Blaniță Neagră

Blaniță Neagră de Emilia Plugaru

Bob și Fil, doi ursuleți durdulii, aleargă prin pădure și strigă:

– Hei, prieteni! Veniți iute și vedeți ce minunăție de frățior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalți ursuleti!

– Da, zic prietenii lui Bob și Fil, Dănn e altfel. Are blănița neagră, nu brună. Iar ochișorii îi sunt ca două mărgeluțe strălucitoare. Când va crește – vom fi și prietenii lui!

Coțofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung și-n lat trâmbițând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăție de ursuleț cu blănița neagră, neagră! Cu botișorul roșu, roșu! Grăbiți-vă la casa bătrânilor urși de lângă Poienița Murilor! Veți avea o mare surpriză! O mare surpriză!"

În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti și a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul și Lupoaica, Mistrețul și Mistrețoaica, Vulpoiul și Vulpoaica, Bursucul și Bursucioaica, Ariciul și Aricioaica. Și toți îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruiește un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistrețul – un coș plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.

– Pentru când va crește mare, zice Ariciul.

Toți îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:

– Dănn va ajunge vestit, șoptește ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici?

Veselia curge gârlă. Oaspeții sunt serviți cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă și rece. Și nimeni nu-i observă pe cei doi frați, pe Bob și Fil.

– Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenția doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.

– Să i le luăm?

– Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?

– De acord, răspunde Fil și cât ai clipi în coșul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap.

Abia după miezul nopții oaspeții se împrăștie și cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reușesc. Cineva bate în ușă.

E Coțofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:

– Știu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuțul Dănn.

Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursulețul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraș de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?

– Ce tot trăncănești, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleț în carne și oase.

– Știu, știu, am glumit, se dezvinovățește coțofana. Că supărăcioasă mai ești, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obișnuit. Și… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău…

Dar nu reușește Carra să-și termine prorocirea că micuțul Dănn se așterne pe un plâns sfâșietor. Părinții încearcă să-l liniștească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit și coțofana se vede nevoită să plece.

– Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărțire, am impresia că frățiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinții de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra și pleacă.

– Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniți să vă dea mama câte un pupic și fuga în pătucuri! Dar Dănn se așterne pe bocet și frățiorii rămân fără de pupicul promis.

– Vezi? îl ghiontește Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubește. Pentru toți doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, țin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…

– Nu ai de unde să știi, Bob!

– Ba știu… Și nu mă contrazice! Nu-ți permit! Sunt fratele tău mai mare.

– Bine, mormăie Fil.

– Fil, începe iar Bob, aș vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.

– De ce, se miră Fil.

– Cum adică de ce? Ca să-i frâng piciorușele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?

– Ești răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea și ni la adus nouă.

Trec zile și săptămâni. Micuțul Dănn o ține într-un plâns.

Chiar dacă ursoaica Merri și ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătățile, ursulețul cu blănița neagră se liniștește doar dacă mama îl strânge și îl încălzește la piept.

– Fil, mormăie mereu nemulțumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparține doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.

– Vorbești prostii, Bob.

– Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.

– Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.

– Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne țină în brațe. Ne vor lăsa să murim.

A doua zi Bob și Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se țin de burtică, urlă cât îi ține gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"

– Asta-mi mai lipsește, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob și Fil!

– Ați umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuțele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneți în gură – să fie bine spălat! O meritați!

– Au! Of! Of! Au! urlă Bob și Fil.

– Liniștiți-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecție la fiecare și ați scăpat de durere.

– Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi frați ursuleți. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoși-tun!

De data asta se supără Fil:

– Cât pe ce să înhaț o injecție din pricina ta, Bob. Doar știi că mor de frica injecțiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.

– Fil, se dezvinovățește Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi…

Și iată că într-o zi, când bietul Dănn abia ațipise, deșteptul de Bob i se strecură în pătuc și fără milă își înfipse dințișorii în piciorușul lui.

Țipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.

– Thimoti! Unde ești, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!

– Moară dacă așa îi este dat, nu se urnește din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…

– Aoleu! Nu se poate să vorbești astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?!

Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruș, în rest e sănătos tun.

– Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemați-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece.

Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit.

Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la ușă.

– Carra, o îmbrățișează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuțul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.

– O, da! Răspunde mândră de sine coțofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceți griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice pește. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frățiori, nu e așa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.

– Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteți aici?!

– Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ți-a trebuit?

– Ce?

– Să-l muști?

– Floare la ureche, răspunde Bob. Nu știi ce-o să urmeze.

Apa e adusă. Coțofana îl stropește pe Dănn. Apoi poartă un cuțitaș nou–nouț pe spinarea lui făcând semnul crucii și descântecul începe:

Păsărică albă, cu dalbă, șoptește Carra așa ca să audă cu toții,

În cer ai zburat și trei picături de lapte pe o piatră au picat!

Și piatra-n patru a crăpat!

Așa să crape ochii cui deoache!

De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!

De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,

De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,

De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…

– Fil, îl ghiontește Bob pe frate–său, hai în curte!

– Nu, Bob, vreau să ascult…

– Fil, e grav… Dacă doamne ferește noi l-am deocheat? Îți dai seama ce se va întâmpla?

– Ce?

– Ne vor crăpa ochii.

– Aoleu!

– Fil, mi-e frică, scâncește Bob. Ce facem?

– Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.

– Unde?

– În pădure. Stăm până dimineață. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.

– Și dacă ni se întâmplă?

– Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi și singuri…

Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleți dispar.

Între timp Dănn, văzându-se scăpat din brațele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibărește alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:

– Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr!

Când se trezesc, e deja întuneric.

– Thimoti, își amintește mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă.

Dar Bob și Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleții dau de o poieniță doldora cu pomușoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă și adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfințit. În pădure se furișează noaptea.

– Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!

– Și eu, Bob. Liniștește-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.

– Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viața noastră a apărut Blăniță Neagră? Îl urăsc, Fil!

– Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăști… Eu așa cred…

– Uf… Nu știu… Poate… Și cei doi ursuleți se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăția sa.

Dimineața, când soarele își plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele își varsă trilul peste pădure, Bob și Fil deschid ochii.

– Fil, sare din culcuș Bob, te văd sau mi se pare?

– Mă vezi, Bob. Și eu te văd.

– Asta-nseamnă că nu am orbit?

– Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit și suntem iar văzători…

– Ce facem, Fil?

– Ne întoarcem acasă.

– Hai să ne întoarcem. Mi-e foame și mi-e dor de mama.

– Mie chiar și de Blăniță Neagră mi-e dor.

– Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Și vei avea doar un singur frate – pe Dănn.

Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, își trag cearșafurile peste cap și se prefac că dorm.

– Sforrr! Sforrr! Sforrr!

Îi aude mama ursoaică.

– Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob.

Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei frați ursuleți se joacă împreună. Blăniță Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică își privește puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile și micuțul Dănn iarăși e cu ochii în lacrimi. Frățiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât își ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici și desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupație îi place atât de mult, încît uită că e singur și că nimeni nu-l iubește.

Când o vede pe mama își întinde lăbuțele și dacă se pomenește în brațe – se lipește strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.

– Privește-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob.

Să-l învățăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că așa vei face!

– Nu-ți promit, Bob. Blăniță Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va crește…

– Atunci socotește că eu nu-ți mai sunt frate. Alege pe unul din noi!

– Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil.

De la o vreme până și ursoaica Merri se enervează pe Dănn.

– Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalți pe afară, te ții mereu de blana mea! Rușine!

– Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frățiori mai mari, veniți încoace!

– Ne-ai strigat, mamă?

– Da. Luați-l pe Dănni și plecați în Poienița cu Mure. Acolo unde crește un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceți până deseară. Aici e prea cald.

– Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl privește amenințător și Bob știe că o labă de-a ei cântărește greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomenește în Poienița cu Mure. În poieniță iarba e verde, cresc o mulțime de floricele și e foarte răcoare.

– Dănn, zice Bob, noi plecăm și ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urnești de aici! S-ar putea să te rătăcești, și atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.

– Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înțeles, Dănn?

– Am înțeles, scâncește Dănn.

Frații revin în poieniță abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.

– Hm, se scarpină după ureche Bob. Puștiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să știe nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înțeles?

– Da, răspunde Dăn și Bob e convins, puștiul nu va sufla o vorbă.

Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniță, ursulețul cu blănița neagră ia cu sine și cutia cu creioane colorate. Adună foițe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân și ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.

– Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.

– Ba pe mine, iese-n față altă floricică.

– Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câțiva peștișori argintii.

În poiană Dăn își face o mulțime de prieteni. Acum, lipsa fraților nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.

– Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.

– Mai bine ar aduna mure, cum face Bob și Fil, adaugă tatăl Thimoti.

Și doar coțofana Carra văzând desenele micului ursuleț plesnește din aripi:

– Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l dați la vreo școală! Să nu i se piardă talentul!

– Care școală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obișnuite.

– Merri, insistă coțofana, ai o minunăție de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândește-te bine ce faci, Merri.

– Liniștește-te, Carra. Nimic ieșit din comun… Așa credeam și eu la început… Acum nu mai cred.

– Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat…

Dănn e foarte necăjit că părinții nu-i apreciază desenele. În schimb frații continuă să-l invidieze.

– Fil, zice Bob, Dăni are lăbuțe să deseneze, iar noi avem lăbuțe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.

– Nu e corect, Bob.

Și de atunci, venind în Poieniță, Bob și Fil îl obligă pe Dănn să umple coșurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniță Neagră sar păsărelele și coșulețele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arșiță năprasnică se abate peste florile din Poieniță.

– Ni-e sete, Ni-e sete, abia de șoptesc bietele floricele.

Ursulețul își umple gurița cu apă și repejor, rând pe rând, le stropește pe toate.

– Ne-ai salvat, îi mulțumesc florile și îl sfătuiesc să se ascundă de arșiță.

Dănn se dosește în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un așternut moale de mușchi, e răcoare, e plăcut și ursulețul adoarme. În Poieniță dorm fluturașii, dorm peștișorii. Când se întorc, Bob și Fil găsesc doar coșurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum își dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuțul Blăniță Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frățiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubește. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă…

Spre dimineață Dănn se trezește. Iese din scorbură, își spală ochișorii și nu se pricepe unde se află.

– Bună dimineața! Îl salută floricelele.

– Bună dimineața! Îl salută păsărelele.

– E dimineață? Se sperie ursulețul. Asta-nseamnă că frățiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubește… nimeni, plânge Dănn.

– Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.

– Și noi! Ciripesc păsărelele.

– Și noi! Flutură din aripioare fluturașii.

– Și noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peștișorii.

Deodată în Poieniță se face liniște:

– Fugi, Dănn, îi șoptesc florile și fluturașii.

– Fugi! Îi strigă păsărelele.

– Salvează-te, îi fac semne peștișorii.

Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În față e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reușește să i se ferească din cale…

De îndată ce intră în curte, țăranul strigă:

– Nic! Unde ești?! Vino să vezi!

Vine Nic, un pui de om cu mânuțele subțiri, cu fața palidă, cu doi ochi albaștri ca două picățele de cer.

– Ce e, tată?

– Privește ce ți-am adus.

– Un ursuleț? E atât de frumos! Are blănița neagră. Unde l-ai găsit?

– Într-o Poieniță… Vom lua o mulțime de bani pe el, Nic.

– Tată! Strigă speriat copilul și-și încolăcește brațele în jurul gâtului lui Blăniță Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuiești nici un rău!

– Avem nevoie de bani, Nic…

– Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleț să trăiască!

– Bine, oftează țăranul. Liniștește-te… Dacă reușești, adaugă el, să-l înveți să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câștiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic…

Trece un timp. Prin satele și orașele locuite de oameni din când în când apare un țăran și un copilaș cu ochii albaștri care trage de zgărdiță un ursuleț cu blănița neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Și nu pentru că țăranul ține în mâini un talger de argint, și nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleț ce desenează.

De îndată ce i se instalează șevaletul în față, ursulețul cu blănița neagră așterne cu ușurință pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobișnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuții în talgerul țăranului.

Astfel prorocirea Carrei se adeverește. Ursulețul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniță Neagră, trăind mulți ani alături de ei, în afară de o Poieniță cu flori și fluturași, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează.

Oare de ce?