Marele Pictor

Marele Pictor de Emilia Plugaru 

Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodărește pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuși într-o bună zi Toamna își intră în drepturi. Odată cu ea vin și ploile reci și mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în fața ploiței ciobănești. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Își trimite razele să le încălzească și nu observă că din zi în zi el însuși se împuținează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzești luni în șir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moțăie, se trezește, mereu e somnoros, își zice că odihna e lucru minunat, dar cum să lași vietățile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezește, privește și nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumerește. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile și vâlcelele.

– Tabloul pământului e minunat, își zice el și e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluțul cela e bine să adauge un pic de roșu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roșu.

Și Măria-sa Soarele își meșterește rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toții ne bucurăm în fiecare an.

Și doar gospodina Toamnă nu-și găsește loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunțile și cumătriile-s în toi, își scoate șorțul, urcă pe un nouraș și privește cu mândrie la gospodăria ei.

– Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumusețe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nourașului, nu e pe lume o pictoriță mai mare ca mine. Îți place?

– Îmi place, bineînțeles, cum să nu-mi placă, răspunde nourașul, numai că…

aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!

– Ba eu sunt marea Pictoriță! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!

Cu un burete făcut din nori fioroși, cenușii, șterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar și fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.

– Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!

Îl strigă pe nouraș, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezește, alungă norii, privește spre pământ și vai! Nu are cuvinte.

– E trebușoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă și strălucitoare.

În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Își continuă nestingherită munca.

– A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulțime de copilași.

Săniuțele sunt scoase din case și duse la derdeluș. Bucurie, voie bună, râsete și veselie! Și doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.

– Încă e toamnă, pornește să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenție așa că într-un târziu se dă bătută și pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraș că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!