Atlantida

Atlantida de David Gibbins 

NOTA AUTORULUI

Descoperirea care constituie subiectul acestui roman este o ficțiune. Oricum, fundalul arheologic este plauzibil pe cât permite cadrul unui roman, luând în calcul cunoștințele și dezbaterile actuale pe această temă. Scopul acestei note este de a clarifica faptele.

*

Inundația din Marea Neagră. Criza de salinitate din Messina este un fapt cert, un rezultat al proceselor tectonice și glaciare care au izolat Mediterana de Atlantic; criza a fost datată între 5,96 și 5,33 milioane de ani ÎP (Înainte de Prezent), la sfârșitul ei apărând o inundație masivă peste podul de pământ de peste Gibraltar. Nivelul Mediteranei a mai crescut cu 130 de metri în cursul „marii topiri” de la sfârșitul Erei Glaciare, undeva între doisprezece și zece mii de ani în urmă.

Recent au apărut dovezi care sugerează că Marea Neagră a fost izolată de Mediterana timp de alte câteva mii de ani și nu s-a ridicat la același nivel cu aceasta până ce apele nu au depășit un baraj natural de pe Bosfor în mileniul al VI-lea înainte de Hristos. Mostre luate de pe fundul Mării Negre indică o schimbare de la sedimente de apă dulce la sedimente de apă sărată cu circa 7500 de ani în urmă, dată confirmată de analiza cu carbon a cochiliilor de moluște de pe ambele părți ale strâmtorii Bosfor. Este posibil ca în această perioadă de timp banchiza de gheață a Antarcticii de Vest să fi cunoscut o fază de retragere rapidă și ca un asemenea eveniment, combinat cu activitatea tectonică, să fi împins marea peste Bosfor.

În 1999, cercetătorii au descoperit, folosind sonarul și o dragă, o dună aparținând probabil unei foste linii a țărmului la 150 de metri adâncime sub nivelul mării în nordul Turciei, lângă Sinope. Deși există dezbateri prinse asupra datei, vitezei și volumului inundării Mării Negre, existența acestui fenomen este acceptată pe scară largă.

*

Exodul din neolitic. Mulți experți cred că limbile indo-europene își au originea în zona Mării Negre la un moment situat între mileniul al VII-lea și mileniul al V-lea înainte de Hristos. Cu mult înainte de ipoteza inundației din Marea Neagră, arheologi de frunte au susținut că limbile indo-europene au evoluat în rândul primilor agricultori din Anatolia în jurul anului 7 000 înainte de Hristos, și că ele au ajuns în Europa în jurul anului 6 000 înainte de Hristos, răspândirea lor mergând mână în mână cu introducerea agriculturii și a domesticirii animalelor pe scară largă. Acest model a stârnit multe controverse, nu în ultimul rând asupra posibilității ca difuzia să fi implicat mișcarea de persoane sau idei, dar el rămâne central în orice dezbatere pe tema originilor civilizației.

*

Atlantida. Singura sursă pentru legenda Atlantidei o reprezintă dialogurile Timaio și Kritias scrise de filozoful grec Platon în prima jumătate a secolului al IV-lea înainte de Hristos. Credibilitatea se bazează pe două presupuneri: în primul rând, că Platon nu inventa povești; în al doilea rând, că sursa lui de inspirație, cărturarul atenian Solon, nu înregistrase, cu câteva generații înainte, o poveste imaginată de preoții egipteni din Saïs, presupușii lui informatori din cursul secolului al VI-lea înainte de Hristos.

Este mult mai probabil ca preoții egipteni să fi dispus cu adevărat de arhive care se întindeau pe mii de ani înainte. Istoricul grec Herodot, cel care a adunat tone de informații de la preoții egipteni cu ocazia vizitei făcute acolo la mijlocul secolului al V-lea înainte de Hristos, multe dintre ele verificabile, susține că i s-a arătat un papirus cu lista de succesiune a „trei sute și treizeci de monarhi egipteni” (Herodot, Istorii). El ne avertizează totuși: „Cel care crede poveștile spuse de egipteni este liber să le accepte ca fapte istorice”.

Pe vremea lui Solon, marinarii din Mediterana aveau cunoștință de țărmurile îndepărtate de dincolo de Marea Roșie spre est și de Stâlpii lui Hercule spre vest. Cu toate astea, Atlantida nu trebuie căutată atât de departe. Pentru egiptenii din secolul al VI-lea înainte de Hristos, izolați de secole întregi după prăbușirea universului Epocii Bronzului, insula Creta reprezenta un ținut misterios de dincolo de orizont și care găzduise odinioară o civilizație strălucitoare. Toate contactele cu ea fuseseră pierdute după un cataclism pe care ei l-ar fi putut percepe sub forma unui val de întuneric și a năvalei lăcustelor înregistrate în Vechiul Testament (Exodul, 10).

În ziua de azi, mulți dintre cei care acceptă veridicitatea poveștii relatate de Platon socotesc Atlantida ca fiind civilizația Cretei minoice și dispariția ei ca fiind datorată erupției vulcanului Thera la mijlocul mileniului al II-lea înainte de Hristos.

*

Nu a fost descoperită până acum nici o epavă minoică. Au fost însă găsite mai multe epave scufundate la sfârșitul Epocii Bronzului, printre care una, în 1982, la sud-vest de Turcia, eveniment socotit drept cea mai mare descoperire arheologică după cea a mormântului lui Tutankhamon. Printre cele găsite se numără zece tone de lingouri de cupru și de cositor, o cutie de plăci de sticlă albastră de nuanța cobaltului, bușteni de abanos și bucăți de fildeș, săbii din bronz frumos ornate, sigilii comerciale din Orientul Apropiat, bijuterii din aur, un splendid pandantiv din aur, precum și un scarabeu superb din aur al lui Nefertiti, care plasează epava spre sfârșitul secolului al XIV-lea înainte de Hristos. Metalul de acolo era suficient pentru echiparea unei întregi armate și ar fi putut reprezenta un tribut regal. Printre descoperiri se numără și articole cu semnificație religioasă, socotite drept obiecte de cult preoțești. Aceste comori sunt acum expuse în toată splendoarea lor la Muzeul de Arheologie Subacvatică din Bodrum.

*

În 2001, un craniu de hominid descoperit la Dmanisi, în Republica Georgia, a fost datat cu circa 1,8 milioane ani ÎP, aproape cu un milion de ani înainte de cele mai timpurii fosile umanoide din Europa.

O migrare ulterioară, mult mai apropiată de timpurile noastre, dinspre Africa, l-a adus aici pe homo sapiens sapiens, care a început să picteze animale pe pereții peșterilor cam cu 35 000 de ani în urmă.

„Sala strămoșilor” se bazează nu numai pe faimoasele picturi rupestre de la Lascaux din Franța și de la Altamira din Spania, având o vechime de aproximativ 20 000 de ani, respectiv 17 000 de ani ÎP, ci și pe două descoperiri mai recente. În 1994, la Chauvet, în sudul Franței, speologii au descoperit un complex care fusese blocat de o prăbușire de stânci în cursul preistoriei. Picturile au fost datate la 35 000 de ani ÎP, devenind astfel cele mai vechi din lume. Ele demonstrează că artiștii Epocii de Piatră au atins apogeul talentului lor la doar câteva mii de ani după ce primii oameni moderni au ajuns în regiune. Desenele includ mamuți „cu blană” gigant și altă megafaună din Era Glaciară. O altă peșteră descoperită în 1991 în apropiere de Marsilia conține mai mult de 140 de picturi și de schițe, ceea ce reprezintă o descoperire remarcabilă, de vreme ce intrarea în peșteră se găsește la 37 de metri sub nivelul mării. Peștera Cosquer demonstrează că este posibil ca și alte comori să fi rămas încă nedescoperite în peșterile inundate la sfârșitul Erei Glaciare.

Au trecut multe mii de ani până ce limba să fie simbolizată printr-o formă de scriere, cele mai vechi cunoscute fiind cuneiformele din Mesopotamia și hieroglifele din Egipt din jurul lui 3200 înainte de Hristos. Cu toate astea, descoperirile din Paleoliticul Superior (35 000—11 000 ÎP), contemporane cu arta din peșteri, includ oase incizate cu linii și puncte care ar putea reprezenta secvențe numerice, posibil pentru trecerea zilelor, sau un calendar lunar. Ca atare, ideea scrisului ar fi putut apărea cu mult înainte de nevoia păstrării unor arhive detaliate, apărută la începutul Epocii Bronzului.

*

Preoții fictivi din Atlantida reprezintă un amalgam de șamani și de vraci din societățile tribale primitive cu preoții-regi din primele orașe-state. Totodată, sunt precursorii îndepărtați ai druizilor, preoții misterioși cunoscuți mai ales din Războaiele Galice duse de Iulius Caesar. Este posibil ca druizii să fi fost mediatori puternici care strângeau laolaltă triburile disparate din Europa celtică. Este posibil ca strămoșii lor să fi purtat „coifurile vrăjitorești” aurii, împodobite în mod sofisticat cu simboluri astrologice, care au fost recent identificate printre descoperirile Epocii Bronzului. Simbolurile indică abilitatea de monitorizare și de prezicere a mișcării cerurilor, inclusiv a ciclului lunar, un set de cunoștințe dezvăluit și de observatoarele megalitice precum cel de la Stonehenge. Cel mai vechi coif datează din jurul anului 1200 înainte de Hristos. și până acum nici o astfel de descoperire nu a fost raportată în afara Europei de Vest.

*

Primii fermieri de pe insulele Mediteranei creșteau animale domestice, incluzând aici căprioare, oi, capre, porci și vaci care nu existaseră înainte prin partea locului și fuseseră probabil aduse de pe continent în bărci cu vâsle. Excavațiile din Cipru indică faptul că aceste migrații au început încă din mileniul al IX-lea înainte de Hristos, foarte curând după începuturile agriculturii în „Semiluna Fertilă” din Anatolia și Orientul Apropiat.

*

Cele mai vechi bărci de lemn datate sunt, de fapt, fragmente scoase la lumină în Danemarca și provin din perioada mileniului al V-lea sau al IV-lea înainte de Hristos. În vreme ce este posibil ca primele bărci egiptene și din Orientul Apropiat să fi fost doar niște legături de trestie, amintite de modelul „papiroform” al vaselor funerare ulterioare, bogăția de cherestea de-a lungul malului sudic al Mării Negre să fi indicat faptul că vasele construite aici puteau fi de lemn înainte chiar ca uneltele de metal să devină disponibile.

Un model pentru Arca lui Noe este dat de „Barca din Dover”, o navă remarcabil de bine conservată găsită în portul englezesc cu același nume în 1992. Chiar dacă datează din Epoca Bronzului, barca are o formă generică posibil tipică pentru primele ambarcațiuni construite pentru navigație marină. Este lungă de circa cincisprezece metri și e construită din plăci legate laolaltă cu liane din coajă de copac, astfel ele putând fi dezasamblate pentru reparații și pentru transport pe uscat. Dispunând de optsprezece sau douăzeci de vâslași, ele ar fi putut transporta pasageri, animale și altă încărcătură peste Canalul Mânecii. O flotă de astfel de vase este mult mai plauzibilă pentru un exod în neolitic decât o singură navă de mărimea arcei din Vechiul Testament, mai ales în lipsa uneltelor de tâmplărie din metal și a pânzelor de navigație, care aveau să fie inventate ulterior.

*

Cele mai importante situri neolitice descoperite până în prezent sunt Jericho și Çatal Hüyük (cunoscut și sub denumirea de Çatalhöyük). Jericho, orașul biblic identificat drept Tell es-Sultan în Valea Iordanului din Israel, era înconjurat de un zid masiv de piatră construit în jurul anului 8000 înainte de Hristos, în timpul perioadei preolărit din neolitic. În alte părți există prea puține dovezi de legătură directă cu stări de război înainte de mileniul al VI-lea înainte de Hristos, sub forma unor fortificații, așezări arse sau locuri de masacru, iar o idee renăscută recent susține că „defensiva” din Jericho reprezenta de fapt o protecție contra inundațiilor.

Așezarea Çatal Hüyük din sudul central al Turciei a înflorit de la sfârșitul mileniului al VII-lea până la mijlocul mileniului al VI-lea înainte de Hristos, când a fost abandonată. Imaginea clădirilor sale în stil pueblo, cu încăperile de cult împodobite cu simbolul coarnelor de taur și decorate cu picturi exuberante pe pereți, furnizează un model autentic pentru structurile imaginare din Marea Neagră. Printre descoperirile de acolo se numără figurine de lut și de piatră ale unei zeițe-mamă grotesc de corpolente, amintind de imaginea stilizată a unei femei, recent descoperite pe coasta turcească a Mării Negre, la Ikiztepe.

Una dintre nenumăratele imagini remarcabile din Çatal Hüyük este o frescă găsită într-o încăpere de cult și datată în jurul anului 6200 înainte de Hristos. Înfățișând un vulcan care aruncă un nor mare de cenușă. Cu conurile sale gemene și șaua dintre ele, vulcanul seamănă în mod remarcabil cu imaginile coarnelor de taur din altare. Sub el se vede un oraș, care se extinde spre exterior ca și cum ar fi în lungul unui țărm de mare, clădirile amintind de Çatal Hüyük, dar fiind despărțite în blocuri rectangulare strâns adunate. Vulcanul ar putea reprezenta un con cilindric din câmpia vulcanică Karapinar, aflată la circa cincizeci de kilometri spre est, iar orașul ar putea fi chiar Çatal Hüyük; în același timp, ar putea fi o scenă din altă parte, unde un oraș de la malul mării se cuibărea cu adevărat sub vârfurile gemene ale unui vulcan. Pictura este cea mai veche imagine cunoscută a unui vulcan activ și a unui oraș planificat.

În jurul Mării Negre, cea mai clară dovadă de dezvoltare precoce provine din Varna, Bulgaria, unde într-un cimitir s-a descoperit o ascunzătoare enormă de artefacte din aur și din cupru, alături de obiecte confecționate din os și piatră. Descoperirea dezvăluie nu numai realizările extraordinare ale primilor metalurgi, ci și o societate cu o stratificare reflectată în bogății materiale. Cimitirul datează de la sfârșitul neoliticului, o perioadă cunoscută și sub numele de Chalcolithic, sau Era Cuprului, și care a durat până la mijlocul mileniului al V-lea înainte de Hristos.

*

La optzeci de kilometri nord de Creta se întinde insula vulcanică Thera. A fost dezgropată doar o parte a așezării preistorice de la Akrotiri, dar pe măsură ce aceasta iese din mormântul de cenușă și de zgură, seamănă tot mai mult cu orașul Pompei din Epoca Bronzului. Locuitorii au primit unele avertismente legate de erupție, probabil sub forma unei serii de cutremure violente. Până acum nici o „mănăstire” nu a fost decopertată, dar splendida frescă marină din Akrotiri, care înfățișează o procesiune de nave și o structură de tip palat la malul mării, indică faptul că observațiile de natură religioasă și ceremoniile jucau un rol major în viața insulei.

Mulți arheologi au plasat erupția în jurul anului 1500 înainte de Hristos, pe baza dovezilor de distrugere a palatelor din Creta și a sosirii micenienilor. Oamenii de știință au sugerat însă că data cea mai potrivită ar fi 1628 înainte de Hristos, pe baza studierii nivelului de aciditate din gheața groenlandeză, a determinărilor prin metoda carbonului radioactiv și a analizei dendrocronologice a stejarului irlandez și a pinului cu con din California. Oricare ar fi data exactă, nu există nici o îndoială asupra dimensiunii colosale a erupției care a distrus așezările de pe Thera, a eliberat un nor negru imens către estul Mediteranei și a provocat valuri de fund care au izbit coasta de nord a Cretei și au răsturnat probabil ambarcațiuni pe o rază de mile în jur.

*

Alexandria, marele port construit de Alexandru cel Mare în anul 331 înainte de Hristos pe coasta egipteană a Mediteranei, este locul unde se ține conferința din prima parte a acestei cărți. Aceasta se desfășoară în Fortăreața Qaitbay, castelul construit în secolul al XV-lea d.H. pe fundația farului antic de la intrarea în port. Pe fundul mării unde s-a prăbușit farul, în secolul al XlV-lea d.Hr. au fost depistate multe fragmente de zidărie și de sculpturi.

La mai bine de două mii de kilometri spre vest se află Cartagina, locația imaginarului Muzeu Maritim. Începând cu 1972, programul lansat de UNESCO sub deviza „Salvați Cartagina” a făcut ca acest oraș să intre în circuitul celor mai studiate situri din Antichitate, în ciuda faptului că a fost ras de pe suprafața pământului de romani în 146 înainte de Hristos. și încă o dată de către arabi cu aproape nouă sute de ani mai târziu. Astăzi o caracteristică remarcabilă a orașului o constituie portul circular, unde săpăturile au scos la iveală docuri care odinioară au găzduit o flotă de galere de război.

*

Solon este un personaj istoric autentic care a trăit aproximativ între 640 și 560 înainte de Hristos. A fost conducătorul Atenei în 594 înainte de Hristos și a devenit faimos ca om de stat ale cărui reforme au pavat calea către orașul-stat democratic din Epoca de Aur. Ulterior el a călătorit mult în Egipt și Asia Minor și a fost socotit unul dintre cei „șapte înțelepți” ai Greciei. Singurele lui scrieri care au ajuns până la noi sunt câteva fragmente de poezie, dar nu poate încăpea nici o îndoială că, la fel ca Herodot un secol mai târziu, și el trebuie să fi consemnat pe larg discuțiile cu preoții și cu alte persoane sau lucrurile pe care le-a văzut în cursul călătoriilor.

„Papirusul Atlantidei” este pur ficțional, deși circumstanțele găsirii sale sunt inspirate de o serie remarcabilă de descoperiri din vestul Egiptului. În 1996, în oaza Bahariya, un măgar a căzut prin stratul de nisip într-o necropolă din piatră care zăcuse nederanjată de nimeni timp de cincisprezece secole. De atunci au fost decopertate mai bine de două sute de mumii, multe dintre ele decorate și pictate cu portrete și scene religioase. Sunt din perioada greco-romană, de după cuceririle lui Alexandru cel Mare din 332 înainte de Hristos, dar în 1999, arheologii care săpau sub orașul-oază El Bawiti au descoperit mormântul unui guvernator din Bahariya din timpul celei de-a Douăzeci și Șasea Dinastii (664-525 înainte de Hristos.), adică din perioada călătoriilor lui Solon.

Ruinele de la Saïs zac sub așezarea modernă Sa el-Hagar din vestul deltei Nilului, în apropiere de brațul Rosetta al fluviului, la mai puțin de treizeci de kilometri de Mediterana. Ca și în cazurile Cartagenei și al Alexandriei, au rămas puține vestigii din metropola de pe malul apei. Lucrările de zidărie s-au dărâmat și fundațiile zac sub metri de mâl. Cu toate astea, Saïs a fost probabil un important centru de cult de la începuturile istoriei Egiptului, chiar înainte de Perioada Dinastică Timpurie (circa 3100 înainte de Hristos.). La momentul vizitei lui Solon era Capitala Regală a celei de-a Douăzeci și Șasea Dinastii, un loc pe care grecii probabil îl cunoșteau bine datorită apropierii de postul lor comercial de la Naucratis.

Pelerinii veneau de departe ca să se închine la templul zeiței Neith, un complex vast, descris de Herodot după ce l-a vizitat. El s-a întâlnit cu „scribul”, termenul folosit de el pentru marele preot, care „ținea registrul comorilor sacre ale lui Athene (Neith) în orașul Saïs”, un om care, regretabil, „nu mi s-a părut a fi sincer” (Istorii). Templul avea obeliscuri impresionante, statui colosale și sfincși cu capete umane (ibid.). Astăzi este nevoie de imaginație ca să ne închipuim așa ceva în acel loc, dar un zid de piatră indică o curte înconjurătoare la fel de întinsă precum cea a faimosului complex de la Karnak din Egiptul Superior.

Excavațiile care au scos la lumină hieroglifele timpurii și lista cu preoți sunt imaginare. Oricum, printr-un noroc extraordinar, numele celui care ar fi putut să fie preotul întâlnit de Solon este cunoscut: Amenhotep, a cărui statuie impresionantă, sculptată în granit cenușiu, scos probabil chiar din Saïs, și dedicată templului și celei de-a Douăzeci și șasea Dinastii, se află la British Museum (sub nr. EA 41517). Statuia ține un naos, o raclă ce conține o imagine de cult a zeiței Neith.

*

Marinarii din Epoca Bronzului care voiau să ajungă la Nil din Creta ar fi putut pleca din recent excavatul port Kommos, aflat pe coasta sudică, la mică depărtare de palatul din Phaistos. De pe poziția lui magnifică, palatul domină câmpia Mesara și stă lipit de Muntele Ida, cu peșterile lui sacre și sanctuarele de vârf. La trei kilometri depărtare se desfășoară complexul cunoscut sub numele de Hagia Triada, în mod tradițional socotit ca o reședință regală, în realitate el trebuie să fi fost probabil un fel de seminar pentru preoțimea cretană. Faimosul disc de la Phaistos a fost descoperit aici în 1908. Cele 241 de simboluri și 61 de „cuvinte” au sfidat până acum orice încercare de traducere, dar ar putea avea legătură cu o limbă timpurie vorbită în vestul Anatoliei, și prin aceasta cu indo-europeana vorbită la începutul neoliticului. Forma înscrisului denumit în această carte cu „simbolul Atlantidei” există în realitate și este unicat pe acest disc: se văd mai multe astfel de simboluri imprimate de o matriță, unul dintre ele fiind apropiat de mijlocul unei laturi.

Un al doilea disc nu a fost încă descoperit. Oricum, vizitatorii pot studia de aproape discul existent în Muzeul Arheologic din Heraklion, unde el este expus alături de alte comori ale lumii minoice.

*

În Hagia Triada din Creta s-a găsit și un sarcofag pictat care înfățișează un taur așezat pe un altar, cu sângele scurgându-i-se din gât într-un vas de libațiune. La circa cincizeci de kilometri nord de Arkhanes, arheologii au descoperit dovezi ale unui alt gen de ofrandă: un bărbat tânăr, legat pe o platformă joasă în interiorul unui templu de munte, în al cărei schelet era prins un cuțit de bronz incizat cu desenul unei bestii misterioase asemănătoare cu un porc mistreț. La scurt timp după moartea lui, templul s-a prăbușit în cursul unui cutremur și astfel a conservat singura dovadă găsită până acum a sacrificiilor umane practicate în Marea Egee în timpul Epocii Bronzului.

Arkhanes zace sub Muntele Juktas, iar vârful sacru al acestuia se ridică peste valea care duce la Knossos. Printre multele descoperiri extraordinare de la Knossos se numără mai multe mii de tăblițe din lut ars, cea mai mare parte a lor fiind inscripționată cu o scriere botezată lineară B, și alte câteva sute cu lineară A. Linear B a fost descifrat ca fiind o formă timpurie de greacă, limba vorbită de micenienii care au ajuns în Creta în secolul al XV-lea înainte de Hristos. Ei au adoptat scrisul, dar nu și limba; linearul A este similar, fiind, de asemenea, silabic printr-un număr de simboluri identice, dar datează de dinainte de sosirea micenienilor și rămâne în mare parte netradus.

Alte două situri din Epoca Bronzului menționate sunt Atena și Troia. Pe Acropole, unul dintre puținele lucruri conservate din preistorie este un tunel tăiat în stâncă, conducând spre un izvor subteran. El reprezintă sursa de inspirație pentru ideea că acolo ar putea exista încă încăperi ascunse din perioada clasică. La Troia, cercetările paleogeografice au descoperit o linie de plaje antice și poate că într-o zi se vor găsi dovezi ale unui asediu din Epoca Bronzului.

*

Marea Neagră este cu adevărat moartă sub 200 de metri adâncime, ca rezultat al imenselor acumulări de hidrogen sulfurat generat de procesele biochimice descrise în această carte. În zonele sale adânci există depozite de sare cristalină formate în cursul perioadei în care marea a fost izolată de Mediterana și a început să se evapore, provocând precipitarea sării.

Către sud, marea se apropie de una dintre cele mai active zone tectonice din lume, o zonă care a intrat în atenția întregii lumi în ziua în care un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade a devastat nord-vestul Turciei. Falia nord-anatoliană dintre plăcile africană și eurasiatică se întinde spre est până la Muntele Ararat, în sine un vulcan stins, cu două vârfuri gemene, și a inspirat în parte această carte, incluzând insula vulcanică, falia tectonică și fisurile hidrotermale.

În apele de coastă a Mării Negre au fost descoperite mai multe nave ale neguțătorilor din Antichitate, inclusiv una localizată de un submersibil în largul coastelor Bulgariei în 2002. În anul 2000, echipa care a dat peste vechea linie a țărmului de lângă Sinope a descoperit o epavă de la sfârșitul perioadei antice la o adâncime de 320 de metri. Carena extraordinar de bine conservată a navei reprezintă un indiciu al minunilor arheologice care ar putea zace în alte părți ale adâncurilor toxice ale acestei mări.

*

Cu excepția imaginarului EH-4, „noroiul magic”, și a unor aspecte ale aplicațiilor laser, cea mai mare parte a tehnologiilor prezentate în această carte își are temeiul în dezvoltări curente, inclusiv din punct de vedere al unor chestiuni legate de scufundare și de arheologie. Kazbek este o variantă imaginară a submarinului SSN de atac sovietic din clasa Akula-1, ca atare constituie o adăugare imaginară la cele șase nave despre care se știe că au fost construite între 1985 și 1990.

*

Citatele din Platon din capitolul 3 sunt luate din Dialogurile lui Platon. Citatele biblice din capitolul trei sunt din Exod 10:21, iar cele din capitolul 31 din Exod 20:16-18, Exod 37:1-5 și din Geneza 9:17-19.

EPIGRAF

„Un imperiu măreț a condus pe vremuri cea mai mare parte a lumii. Conducătorii lui trăiau într-o mare citadelă, sus cu fața la mare – un labirint vast de coridoare cum nu s-a mai văzut de atunci. Erau lucrători ingenioși în aur și fildeș și luptători neînfricați cu taurii. Dar, pentru că l-au sfidat pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghițită într-o imensă revărsare de ape și locuitorii ei nu au mai fost văzuți niciodată.”

PROLOG

Bătrânul se opri șovăind și-și înălță capul, la fel de uimit ca atunci când zărise templul pentru prima oară. Nimic asemănător nu se con­struise în Atena natală. Undeva sus, poarta monumentală părea să ducă pe umerii ei întreaga greutate a cerurilor și, în bătaia razelor lunii, stâlpii uriași își aruncau umbrele mult dincolo de marginile tem­plului, pe întinsul scânteietor al deșertului. În față se deslușeau șiruri de coloane imense, avântându-se în anticamera cavernoasă, iar inscripțiile hieroglifice și formele umane impozante, care acopereau suprafețele lor lustruite, abia se puteau distinge în lumina torței. Sin­gurul indiciu despre ce se afla dincolo, din ce se putea vedea, era șoapta unei brize răcoroase, care aducea cu ea un miros greu de praf și de tămâie, ca și cum cineva tocmai ar fi deschis ușile unui mormânt de mult zăvorât. Fără să vrea, bătrânul se înfioră. Firea lui, aplecată spre filozofie, lăsă pe moment loc unei frici iraționale față de necunoscut și față de puterea unor zei cărora el nu li se putea închina și care nu nutreau nici un fel de interes față de binele poporului său.

— Vino, grecule.

Cuvintele șuierară în întuneric, chiar în momentul în care însoțitorul bătrânului își aprinse torța de la unul dintre focurile de la poartă. Flacăra dezvălui o siluetă firavă, îmbrăcată simplu. Lumina ei săltăreață era singurul indiciu al înaintării bărbatului în templu. Ca de obicei, se opri la intrarea sanctuarului interior și așteptă nerăbdător să fie ajuns din urmă de bătrân, al cărui trup gârbovit se târa încet prin anticameră. Însoțitorul nutrea doar dispreț pentru acest hellenos, acest grec, cu capul lui ras și barba neîngrijită, cu întrebările lui nesfârșite, care îl ținea să aștepte în templu în fiecare noapte mult peste ora sta­bilită de întâlnire. Scriind pe pergamentele lui, grecul făcea un lucru rezervat de drept preoților.

Treptat, disprețul însoțitorului se transformase în ură. Chiar în acea dimineață, fratele lui, Seth, se întorsese din Naucratis, portul aglo­merat din apropiere, unde apa maronie a Nilului se revărsa în Marea Imensă de Mijloc. Seth venise abătut și răvășit. Dăduseră un balot mare de pânză din atelierul tatălui lor din Fayum unui neguțător grec, care pretindea acum că pierduse marfa într-un naufragiu. Amândoi bănuiau că parșivii de greci aveau să le exploateze nepriceperea în tre­burile comerțului. Da, neîncrederea lor se transformase în ură. Balo­tul de pânză fusese ultima lor speranță de a scăpa de o viață de mizerie în templu, unde erau condamnați la o existență cu puțin mai bună decât a babuinilor și a pisicilor care se zăreau uneori în întunecimea de dincolo de coloane.

Însoțitorul îl privi cu pizmă pe bătrân apropiindu-se. I se spunea Făcătorul-de-Legi.

— O să-ți arăt eu, șopti însoțitorul în barbă, ce cred zeii mei despre legile tale, grecule.

Peisajul din sanctuarul interior era cât se putea de contrastant cu grandoarea amenințătoare a anticamerei. De lămpile de lut, pline cu ulei, aflate jur-împrejurul unei camere săpate în piatră atârnau o mie de făclii care luminau ca niște licurici în noapte. De tavan atârnau cădelnițe sofisticate din bronz pentru arderea tămâiei. Dârele subțiri de fum formau un strat de ceață în încăpere. Pereții erau plini de adâncituri ca niște nișe de înmormântare ale unei necropole; doar că în aceste nișe nu se aflau cadavre în lințolii și urne funerare, ci amfore înalte, deschise, din care se revărsau role de papirus. Cei doi bărbați coborâră mai multe trepte. Mirosul de tămâie devenea tot mai intens. Tăcerea fu întreruptă de un murmur care deveni tot mai distinct. În fața lor se zăreau doi stâlpi cu vârfurile sculptate în formă de vultur, care serveau drept glafuri pentru ușile mari de bronz care se deschideau înspre ei.

De-a lungul intrării, cu fața spre ei, mai mulți oameni stăteau înșirați ordonat, unii șezând cu picioarele încrucișate pe rogojini de trestie și purtând doar o cârpă în jurul șalelor. Cu toții erau aplecați dea­supra unor măsuțe joase. Unii copiau din papirusuri întinse alături de ei; alții transcriau dictările unor preoți în robe negre. Recitările lor cu voce joasă se uneau într-un soi de incantație. Acesta era scriptoriul, camera înțelepciunii, un imens depozit de cunoștințe scrise și memo­rate, trecute de la preot la preot din zorii istoriei, înainte chiar de apariția constructorilor de piramide.

Însoțitorul se retrase la umbra scărilor. Îi era interzis să intre în cameră. Pentru el începea lunga așteptare până când sosea clipa să-l escorteze înapoi pe grec. În această seară însă, în loc să se retragă îmbufnat, însoțitorul rânji mulțumit la gândul planurilor pe care le urzise pentru acea noapte.

Bătrânul iuți pașii, nerăbdător să-și termine treaba. Era ultima noapte în templu, ultima lui șansă de a i se dezvălui misterul care îl obseda de la precedenta lui vizită. A doua zi începea Festivalul lui Thoth, care ținea o lună, și tuturor nou-veniților le era interzis acce­sul în templu. Bătrânul știa că nici unui străin n-avea să i se mai îngăduie vreo audiență la marele preot.

În graba lui, grecul se împiedică și scăpă din mână papirusul și ustensilele de scris cu un zgomot care pe moment atrase atenția celor­lalți scribi. Mormăi iritat ceva și privi în jur cu vinovăție, apoi își strânse la loc calabalâcul și se strecură mai departe printre oameni, către o anexă din capătul îndepărtat al încăperii. Se cuibări sub o arcadă joasă și se așeză pe o saltea de trestie. Din vizitele precedente știa că în întunericul din fața lui ședea cineva.

— Solon, Făcătorule-de-Legi, eu sunt Amenhotep, marele preot. Vocea, doar ceva mai mult decât o șoaptă, abia se auzea și părea la fel de bătrână ca a unui zeu. Vorbi din nou: Ai venit la templul meu din Saïs, și eu te primesc. Cauți înțelepciune și eu îți ofer ceea ce îngăduie zeii.

Odată salutul încheiat, grecul își aranjă repede roba albă peste genunchi și își pregăti papirusul. Din întuneric, Amenhotep se aplecă puțin, suficient ca să i se întrezărească fața în lumina pâlpâitoare a unei feștile. Solon mai văzuse acel chip de multe ori, dar, de fiecare dată, îl înfiora. Părea un chip fără trup, un glob luminos suspendat în beznă, ca un spectru ivit de la marginea lumii subpământene. Era chipul unui tânăr suspendat în timp, ca și cum ar fi fost mumificat; pielea era întinsă și translucidă, aproape pergamentoasă, iar ochii îi erau învăluiți de ceața lăptoasă a orbirii.

Amenhotep era bătrân înainte ca Solon să se fi născut. Se spunea că îl vizitase Homer, pe vremea când trăia stră-străbunicul lui Solon, și că el fusese cel care-i povestise despre asediul cetății Troia, despre Agamemnon, despre Hector și despre Elena și despre peripețiile lui Odiseu. Solon ar fi vrut enorm să afle mai multe despre toate astea și despre altele, dar ar fi încălcat înțelegerea de a nu-i pune întrebări bătrânului preot.

Cu urechile ciulite, Solon se aplecă înainte, hotărât să nu-i scape nimic din această ultimă întâlnire. După un timp, Amenhotep vorbi din nou, cu vocea sa slabă:

— Făcătorule-de-Legi, spune-mi unde am rămas ieri.

Solon desfășură iute papirusul, cercetând rândurile scrise mărunt. După o clipă începu să citească, traducând greaca din scrierea lui în egipteana pe care o vorbeau în acel moment.

— Un puternic imperiu a stăpânit odinioară o mare parte din lume, zise el, chinuindu-se să vadă prin întuneric. Conducătorii lui trăiau într-o vastă citadelă, deasupra mării, într-un labirint imens de cori­doare cum nu s-a mai văzut de atunci. Erau meșteșugari iscusiți în prelucrarea aurului și fildeșului și luptători neînfricați în luptele cu taurii. Într-o zi însă, pentru că îl sfidaseră pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghițită de valuri într-un potop imens, iar locuitorii ei nu au mai fost niciodată văzuți. Solon se opri din citit, își ridică privirea și așteptă. Aici ați terminat.

După o tăcere care păru interminabilă, bătrânul preot vorbi din nou, cu buzele abia mișcându-i-se:

— În noaptea asta, Făcătorule-de-Legi, îți voi spune multe lucruri. Dar mai întâi o să-ți povestesc despre această lume pierdută, despre acest oraș care, încălcând dreapta măsură, a fost lovit de zei, despre această citadelă căreia i se spunea Atlantida.

Multe ore mai târziu, grecul lăsă pana jos. Mâna îl durea de atâta scris. Rulă papirusul la loc. Amenhotep terminase. Era noaptea lunii pline, începutul Festivalului lui Thoth, iar preoții trebuiau să pregătească templul înainte de sosirea părtașilor la ceremonie, în zori.

— Ce ți-am spus, Făcătorule-de-Legi, a fost aici și nicăieri în altă parte, șopti Amenhotep, bătându-și ușor cu degetul încovrigat fruntea. Printr-un vechi decret, noi, cei care nu putem pleca din acest templu, noi, marii preoți, trebuie să păstrăm această înțelepciune ca pe o comoară. Ești aici doar la comanda astrologos-ului, a clarvăzătorului templului, prin voința divină a lui Osiris. Bătrânul preot se aplecă înainte, schițând un zâmbet. Și amintește-ți, Făcătorule-de-Legi, că eu nu vorbesc în șarade, precum oracolele tale grecești, dar s-ar putea să existe șarade în ceea ce spun. Rostesc un adevăr care mi-a fost trans­mis,nu un adevăr al meu. Ai venit pentru ultima dată. Acum pleacă.

În vreme ce chipul cadaveric dispăru în beznă, Solon se ridică încet, ezitând un moment și uitându-se înapoi pentru ultima oară înainte de a păși în scriptoriul acum pustiu și de a-și croi drum către ieșirea luminată de torțe.

La răsărit, zorile colorau cerul în trandafiriu, adumbrind lumina lunii care încă făcea apele Nilului să sclipească. Bătrânul grec era sin­gur, după ce însoțitorul îl părăsise ca de obicei dincolo de întăriturile templului. Oftă satisfăcut când trecu de coloanele templului, cu capitelurile lor în formă de frunză de palmier, atât de diferite de sim­plitatea celor grecești, și se uită pentru ultima dată la Lacul Sacru cu amestecul lui bizar de obeliscuri, sfincși cu capete de om și statui colosale de faraoni. Era mulțumit să lase toate acestea în urmă și mergea de-a lungul drumului prăfuit către satul din chirpici unde locuia. În mâini strângea prețiosul papirus, iar pe umăr căra un săculeț tras în jos de o pungă grea. A doua zi, înainte de a pleca, avea să aducă ofranda de aur zeiței Neith, așa cum îi promisese lui Amenhotep când cei doi vorbiseră pentru prima dată.

Încă se minuna de ceea ce auzise. O Epocă de Aur, o eră a splen­dorii pe care nici măcar faraonii nu și-o imaginaseră. O rasă care stăpânise toate artele, în foc, piatră și metal. Și totuși fuseseră oameni, nu giganți, precum ciclopii care construiseră străvechile ziduri de pe Acropole. Descoperiseră fructul divin și și-l însușiseră. Citadela lor strălucise precum muntele Olimp. Îndrăzniseră să-i sfideze pe zei, iar zeii îi doborâseră.

Și totuși continuaseră să trăiască.

Cufundat în gânduri, bătrânul nu observă două siluete întunecate care se furișau din spatele unui zid chiar când intra el în sat. Lovitura îl luă complet pe nepregătite. În vreme ce se prăbușea la pământ și era înconjurat de beznă, pentru o clipă realiză că niște mâini îi trăgeau sacul de pe umăr. Una din siluete înșfacă papirusul din mâinile bătrânului și îl făcu bucățele, după care le aruncă pe o alee dosnică plină de gunoaie. Cele două siluete dispărură la fel de tăcute precum se iviseră, lăsându-l pe grec să sângereze, inconștient, în praf.

Când își reveni, nu avea să-și mai amintească nimic din acea ultimă noapte în templu. În anii pe care avea să-i mai trăiască rareori avea să vorbească cuiva despre timpul petrecut în Saïs și n-avea să mai scrie niciodată nimic. Înțelepciunea lui Amenhotep n-avea să părăsească niciodată templul sacru și avea să pară pierdută pentru tot­deauna odată cu moartea ultimilor preoți. Mâlul adus de Nil avea să învăluie templul și cheia celui mai mare mister al trecutului.