Două oale

Două oale basm de Petre Crăciun

Nesuferită este sărăcia și anevoie scapi de ea, când se ține de tine ca un scai…

Cică trăia odată un flăcău sărac, așa cum rareori au fost pe lume. Cât era ziua de mare, muncea pe la gospodarii mai înstăriți, dar în zadar. Abia dacă aducea acasă o para chioară sau un pumn de mălai. Văzând că nu adună nici cât să-și hrănească mama cea bătrână, îi veni gândul să plece în lume. Își luă ziua-bună de la mumă-sa și pe-aici ți-e drumul!

Merse ce merse, până când îi ieși înainte o vrăjitoare.

- Bună ziua, mătușico, zise el, neștiind cu cine stă de vorbă.

- Bună să-ți fie inima, dar ce vânt te aduce prin locurile astea?

- Sărăcia m-a gonit de acasă. Caut vreun boier la care să intru slugă.

- De pomană îți este truda. Pe aici nu prea a lăsat Dumnezeu oameni înstăriți. Mai bine mergi la marginea satului unde se găsește o casă veche, dărăpănată. Sapă la temelia dinspre miazănoapte și vei da peste o oală de pământ. Bagă mâna în cenușa ce se află înăuntru, spune niște vorbe fermecate și are să apară o zână. Ea îți va îndeplini toate năzuințele.

De unde să știe tânărul cel sărac ce gânduri avea vrăjitoarea cea ticăloasă? Se duse la locul cu pricina, săpă la rădăcina zidului și scoase la lumină o oală pântecoasă, plină ochi cu cenușă. Băgă mâna în oală și rosti vorbele fermecate:

Oală de sub casă,

Oală pântecoasă

Cu cenușă plină,

Poruncește-ndată

Zânei ca să vină!

Nici nu apucă să rostească vorbele care, vezi bine, erau cu adevărat fermecate, când, ce să vezi? În loc să apară zâna cea bună, flăcăul se preschimbă pe dată într-un măgar de mai mare frumusețea. Se uită bietul de el jur-împrejur, doar-doar își va recunoaște vechea înfățișare, dar de unde! Era sărmanul măgar în toată legea: cu coadă, copite și cu niște urechi mari cât toate zilele.

Dacă văzu așa, nu-l mai lăsă inima să meargă înaintea mamei sale și plecă mai departe.

Făcu drum lung, lăsând în urmă toate așezările omenești iar într-o seară ajunse la marginea unei păduri. Tocmai se pregătea să-și caute un sălaș pentru noapte, când îi apăru înainte o tânără nespus de frumoasă, îmbrăcată în haine albe, strălucitoare.

- Ziua bună, zână frumoasă, grăi măgarul cu glas omenesc.

- Mulțumesc drumețule, dar ce nenorocire te-a adus în ținuturile astea încă neumblate de muritori?

- O vrăjitoare ticăloasă m-a preschimbat în măgar. Te rog, zână a pădurilor, redă-mi înfățișarea cea veche și te voi sluji cu credință toată viața!

- Călătorule, mie îmi stă în putere să te prefac în iepure dacă îndeplinești o poruncă. Poate sora mea cea mare – Zâna apelor – are să te ajute mai cu folos.

- Îți mulțumesc și numai pentru atât. Decât măgar, mai bine iepure! Poruncește ce trebuie să fac!

- Iată: înspre apus se găsește grădina cea minunată a zânelor. În ajun, o turmă de măgari sălbatici a dat năvală, călcând cu copitele lor florile care nu se mai găsesc altundeva în lume. Du-te iute și izgonește măgarii!

Flăcăul cel sărac, acum măgar urecheat, plecă de îndată și nu peste multă vreme se afla în fața grădinii. ,,Măi, da’ mulți mai sunt, gândi el. Va trebui să le vin de hac printr-un vicleșug.

- Fraților, le zise, dacă nu dați fuga în grădina ielelor, ajung alții înaintea voastră și e păcat de iarba grasă care se găsește acolo!

Auzind așa, măgarii dădură fuga, iar drumețul se întoarse la Zâna pădurilor care îl prefăcu într-un iepuraș alb și drăgălaș.Se bucură omul nostru cât se bucură, apoi plecă neîntârziat spre sălașul Zânei apelor.

- Zână a apelor, milostivește-te și redă-mi înfățișarea pe care am avut-o până nu demult, că tare sunt necăjit.

- Nefericitule, eu pot să te prefac într-o pasăre dacă îmi îndeplinești o poruncă.

- Poruncește! Mai bine pasăre decât iepure.

- Ascultă! După ce ai izgonit măgarii din grădina zânelor, au venit în locul lor puzderie de iepurași. Dă fuga și gonește-i de acolo, că sunt mai răi decât lăcustele.

Se duse. Iepurii erau numeroși, dar și dorința flăcăului cel vrăjit de a redeveni om era mare. Se iscă o luptă în lege, care se curmă numai pe la apusul soarelui. Și de data aceasta grădina fusese mântuită. Drept mulțumire, Zâna apelor îl transformă într-o pasăre și îl sfătui să meargă mai departe la Zâna Zânelor.

- Dragul meu, îi spuse stăpâna tuturor zânelor când îl văzu, dacă ții din tot sufletul să redevii om, atunci zboară până în al patrulea cer și adu-mi un fulg din pana păsării albastre care trăiește acolo!

Avea încotro? Zbură neîntrerupt până ce ajunse la primul cer. Ca să ajungă mai departe, datina era să găsească răspuns la o ghicitoare. Răspunse cum se cuvine, porțile se deschiseră și intră în cel de-al doilea cer. Aici, să te ții! Nu putea trece mai departe decât dacă își măsura puterile cu trei vulturi uriași și îi răpunea pe toți. Pe primul îl păcăli cum îl păcăli, pe al doilea îl găsi mai binevoitor, dar cu ultimul se luptă până la istovire. Cum-necum, trecu și de cerul al doilea și intră în cel de-al treilea. Stăpânul acelui cer era un uliu puternic și răzbunător. Când prindea câte o pasăre rătăcitoare, o lua la palatul său punând-o să-i slujească câte o jumătate de an.

Uite așa, mai zăbovi drumețul nostru încă o jumătate de an. Când se împlini sorocul, poarta celui de-al patrulea cer era deschisă. Se înfățișă înaintea păsării albastre și o înduplecă prin cele mai fierbinți rugăminți să îi dea un fulg din pana ei. Luă neprețuitul dar și, cât ai clipi din ochi, ajunse în fața Zânei Zânelor.

- Stăpână a tuturor zânelor, poftește-ți fulgul și redă-mi vechea înfățișare pentru că mă usuc de dorul oamenilor muritori ca și mine!

Zâna îi frecă aripile cu niște apă fermecată, îi mai spuse niște vorbe magice și îl făcu om, parcă mai frumos decât fusese înainte.

- Întoarce-te sănătos, îi ură zâna la plecare, și ferește-te cum știi mai bine de vrăjitoarea aceea, pentru că dacă te farmecă încă o dată, nu te poate scăpa nici o putere din lume.

Mulțumi zânei pentru bunătatea ei și plecă spre casă. Tocmai când trecea prin locul în care se întâlnise cu vrăjitoarea, iată că dădu din nou peste ea.

- Ce cauți prin aceste locuri, om bun? întrebă dânsa, arătând că uitase cu desăvârșire totul.

- Am plecat în lume, mătușo, pentru a găsi de lucru la vreun boier.

- Nu mai umbla în van, ci du-te mai repede la marginea satului unde se găsește o casă ruinată! Sapă la temelia dinspre miazăzi, căci vei da peste o oală fermecată.

Auzind flăcăul sfaturile așa de bine cunoscute, ce-și zise: ,,Lasă că te învăț eu să mai farmeci oamenii, vrăjitoareo!”. Apoi spuse cu glas tare:

- Fă-ți pomană și hai cu mine, pentru că mi-s străin de locurile acestea și mă tem să nu încurc drumul.

Vrând-nevrând, vrăjitoarea se duse. Ajunseră la casa cu pricina și săpă băiatul până ce scoase din pământ o oală pântecoasă, întocmai ca cealaltă. O curăță bine, până ce dădu de cenușă, apoi se apropie mai tare cu oală cu tot de vrăjitoare. Uitându-se țintă spre ea, ridică oala și o răsturnă în capul babei, zicându-i:

- Poftește, ticăloaso, ia-ți vraja înapoi!

Te-ai fi gândit că vrăjitoarea s-a preschimbat și ea în măgar sau în cine știe ce sălbăticiune. Când colo, ce să vezi? În loc de măgar, băiatul văzu înaintea lui o minunăție de fată cum nu era alta pe fața pământului. Frecându-se la ochi ca și cum s-ar fi trezit după un somn îndelungat, fata cea frumoasă spuse:

- Vai, cât sunt de bucuroasă că s-a destrămat blestemul! Mulțumită ție, mă pot întoarce în împărăția tatălui meu care mă așteaptă de mult amar de vreme.

Fata de împărat, ce fusese transformată cândva în vrăjitoare, îl luă cu sine pe flăcăul cel sărac și amândoi se duseră înaintea craiului care nici că mai trăgea nădejde să-și vadă vreodată copila teafără și nevătămată.

Și mai trecu ce mai trecu și începură pregătirile de nuntă, întrucât cei doi tineri se plăcuseră de la început.

Iată cum scăpă omul nostru de sărăcie mulțumită celor două oale. Vorba ceea:Una îl făcuse măgar urechiat, Iar cealaltă împărat.

descarca povestea de aici....