ALICE ÎN ȚARA MINUNILOR

ALICE ÎN ȚARA MINUNILOR de Lewis Carrol

În după-amiaza aurie,

Domol plutim pe ape line —

Bat unda vâslele, ținute

De mâini micuțe — și, vezi bine, Nici sârguința nu-i prea mare, Nici iscusințele depline.

O, cruzi micuți! În ăst ceas molcom,

În astă tihnă și visare

Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, Să-l îmboldiți la "un basm mare"!... Dar cum să-nvingă bietu-i glas, Unite când îs trei glăscioare?

Năvalnic, Prima dă poruncă:

Să nu mai stau, să-ncep îndată!

Cu glas mai blând, A Doua roagă:

"Năzdrăvănii, ca și-altă dată!"A Treia atât de bucuroasă e de-nceput,

Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată.

Dar iată că, neașteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat.

Supusă acum, închipuirea însoțește

Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea

—

Cu stranii păsări și jivine cum grăiește,

Năzdrăvănii și șotii împreună depănând, În voie stând la sfat, prietenește.

Și ori de câte ori secau

Fântânile închipuirii,

Neputincios, cel slab cerând

Să pună capăt fericirii,

Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!"Voios strigau tustrele, zbirii!

Așa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm.

Așa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit

Și-acum, că povestirea-i gata

Și echipajul mulțumit,

Voioși cârmim barca spre casă —Căci soarele e-n asfințit.

Alice! În mâna-ți blândă ia

Copilărescul basm și-l pune

Lângă curatele-ți visări, ce amintirea

Cu vrajă împleti-n cunune —

Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător, Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.

Capitolul I

ALICE COBOARĂ ÎN VIZUINA IEPURAȘULUI

Începuse a se plictisi de-a binelea Alice, de când tot ședea pe mal lângă sora ei și n-avea ce face. Încercase de vreo două ori să se uite în cartea pe care o citea soră-sa, dar n-avea nici un haz: nici poze, nici dialog! "Ce rost o fi având o carte fără poze și fără dialog?" se întreba Alice.

Și chibzuia în gândul ei (cât se putea chibzui pe o zi de arșiță ca asta, care te făcea să tot picotești și să ți se împăienjeneze gândurile) dacă plăcerea de a împleti un șirag de margarete merita osteneala să se ridice și să culeagă margaretele. Când, deodată, un Iepuraș Alb, cu ochi de mărgean, alergă chiar pe lângă ea

Pentru atâta lucru n-avea de ce să te prindă mirarea, și Alice nu prea se miră nici când îl auzi pe Iepuraș bombănind:

— Vai, vai vai! Am să întârzii!

(Când se gândi mai târziu la întâmplarea asta, își dete seama că s-ar fi cuvenit să o mire, dar în clipa aceea îi părea totul foarte firesc.) Însă când Iepurașul, nici mai mult nici mai puțin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uită la o și-apoi își iuți fuga, Alice se repezi în picioare; căci îi dăduse prin gând, cu iuțeala fulgerului, că n-a mai văzut niciodată iepure să aibă vestă cu buzunare și nici ceas pe care să-l scoată din buzunar; și, curioasă foc, o luă la fugă peste câmp, pe urmele Iepurașului, ajungând tocmai la timp ca să-l vadă cum dădea buzna într-o vizuină măricică de sub niște tufișuri, unde pieri.

Într-o clipă, hop și Alice după el în vizuină!

Coborâse fără să-și pună cât de cât întrebarea: cum va ieși oare de acolo?

O bucată de drum, vizuina iepurească o duse pe Alice drept înainte ca printr-un tunel, apoi o luă brusc la vale, dar atât de brusc, încât Alice navu vreme nici o clipită să se gândească a se opri; se trezi lunecând în jos, ca într-o fântână foarte, foarte adâncă.

Fie că era o fântână foarte adâncă, fie că Alice cădea foarte, foarte încet, oricum, avu timp, în cădere, să privească pe îndelete în juru-i și să se întrebe cu mirare ce-avea să urmeze. Mai întâi încercă să privească în jos, spre a se lămuri unde va ajunge, dar era prea întuneric ca să poată deosebi ceva; apoi se uită la pereții fântânii și băgă de seamă că erau acoperiți de rafturi cu provizii și de etajere cu cărți; ici și colo văzu hărți și tablouri agățate de piroane. În trecere, luă de pe un raft un borcan, cu o etichetă pe care scria: DULCEAȚĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, când îl deschise, îl găsi gol. Nu vru să-i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva dedesubt, și izbuti să așeze borcanul într-un alt raft, pe lângă care luneca.

"Ei! gândi Alice. După o cădere ca asta, nici co să mai îmi pese când m-oi da de-a dura pe scări! Cât de vitează o să le par celor de-acasă!... Eh! De-acu', chiar dacă aș cădea de pe acoperiș, n-aș mai zice nici cârc!" (Și foarte probabil că spunea adevărul.)

Cădea, cădea, cădea. Oare n-avea să se mai oprească nicicând?

— Mă întreb câte leghe am străbătut de când tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred că voi fi ajuns pe undeva pe-aproape de centrul pământului. Ia să vedem: asta e, pare-mi-se, cam la patru mii de mile adâncime. (Fiindcă, vedeți dumneavoastră, Alice cam învățase asemenea lucruri la școală — și cu toate că acum nu prea era un prilej bun de a se făli, fiindcă n-avea cine s-o audă, totuși putea fi folositor — ca exercițiu, dacă nu pentru altceva — măcar să-și repete cunoștințele.) Da, cam asta este distanța, dar stau și mă-ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n-avea ce înseamnă Latitudine, și nici Longitudine, dar gândea că sunt niște cuvinte simpatice și impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.)

Nu trecu mult și începu iar:

— Oare voi cădea până la capătul celălalt al pământului? Ce nostim ar fi să ajung la urmă printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipatii parcă le zice. (Mai că-i părea bine, de data asta, că n-o auzea nimeni, fiindcă avea oarecari îndoieli că le zice chiar așa.) O să trebuiască să-i întreb care e numele țării. "Fiți bună, doamnă, aceasta e Noua Zeelandă sau Australia?" (Și încerca să îndoaie genunchii și să facă o plecăciune politicoasă — dar, spuneți și voi, cum poți să îndoi genunchii și să înclini capul, grațios, când cazi, plutind prin aer? Credeți că voi ați putea?) Vai, dar are să mă creadă o fetiță cu totul și cu totul neștiutoare! Nu, nu face să întreb; lasă, c-o să văd scris pe undeva.

Cădea, cădea, cădea. Cum altceva n-avea ce face, curând începu iar să vorbească.

— Dina cred c-o să-mi simtă lipsa diseară. (Dina era pisica ei.) Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună și Dinei lapte în farfuriuță. Dina, drăguța mea, ce bine ar fi fost să fii și tu cu mine aici! Șoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — știi, liliecii aduc foarte mult cu șoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci? Și cum între timp i se cam făcuse somn, mai îngână o dată — și-apoi iarăși și iarăși, ca prin vis: Oare pisicile mănâncă lilieci? Oare pisicile mănâncă lilieci?... iar uneori greșea și spunea: Oare liliecii mănâncă pisici?

Dar cum tot nu știa ce să răspundă, n-avea importanță cum punea întrebarea. Simțea că începe să moțăie și tocmai prinsese a visa că se plimbă, de mână cu Dina, întrebând-o foarte serios: "Hai, Dina, spune-mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?" când, hodoronc-tronc, buf! și iar buf! căzu pe un maldăr de crengi și de frunziș veșted și acolo rămase. Gata căderea!

Alice nu se lovise câtuși de puțin și într-o clipă sări în picioare. Privi în sus, dar deasupră-i era întuneric; înaintea ei se întindea alt coridor foarte lung, în capătul căruia îl zări iar pe Iepurașul Alb, alergând cât îl țineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice o luă la fugă, iute ca vântul, și tocmai bine îl prinse din urmă pe iepure ca să-l audă bombănind, în timp ce cotea după un colț:

— Vai de urechile și de mustățile mele, că tare s-a mai făcut târziu!...

Când cotise după iepuraș, Alice era chiar în spatele lui, dar iată că acum nu-l mai zărea. Se văzu într-o sală lungă și joasă, luminată de un șir de lămpi ce atârnau din tavan.

Jur împrejurul sălii erau uși, dar toate încuiate. După ce merse Alice, de-o parte și de alta, de-a lungul ușilor, încercând-o pe fiecare, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul săli și, plimbându-se încoace și încolo, se întreba cum va mai ieși vreodată din acel loc.

Când iată că-i căzură ochii pe o măsuță cu trei picioare, toată din cleștar; iar pe ea nu se afla nimic decât o cheie mititică, de aur.

Alice gândi mai întâi că era cheia vreuneia dintre ușile sălii; dar, vai! — ori vor fi fost broaștele încuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mică, vorba e că nici o ușă nu se descuia Dar când dădu ocol sălii pentru a doua oară, văzu o perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai înainte; îndărătul acesteia se afla o ușiță, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această ușiță și — mare îi fu bucuria — cheia se potrivea!

Alice deschise ușița și văzu că dădea într-un gănguleț, nu mult mai mare ca o gaură de șoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleț, într-o grădină cum nu mai văzuse alta de frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă și să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, și printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare! Dar nici capul nu-l putea scoate prin deschizătura ușii. "Și chiar dacă aș putea scoate capul — gândi biata Alice — la ce mi-ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aș ști cum să încep". Fiindcă, vedeți, i se întâmplaseră în ultimul timp atâtea lucruri năstrușnice, încât începuse a gândi că de fapt foarte puține lucruri erau cu adevărat imposibile.

Se părea că degeaba aștepta Alice lângă ușiță, încât se duse iar la măsuță; mai că spera să găsească acolo altă cheie, sau măcar o notiță cu instrucțiuni cum se pot strânge oameni ca lunetele.

De data asta găsi o sticluță ("care e sigur că nu fusese înainte" — zise Alice) și, legată de gâtul sticlei, era o etichetă de hârtie pe care se puteau citi, cu litere frumoase și mari, de tipar, cuvintele: BEA-MĂ!

Ușor de zis: "Bea-mă!", dar Alice, o fetiță înțeleaptă, cuminte, nu era să se repeadă să facă una ca asta.

— Ba nu — zise ea — întâi mă uit, să văd dacă nu cumva scrie pe sticlă: "Otravă".

Citise ea câteva istorioare foarte drăguțe, despre copii care se aleseseră cu arsuri, sau fuseseră înghițiți de lighioane sălbatice, sau avuseseră alte pățanii neplăcute — și toate astea numai și numai pentru că nu ținuseră seama de niște reguli foarte simple, pe care încercaseră să-i învețe cei ce le voiau binele — de pildă: că un vătrai încins te arde dacă-l ții prea mult în mână și că, atunci când te tai foarte adânc la deget, cu un cuțit, de obicei curge sânge; și nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr-o sticlă pe care scrie "otravă", e aproape sigur că mai curând sau mai târziu n-are să-ți priască.

În orice caz, pe sticla asta nu scria defel "otravă", așa că Alice se încumetă să guste din ea; și găsind-o foarte pe placul ei (fiindcă avea un gust amestecat, de plăcintă cu vișine, cremă de ananas, friptură de curcan și pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată.

— Ce ciudat mă simt! zise Alice. Cred că sunt pe cale să mă strâng ca o lunetă!

Și-așa și era; scăzuse în înălțime cam până la zece degete; și i se lumină fața la gândul că acum era tocmai de mărimea potrivită ca să poată trece prin ușiță în grădina aceea fermecătoare. Totuși, mai așteptă câteva minute, ca să vadă dacă mai scade încă; era cam neliniștită în această privință, "căci, mai știi — își zicea — te pomenești că mă sfârșesc de tot, ca o lumânare. Stau și mă întreb: cum aș fi atunci?" Și încerca să-și închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva.

Mai stătu nițeluș și, văzând că nu se mai întâmplă nimic, se hotărî să intre îndată în grădină, dar — vai! biata Alice! — când ajunse la ușă, văzu că uitase cheița de aur, iar când se întoarse înapoi la măsuță, ca s-o ia, văzu că-i era cu neputință să ajungă până la cheie! O vedea foarte lămurit prin sticla străvezie și încerca din răsputeri să se cațăre pe unul din picioarele mesei, dar prea era lunecos; și după multe încercări zadarnice, biata neghiniță se așeză la picioarele mesei și începu să plângă.

"Hai și nu mai plânge așa degeaba! își spuse Alice cu asprime Te poftesc să încetezi imediat!" De obicei își dădea sfaturi foarte cuminți (deși cam rar le urma) și uneori se certa atât de rău, încât o podideau lacrimile. Își amintea că odată încercase să-și tragă câteva palme, pentru că jucase necorect la o partidă de crochet cu ea însăși; fiindcă, vedeți, acestei ciudate copile îi plăcea grozav să facă pe două ființe deodată. "Dar acum — gândi biata Alice — degeaba aș zice că sunt două ființe! Când mai că n-a rămas din mine nici de-o singură ființă vrednică de luat în seamă!"

Nu trecu mult și-i căzu privirea asupra unei cutioare de sticlă care se afla sub masă; o deschise și găsi în ea o prăjiturică mică, mică, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MĂNÂNCĂ-MĂ!

— Foarte bine — zise Alice — am s-o mănânc, și dacă mă fac mai mare, o să pot ajunge până la cheie, iar dacă mă fac mai mică, o să pot să mă strecor pe sub ușă; așa că, de intrat în grădină, intru — și puțin îmi pasă cum și în ce fel!

Îmbucă o fărâmă și se întrebă îngrijorată: "Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" ținându-și mâna în creștetul capului, ca să vadă dacă se înalță on o ia în jos. Fu foarte mirată să vadă că rămânea cum era; bineînțeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice într-atâta se deprinsese a se aștepta la întâmplări neobișnuite, încât i se părea nerod și plicticos ca lucrurile să decurgă în chip obișnuit Așadar se apucă să mănânce prăjitura și, foarte repede, o dădu gata.

descarcati cartea de aici...