Inclestarea regilor – volumul 2

Inclestarea regilor de George R.R. Martin volumul 2

SANSA

— Cu cât îl faci mai mult să aștepte, cu atât mai rău va fi pentru tine, o avertiză Sandor Clegane.

Sansa încercăsă se grăbească, dar degetele îi bâjbâiau după nasturi și panglici. Câinele fusese întotdeauna rău de gură, dar ceva din felul în care o privise o umplu de spaimă. Aflase oare Joffrey despre întâlnirile ei cu Ser Dontos? Te rog, nu, gândi ea în timp ce se pieptăna. Ser Dontos era singura ei speranță. Trebuie să fiu frumoasă, întotdeauna i-am plăcut în rochia asta. Netezi materialul. Rochia îi era strâmtă peste piept.

Când își făcu apariția, Sansa pășea la stânga Câinelui, departe de partea arsă a feței lui.

— Spune-mi ce am făcut.

— Nu tu. Mărețul tău frate.

— Robb e un trădător. Sansa știa cuvintele pe de rost. N-am nici o legătură cu ce a făcut. Zei, aveți milă, să nu fie el, Regicidul! Dacă Robb i-a făcut vreun rău lui Jaime Lannister, asta o va costa viața. Se gândi la Ser Ilyn și la felul în care acei ochi palizi, îngrozitori, au privit fără milă, de pe acel chip sfrijit, mâncat de vărsat de vânt.

Câinele râse zgomotos.

— Te-au pregătit bine, micuță pasăre. O conduse către curtea exterioară, unde, în jurul țintelor în care se trăgea cu arcul, se adunase o mulțime de oameni. Bărbații de dădură la o parte pentru a le face loc să treacă. Grăjdari trândavi o priveau cu insolență, dar Ser Horas Redwyne îi ocoli privirea, iar fratele lui, Hobber, se prefăcu că nu o vede. O pisică galbenă murea pe jos, mieunând jalnic, cu o săgeată în coaste. Sansa o ocoli, simțind că i se face rău.

Ser Dontos se apropie călare pe mătură; când fusese prea beat ca să poată în­căleca pe calul său de luptă, la turnir, regele decretase că va trebui să meargă mereu călare de atunci înainte.

— Curaj, îi șopti el strângând-o de braț.

Joffrey stătea în mijlocul mulțimii, legănând o arbaletă împodobită. Ser Boros și Ser Meryn erau cu el. Fu îndeajuns să-i vadă ca să i se întoarcă stomacul pe dos.

— Înălțimea Ta. Sansa căzu în genunchi.

— Nu vei scăpa dacă îngenunchezi, zise regele. Ridică-te. Ești aici ca să răs­punzi pentru ultimul act de trădare al fratelui tău.

— Înălțimea Ta, orice ar fi făcut fratele meu trădător, nu am nici o legătură. Știi asta, te rog, te implor...

— Ridicați-o!

Câinele o trase în picioare, fără să o bruscheze.

— Ser Lancel, zise Joff, spune-i despre această crimă odioasă.

Sansa îl considerase întotdeauna pe Lancel Lannister plăcut și meșteșugit la vorbă, dar în privirea pe care acesta i-o aruncă nu era nici milă, nici gingășie.

— Folosind o vrăjitorie josnică, fratele tău l-a atacat pe Ser Stafford Lannister cu o armată de oameni-lupi, la nici trei zile depărtare de Lannisport. Mii de oameni de treabă au fost măcelăriți în somn, fără să aibă vreo șansă de a ridica sabia. După măcel, nordicii s-au ospătat cu carnea celor uciși.

Sansa fu gâtuită de mâinile reci ale ororii.

— Nu ai nimic de spus? întrebă Joffrey.

— Înălțimea Ta, biata copilă a rămas fără grai, murmură Ser Dontos.

— Liniște, nebunule. Joffrey ridică arbaleta și o îndreptă spre fața ei. Voi, clanul Stark, sunteți inumani, ca și acei lupi ai voștri. Nu am uitat cum m-au brutalizat monștrii voștri.

— Al Aryei era lupul, zise ea. Lady nu ți-a făcut niciodată vreun rău, dar tu ai ucis-o oricum.

— Nu, tatăl tău a făcut-o, răspunse Joff, însă eu l-am ucis pe tatăl tău. Aș dori s-o fi făcut cu mâna mea. Noaptea trecută am ucis un om care era mai voinic decât tatăl tău. Au venit la poartă, strigându-mi numele și cerând pâine, de parcă eu aș fi fost vreun brutar, dar le-am dat o lecție. L-am străpuns pe cel mai gălăgios direct în gâtlej.

— Și a murit? Având în față hidosul cap de fier al săgeții, îi era greu să se gân­dească la altceva de spus.

— Bineînțeles că a murit, avea în gât săgeata mea. Era o femeie care arunca pietre. Am atins-o și pe ea, dar numai în braț. Încruntându-se, coborî arbaleta. Te-aș ținti și pe tine, dar mama zice că, dacă aș face-o, unchiul meu Jaime ar avea parte de aceeași soartă. În schimb, vei fi doar pedepsită și vom trimite vorbă fratelui tău despre ce ți se va întâmpla dacă nu se predă. Câine, lovește-o.

— Lasă-mă pe mine s-o bat! Ser Dontos se apropie, cu armura de tablă zăngănind. Era înarmat cu un buzdugan al cărui cap era un pepene. Florian al meu. Îi venea să-l sărute, așa cum era, cu pielea lui pătată, cu venele sparte și cu toate celelalte. Se învârti călare pe mătură în jurul ei, strigând „Trădătoarea, trădătoarea” și lovind-o peste cap cu pepenele. Sansa se acoperi cu mâinile, clătinându-se de fiecare dată când fructul o izbea, cu părul lipicios deja de la a doua lovitură. Oamenii râdeau. Pepenele zbură în bucăți. Râzi, Joffrey, se ruga ea în timp ce sucul îi curgea pe față și pe pieptul rochiei sale din mătase albastră. Râzi și fii satisfăcut.

Joffrey nu schiță nici un zâmbet.

— Boros, Meryn.

Ser Meryn Trant îl înhăță pe Dontos de braț și îl azvârli cu brutalitate la o parte. Bufonul cu fața roșie se îndepărtă cu mătura, cu pepenele și cu toate celelalte. Ser Boros o înșfăcă pe Sansa.

— Lasă-i fața, porunci Joffrey. O vreau frumoasă.

Boros izbi un pumn în stomacul Sansei, tăindu-i răsuflarea. Când se încovoie, cavalerul o apucă de păr, scoase sabia și, preț de-o înfiorătoare clipă, Sansa fu sigură că avea de gând să-i taie gâtul. Când bărbatul așeză latul sabiei pe coapsele ei, avu impresia că forța loviturii îi va rupe picioarele. Sansa urlă. Lacrimile îi inundară fața. Se va sfârși curând. Pierdu șirul loviturilor.

— Ajunge, îl auzi pe Câine scrâșnind.

— Nu, nu ajunge, replică regele. Boros, dezbrac-o!

Boros își trecu o mână cărnoasă peste corsajul Sansei și îl smulse cu putere. Mătasea se sfâșie, descoperind-o până la brâu. Sansa își acoperi sânii cu mâinile. Auzea râsete înfundate, în­depărtate și crude.

— Bate-o până la sânge, spuse Joffrey, vom vedea cum îi place fratelui ei...

— Ce înseamnă asta?

Glasul Pezevenghiului pocni ca un bici și dintr-odată Sansa fu liberă. Se pră­buși, clătinându-se în genunchi, cu brațele încrucișate peste piept, respirând greu.

— Aceasta este ideea ta despre cavalerism, Ser Boros? întrebă Tyrion Lan­nister furios. Mercenarul său favorit îi era alături, la fel și unul dintre sălbatici, cel cu ochiul ars. Ce fel de cavaler lovește fecioarele nevinovate?

— Unul care-și slujește regele, Pezevenghiule. Ser Boros ridică sabia, iar Ser Meryn păși lângă el, cu sabia scoasă din teacă.

— Aveți grijă cu armele alea, îi avertiză mercenarul piticului. Doar nu vreți să vă pătați cu sânge frumoasele mantii albe.

— Cineva să-i dea fetei ceva să se acopere, zise Pezevenghiul. Sandor Cle­gane își desfăcu mantia și i-o azvârli. Sansa o strânse la piept, cu pumnii înfipți în lâna albă. Țesătura aspră îi zgâria pielea, dar nici o catifea nu i se păruse vreodată atât de fină.

— Fata îți va fi regină, îi spuse Pezevenghiul lui Joffrey. N-ai nici un pic de respect pentru onoarea ei?

— O pedepsesc.

— Pentru ce crimă? Ea nu a dus lupta fratelui ei.

— Are sânge de lup.

— Iar tu ai minte de găină.

— Nu-mi poți vorbi așa. Regele poate să facă ce vrea.

— Aerys Targaryen a făcut ce a vrut. Ți-a spus mama ta vreodată ce s-a întâm­plat cu el?

Ser Boros Blount își drese glasul.

— Nimeni nu-l amenință pe rege în prezența Gărzii sale Regale.

Tyrion Lannister ridică o sprânceană.

— Eu nu-l ameninț pe rege, ser,eu îmi educ nepotul. Bronn, Timett, data viitoare când Boros deschide gura, ucideți-l. Piticul zâmbi. Acum, asta a fost o amenințare, ser.Vezi diferența?

Ser Boros roși, un roșu închis.

— Regina va auzi despre asta!

— Fără îndoială că va auzi. Și de ce să așteptăm? Joffrey, să trimitem după ma­ma ta?

Regele se îmbujoră.

— N-ai nimic de spus, Înălțimea Ta? continuă unchiul său. Bine. Învață să-ți folosești urechile mai mult și gura mai puțin, altfel domnia ta va fi mai scurtă decât statura mea. Brutalitatea nesăbuită nu e o cale de a câștiga iubirea oamenilor tăi... sau a reginei.

— Teama e mai bună decât iubirea, zice mama. Joffrey făcu semn către Sansa. Ea se teme de mine.

Pezevenghiul oftă.

— Da, înțeleg. Păcat că Stannis și Renly nu sunt și ei fetițe de doisprezece ani. Bronn, Timett, aduceți-o.

Sansa se mișca parcă într-un vis. Crezu că oamenii Pezevenghiului o vor duce înapoi în camera ei de la Citadela lui Maegor, dar o conduseră la Turnul Mâinii. Nu mai pusese piciorul în interiorul acelui loc din ziua în care tatăl ei căzuse în dizgrație, și îi venea să leșine urcând treptele.

Câteva servitoare se ocupară de ea, murmurând cuvinte de alinare fără noimă pentru a o opri din tremurat. Una adună rămășițele rochiei și lenjeriei sale, iar o alta îi făcu baie și îi spălă sucul lipicios de pe față și de pe păr. În timp ce o frecau pe tot corpul cu săpun și îi turnau apă caldă deasupra capului, nu vedea în fața ochilor decât chipurile din curtea interioară. Cavalerii au jurat să-i apere pe cei slabi, să apere femeile, să lupte pentru dreptate, dar nici unul dintre ei nu a făcut nimic. Doar Ser Dontos încercase să o ajute, iar el nu mai era cavaler, nu mai mult decât era Pezevenghiul, sau Câinele, iar Câinele ura cavalerii. Și pe ei îi urăsc, gândi Sansa. Nu sunt cavaleri adevărați, nici unul dintre ei.

Când fu curată, dolofanul Maester Frenken, cu părul roșcat, veni să o vadă. O rugă să se așeze cu fața în jos și întinse o alifie peste rănile sângerii care îi acopereau partea din spate a picioarelor. După aceea, îi amestecă niște praf de vin al viselor cu puțină miere, ca să alunece mai ușor pe gât.

— Dormi puțin, copilă. Când te vei trezi, toate acestea vor părea un vis urât.

Nu, nu vor părea, om fără minte, gândi Sansa, dar bău oricum vinul viselor și adormi.

Era întuneric când se trezi, fără să știe exact unde era, camera fiindu-i în același timp străină și ciudat de cunoscută. Când se ridică, un junghi de durere îi străbătu picioarele și aduse totul înapoi. Ochii i se umplură de lacrimi. Cineva așezase lângă pat o rochie pentru ea, Sansa o îmbrăcă și deschise ușa. Afară stătea o femeie cu chipul împietrit, cu pielea maronie și trei colane atârnate la gâtu-i sfrijit. Unul era din aur, altul din argint, iar celălalt era făcut din urechi de om.

— Unde are impresia că pleacă? întrebă femeia, sprijinindu-se de o suliță înal­tă.

— În pădurea zeilor. Trebuia să-l găsească pe Ser Dontos, să-l roage să o ducă acasă acum, înainte de-a fi prea târziu.

— Piticul a spus că nu ai voie să pleci, spuse femeia. Roagă-te aici, zeii te vor auzi.

Umilă, Șansa plecă ochii și se retrase înăuntru. Își dădu seama dintr-odată de ce locul i se părea atât de cunoscut. M-au pus în vechiul dormitor al Aryei, de când tata a fost Mână a Regelui. Toate lucrurile erau dispărute, iar mobilele au fost mutate, dar e același lucru...

Puțin mai târziu, o slujitoare aduse un platou cu brânză, pâine și măsline, și o carafă cu apă rece.

— Ia-le de aici, porunci Sansa, dar fata lăsă mâncarea pe masă. Își dădu seama că îi e sete. Fiecare pas îi trimitea cuțite prin coapse, dar se forță să traverseze camera. Sansa bău două cupe cu apă și rodea o măslină când se auzi bătaia în ușă.

Neliniștită, se întoarse netezindu-și cutele rochiei.

— Da?

Ușa se deschise și Tyrion Lannister păși înăuntru.

— Doamna mea, sper că nu te deranjez.

— Sunt prizoniera ta?

— Oaspetele meu. Purta lanțul de ceremonie, un colan din mâini aurii, legate între ele. M-am gândit că am putea vorbi.

— Cum poruncește stăpânul meu. Sansei îi venea greu să nu se holbeze la el; chipul lui era atât de urât, încât avea asupra ei o fascinație ciudată.

— Mâncarea și hainele îți sunt pe plac? întrebă el. Dacă mai ai nevoie de altceva, nu trebuie decât să ceri.

— Ești foarte bun. Iar azi-dimineață... a fost foarte frumos din partea ta că m-ai ajutat.

— Ai dreptul să știi de ce a fost Joffrey atât de mânios. Acum șase nopți, fratele tău l-a atacat pe unchiul meu. Stafford, și-a așezat tabăra lângă un sat numit Ox­cross, la mai puțin de trei zile depărtare de Casterly Rock. Nordicii tăi au câștigat o victorie zdrobitoare. Am primit de veste doar în dimineața aceasta.

Robb vă va ucide pe toți, gândi ea, exultând.

— E... îngrozitor, stăpâne. Fratele meu e un trădător mârșav.

Piticul schiță un zâmbet palid.

— Ei bine, nu e un pui de cerb, a dovedit asta destul de limpede.

— Ser Lancel zicea că Robb conduce o armată de oameni-lupi...

Piticul izbucni într-un râs răgușit, batjocoritor.

— Ser Lancel e un burduf cu vin care nu ar deosebi un om-lup de o buburuză. Fratele tău are lupul străvechi cu el, dar bănuiesc că nu s-a ajuns mai departe. Nordicii s-au furișat în tabăra unchiului meu și i-au tăiat liniile cavaleriei, iar Lordul Stark și-a trimis lupul printre ei. Până și caii antrenați pentru luptă au luat-o razna. Cavalerii au fost călcați în picioare în pavilioanele lor, iar gloata s-a trezit îngrozită și a fugit, azvârlindu-și armele ca să poată alerga mai repede. Ser Stafford a fost ucis în timp ce fugea după calul său. Lordul Rickard Karstark i-a străpuns pieptul cu o lance. Ser Robert Brax e mort și el, împreună cu Ser Lymond Vikary, cu Lordul Crakehall și cu Lordul Jast. Mai mult de cincizeci au fost luați ostatici, inclusiv fiii lui Jast și nepotul meu, Martyn Lannister. Cei care au supraviețuit răspândesc povești înfricoșătoare și jură că vechii zei ai nordului merg alături de fratele tău.

— Atunci... n-a fost nici o vrăjitorie?

Lannister pufni.

— Vrăjitoria este ingredientul pe care nebunii îl adaugă eșecului, ca să ascundă gustul propriei lor incompetențe. Se pare că nătărăul de unchiu-meu nici măcar nu s-a ostenit să pună santinele. Avea o oaste de ageamii – ucenici, mineri, ajutoare la câmp, pescari, gunoaiele Lannisportului. Singurul mister este cum a ajuns fratele tău la ei. Forțele noastre ocupă și acum fortăreața de la Dintele de Aur și jură că el nu a trecut pe acolo. Piticul ridică din umeri agasat. Ei bine, Robb Stark este blestemul tatălui meu. Joffrey este blestemul meu. Spune-mi, ce simți pentru nobilul meu nepot?

— Îl iubesc din toată inima, zise Sansa fără șovăire.

— Adevărat? Nu părea convins. Chiar și acum?

— Dragostea mea pentru Înălțimea Sa e mai mare decât a fost vreodată.

Pezevenghiul râse zgomotos.

— Ei, cineva te-a învățat să minți bine. Într-o bună zi s-ar putea să-i fii recunoscătoare pentru asta. Ești încă o copilă, nu-i așa? Sau ai înflorit?

Sansa roși. Era o întrebare necuviincioasă, dar rușinea de a fi dezbrăcată față de jumătate dintre curteni o făcea să pară nesemnificativă.

— Nu, stăpâne.

— Cu atât mai bine. Dacă asta te consolează, n-am de gând să te căsătorești vreodată cu Joffrey. Mă tem că nici o căsătorie nu va reuși să împace clanurile Stark și Lannister după tot ce s-a întâmplat. Mare păcat. Această căsătorie a fost una dintre cele mai bune idei ale Regelui Robert, dar Joffrey a dat totul peste cap.

Sansa știa că ar trebui să spună ceva, dar cuvintele i se opriră în gât.

— Ai devenit foarte tăcută, remarcă Tyrion Lannister. Asta vrei? Să se pună capăt logodnei?

— Eu... Sansa nu știa ce să spună. E oare un șiretlic? Mă va pedepsi dacă voi spune adevărul? Se uită la fruntea puternic bombată a piticului, la ochiul său negru, dur, și la cel verde, viclean, la dinții lui strâmbi și la barba sârmoasă. Vreau doar să fiu cre­dincioasă.

— Credincioasă, zise gânditor piticul, și departe de orice Lannister. Nu te pot învinui de asta. Am auzit că vizitezi pădurea zeilor în fiecare zi. Pentru ce te rogi, Sansa?

Mă rog pentru victoria lui Robb și moartea lui Joffrey... și pentru acasă. Pentru Win­terfell al meu.

— Mă rog pentru sfârșitul luptelor.

— Vom avea parte de asta cât de curând. Va mai fi o bătălie, între fratele tău, Robb, și nobilul meu tată, și asta va rezolva problema.

Robb îl va înfrânge, gândi Sansa. L-a înfrânt pe unchiul tău și pe fratele tău, Jaime, îl va înfrânge și pe tatăl tău.

Piticul îi citea gândurile atât de ușor, de parcă chipul Sansei ar fi fost o carte deschisă.

— Nu pune prea mult la suflet înfrângerea de la Oxcross, doamna mea, îi spuse el cu gingășie. O bătălie nu e un război și, fără îndoială, nobilul meu tată nu e unchiul Stafford. Data viitoare când vizitezi pădurea zeilor, roagă-te ca fratele tău să aibă înțelepciunea să plece genunchiul. După ce nordul revine la pacea regelui, intenționez să te trimit acasă. Sări jos de pe scaunul de lângă fereastră și spuse: Poți dormi aici în noaptea asta. Am să-ți dau câțiva dintre oamenii mei să te păzească, niște Ciori de Piatră poate...

— Nu! izbucni Sansa. Dacă era încuiată în Turnul Mâinii, păzită de oamenii piticului, cum o va ajuta Ser Dontos să se elibereze?

— Preferi Urechile Negre? Ți-o dau pe Chella, dacă te simți mai în largul tău cu o femeie.

— Te rog, nu, stăpâne, sălbaticii mă sperie.

Tyrion rânji.

— Și pe mine. Dar mai precis, îl sperie pe Joffrey și acel cuib de vipere viclene și de câini lingușitori pe care îi numește Garda Regelui. Cu Chella sau cu Timett alături, nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de tine.

— Aș prefera să mă întorc în patul meu. Îi veni în minte, din senin, o minciună, dar părea atât de bună, încât o trânti fără să stea pe gânduri. Turnul acesta e locul unde au fost uciși oamenii tatălui meu. Fantomele lor îmi vor da vise îngrozitoare și aș vedea sângele lor oriunde m-aș uita.

Tyrion Lannister îi studie chipul.

— Știu ce înseamnă coșmarurile, Sansa. Probabil că ești mai înțeleaptă decât credeam. Dă-mi voie măcar să te escortez înapoi în camerele tale.