Iureșul săbiilor – volumul 3

Iureșul săbiilor de George R.R. Martin volumul 3

DAENERYS

Orașul Meereen era la fel de mare ca Astaporul și Yunkaiul la un loc. Asemeni orașelor sale surori, era construit din cărămidă, însă în vreme ce Astaporul era roșu și Yunkaiul galben, Meereenul era construit din cărămizi de mai multe culori. Zidurile erau mai înalte decât ale Yunkaiului și într‑o stare mai bună, presărate cu bastioane și străjuite de turnuri înalte de apărare la fiecare colț. În spatele lor, profilându‑se imensă pe cerul albastru, se zărea Marea Piramidă, o construcție monstruoasă, înaltă de aproape trei sute de metri, cu o harpie de bronz în vârf.

― Harpia e o făptură lașă, zise Daario Naharis, când o văzu. Are inimă de femeie și picioare de găinușă. Nu e de mirare că fiii ei se ascund în spatele zidurilor.

Dar eroul nu se ascundea. Ieși călare pe porțile orașului, în armură cu solzi de aramă și jais și călare pe un cal alb de luptă, a cărui armură vărgată, în roz și alb, se potrivea cu mantia de mătase care flutura pe umerii eroului. Era înarmat cu o lance lungă de patru metri, cu spirale roz și albe, iar părul îi era aranjat, coafat și pomădat în forma unor coarne mari, răsucite, de berbec. Se plimba călare dintr‑o parte în alta, sub zidurile din cărămizi multicolore, provocându‑i pe atacatori să trimită un campion care să‑l înfrunte în duel.

Călăreții ei de sânge erau atât de dornici să meargă să se lupte cu el, încât aproape că se luară la bătaie.

― Sânge din sângele meu, le spuse Dany, locul vostru este aici, lângă mine. Omul acesta e o muscă bâzâitoare, nimic mai mult. Ignorați‑l, în curând va pleca. Aggo, Jhogo și Rakharo erau războinici neînfricați, dar erau tineri și prea valoroși ca să riște să‑i piardă. Ei țineau khalasarul unit și, în plus, erau cele mai bune iscoade ale sale.

― Ai procedat înțelept, îi spuse Ser Jorah, în timp ce priveau din fața pavilionului ei. Lasă‑l pe nătărău să se plimbe de colo‑colo strigând, până când își ologește calul. Nu ne face nici un rău.

― Ba da, ne face, sublinie Arstan Barbă‑Albă. Războaiele nu se câștigă doar cu săbii și sulițe, ser. Două oștiri egale se pot întâlni, dar una se va risipi și va fugi, iar alta va rămâne învingătoare. Eroul aprinde curajul în inimile oamenilor lui și sădește sămânța îndoielii în inimile noastre.

SerJorah pufni:

― Și dacă ar fi să piardă campionul nostru, ce fel de sămânță ar sădi lucrul ăsta?

― Cel ce se teme de luptă nu dobândește nici o victorie, ser.

― Nu e vorba de luptă. Porțile Meereenului nu se vor deschide nici dacă acel nătărău va cădea. De ce să riscăm în zadar viața unui om?

― Pentru onoare, aș zice.

― Am auzit destul. Numai ciorovăiala lor îi mai lipsea lui Dany, pe lângă toate necazurile care o măcinau. Meereenul ridica probleme mult mai grave decât un erou în roz și alb care striga insulte și Dany nu se putea lăsa tulburată. Oastea ei număra mai bine de optzeci de mii de oameni, după Yunkai, dar dintre ei, soldați erau mai puțin de o pătrime. Ceilalți… ei, bine, Ser Jorah îi numea guri cu picioare, și curând aveau să moară de foame.

Marii Stăpâni ai Meereenului se retrăseseră din fața oștirii lui Dany, culegând tot ce au putut culege și arzând ce n‑au mai apucat. Câmpuri pârjolite și fântâni otrăvite o întâmpinaseră la tot pasul. Dar, lucrul cel mai rău dintre toate, pironiseră câte un copil de sclav pe fiecare stâlp al drumului de coastă de la Yunkai. Îi pironiseră de vii, cu mațele atârnând și arătând, fiecare, cu mâna întinsă drumul către Meereen. Mergând în fruntea avangărzii sale, Daario dăduse ordine ca toți copiii să fie coborâți de pe stâlpi înainte ca Dany să‑i vadă, însă îndată ce a aflat, ea le revocase.

― Vreau să‑i văd, spusese ea. Vreau să‑i văd și să‑i număr, să mă uit la chipurile lor. Și vreau să‑mi amintesc.

Până când ajunseseră la Meereen, pe coasta de sare de lângă râu, numărase o sută șaizeci și trei. Voi cuceri acest oraș, își jură încă o dată.

Eroul în roz și alb îi ocăra pe atacatori de o oră, batjocorindu‑le bărbăția, mamele, soțiile și zeii. Apărătorii orașului îl încurajau de pe ziduri.

― Numele lui este Oznak zo Pahl, îi spuse Oacheșul Ben Plumm, când sosise pentru consiliul de război. Plumm era noul comandant al Fiilor Secunzi, ales prin votul celorlalți mercenari. Am fost cândva garda de corp a unchiului său, înainte să mă alătur Fiilor Secunzi. Marii Stăpâni, ce mai adunătură de viermi! Femeile erau frumușele, dar te putea costa viața să te uiți cum nu trebuie la cine nu trebuie. Am cunoscut un bărbat, Scab, căruia Oznak ăsta i‑a scos ficatul. Susținea c‑a apărat onoarea unei femei, da, zicea că Scab o siluise cu privirea. Cum să violezi o fată cu privirea, te‑ntreb eu? Dar unchiul lui Oznak e cel mai bogat om din Meereen, iar tatăl lui e comandantul gărzii orașului, așa că am fost nevoit să fug ca un șobolan, înainte să mă omoare și pe mine.

Îl priviră pe Oznak zo Pahl descălecând de pe calul lui alb de luptă, desfăcându‑și veșmintele, scoțându‑și bărbăția și îndreptând un șuvoi de urină în direcția crângului de măslini unde, printre pomii pârjoliți, era așezat pavilionul auriu al lui Dany. Încă se ușura când Daario Naharis se apropie, cu arakhul în mână.

― Să‑i tai chestia aia și să i‑o îndes pe gură, Înălțimea Ta? Dintele de aur îi strălucea prin barba‑i albastră, în furculiță.

― Orașul i‑l vreau eu, nu bărbăția pricăjită. Însă Dany începea să se înfurie. Dacă voi mai ignora multă vreme purtarea lui, oamenii mei mă vor socoti slabă. Dar pe cine putea să trimită? Avea nevoie de Daario la fel de mult ca de călăreții ei de sânge. Fără extravagantul Tyroshi, n‑avea nici o autoritate asupra Ciorilor de Piatră, dintre care o mulțime fuseseră de partea lui Prendhal na Ghezn și Sallor Pleșuvul.

Sus, pe zidurile Meereenului, ocările erau mai zgomotoase și sute de susținători urmau acum exemplul eroului lor, urinând printre parapete, pentru a‑și arăta disprețul față de atacatori. Urinează pe sclavi, ca să ne arate cât de puțin se tem de noi, gândi ea. N‑ar îndrăzni așa ceva dacă în fața porților s‑ar afla un khalasar Dothraki.

― Trebuie să răspundem acestei provocări, repetă Arstan Barbă‑Albă.

― Vom răspunde, spuse Dany, în timp ce eroul își vâra mădularul înapoi în pantaloni. Spune‑i Vânjosului Belwas că am nevoie de el.

Îl găsiră pe uriașul eunuc tuciuriu în umbra pavilionului ei, mâncând un cârnat. Îl termină din trei mușcături, își șterse mâinile unsuroase de pantaloni și îl trimise pe Arstan Barbă‑Albă după cele necesare. Bătrânul scutier ascuțea arakhul lui Belwas în fiecare seară și îl ungea cu ulei roșu. Când Barbă‑Albă i‑l aduse, Vânjosul Belwas îi cercetă lama cu ochii mijiți, mormăi, îl vârî înapoi în teacă și își legă centura la brâu. Arstan îi adusese și scutul, un disc rotund de oțel, nu mai mare decât o farfurie, pe care eunucul prefera să‑l țină în mână decât să și‑l lege pe antebraț, așa cum obișnuiau să facă luptătorii din Westeros.

― Caută ficat și ceapă, Barbă‑Albă, îi ceru Belwas. Nu pentru acum, ci pentru după. Vânjosului Belwas i se face foame când ucide.

Nu așteptă răspunsul, ci părăsi cu pas legănat crângul de măslini, îndreptându‑ se către Oznak zo Pahl.

― De ce el, Khaleesi? o întrebă Rakharo. E gras și prost.

― Vânjosul Belwas a fost sclav aici, în arenele de luptă. Dacă nobilul Oznak va fi învins de unul ca el, Marii Stăpâni vor fi făcuți de rușine, iar dacă iese învingător… ei, bine, va fi o victorie măruntă pentru unul cu sânge atât de nobil, una cu care Meereenii nu se vor putea mândri.

Și spre deosebire de Ser Jorah, de Daario, de Oacheșul Ben și de cei trei călăreți de sânge ai ei, eunucul nu conducea trupe, nu organiza bătălii și nici nu‑i dădea sfaturi. Nu face nimic altceva decât să mănânce, să se fudulească și să țipe la Arstan. Belwas era omul de care Dany se putea lipsi cel mai ușor. Și era timpul să afle ce fel de protector îi trimisese Magister Illyrio.

Un murmur de entuziasm străbătu liniile ei de atac când Belwas fu zărit îndreptându‑se greoi către oraș, iar dinspre zidurile și turnurile Meereenului se auziră strigăte și cuvinte de ocară. Oznak zo Pahl încălecă din nou și așteptă, cu lancea vărgată ridicată. Calul își scutură capul agitat și lovi pământul nisipos cu copitele. Așa masiv cum era, eunucul părea pirpiriu pe lângă eroul călare.

― Un adevărat cavaler ar descăleca, remarcă Arstan.

Oznak zo Pahl coborî lancea și atacă.

Belwas se opri, cu picioarele depărtate. Într‑o mână își ținea scutul mic și rotund, în cealaltă arakhul curbat pe care Arstan i‑l îngrijea cu atâta sârguință. Deasupra sashului de mătase galbenă pe care și‑l legase la brâu, pântecele lui mare, tuciuriu, și pieptu‑i lăsat se înfățișau dezgolite. Nu purta armură, doar o vestă de piele cu ținte, atât de minusculă încât nu‑i acoperea nici măcar sfârcurile.

― Ar fi trebuit să‑i dăm cămașă de zale, spuse Dany, neliniștită dintr‑odată.

― Zalele n‑ar face decât să‑l încetinească, o liniști Ser Jorah. În arenele de luptă nimeni nu poartă armuri. Mulțimea vine să vadă sânge.

Praful zbură de sub copitele calului alb de luptă. Oznak se năpusti către Vânjosul Belwas, cu mantia vărgată fluturându‑i pe umeri. Întreg orașul Meereen părea să‑l susțină cu strigăte. Prin comparație, îndemnurile năvălitorilor păreau răzlețe și firave; Nepătații ei stăteau în șiruri tăcute, privind cu fețe împietrite. Belwas părea și el cioplit în piatră. Stătea în calea calului, cu vesta întinsă pe spatele‑i lat. Lancea lui Oznak era ridicată în dreptul pieptului. Vârful ei strălucitor de oțel licărea în lumina soarelui. O să‑l împungă, își zise Dany… când eunucul se răsuci într‑o parte. Și cât ai clipi, călărețul era în spatele lui, rotindu‑se, ridicând lancea. Belwas nu schiță nici un gest. Meereenii de pe ziduri strigau și mai tare.

― Ce face? întrebă Dany.

― Face spectacol pentru mulțime, îi explică Ser Jorah. Oznak își conduse calul în jurul lui Belwas, într‑un cerc larg, apoi îi dădu pinteni și atacă din nou. Și iar Belwas așteptă, pe urmă se răsuci și împinse vârful suliței. Dany auzea râsul bubuitor al eunucului răsunând peste câmpie, când eroul trecu pe lângă el.

― Lancea e prea lungă, constată Ser Jorah. Belwas nu are altceva de făcut decât să se ferească de vârful ei. În loc să încerce să‑l împungă așa de frumos, nătărăul ar trebui să treacă direct peste el cu calul.

Oznak zo Pahl atacă a treia oară, iar acum Dany își dădea seama că eroul alerga pe lângă Belwas, ca un cavaler în turnir, nu spre el, ca un Dothraki doborând un inamic. Terenul drept, fără denivelări, îi permitea atacatorului să prindă viteză, dar în același timp, îl ajuta pe eunuc să se ferească de lancea incomodă, lungă de patru metri.

Eroul în roz și alb al Meereenului încercă să anticipeze de astă dată, și își aruncă lancea într‑o parte, în ultima secundă, ca să‑l prindă pe Vânjosul Belwas când se ferea. Dar și eunucul anticipase și se lăsă pe vine, în loc să se răsucească într‑o parte. Lancea trecu peste capul lui, fără să‑l rănească. Și dintr‑odată Belwas se rostogoli, mișcându‑și arakhul ascuțit într‑un arc de argint. Auziră calul de luptă nechezând, când lama îl mușcă de picioare, și în clipa următoare animalul cădea, cu eroul prăbușindu‑se din șa.

Dintr‑odată se lăsă tăcerea peste parapetele de cărămidă ale Meereenului. Acum cei care țipau și aclamau erau oamenii lui Dany.

Oznak se desprinse de lângă cal cu un salt și reuși să‑și scoată sabia înainte ca Vânjosul Belwas să se arunce asupra lui. Oțelul răsună pe oțel, prea iute și năvalnic ca Dany să poată urmări loviturile. Trecură doar câteva secunde până când, rănit, pieptul lui Belwas era scăldat în sânge, iar Oznak zo Pahl avea un arakh împlântat direct între coarnele de berbec. Eunucul smulse lama și despărți capul eroului de trup, tăindu‑i beregata din trei lovituri sălbatice. Îl ridică, arătându‑l Meereenilor, apoi îl azvârli către porțile orașului, lăsându‑l să salte și să se rostogolească pe nisip.

― Atât s‑a ales de eroul din Meereen, zise Daario, râzând.

― O victorie fără sens, îi atrase atenția Ser Jorah. Nu vom cuceri Meereenul omorându‑i apărătorii unul câte unul.

― Nu, fu de acord Dany, dar sunt mulțumită că l‑am omorât pe acesta.

Oamenii de pe ziduri începură să tragă cu arbaletele în Belwas, dar săgețile fie nu ajungeau până la el, fie zburau inofensive în toate părțile. Eunucul întoarse spatele potopului de oțel, își coborî pantalonii, se lăsă pe vine și își trimise fecalele în direcția orașului. Se șterse cu mantia vărgată a lui Oznak și îi scurtă calului agonia, înainte de a‑și târșâi picioarele înapoi către crângul de măslini.

Atacatorii îl întâmpinară cu glasuri răgușite, îndată ce ajunse în tabără. Dothrakii lui Dany aclamau și strigau, iar Cei Nepătați înălțară în văzduh un zăngănit sonor, lovindu‑și sulițele de scuturi.

― Bravo, îi spuse Ser Jorah, iar Oacheșul Ben îi aruncă eunucului o prună coaptă, zicând:

― Un fruct dulce pentru o luptă dulce.

Până și slujnicele Dothraki aveau cuvinte de laudă:

― Ți‑am împleti părul și ți‑am atârna clopoței în el, Vânjosule Belwas, zise Jhiqui, dar, din păcate, nu ai nici un fir de păr de împletit.

― Vânjosul Belwas n‑are nevoie de clopoței sunători. Eunucul mâncă pruna lui Ben din patru mușcături mari și aruncă sâmburele cât colo. Vânjosul Belwas are nevoie de ficat cu ceapă.

― O să‑l primești, spuse Dany. Vânjosul Belwas e rănit.

Pântecele îi era roșu, cu sângele șiroindu‑i din rana de sub piept.

― E o nimica toată. Îl las pe fiecare să mă taie o dată, înainte de a‑l omorî. Se lovi peste burta însângerată. Numără tăieturile și vei ști câți oameni a omorât Vânjosul Belwas.

Însă Dany îl pierduse pe Khal Drogo în urma unei astfel de răni și nu avea de gând s‑o lase netratată. O trimise pe Missandei să caute un anume sclav eliberat din Yunkai, renumit pentru priceperea lui în arta tămăduirii. Belwas urlă și se văicări, însă Dany îl dojeni, numindu‑l bebeluș mare și chel, până când îl lăsă pe vraci să‑i tamponeze rana cu oțet, să i‑o coasă și să‑i lege pieptul cu fâșii de pânză înmuiată în vin. Abia apoi își conduse Dany căpitanii și comandanții în pavilion, pentru consiliul de război.

― Trebuie să cuceresc acest oraș, le spuse ea, stând cu picioarele încrucișate pe un maldăr de perne, cu dragonii în jurul ei. Irri și Jhiqui turnară vin. Are grânarele pline până la refuz. Pe terasele piramidelor cresc smochini, curmali și măslini, iar în beciurile lor zac îngropate butoaie cu pește sărat și carne afumată.

― Și cufere grase cu aur, argint și nestemate, le reaminti Daario. Să nu uităm de nestemate.

― Am aruncat o privire către zidurile dinspre coastă și nu văd nici un loc vulnerabil, interveni Ser Jorah Mormont. Dacă am avea timp, am putea să săpăm sub un turn și să facem o breșă, dar ce mâncăm până atunci? Rezervele noastre sunt pe sfârșite.

― Nici un punct vulnerabil în zidurile dinspre coastă? întrebă Dany. Meereenul se înălța pe o limbă de nisip și piatră, unde apele molcome și maronii ale Skahazadhanului se revărsau în Golful Sclavilor. Zidul nordic al orașului se întindea pe malul râului, cel vestic pe țărmul golfului. Asta înseamnă că am putea ataca dinspre râu sau dinspre mare?

― Cu trei corăbii? O să‑i cerem Căpitanul Groleo să cerceteze cu atenție zidul, de‑a lungul râului, dar dacă nu e dărăpănat, n‑o să facem decât să murim mai uzi.

― Și dacă am construi turnuri de asediu? Fratele meu Viserys povestea de­spre asemenea turnuri. Știu că pot fi făcute.

― Din lemn, Înălțimea Ta, îi explică Ser Jorah. Stăpânii de sclavi au ars fiecare copac pe o distanță de o sută de kilometri de locul unde ne aflăm. Fără lemn, nu avem baliste să zdrobim zidurile, nu avem scări să trecem dincolo de ele, nu avem turnuri de atac, nici țestoase, nici berbeci. Putem, fără îndoială, să atacăm porțile cu topoarele, dar…

― Ai văzut capetele de bronz de deasupra porților? întrebă Oacheșul Ben Plumm. Șiruri de capete de harpii, cu gurile deschise? Meereenii pot să toarne ulei încins prin gurile alea și să‑ți prăjească luptătorii în fața porților.

Daario Naharis îi zâmbi Viermelui Cenușiu.

― Poate că Nepătații ar trebui să mânuiască topoarele. Uleiul încins nu e pentru voi decât o baie călduță, din câte am auzit.

― Nu e adevărat. Viermele Cenușiu nu‑i întoarse zâmbetul. Oamenii ăștia nu simt arsurile ca alții, dar un asemenea ulei orbește și ucide. Însă Cei Nepătați nu se tem de moarte. Dă‑ne berbeci și vom doborî aceste porți sau vom muri încercând.

― Ați muri, spuse Oacheșul Ben.

La Yunkai, când preluase comanda Fiilor Secunzi, susținea că trecuse prin o sută de bătălii.

― Dar nu voi spune că am luptat vitejește în toate. Există mercenari bătrâni și mercenari curajoși, dar nici un bătrân mercenar curajos.

Dany își dădea seama că era adevărat. Oftă.

― N‑o să irosesc viețile Celor Nepătați, Vierme Cenușiu. Poate că vom înfrânge orașul prin înfometare.

SerJorah o privi nefericit:

― Vom muri noi de foame cu mult înaintea lor, Înălțimea Ta. Nu găsim nimic de mâncare aici, nici nutreț pentru catâri și cai. Nici apa acestui râu nu‑mi place. Orașul își revarsă murdăria în Skahazadhan, dar își scoate apa de băut din fântâni adânci. Am fost deja înștiințați de­spre molimi în tabere, febră și pecingine și trei cazuri de dizenterie. Vor mai fi și altele, dacă rămânem aici. Marșul i‑a slăbit pe sclavi.

― Sclavi eliberați, îl corectă Dany. Nu mai sunt sclavi.

― Sclavi sau liberi, sunt înfometați și în curând se vor îmbolnăvi. Orașul are mai multe provizii decât noi și poate să și le reînnoiască pe calea apei. Cele trei corăbii ale tale nu sunt suficiente să le oprească accesul și pe mare și pe râu.

― Atunci, care e sfatul tău, Ser Jorah?

― N‑o să‑ți placă.

― Dar vreau să‑l aud.

― Cum ți‑e voia. Eu zic: lasă orașul ăsta în pace. Nu poți elibera toți sclavii din lume, Khaleesi. Războiul tău este la Westeros.

― N‑am uitat Westerosul. Dany îl visa în unele nopți – tărâmul fabulos pe care nu‑l văzuse niciodată. Dar dacă las vechile ziduri de cărămidă ale Meereenului să mă înfrângă atât de ușor, cum voi putea vreodată să cuceresc marile castele de piatră ale Westerosului?

― Așa cum a făcut‑o Aegon, spuse Ser Jorah. Cu foc. Până când ajungem în Cele Șapte Regate, dragonii tăi vor crește mari. Și vom avea turnuri de asediu și berbeci, toate câte ne lipsesc aici… dar drumul peste Ținuturile Verii Lungi e îndelungat și anevoios și ne așteaptă pericole pe care nu le putem prevedea. Te‑ai oprit la Astapor să cumperi o armată, nu să începi un război. Păstrează‑ți sulițele și săbiile pentru Cele Șapte Regate, regina mea. Lasă Meereenul în seama Meereenilor și pornește spre vest, către Pentos.

― Înfrântă? zise Dany, zbârlindu‑se.

― Când lașii se ascund în spatele zidurilor înalte, ei sunt cei înfrânți, Khaleesi, zise Ko Jhogo.

Ceilalți călăreți de sânge le ținură isonul.

― Sânge din sângele meu, spuse Rakharo, când lașii se ascund și pârjolesc hrana și nutrețul, un mare khal trebuie să caute dușmani mai curajoși. E lucru știut.

― E lucru știut, îl îngână Jhiqui, în timp ce turna în cupe.

― Nu pentru mine. Dany punea mare preț pe sfatul lui Ser Jorah, dar să lase Meereenul neatins era mai mult decât putea înghiți. Nu putea uita copiii agățați pe stâlpi, păsările care le sfâșiau intestinele, brațele lor sfrijite arătând către drumul de coastă. Ser Jorah, spui că nu mai avem mâncare. Dacă pornesc spre vest, cum pot să‑mi hrănesc sclavii eliberați?

― Nu poți. Îmi pare rău, Khaleesi. Trebuie să se hrănească singuri sau să moară de foame. Mulți, foarte mulți vor pieri pe drum, da. Va fi greu, dar n‑avem cum să‑i salvăm. Trebuie să lăsăm ținutul ăsta pârjolit departe în urma noastră.

Dany lăsase un alai de cadavre în urma ei când traversase pustiul roșu. Era o priveliște pe care nu voia s‑o mai vadă.

― Nu, spuse ea. N‑o să‑mi conduc oamenii la moarte. Copiii mei. Trebuie să existe o cale să pătrundem în acest oraș.

― Cunosc eu o cale. Oacheșul Ben Plumm își mângâie barba pestriță, cu fire albe și gri. Canalele.

― Canalele? Ce vrei să spui?

― Canale mari de cărămidă se revarsă în Skahazadhan, ducând murdăria orașului. Ar putea să fie o cale de intrare, pentru câțiva. Așa am fugit eu din Meereen după ce Scab și‑a pierdut capul. Oacheșul Ben se strâmbă. Mirosul nu m‑a părăsit niciodată. Uneori îl visez.

SerJorah îl privi neîncrezător.

― E mai ușor să ieși decât să intri, mi s‑ar părea mie. Aceste canale se deșartă în râu, zici? Asta ar însemna că gurile sunt chiar sub ziduri.

― Și închise cu porți de fier, mărturisi Oacheșul Ben, dar unele au ruginit cu totul, altfel m‑aș fi înecat în rahat. Odată intrat, e un urcuș lung și mizerabil, într‑un întuneric negru ca smoala, printr‑un labirint de cărămizi, unde omul se poate pierde pe vecie. Murdăria nu îți ajunge niciodată mai jos de brâu și ți se poate ridica deasupra capului, judecând după petele pe care le‑am văzut pe pereți. Și acolo, jos, sunt și ființe. Șobolani mai mari decât ai văzut vreodată și încă altele, și mai rele. Scârboase.

Daario Naharis râse.

― Mai scârboase decât tine, când ai ieșit târâș afară? Dacă vreun om ar fi destul de nebun să încerce așa ceva, fiecare stăpân de sclavi din Meereen l‑ar mirosi din clipa în care și‑ar face apariția.

Oacheșul Ben ridică din umeri.

― Înălțimea Sa a întrebat dacă există vreo cale de intrare, așa că i‑am spus… însă Ben Plumm nu mai intră în canalele alea încă o dată, nici pentru tot aurul din Cele Șapte Regate. Dar dacă sunt alții care vor să încerce, n‑au decât.

Aggo, Jhogo și Viermele Cenușiu încercară cu toții să vorbească deodată, dar Dany ridică mâna, făcând liniște.

― Aceste canale nu par promițătoare. Știa că Viermele Cenușiu și‑ar conduce Nepătații prin canale, dacă așa i‑ar porunci. Nici călăreții ei de sânge nu s‑ar lăsa mai prejos. Dar nici unul dintre ei nu era potrivit pentru o asemenea misiune. Dothrakii erau călăreți, iar forța Celor Nepătați consta în disciplina lor pe câmpul de luptă. Pot, oare, să trimit oameni să moară în întuneric, pe baza unei speranțe atât de vagi?

― Trebuie să mă mai gândesc la asta. Întoarceți‑vă la treburile voastre. Căpitanii ei se înclinară și o lăsară cu slujnicele și dragonii. Dar în timp ce Oacheșul Ben ieșea, Viserion își desfăcu aripile alburii și zbură alene spre capul lui. Una dintre aripi îl lovi pe mercenar în față. Dragonul alb ateriză greoi, cu un picior pe capul bărbatului și cu unul pe umăr, țipă și își luă din nou zborul.

― Te place, Ben, spuse Dany.

― Ba bine că nu, râse Oacheșul Ben. Am și eu un strop de sânge de dragon în vene, să știi.

― Tu? Dany era uluită. Plumm era mercenarul tipic, o corcitură prietenoasă. Avea o față mare, tuciurie, nasul turtit și capul acoperit de un păr cărunt, lânos, iar mama lui Dothraki îl înzestrase cu ochii mari, negri, migdalați. Susținea că e puțin din Braavosi, un pic din Insulele Verii, nițel ibbanez, un pic din Qohor, puțin Dothraki, puțin dornishean și puțin din Westeros, dar era prima oară când Dany auzea de sânge Targaryen. Îl aruncă o privire iscoditoare și întrebă:

― Cum se poate una ca asta?

― Ei, bine, spuse Oacheșul Ben, a existat un vechi Plumm în Regatele Apusului, care s‑a căsătorit cu o prințesă a dragonilor. Bunica mi‑a spus povestea. Acel Plumm a trăit pe vremea Regelui Aegon.

― Care dintre ei? întrebă Dany. În Westeros au domnit cinci regi Aegon.

Fiul fratelui ei ar fi fost al șaselea, dar oamenii Uzurpatorului îi zdrobiseră capul de zid.

― Cinci, chiar așa? Ei, bine, aici e încurcătura. N‑aș putea să‑ți spun al câtelea, regina mea. Dar acest Plumm din vechime era lord, trebuie să fi fost un individ renumit pe vremea lui, faima întregului ținut. Fapt este că – să‑mi fie cu iertare, Înălțimea Ta – avea un mădular lung de două sute de centimetri.

Cei trei clopoței din cosița lui Dany sunau în timp ce râdea.

― Vrei să spui douăzeci, bănuiesc.

― Două sute, întări Oacheșul Ben. Dacă erau douăzeci, cine ar mai fi vrut să vorbească de­spre el acum, Înălțimea Ta?

Dany chicoti ca o fetiță.

― Bunica ta susținea că a văzut cu ochii ei această minunăție?

― Asta n‑a făcut‑o babornița. Era pe jumătate ibbaneză, pe jumătate din Qohor, n‑a fost niciodată la Westeros, probabil că i‑a spus bunicul meu. L‑a omorât un Dothraki oarecare, înainte ca eu să mă nasc.

― Și de unde avea bunicul tău asemenea informații?

― Una dintre acele povești de adormit copiii, presupun. Oacheșul Ben ridică din umeri. Mă tem că asta e tot ce știu de­spre Aegon cel Fără Număr sau de­spre măreața bărbăție a Lordului Plumm. Mai bine mă duc să‑mi văd de Fiii mei.

― Așa să faci, îi spuse Dany.

După ce Oacheșul Ben plecă, se întinse înapoi pe perne.

― Dacă ai fi mare, îi spuse ea lui Drogon, scărpinându‑l între coarne, aș zbura cu tine peste ziduri și ai topi harpia aia până ce s‑ar face zgură.

Dar aveau să treacă ani până când dragonii ei vor crește destul de mari să poată fi călăriți. Iar când vor crește, cine‑i va călări? Dragonul are trei capete, dar eu am doar unul. Se gândi la Daario. Dacă vreun un bărbat ar putea silui o femeie cu privirea…

Fără doar și poate, era și ea la fel de vinovată. Dany se pomenea aruncându‑i ocheade bărbatului Tyroshi, când căpitanii ei veneau la consiliu, iar uneori, noaptea, își amintea cum îi sclipea dintele de aur când zâmbea. Asta, și ochii lui. Ochii lui albaștri, strălucitori. Pe drumul dinspre Yunkai, Daario își făcuse obiceiul să‑i aducă în fiecare seară, când își făcea raportul, câte o floare sau o mlădiță de la cine știe ce plantă… s‑o ajute să cunoască ținutul, zicea. Răchitele, trandafiri întunecați, mentă sălbatică, vinarițe, ferigi, măturici, scaieți, aurul harpiei… Și a încercat să mă cruțe de imaginea copiilor morți. N‑ar fi trebuit să facă asta, dar a fost bine intenționat. Iar Daario Naharis o făcea să râdă, ceea ce Ser Jorah nu reușea niciodată.

Dany încercă să‑și imagineze cum ar fi dacă l‑ar lăsa pe Daario s‑o sărute, așa cum o făcuse Jorah pe corabie. Gândul o emoționa și o tulbură, în același timp. E un risc prea mare. Mercenarul Tyroshi nu era un om bun, își dădea seama fără să‑i spună nimeni. Dincolo de zâmbete și glume, era un om periculos, chiar crud. Sallor și Pendhal se treziseră într‑o dimineață parteneri cu el; în noaptea următoare, Daario îi dăruise lui Dany capetele lor. Khal Drogo știa și el să fie crud, și n‑a existat pe lume om mai periculos ca el. Cu toate acestea, ajunsese să‑l iubească. Oare pe Daario l‑aș putea iubi? Ce s‑ar întâmpla dacă l‑aș lua în patul meu? Ar deveni unul dintre capetele dragonului? Știa că Ser Jorah s‑ar înfuria, dar el era cel care spusese că trebuie să‑și ia doi soți. Poate c‑ar trebui să mă căsătoresc cu amândoi și cu asta, basta.

Dar acestea erau gânduri nebunești. Avea un oraș de cucerit și nu visând la sărutările și ochii albaștri ai unui mercenar putea să spargă zidurile Meereenului. Sunt sângele dragonului, își reaminti Dany. Gândurile i se învârteau în cercuri, ca un șobolan încercând să‑și prindă coada. Dintr‑odată, nu mai putu suporta să stea nici o clipă închisă între pereții pavilionului. Vreau să simt vântul pe față și mirosul mării.

― Missandei, strigă ea, pune să mi se pregătească armăsarul. Și calul tău.

Micuța tălmăcitoare se înclină.

― Cum poruncește Înălțimea Ta. Să chem călăreții de sânge să ne escorteze?

― Îl luăm cu noi pe Arstan. N‑am de gând să părăsesc tabăra.

Nu avea dușmani printre copiii ei. Iar bătrânul scutier nu va vorbi prea mult, așa cum ar face Belwas, nici nu se va uita la ea ca Daario.

Crângul de măslini pârjoliți în care își ridicase pavilionul se afla lângă mare, între tabăra Dothrakilor și cea a Nepătaților. După ce caii fură înșeuați, Dany și cei doi însoțitori ai săi porniră de‑a lungul coastei, îndepărtându‑se de oraș. Chiar și așa, simțea Meereenul în spate, râzându‑și de ea. Când privi peste umăr, îl văzu acolo, cu soarele după‑amiezii strălucind pe harpia de bronz din vârful Marii Piramide. Curând, înăuntrul orașului, stăpânii de sclavi aveau să se tolănească, în tokarurile lor cu marginile împodobite, să se ospăteze cu miel și măsline, cățeluși nenăscuți, alunari cu miere și alte delicatese, în timp ce, afară, copiii ei erau înfometați. O furie sălbatică o cuprinse deodată. Îi voi doborî, jură ea.

În timp ce treceau de țărușii și gropile care înconjurau tabăra eunucilor, Dany îi auzi pe Viermele Cenușiu și sergenții lui făcând, cu una dintre companii, o serie de exerciții cu scuturi, săbii scurte și sulițe. Soldații dintr‑o altă companie se îmbăiau în mare, cu goliciunea acoperită doar de bucăți de pânză albă. Observase că eunucii erau foarte curați. Unii dintre mercenari miroseau de parcă nu s‑ar fi spălat și nu și‑ar fi schimbat hainele de când pierduse tatăl ei Tronul de Fier, dar Cei Nepătați se spălau în fiecare seară, chiar dacă mărșăluiau toată ziua. Când nu aveau apă la dispoziție, se curățau cu nisip, așa cum făceau Dothrakii.

Eunucii îngenuncheară în calea ei, ridicându‑și pumnii încleștați la piept. Dany le răspunse la salut. Era ora fluxului și valurile se revărsau, înspumate, la picioarele calului ei. Dany vedea corăbiile așteptând în larg. Belarion plutea cel mai aproape; marea corabie, cunoscută cândva sub numele de Saduleon, cu velele strânse. Mai departe se aflau galerele Meraxes și Vhagar, numite înainte Festa lui Joso și Soare de Vară. Acestea îi aparțineau, de fapt, lui Magister Illyrio, nu erau nicidecum ale ei, și totuși Dany le dăduse nume noi fără să stea pe gânduri. Nume de dragoni și, mai mult de atât, în bătrâna Valyrie, înainte de Urgie, Balerion, Meraxes și Vhagar fuseseră zei.

La sud de tărâmul ordonat al țepușelor, al gropilor, al antrenamentelor și al eunucilor care se îmbăiau, se afla tabăra eliberaților ei, un loc mult mai gălăgios și mai haotic. Dany îi înarmase pe foștii sclavi cum putuse mai bine, cu arme din Astapor și Yunkai, iar Ser Jorah organizase luptătorii în patru companii puternice, dar aici nu vedea pe nimeni antrenându‑se. Trecură pe lângă un foc de vreascuri, unde se adunaseră o sută de oameni să frigă hoitul unui cal. Dany simțea mirosul cărnii și auzea grăsimea sfârâind, în timp ce băieții întorceau frigările, însă priveliștea o făcu doar să se încrunte.

Copiii alergau după cai, sărind și râzând. În loc de saluturi, glasurile o strigau din toate părțile, într‑o învălmășeală de limbi. Unii dintre sclavii eliberați îi spuneau mamă, în timp ce alții cerșeau daruri sau favoruri. Unii se rugau la zei necunoscuți s‑o binecuvânteze, în timp ce alții îi cereau ei să‑i binecuvânteze. Ea le zâmbea, întorcându‑se în stânga și‑n dreapta, atingându‑le mâinile când le ridicau, lăsându‑i pe cei care îngenuncheau să‑i atingă piciorul. Mulți dintre sclavii eliberați credeau că atingerea ei le aduce noroc. Dacă asta le dă curaj, n‑au decât să mă atingă, gândi ea. Grele încercări îi mai așteaptă.

Dany se oprise să vorbească cu o femeie însărcinată care voia ca Mama Dragonilor să dea nume copilului ei, când cineva o înhăță de încheietura mâinii stângi. Întorcându‑se, zări un bărbat înalt, jerpelit, cu capul ras și chipul ars de soare.

― Mai încet, începu ea să spună, dar înainte de a apuca să termine, bărbatul o trase cu putere, doborând‑o din șa. Pământul se ridică și‑i tăie, dintr‑o izbitură, răsuflarea, în timp ce armăsarul ei necheza și se dădea înapoi. Uluită, Dany se rostogoli pe o parte și se ridică într‑un cot…

… și atunci văzu sabia.

― Iată purceaua trădătoare, spuse el. Știam că într‑o bună zi vei veni să‑ți lași picioarele sărutate. Capul îi era chel ca un pepene, nasul roșu, cu pielea cojită, însă Dany cunoștea glasul acela și ochii verzui. O să încep prin a‑ți tăia sânii. Ca prin vis, Dany o auzi pe Missandei strigând după ajutor. Un sclav eliberat se apropie, dar nu făcu decât un pas. O lovitură fulgerătoare și căzu în genunchi, cu sângele șiroindu‑i pe față. Mero își șterse sabia de pantaloni. Cine urmează?

― Eu. Arstan Barbă‑Albă sări din șa și se așeză deasupra ei, cu vântul sărat răvășindu‑i părul alb ca neaua, cu ambele mâini pe toiagul său înalt, din lemn tare.

― Bunicule, îl avertiză Mero, dă‑te la o parte până când nu‑ți rup bățul în două și ți‑l bag în…

Bătrânul făcu o fandare, cu un capăt al toiagului, îl trase înapoi și răsuci capătul celălalt mai repede decât i‑ar fi venit lui Dany să creadă. Clătinându‑se, Bastardul Titanului se dădu înapoi, scuipând sânge și dinți sparți din gura‑i zdrobită. Barbă‑Albă se postă în fața lui Dany. Toiagul izbi coastele lui Mero, azvârlindu‑l cât colo. Arstan sări într‑o parte, pară o lovitură arcuită, săltă ferindu‑se de o a doua, prinse o a treia din zbor. Mișcările erau atât de iuți, încât Dany abia le putea urmări. Missandei o ridică în picioare când auzi un pârâit. Crezu că se rupsese toiagul lui Arstan, până când văzu osul crăpat țâșnind din gamba lui Mero. În cădere, Bastardul Titanului se răsuci și se năpusti înainte, trimițând vârful sabiei direct în pieptul bătrânului. Barbă‑Albă împinse lama deoparte, cu un gest aproape disprețuitor, și izbi celălalt capăt al toiagului în tâmpla bărbatului voinic. Mero se prăbuși rășchirat, cu sângele ieșindu‑i, în bulbuci, din gură și șiroindu‑i pe trup. O clipă mai târziu, sclavii eliberați năvăliră asupra lui. Cuțite și pietre și pumni furioși se ridicau și coborau frenetic.

Dany se întoarse, scârbită. Era mai speriată acum decât în momentele când se întâmplase totul. M‑ar fi omorât.

― Înălțimea Ta. Arstan îngenunche. Sunt om bătrân și m‑am făcut de rușine. N‑ar fi trebuit să ajungă atât de aproape încât să te înhațe. Am fost slab. Nu l‑am recunoscut fără barbă și fără păr.

― După cum nu l‑am recunoscut nici eu. Dany trase adânc aer în piept, încercând să‑și oprească tremuratul. Dușmani pretutindeni. Du‑mă înapoi la cortul meu. Te rog.

Când sosi Mormont, Dany era cuibărită sub pielea ei de leu, sorbind o cupă de vin cu mirodenii.

― Am aruncat o privire asupra zidului dinspre râu, începu Ser Jorah. E puțin mai înalt decât celelalte și la fel de puternic. Iar Meereenii au aprins zeci de focuri sub parapeți…

Ea îl întrerupse.

― Ai fi putut să mă avertizezi că Bastardul Titanului a evadat.

SerJorah se încruntă.

― N‑am socotit că e nevoie să te sperii, Înălțimea Ta. Am oferit o recompensă pentru capul lui…

― Dă‑i‑o lui Barbă‑Albă. Mero a fost cu noi tot drumul de la Yunkai. Și‑a ras barba și s‑a ascuns printre sclavii eliberați, așteptând prilejul să se răzbune. Arstan l‑a omorât.

SerJorah se uită lung la bătrân.

― Un scutier cu un toiag l‑a omorât pe Mero din Braavos, așa stau lucrurile?

― Un toiag, confirmă Dany, dar Arstan nu mai e scutier. Ser Jorah, este dorința mea să fie făcut cavaler.

― Nu.

Refuzul răspicat era oricum o surpriză. Dar și mai ciudat, el veni de la amândoi bărbații deodată. Ser Jorah scoase sabia.

― Bastardul Titanului a fost un om primejdios. Și se pricepea să omoare. Cine ești, bătrâne?

― Un cavaler mai bun decât tine, ser, răspunse Arstan cu răceală.

Cavaler? Dany era nedumerită.

― Spuneai că ești scutier.

― Am fost, Înălțimea Ta. Se lăsă pe un genunchi. Am fost scutierul Lordului Swann în tinerețe și, la porunca lui Magister Illyrio, l‑am slujit și pe Vânjosul Belwas. Nu te‑am mințit, regina mea. Dar sunt adevăruri pe care le‑am tăinuit și pentru asta și pentru toate celelalte păcate ale mele nu pot decât să‑ți cer iertare.

― Ce adevăruri ai tăinuit? Lui Dany nu‑i plăcea asta. Spune‑mi! Acum!

Bătrânul își plecă creștetul.

― La Qarth, când m‑ai întrebat cum mă cheamă, ți‑am spus că mi se spune Arstan. Era adevărat, mulți mi‑au spus așa, pe când Belwas și cu mine ne îndreptam spre est, să te căutăm. Dar nu este adevăratul meu nume.

Dany era mai mult nedumerită decât furioasă. M‑a păcălit, întocmai cum m‑a prevenit Jorah, dar tocmai mi‑a salvat viața.

SerJorah se făcu roșu ca racul.

― Mero și‑a ras barba, dar tu ți‑ai lăsat‑o să crească, nu‑i așa? Nu e de mirare că îmi păreai atât de cunoscut…

― Îl cunoști? îl întrebă Dany pe cavalerul exilului.

― L‑am văzut de mai multe ori… de la distanță, cel mai des, alături de frații lui sau călărind în vreun turnir. Dar nu era om în Cele Șapte Regate să nu‑l cunoască pe Barristan cel Viteaz. Așeză vârful sabiei pe gâtul bătrânului. Khaleesi, în fața ta stă îngenuncheat Ser Barristan Selmy, Lord Comandant al Gărzii Regale, care a trădat Casa ta, punându‑se în slujba Uzurpatorului Robert Baratheon.

Bătrânul cavaler nici nu clipi.

― Cioara îi spune corbului că e negru, iar tu vorbești de trădare.

― Ce cauți aici? îl întrebă Dany. Dacă te‑a trimis Robert să mă omori, de ce mi‑ai salvat viața? L‑a slujit pe Uzurpator. A trădat memoria lui Rhaegar și l‑a lăsat pe Viserys să trăiască și să moară în exil. Dar dacă mă voia moartă, n‑ar fi trebuit decât să stea deoparte… Vreau să aud tot adevărul acum, pe onoarea ta de cavaler. Ești omul Uzurpatorului sau al meu?

― Al tău, dacă mă vrei. Ser Barristan avea lacrimi în ochi. Da, am avut parte de îndurarea lui Robert. L‑am slujit în Garda Regală și în consiliu. L‑am slujit alături de Regicid și alții aproape la fel de răi, care au pângărit mantia albă pe care o purtam. Nu există nici o scuză pentru asta. Poate că aș fi și acum în slujba Debarcaderului Regelui dacă băiatul ticălos de pe Tronul de Fier nu m‑ar fi alungat, mi‑e rușine s‑o recunosc. Dar când mi‑a luat mantia pe care Taurul Alb mi‑o așezase pe umeri și a trimis oameni să mă omoare, chiar în aceeași zi, a fost ca și cum mi‑ar fi smuls un văl de pe ochi. Atunci mi‑am dat seama că trebuie să‑mi găsesc adevăratul rege și să mor slujindu‑l…

― Îți pot împlini această dorință, mârâi Ser Jorah, întunecat.

― Liniște, porunci Dany. Vreau să‑l ascult până la capăt.

― Poate că trebuie să mor ca un trădător, continuă Ser Barristan. Dacă e așa, nu voi muri singur. Înainte de a primi iertarea lui Robert, am luptat împotriva lui la Trident. Tu erai de cealaltă parte a baricadei, Mormont, nu‑i așa? Barbă‑Albă nu așteptă răspunsul, Înălțimea Ta, îmi pare rău că te‑am înșelat. Era singura cale de a‑i împiedica pe Lannisteri să afle că sunt alături de tine. Ești urmărită, așa cum a fost fratele tău. Lordul Varys a raportat ani de zile fiecare mișcare pe care o făcea Viserys. Cât timp am făcut parte din micul consiliu, am auzit o sută de asemenea rapoarte. Și din ziua în care te‑ai măritat cu Khal Drogo, ai mereu în preajmă un informator, care‑ți vinde secretele, care‑i șoptește Păianjenului la ureche, pentru aur și promisiuni.

Doar nu vrea să spună…

― Te înșeli. Dany se uită la Jorah Mormont. Spune‑i că se înșală. Nu există nici un informator. Ser Jorah, spune‑i. Am trecut împreună marea Dothraki și deșertul roșu… Inima i se zbătea ca o pasăre în colivie. Spune‑i, Jorah. Spune‑i că i s‑a părut.

― Lua‑te‑ar Ceilalți, Selmy. Ser Jorah își azvârli sabia lungă pe covor. Khaleesi, asta a fost doar la început, înainte să te cunosc… înainte să te iubesc…

― Să nu rostești acel cuvânt! Dany făcu un pas în spate. Cum ai putut? Ce ți‑a promis Uzurpatorul? Aur, asta a fost? Cei Nemuritori îi spuseseră că va mai fi trădată de două ori, o dată pentru aur, o dată în dragoste. Spune‑mi ce ți s‑a promis?

― Varys spunea… că aș putea merge acasă. Își plecă fruntea.

Voiam să te duc acasă! Dragonii îi simțeau furia. Viserion țipă și fumul i se ridică gri din nări. Drogon bătu aerul cu aripile‑i negre, iar Rhaegar întoarse capul și scuipă foc. Ar trebui să rostesc cuvântul și să‑i pârjolesc pe amândoi. Oare nu exista nimeni în care să se poată încrede, nimeni care s‑o apere?

― Toți cavalerii din Westeros sunt la fel de mincinoși ca voi doi? Ieșiți, înainte ca dragonii mei să vă prăjească pe amândoi. Oare cum miroase un mincinos prăjit? Mai urât decât canalele Oacheșului Ben? Afară!

SerBarristan se ridică încet, înțepenit. Pentru prima oară își arăta vârsta.

― Unde să mergem, Înălțimea Ta?

― În iad, să‑l slujiți pe Regele Robert. Dany simți lacrimi fierbinți pe obraji. Drogon țipă, lovind cu coada într‑o parte și în alta. Lua‑v‑ar Ceilalți pe amândoi. Plecați, dispăreți pe vecie, amândoi. Data viitoare când vă mai văd fețele, vă tai capetele de trădători. Dar nu putea să rostească aceste cuvinte. M‑au trădat. Dar m‑au salvat. Dar au mințit. Plecați… Ursul meu, ursul meu puternic și fioros, ce‑o să mă fac fără el? Și bătrânul, prietenul fratelui meu. Plecați… plecați… Unde?

Și în clipa aceea știu.