Băiatul care vorbea cu florile

Băiatul care vorbea cu florile basm de Petre Crăciun

Nu departe de codrul întunecat și de izvoarele cu apă dulce și rece, trăia cândva un pădurar tânăr, chipeș și harnic, așa cum nu găseai altul prin preajma locului. Dis-de-dimineață se trezea odată cu cocoșii, își lua traista la spinare și pleca în pădure, unde zăbovea până la apusul soarelui. Azi așa, mâine așa, muncea omul nostru fără cruțare, dar bruma de bănișori pe care o agonisea abia îi ajungea să-și hrănească mama și o surioară.

Într-una din zile își luă ziua-bună de la cele două ființe dragi și se duse la ale lui. Nici nu intrase bine în pădure când, într-o margine a potecii, văzu o pungă de galbeni, mângâiată de cele dintâi raze ale soarelui. Bucuros, băiatul puse punga la chimir, gândind: ,,Uite norocul, săracul, cum îmi surâde el, până în ziuă! De-acuma, s-a terminat cu sărăcia!”.

Cum stătea în locul unde găsise punga, iată că-i iese înainte o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie dalbă, strălucitoare. Soarele și luna, laolaltă, nu erau mai frumoase decât ea! Văzându-l pe pădurar, fața i se lumină și păși către el, vorbindu-i cu un glas dulce, ca mierea:

- Dragul meu pădurar, sunt Zâna pădurilor, ocrotitoarea codrilor și a vietăților care trăiesc într-însul. Am aflat că ai găsit o pungă de galbeni. Înapoiază-mi-o, pentru că îmi aparține!

- Dacă este precum spui, zise flăcăul cu tristețe, atunci iat-o!

- Nu fi supărat, te voi răsplăti cu dărnicie.

Băiatul scoase punga și o întinse zânei cu strângere de inimă. Ea îi presără o mână de flori înmiresmate deasupra capului, rostind niște cuvinte fermecate.

- Din clipa asta, vei înțelege limba tuturor copacilor și a florilor din lume. Tu însuți le vei putea vorbi și ele îți vor răspunde întocmai ca niște oameni.

Tinerelul închisese ochii pentru a primi mângâierea plăcută a florilor. Când îi deschise, zâna nu se mai găsea în fața lui. Dispăruse întocmai ca o nălucă.

Se întoarse acasă cu inima grea. Văzându-l așa de mâhnit, mama sa îl întrebă:

- Oare ce nenorocire s-a abătut asupra ta, flăcăul meu?

Mai de voie, mai de nevoie, își deschise sufletul, povestindu-i toate cele întâmplate. Surâzând drăgăstos, femeia își mângâie feciorul:

- Lasă, bunul meu copil, nu pune la suflet! Cine știe ce câștig are să-ți aducă meșteșugul acela al zânei. Nu-i puțin lucru să fii singurul om care înțelege limba florilor!

Flăcăul zise și el la fel și se culcă. A doua zi se sculă în zori, își puse în traistă ceva de-ale gurii și dădu să plece. Deodată, un glas îl opri în pragul ușii:

- Bună dimineața, stăpâne!

Se uită cu luare-aminte prin preajmă și pricepu că mușcata de la fereastră cuvântase.

- Bucură-te! grăi mușcata. Nici nu gândești câte lucruri folositoare poți afla de la noi, dacă vei avea răbdarea să ne asculți.

Mirat de vorbele neobișnuite, mai aruncă o privire spre fereastră și își văzu de ale lui.

În drum, fu oprit de niște clopoței, apoi de margarete, de năsturei și, în fine, de sângele voinicului.

- Ziua bună, îl întâmpinară clopoțeii.

- Îți dorim voie bună și sănătate, spuseră năstureii și margaretele laolaltă.

- Fii încrezător în norocul tău, pentru că nu vei rămâne veșnic pădurar! îl îmbărbătă sângele voinicului.

Mulțumi tuturor și se apucă de treabă. Ziua trecu neînchipuit de repede. Acum, avea cu cine schimba o vorbă, ceea ce-i făcea singurătatea mai lesne de suportat.

Din zi în zi, prindea tot mai mult drag de florile, ierburile și copacii săi. Ceasuri întregi le petreceau împreună. Câte nu știau florile…! Câte nu văzuseră copacii, de-a lungul îndelungatei lor existențe…! Asculta încântat povești felurite despre taine pe care nici o minte omenească nu visa să le afle vreodată. Cât despre devotamentul noilor săi prieteni, ce să mai vorbim! Bunăoară, se afla odată în pădure când un stejar uriaș îi spuse:

- Stăpâne, fugi cât poți de repede! Un urs înfricoșător vine spre tine și tare-mi e teamă să nu te răpună!

Flăcăul fugi și scăpă cu zile.

Trecură așa zile nenumărate. Într-o seară se întorcea ostenit de la muncă. Tocmai trecea prin dreptul unui răzor de margarete, când una dintre ele cuvântă cu o voce sfâșietoare:

- Rogu-te, îndreaptă-mi tulpina pe care mi-a doborât-o un cerb!

Flăcăul ridică firul de margaretă de la pământ, apoi scoase plosca și îi turnă apă la rădăcină.

- Îți mulțumesc, bunul meu prieten! Acum nădăjduiesc să văd încă multă vreme lumina binecuvântată a soarelui. Drept răsplată, am să-ți dezvălui o taină. O albină mi-a adus vestea că fata împăratului din țara vecină nu dorește să se mărite decât cu acela care îi va ghici cele mai tainice gânduri, vreme de trei zile. Mergi într-acolo și încearcă-ți norocul! În odaia fetei se află o mușcată ce îți va spune de fiecare dată ce gândește stăpâna ei.

Pădurarul mulțumi margaretei, îi mai turnă puțină apă la rădăcină și plecă spre casă. Povesti alor săi întâmplarea, dormi încă o noapte în coliba sărăcăcioasă și a doua zi se așeză la drum.

Străbătu cale lungă, vorbind cu florile, cu iarba și cu copacii. Florile îi spuseră cât de frumoasă era fata împăratului, iarba îi istorisi despre înțelepciunea ei, iar copacii îl desfătau cu pățaniile feciorilor de împărați care încercaseră în zadar să deslușească gândurile fetei. Flăcăul se arătă recunoscător tuturor și își urmă drumul până ajunse la porțile palatului. Ceru să fie înfățișat craiului și, când se văzu înaintea tronului strălucitor, grăi:

- Măria-ta, auzind despre fata înălțimii-tale și despre dorința dumisale, am găsit cu cale să-mi încerc și eu norocul. Vorba ceea, unde-au încercat feciori de împărați, merge și unul mai din popor.

- Tinere, zise împăratul, uitându-se cu neîncredere, de când mă aflu în scaunul acesta încă nu am întâlnit un om așa de cutezător. Fie! Primesc să-mi arăți de ce ești în stare, dar fii cu băgare de seamă! Dacă te vei arăta a fi mincinos, atunci să știi că multe zile n-ai să te mai bucuri de lumina soarelui!

- Nu mă tem, înălțimea-ta. Cer numai să fiu dus în iatacul fetei pentru că, unde sunt mai libere gândurile unui om decât în propria-i odaie?

Craiul dădu din umeri, îl luă cu sine pe pădurar și, împreună, merseră înaintea tinerei odrasle împărătești. Când auzi fata care era rostul acelui flăcău, îl privi cu interes și îi spuse:

- Nu știu ce gând te-a făcut să-mi ceri un lucru așa de neobișnuit, dar nu ai făcut rău. Poftește și arată-mi meșteșugul, iar de vei izbândi, am să-ți fiu soție iubitoare.

Flăcăul căută din priviri mușcata, care-i spuse neîntârziat gândul prințesei.

- Multă cinste îmi face gândul tău, vorbi băiatul. Întrucât îți par cinstit și bun la suflet ți-e teamă să nu fiu omorât de slugile împărătești. Așa este?

Fata roși până-n vârful urechilor și recunoscu:

- Nu pricep cum de ai ghicit, dar așa este. Du-te și întoarce-te mâine, pentru a doua încercare!

Pădurarul mulțumi mușcatei și făcu plecăciune prințesei.

A doua zi se înfățișă din nou în odaia fetei.

- Poftește și dezvăluie-mi și cel de-al doilea gând, îl ademeni ea zâmbitoare.

- Iată-l, te bucuri pentru că mă vezi viu și nevătămat, însă nu-ți piere teama că aș putea păți ceva deoarece îți par chipeș și înțelept.

- Adevărat ai grăit, roși fata încă și mai tare ca rândul trecut. Te aștept și mâine, pentru a treia încercare.

Dacă văzu împăratul că tânărul se descurcă printre gândurile fetei ca și prin pădure, îl chemă la sine pe înțeleptul curții.

- Înțeleptule, tu care cunoști tainele cele mai ascunse, spune-mi cum se poate ca un tânăr așa de simplu să ghicească fără nici o greutate gândurile unei prințese atât de delicate? Nu este vreun vicleșug la mijloc?

- Luminăția-ta, am băgat de seamă că omul nostru privește întotdeauna spre fereastră. Acolo se află o mușcată. Nu știu dacă în ea îi stă puterea, dar socot că este bine să îndepărtăm planta din odaie, și dacă tot izbândește, atunci primește-l de ginere, pentru că nu sunt mulți oameni ca el!

Zis și făcut. Două slugi împărătești intrară în odaie și luară mușcata, sub privirile îngrijorate ale domniței.

Veni și ziua ultimei încercări. Flăcăul nostru intră liniștit și încrezător, dar când descoperi lipsa mușcatei, simți cum îl trec apele.

- Haide, flăcăule, acum să te văd! zise împăratul. Până aici ți-au fost puterile?

Omul care vorbea cu florile își adună toată voința pe care o avea și privi atent chipul fetei. Surâsul ei drăgăstos îi umplu inima de bucurie și, din iubire, se născu minunea. Putea citi fără nici o greutate gândurile fetei, la fel de ușor ca slovele unei cărți.

- Măria-ta, zise el către împărat, frumoasa copilă este mai îngrijorată ca niciodată de soarta mea. M-a îndrăgit nespus și nu-și dorește alt soț afară de mine.

- Așa este, tătucă, alt soț n-are ce căuta în casa noastră. Numai el a dovedit că mă iubește într-atâta încât să-mi ghicească și cele mai ascunse gânduri.

Mulțumit că n-a fost vreun vicleșug la mijloc, împăratul își îmbrățișă ginerele și dădu poruncă slugilor să pregătească o nuntă cu adevărat împărătească.

În toiul petrecerii, mireasa îl trase mai într-o parte pe soțul său și îl întrebă:

- Spune-mi, dragul meu, chiar nu ți-a fost de nici un ajutor mușcata de la fereastră?

- Mi-a fost numai la primele două încercări. A treia oară însă te cunoscusem așa de bine încât m-am putut lipsi de ajutorul ei.

Tare mult se bucură fata, convingându-se pe de-a-ntregul că descoperise soțul îndelung căutat.

povestea o descarcati de aici....