Povesti nemuritoare O poveste nastrusnica

Povesti nemuritoare O poveste nastrusnica 

A fost odată un tată care avea trei feciori. Cât au fost ei mici, s-a ocupat singur de ei, căci mama lor pierise la nașterea ultimului băiat. Dar când au crescut copiii, i-a lăsat pe fiecare să se ducă unde o vedea cu ochii ca să-și aleagă ce meserie ar fi vrut ei. Le-a dat un termen de trei ani. Și după trei ani, la ziua hotărâtă de cei trei fii, împreună cu tatăl lor, aveau să se întâlnească în casa părintească și acolo fiecare să spună ce reușise să învețe între timp.

Plecară băieții și după trei ani se întoarseră acasă, la tatăl lor, care începu să-i întrebe pe rând:
– Bine-ai venit, feciorul tatii! Ia spune tu, pe unde ai cutreierat, ce-ai învățat să faci?

Și feciorul cel mare, Albert, se grăbi să-i răspundă:
– Dragă tată, eu m-am oprit la un cioplitor de lemne care m-a învățat să fac tot felul de lucruri minunate din orice bucățică de lemn.
– Bravo, bravo, feciorul tatii! Ai să lucrezi cinstit și ai să-ți câștigi pâinea toată viața, spuse tatăl său.
– Eu, tată, începu mijlociul, pe nume Anatol, sunt un ochitor neîntrecut. Am stat mult timp la un pădurar și împreună cu el vânam toată ziua. De la distanțe nemăsurate, eu nimeream fără greș prada.
– Tată, eu, încheie Prâslea, pe nume Astor, nici nu știi ce daruri am! Am trăit în inima unei păduri foarte îndepărtate, în coliba unui vrăjitor.
El m-a învățat cum să cunosc graiul păsăresc și tot el m-a învățat să cunosc puterea fiecărei buruieni din pădure. Cum văd o iarbă, cum știu dacă-i tămăduitoare sau nu, dacă-i dătătoare de viață sau dătătoare de moarte.
– Mă bucur, feciorii tatei, că nu degeaba v-am trimis în lume. Acum, cu ce știți voi și cu ce știu eu, sper să putem trăi liniștiți și fără griji, le vorbi tatăl lor.

Dar în timp ce el le vorbea, cel mic ieși tiptil-tiptil pe ușă afară. Tocmai se pregătea unul din frați să iasă după el, să vadă ce face, când dădu nas în nas cu Astor, care voia să intre din nou în casă pentru a le destăinui tuturor ce auzise el de la o pasăre în zbor.
– Nu știți voi ce-am auzit de la pasărea care m-a chemat afară! Mi-a destăinuit că regele a dat sfoară în țară că fata lui cea mică a fost răpită de un balaur și dusă nu știu pe ce stâncă și cine i-o va aduce înapoi va primi de la el zece saci cu galbeni și, dacă va voi, îl va face și sfetnicul lui. Ce spuneți, băieți? N-am putea fi noi trei viteji care să ne încumetăm să-i aducem regelui fata înapoi? îi întrebă Astor pe frații lui.
– Ba da, sări Albert. Eu vă fac barca cu care să trecem marea, ca să ajungem la Stânca Iadului, căci acolo am auzit eu că se află un balaur înfiorător. Pesemne că el a furat-o.
– Da, ne încumetăm la vitejia asta! spuse și Anatol. De la orice distanță l-oi vedea, îl voi putea ochi cu o mie de săgeți. Vom scăpa de el și vom scăpa și fata de sub vraja lui!

Tatăl lor îi ascultă pe fiecare în parte, și judecând el că nu le-ar strica deloc zece saci cu galbeni, le ură drum bun și-i lăsă să se pregătească de ducă. Până a doua zi barca era gata făcută. Anatol își umplu tolba cu săgeți și-și zvârli arcul pe umăr. Astor sări primul în barcă, după el și frații lui și, luându-și rămas-bun de la bătrân, o porniră în larg, la stânca balaurului cel fioros, din ghearele căruia aveau s-o salveze pe biata copilă.

Anatol, care avea cel mai ager ochi dintre ei trei, văzu de la mare distanță stânca, ba chiar zări și fata și pe balaurul care o păzea. Nici una, nici două, se apropiară de stâncă ocolind-o prin spate. Astor, cel mai mic și mai vioi, se furișă pe stâncă și o luă pe fată de lângă balaurul care dormea. Dar nu se îndepărtă prea mult cu barca pe apă, că balaurul se trezi și, prefăcut într-o pasăre uriașă, ca să poată zbura mai iute spre ei, îi urmărea. Când voi să se repeadă asupra bărcii, Anatol, ochitorul vestit, îi înfipse săgețile, una după alta, în trup, de-l doborî imediat în adâncul apei. Fata, mai-mai să-și dea duhul de atâta spaimă, și zăcea mai mult moartă decât vie.

Scăpați de furia balaurului, cei trei feciori erau îngrijorați de răul fetei. Dar o iarbă miraculoasă de-a lui Astor o readuse la viață. Voioși, se îndreptară spre casa tatălui lor și împreună cu el merseră la palatul regelui, să-i ducă fata vie și nevătămată. Regele îi primi cu toate onorurile, nevenindu-i să-și creadă ochilor când o revăzu pe fată. Se porni să dea poruncă de masă mare și totodată fură aduși și cei zece saci cu galbeni făgăduiți ca răsplată. Aveau să-i împartă frățește între ei toți. Dar întrebarea era, care din ei să primească slujba de sfetnic al regelui?

– Eu am făcut barca! Altfel, cum am fi ajuns la Stânca Iadului? se grăbi Albert.
– Dar eu am răpus balaurul, prefăcut în pasăre uriașă, altfel ne nimicea pe toți!
– Tot ce-ați grăit voi, frații mei dragi, e adevărat. Dar dacă eu nu deslușeam graiul păsării, care m-a vestit de pățania fetei regelui, și n-aveam la mine iarba de leac să-i tămăduiesc răul stârnit de spaima cea mare prin care trecuse, n-am fi știut de nimic și acum n-am fi avut de ce să ne aflăm aici la palat, încheie cel mic, Astor.

Regele îi ascultă pe toți, neștiind căruia să-i ofere slujba de seamă, de la palat. Când îl frământa cel mai tare încurcătura în care se afla, tatăl băieților glăsui:
– Cred că meritul este al meu, că am făcut oameni adevărați din copiii mei; datorită mie știu ei tot ceea ce știu azi!

Regele împărtăși vorbele bătrânului înțalept și-i dărui cu dreptate slujba de sfetnic al palatului.

Băieții n-au mai avut nimic de adăugat și, luând cei zece saci cu galbeni, după ce se ospătară regește la masa regelui, plecară mulțumiți și nerăbdători să-ți împartă răsplata vitejiei lor.