Urzeala tronurilor – volumul 2

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin volumul 2

CATELYN

Cerul de la răsărit era rozaliu și auriu când soarele se ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra sculptată meșteșugit a balustradei de la fereastră. Dedesubt, lumea se colora din negru în vinețiu și verde, pe măsură ce zorii traversau câmpii și păduri. Cețuri alburii se ridicau deasupra Lacrimilor Alys­sei, acolo unde apele fantomatice cădeau peste umerii munților, pentru a-și începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriașului. Catelyn putea simți pe față atingerea fină a stropilor de apei!

Alyssa Arrynîși văzuse soțul, frații și copiii măcelăriți; totuși, cât timp trăise, nu vărsase nicio lacrimă. Așa că, după moarte, zeii hotărâseră că nu-și va afla odihna până ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo unde erau îngropați bărbații pe care-i iubise. Alyssa era moartă de șase mii de ani, și totuși nicio picătură din torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, jos. Catelyn seîntrebă cât de mare va fi cascada lacrimilor sale când ea va muri.

— Povestește-mi și restul, zise ea.

— Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser Ro­drik Cassel din camera din spatele ei. Fratele dumneavoastră scrie că a trimis călăreți la Rock, ce­rându-i Lordului Tywin să-și declare intențiile, însă nu a primit niciun răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance și Lordului Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă jură că nu va ceda nicio palmă din pământul Casei Tully fără să-l ude mai întâi cu sângele Lan­nisterilor.

Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. Frumusețea lui nu reușea s-o însenineze; părea o cruzime ca o zi să înceapă așa de frumos și să se termine atât de rău precum se părea.

— Edmure a trimis călăreți și a făcut promisiuni, spuse ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul?

— Mesajul nu pomenește nimic despre Lord Hoster, doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriți. Crescuseră albi ca neaua și aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de pe urma rănilor; pă­rea din nou el însuși.

— Tatăl meu nu i-ar încredința lui Edmure apărarea River­runului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea păsării.

— Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiți lăsată să dormiți, mi-a spus Maester Colemon.

— Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea.

— Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenționa să vă vorbească după luptă.

— Deci tot vrea să săvârșească farsa aceea? Catelyn făcu o gri­masă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla în această dimineață, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă ești destul de întremat ca să călătorești, am să-i cer Lysei o escortă care să ne însoțească până la Gulltown. De acolo putem lua o corabie.

— O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, dar izbuti să nu se înfioare. După cum spuneți, doamna mea.

Bătrânul cavaler așteptă în fața ușii ei când Catelyn își chemă servitorii oferiți de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau în funcție de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o femeie care era când trufașă, când temătoare, când crudă, nepăsătoare, timidă, încăpățânată, încrezută și, mai presus de toate, nestatornică.

Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se ca să le anunțe că Tyrion Lannister hotărâse să mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să facă un spectacol, plimbându-l prin fața tuturor din Vale. Iar acum, asta...

— Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci și albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească asta.

La ușile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, care tocmai ieșea.

— Mergeți la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aș sfătui să-i bagi mințile în cap surorii tale, dacă aș crede că ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ți zdrelești mâinile.

— A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o scrisoare de la Edmure...

— Știu, copilă. Peștele negru care i se vedea pe mantie era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni și să plec spre Riverrun cu toată graba. Știi ce mi-a răspuns? Valea nu-și poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una singură, unchiule. Ești Cavalerul Porții. Locul tău este aici. Eco­urile unui râs de copil se strecurară pe ușile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-și găsească un alt Cavaler al Porții. Pește negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii.

Catelyn nu se putu preface surprinsă.

— Singur? Știi la fel de bine ca mine că nu vei supraviețui pe drumul de munte. Ser Rodrik și cu mine ne întoarcem la Win­terfell. Vino cu noi, unchiule. Îți dau eu o mie de oameni. River­run nu va lupta singur.

Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, încuviințând dintr-o dată.

— Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar așa am mai multe șanse să ajung acolo. Te aștept jos. Plecă cu pas întins, cu mantia fluturând în urma lui.

Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uși, mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuțit al chicotelilor de copil.

Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de pământ și iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, străjuit din toate părțile de turnuri înalte și albe. Constructorii intenționaseră ca asta să fie grădina zeilor, însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, așa că nu conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Așa că Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă și risipiseră statui printre arbuștii pitici, înfloriți. Aici era locul unde se vor întâlni cei doi cavaleri pentru a-și pune viața, și pe cea a lui Tyrion Lannister, în mâinile zeilor.

Lysa, proaspăt îmbăiată și înveșmântată în catifea crem, cu un șirag de safire și alte pietre prețioase în jurul gâtului ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori și lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să se căsătorească cu ea și să domnească în Valea lui Arryn. Din câte văzuse Catelyn în decursul șederii ei la Eyrie, era o speranță deșartă.

Fusese construit și un podium de lemn, pentru înălțarea scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind și bă­tând din palme, iar un păpușar cocoșat, îmbrăcat în haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească și să se tot împungă. Vase cu frișcă și coșuri cu mure fuseseră așezate pe masă, iar oaspeții sorbeau din cupele de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul nebunilor, îi spusese Brynden și nu era de mirare.

Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de vreuna dintre glumele Lordului Hunter și culese o mură de pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenți la mâna ei care se aflau destul de mult în grațiile Lysei... cel puțin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care dintre ei era mai puțin potrivit. Eon Hunter era chiar mai bătrân decât fusese Jon Ar­ryn, pe jumătate ologit de gută și năpăstuit cu trei fiii certăreți, unul mai hrăpăreț decât celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subțire și arătos, moștenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă încrezut, nepăsător, aprig la fire și, se mai șoptea, deloc interesat de farmecele intime ale femeilor.

Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o îmbrățișare de soră și un sărut umed pe obraz.

— E o dimineață minunată, nu-i așa? Zeii ne zâmbesc, încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale pivnițe.

— Mulțumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim.

— După, îi promise sora ei și deja se întoarse în altă parte.

— Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. Bărbații se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poți continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare doar în viață. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă concurentul lui învinge aici...

— Slabe șanse să se întâmple așa ceva, doamna mea, o asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător aprig. Îl va termina repede pe lefegiu.

— Chiar așa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de munte; nu fusese un accident faptul că supraviețuise călătoriei în timp ce alți băr­bați muriseră. Se mișca precum o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o prelungire a brațului.

Pretendenții Lysei se înghesuiau în jurul lor precum albinele la o floare.

— Femeile înțeleg foarte puțin din toate astea, zise Ser Morton Waynwo­od. Ser Vardis este cavaler, scumpă doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt niște lași în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, cu mii de alții ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri și întreaga bărbăție li se scurge în pământ.

— Adevărat grăiți, spuse Catelyn cu o politețe care o făcu s-o doară gura. Ce vom câștiga, oare, prin moartea piticului? Doar nu vă închipuiți că lui Jaime o să-i pese câtuși de puțin că i-am oferit fratelui său un procesînainte de a-l azvârli de pe munte?

— Decapitați-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el.

Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roșcat, lung până la șold.

— Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut judecata prin luptă.

— Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna.

Ignorându-i pe toți, Catelyn se întoarse cu toată hotărârea spre sora ei.

— Îți reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu.

— Iar eu îți reamintesc țiecă piticul mi-a omorât soțul! Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui și l-a lăsat pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd plătind.

Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu terasa. Ser Lyn, Ser Morton și ceilalți pretendenți se scuzară dând scurt din cap și o luară pe urmele ei.

— Credeți că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă asta tot timpul, și încă foarte aprig.

— Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse Ca­telyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toți laolaltă, nu aș putea spune.

Lysa o menționase și pe Cersei în scrisoarea pe care o trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion fusese ucigașul... poate și pentru că piticul era aici, în vreme ce regina se afla în siguranță, în spatele zidurilor Fortăreței Roșii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit.

Ser Rodrik se trase de perciuni.

— Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este arma femeii, îmi cer iertare, doam­na mea. Regicidul... Acum, nu că aș avea eu prea mare prețuire pentru el, însă nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui aurită. Otravă a fost, doamna mea?

Catelyn se încruntă, ușor nesigură.

— Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? În spatele ei, Lordul Robert țipă de încântare când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe terasă o avalanșă de rumeguș roșu. Privi spre nepotul ei și oftă. Băiatul ăsta este total indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o vreme.

— Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, știți... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la maximum.

— Greșiți, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au fost făcute după moartea Mâinii, fără consimțământul surorii mele.

Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului nefiresc de lung, încât păru că el însuși este o marionetă.

— Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost cel care...

Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalții lorzi și fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau și se duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie plângând, sculptată în marmură albă cu vinișoare, care, fără nicio îndoială, trebuia să fie Alyssa.

— Omulețul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară.

— Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa.

— Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuția.

O clipă mai târziu, cei doi adversari își făcură apariția din părți opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie.

Ser Vardis Egen era acoperit de oțel din cap până-n picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămașa de zale și o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem și albastru, cu blazonul cu luna și șoimul al Casei Arryn, îi protejau îmbinările vulnerabile de la brațe și piept. O fustanelă de metal călit îl acoperea de la șold până la jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de șoim, iar viziera era ca un cioc ascuțit de metal, cu o deschidere subțire care-i permitea să vadă.

Bronn era atât de puțin protejat de armură, încât părea dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămașă de zale neagră, unsă, așezată peste pieptarul din piele tare, un coif rotund, deschis, și o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu apărătoare de oțel pentru fluierul piciorului, ofereau o oarecare protecție, iar pe degetele mănușilor erau cusute discuri din fier negru. Totuși, Catelyn observă că mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o spună pe a dreaptă.

Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, față în față, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o sferă de cristal, fațetată, din sacul de stofă moale, atârnat la șold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în țăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubeie. Cu o voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să privească în jos și să fie martori, să afle adevărul din sufletul acestui om, să-i dăruiască viața și libertatea dacă era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se reverberă în turnurile din jur.

Când și ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de cristal și părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă și șopti ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. Mercenarul se ridică râzând și îndepărtă un fir de iarbă de pe genunchiul său.

Robert Arryn, Lord de Eyrie și Apărător al Văii, se foia nerăbdător în scaunul său înălțat.

— Când au de gând să lupte? întrebă el nemulțumit.

Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape patru picioare înălțime, din lemn greu, de stejar, punctat cu ținte de fier. I-l legară de antebrațul stâng. Când maestrul de arme al Lysei îi oferi și lui Bronn unul asemănător, mercenarul scuipă și făcu semn că nu avea nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca și obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăișul sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oțelului care fusese ascuțit în fiecare zi, ore în șir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins.

Ser Vardis întinse o mână înmănușată, iar scutierul îi puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăișuri. Lama era gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfățișând un cer de munte; mânerul era un cap de șoim, iar garda era fasonată ca o pereche de aripi.

— Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeților ei, în vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de antrenament. O purta cu el ori de câte ori ședea pe Tronul de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune pe Jon cu propria sa armă.

Sabia gravată cu argint era, fără nicio îndoială, minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi simțit mai bine cu propria sa sabie. Totuși, nu spuse nimic; era sătulă de certurile inutile cu sora sa.

— Faceți-i să se lupte! țipă Lordul Robert.

Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie și-și ridică sabia în semn de salut.

— Pentru Eyrie și pentru Vale!

Tyrion Lannister fusese așezat la balconul aflat de partea cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un salut scurt.

— Așteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul.

— Luptați! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce se prindeau de scaun.

Ser Vardis se răsuci, ridicându-și scutul greu. Bronn se întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în același timp, o dată, de două ori, încercân­du-se. Mercenarul se trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ținându-și scutul în față. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ținându-se în afara razei lui de acțiune, iar sabia de argint nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci spre a-l urmări, ținând scutul între ei. Cavalerul înainta, pășind cu prudență pe solul denivelat. Mercenarul cedă, iar un zâmbet ușor i se desenă pe buze. Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanțându-se de el, săltându-se ușor peste piatra joasă acoperită cu mușchi. Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până acolo. Bronn dansă, retră­gându-se și mai mult spre stânga. Ser Vardis se răsuci pe loc.

— Omul e un laș, decretă Lordul Hunter. Stai și luptă, lașule!

Alte voci i se alăturară, cu aceleași îndemnuri.

Catelyn privi spre Ser Ro­drik. Maestrul ei de arme scutură scurt din cap.

— Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea armurii și a scutului l-ar obosi chiar și pe cel mai puternic dintre bărbați.

Ea mai văzuse bărbați antrenându-se în lupta cu sabia, aproape în fiecare zi din viața ei, urmărise cincizeci de turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit și mult mai periculos: un dans în care cel mai mic pas greșit însemna moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când Bran­don văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar și cămașă de zale, își dădu și el jos mare parte din armură. Petyr o implorase să-i dea o eșarfă pe care s-o poarte, însă ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon Stark, așa că i-o dăduse lui, o eșarfă de un albastru-palid, pe care brodase păstrăvul săltăreț de Riverrun. Pe când îi îndesa eșarfa în mână, îl rugase:

— E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind.

Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenușii, reci, de Stark, și-i promisese că va cruța viața băiatului care o iubea.

Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. Brandon era un bărbat în toată firea și-l mânase pe Degețel prin toată curtea și în jos, pe treptele dând spre apă, azvârlind asupra lui o ploaie de oțel la fiecare pas, până ce băiatul ajunsese să se clatine și să sângereze din zeci de răni.

— Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr scutura doar din cap și continua să lupte mohorât.

Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămașa de zale a lui Petyr și prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că rana era mortală. O privise pe când își dăduse drumul în jos și murmurase „Cat” în timp ce sângele țâșnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea.

Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui.

Trecuseră două săptămâni până când Degețel se întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă și mai timidă. Edmure îl căutase și el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degețel nu putea ierta așa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr Baelish departe, într-o litieră închisă, să-și petreacă convalescența la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii pe care se născuse.

Zăngănitul oțelului care lovea oțelul o readuse pe Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul și sabia. Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, pășind cu dexteritate peste pietre și rădăcini, fără să-și ia niciodată ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reușea să-l atingă, însă sabia lui cenușie, urâtă, smulse o așchie din pieptarul lui Ser Vardis.

Scurta furie a încleștării se termină pe cât de repede începuse când Bronn făcu un pas lateral și se strecură în spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată de marmură albă din coapsa Alyssei.

— Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. Vreau să-i văd cum luptă.

— Vor lupta, copile scump, îl liniști mama sa. Mercenarul nu poate fugi toată ziua.

Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva glume batjocoritoare pe când își reumplură cupele cu vin, însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lan­nister, cu ochii lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva pe lume.

Bronn ieși din spatele statuii aprig și cu viteză, deplasându-se tot spre stânga și ațintind o lovitură dată cu ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. Ser Vardis o blo­că, dar neîndemânatic, iar sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună și aripile de șoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, și își ridică scutul. Așchii de stejar zburară din scut când sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mer­cenarul sări la stânga din nou, dincolo de scut, și-l prinse pe Ser Vardis cu o lovitură peste burtă, tăișul ca de brici al sabiei sale lăsând o urmă strălucitoare acolo unde mușcase din platoșa cavalerului.

Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa sabie argintie pogo­rându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o pară, deviind-o într-o parte, și se desprinse din nou. Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-se, se retrase, mișcându-și capul într-o parte și-n alta, căutân­du-și adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale îi reducea câmpul vizual.

— În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, însă prea târziu.

Bronn își coborî sabia cu întreaga forță a ambelor mâini, lo­vindu-l pe Ser Var­dis în cotul brațului cu care ținea arma. Metalul subțire, călit, care-i proteja încheietura plesni. Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-și arma. De data asta, Bronn ră­mase pe loc. Săbiile se încrucișară, iar cântecul oțelului umplu grădina și reverbă în turnurile albe de la Eyrie.

— Ser Vardis e rănit, anunță Ser Rodrik, cu vocea sa gravă.

Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi să vadă și singură, putea zări firișorul de sânge curgând de-a lungul antebrațului cavalerului, umezeala de la încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă și mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, încercând să-și folosească scutul ca să blocheze loviturile, însă Bronn dănțuia în jurul său, agil ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci și stră­lucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuțită, traversându-i platoșa de pe piept, una lungă se întindea în latul apărătorii de gât. Rondela cu luna și șoimul de pe brațul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de legătura ei. Îi puteau auzi respirația obosită, hârâind printre găurile vizierei.

Orbi în trufia lor, lorzii și cavalerii din Vale puteau vedea totuși ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu vedea nimic.

— Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, copilul meu începe să se plictisească.

Și trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în clipa următoare șarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe picior greșit. Ser Vardis îl lovi peste față cu muchia scutului. Bronn aproape, aproape că-și pierdu echilibrul... se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan și se prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. Aruncându-și scutul, Ser Vardis se întinse spre el, ridicându-și sabia cu ambele mâini. Brațul său drept era plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze.

Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu argint a lui Jon Arryn ricoșa din cotul de marmură al femeii plânse și se frânse la o treime spre vârf. Bronn își repezi umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alys­sei Arryn se clătină și căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins sub ea.

Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab dintre braț și platoșa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Cate­lyn îl auzi pe cavaler gemând când mercenarul își ridică sabia cu ambele mâini și o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind sub braț și prin coaste. Ser Vardis se cutremură și rămase nemișcat.

Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn își smulse coiful descoperit și-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă și însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru ca tăciunii era năclăit de transpirație. Scuipă un dinte spart.

— S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie.

Nu, ar fi vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul.

— Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece și de moartă cum era comandantul gărzii sale.

— Pot acum să-l fac să zboare pe omuleț?

În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în picioare.

— Nu pe acest omuleț, spuse el. Acest omuleț coboară acum cu coșul cu napi, mulțumesc foarte mult.

— Crezi că..., începu Lysa.

— Cred că măreața Casă Arryn își respectă cuvântul dat, spuse Pezevenghiul. La fel de Prețios precum Onoarea.

— Mi-ai promis că-l faci să zboare, țipă Lordul de Eyrie la mama sa, începând să tremure.

Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie.

— Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. Gărzi, luați-i din fața mea pe Lordul Lannister și pe... creatura lui. Es­cortați-i la Poarta Însângerată și lăsați-i liberi. Îngrijiți-vă să le dați cai și provizii suficiente ca să ajungă la Trident și asigurați-vă că toate bunurile și armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de munte.

— Drumul de munte, zise Tyrion Lannister.

Lysa își permise un mic zâmbet de satisfacție. Era o altă condamnare la moarte, își dădu seama Catelyn. Tyrion Lannister știa prea bine și el. Totuși, piticul făcu spre Lady Lysa o plecăciune batjocoritoare.

— După cum porunciți, doamna mea, spuse el. Cred că știm drumul.