud ce ești! îi strigai eu. Te porți ca un ucigaș, te porți ca un vătaf de sclavi ca împărații romani!

Citisem Istoria Romei de Goldsmith și-mi făcusem o anumită părere despre Neron, Caligula și ceilalți. Făcusem în tăcere și paralele pe care până atunci încă nu mă gândisem să le rostesc cu glas tare.

— Cum, cum! exclamă el, mie mi-ai spus toate astea? Ați auzit-o, Eliza, Georgiana! Am s-o spun mamei, dar înainte de toate...

Spunând aceste cuvinte, se năpusti asupra mea și-l simții cum mă înșfacă de păr și de umeri. Avea însă de-a face cu o ființă ajunsă la desperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaș. Simțeam picături mici de sânge șiroindu-mi din cap de-a lungul gâtului și simțeam o durere ascuțită. Aceste senzații erau mai puternice decât teama, care se prefăcu în furie. Nu prea știu ce făceam cu mâinile, dar îl auzii pe John strigându-mi: "Guzganule! Guzganule!" și mugind ca o vită.

Ajutorul îi sosi curând. Eliza și soră-sa alergaseră s-o cheme pe mama lor, care se dusese sus. Doamna Reed intră în timp ce se petreceau toate astea. Camerista ei, domnișoara Abbot, și Bessie o însoțeau. Furăm despărțiți și auzii pe cineva rostind aceste cuvinte:

— Doamne! Ce furie! Să-l lovească pe domnul John! — A mai văzut vreodată cineva atâta patimă?

— Luați-o, spuse doamna Reed celor ce o urmau. Duceți-o și închideți-o în odaia roșie. Patru mâini mă apucară și fui dusă imediat sus.

download carte