Oliver Twist

Charles Dickens de Oliver Twist

Capitolul 1

În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum și întâmplări de la nașterea lui.

Printre alte clădiri importante dintr-un orășel anume, care din rațiuni multiple e mai bine să nu fie menționat și căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găsești în aproape toate orașele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi și la o dată anume pe care nici n-are rost să le menționez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.

Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită și plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască și să mai aibă și vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puțin probabil că aceste rânduri să fie scrise și publicate vreodată; și dacă totuși urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă și mai credibilă din literatură vremurilor.

Deși nu sunt dispus să susțin că ființă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă și mai de invidiat, totuși vreau să spun că, în această situație, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcție complexă, dar indispensabilă existenței noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluță de lână, oscilând între această lume și cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuși grijulii, moașe cu experiență, precum și de doctori deosebit de învățați, fără nici un dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea încețoșată de aburii alcoolului, și doctorul parohiei, care acționa fără tragere de inimă, Oliver și Mama Natură și-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute și să-i anunțe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, țipând cât de tare îl țineau plămânii lui de băiețel, a cărui singură avuție nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute.

În timp ce Oliver își demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mișca ușurel ceva și o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:

— Dați-mi să-mi văd copilul și-apoi pot să mor în pace!

Doctorul stătea cu fața la foc, răsucindu-și palmele și frecându-le ca să și le încălzească. Auzind-o, el se ridică și, îndreptându-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândețe, pe care nu ai fi așteptat-o de la unul ca el:

— Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbești de moarte!

— Mnezeu s-o binecuvânteze! Se băga și moașa în vorbă, vârându-și repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conținut luase cu mare satisfacție o dușcă într-un colț ferit al încăperii. 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună și să trăiască tot pe cât am trăit și eu, dom'le și să facă trei'spe copii, că ai mei au murit toți, mai am doar doi și-i iau cu mine la lucru, da știe ea ce să facă, 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puișor!

Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap și arătă cu mâna către copil.

Doctorul i-l puse în brațe, iar ea își lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuțului; apoi își trecu palmele peste față, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate și muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini și pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranță și ușurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârșire.

— Gata, madam Cutare, a murit! Spuse doctorul în cele din urmă.

— Of, săraca de ea, așa e! Spuse moașa, scoțând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!

— Nu te mai osteni să trimiți să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-și mănușile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, și atunci să-i dai niște fiertura de ovăz. Își puse pălăria pe cap și în drum spre ușa se opri puțin lângă pat și adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?

— Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câțiva pași de obosită ce era, avea pantofii făcuți ferfeniță; dar nimeni nu știe de unde venea și unde se ducea.

Doctorul se aplecă peste trupul inert și-i ridică mâna stângă.

— Aceeași veche poveste – spuse el dând din cap – văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!

Apoi plecă să cineze, în timp ce moașa mai trase o dușcă din sticla ei verde, după care se așeză pe un scăunel lângă foc și începu să-l infase pe copil.

Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! Înfășurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaș sau al unui cerșetor; și nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămășuța îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat și pus imediat la locul lui – copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat și hulit de toată lumea, veșnic bătut, înghiontit și îmbrâncit –, disprețuit și oropsit de toți.

Oliver tipa cât îl ținea gura. Dacă ar fi știut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor și a supraveghetorilor, poate că ar fi țipat și mai tare.

carte o descarcati integral de aici....