Festinul ciorilor – volumul 2

Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 2

TÂLHARUL

Tobele băteau un ritm de război, în timp ce Victoria de Fier înainta domol, cu pintenul spintecând apele verzi, agitate. Corabia mai mică din față se întorcea, plesnind marea cu vâslele. Pe flamurile ei fluturau trandafiri: la pupă și la proră câte un trandafir alb pe un scut roșu, iar în vârful catargului unul auriu pe un fond verde ca iarba. Victoria de Fier se înclină atât de tare, încât jumătate din echipaj se clătină pe picioare. Vâslele loveau și despicau, o muzică dulce pentru urechile căpitanului.

Sări peste parapet, aterizând pe puntea inferioară, cu mantia-i aurie unduindu-se în urma lui. Trandafirii albi se dădură în lături, așa cum făceau oamenii întotdeauna la vederea lui Victarion Greyjoy, înarmat și înveșmântat în armură, cu fața ascunsă sub coiful-kraken. Aveau în mâini sulițe, săbii și topoare, dar nouă din zece nu purtau niciun fel de armură, iar al zecelea avea doar o cămașă din zale cusute.

Aceștia nu sunt oameni de fier, gândi Victarion. Încă se tem de înec.

― Prindeți-l! strigă cineva. E singur!

― HAIDE! răcni Victarion ca răspuns. Hai și omoară-mă, dacă poți.

Din toate părțile, cavalerii trandafirii se apropiară, cu oțel cenușiu în mâini și teroare în adâncul ochilor. Teama lor era atât de pârguită încât Victarion îi simțea gustul. Lovi în stânga și-n dreapta, retezând de la cot brațul primului om care-i ieși în cale, spintecând umărul celui de-al doilea. Cel de-al treilea își îngropă capul securii în lemnul moale de pin al scutului lui Victarion. Acesta îl izbi de fața nesăbuitului, îl doborî și îl omorî când încercă să se ridice. În timp ce se căznea să-și scoată securea dintre coastele celui mort, o suliță i se înfipse între omoplați. O simți ca și cum cineva l-ar fi plesnit peste spate. Victarion se întoarse și-și coborî securea în capul sulițașului, simțind impactul în braț când oțelul trecu, scrâșnind, prin coif și păr și craniu. Bărbatul se clătină o fracțiune de secundă, până când căpitanul de fier smulse oțelul și azvârli cadavrul pe punte, unde se bălăbăni fără vlagă, arătând mai degrabă beat decât mort.

Oamenii de fier veniseră după el, jos, pe puntea corăbiei sfărâmate. Îl auzi pe Wulfe O-Ureche scoțând un urlet când se puse pe treabă, îl zări pe Ragnor Pyke în armura-i ruginită, zări securea lui Nute Bărbierul învârtindu-se în aer și poposind în pieptul unui bărbat. Victarion ucise încă unul și încă unul.

L-ar fi omorât și pe-al treilea, dar Ragnor îl doborî înaintea lui.

― Bine lovit! îi strigă Victarion.

Când se întoarse să caute următoarea victimă pentru securea sa, îl văzu peste punte pe celălalt căpitan. Cămașa-i albă era pătată de sânge și de cheaguri, dar Victarion putea distinge însemnul de pe pieptul lui, trandafirul alb în mijlocul scutului roșu. Omul purta aceleași însemne pe scut, pe un fond alb, cu o margine roșie, crenelată.

― Tu! strigă căpitanul de fier, peste măcel. Tu cu trandafirul! Să fii tu lordul de la Scutul Sudului?

Celălalt își ridică viziera, arătându-și fața spână.

― Sunt fiul și moștenitorul lui. Ser Talbert Serry. Iar tu cine ești, krakene?

― Moartea ta. Victarion se năpusti înspre el.

Serry făcu un salt, ieșindu-i în întâmpinare. Sabia sa lungă era din oțel bun, făurit la castel, și tânărul cavaler o făcea să răsune. Prima lui lovitură fu joasă și Victarion o pară cu securea. Cea de-a doua îl nimeri pe căpitanul de fier în coif, înainte să-și ridice scutul. Victarion răspunse cu o lovitură laterală. Scutul lui Serry îi ieși în cale. Așchii de lemn zburară și trandafirul alb se despică de-a latul, cu un dulce, ascuțit pârâit. Sabia lungă a tânărului cavaler îl izbi în coapsă, o dată, de două ori, de trei ori, scârțâind pe oțel. Băiatul ăsta e ager, își dădu seama căpitanul de fier. Îl izbi cu scutul în față și îl trimise, clătinându-se, spre copastie. Victarion ridică securea și lovi cu toată puterea, ca să-l despice pe băiat de la beregată până la pântece, dar Serry se feri, răsucindu-se. Capul securii trecu prin parapet, aruncând așchii în aer, și rămase împlântat acolo când încercă să-l scoată. Puntea se mișcă sub picioarele lui și Victarion căzu într-un genunchi.

Ser Talbert își azvârli scutul crăpat și lovi cu sabia-i lungă. Și scutul lui Victarion se strâmbase când se împiedicase. Prinse sabia lui Serry într-un pumn de fier. Mănușa de oțel scrâșni și Victarion gemu, străbătut de un junghi de durere, însă nu cedă.

― Sunt ager și eu, băiete, spuse el, smulgând sabia din mâna cavalerului și aruncând-o în mare.

Ochii lui Ser Talbert se lărgiră.

― Sabia mea…

Victarion îl prinse pe flăcău de gât cu un pumn plin de sânge.

― Du-te după ea, spuse el, împingându-l cu spatele peste parapet, în apele amestecate cu sânge.

Astfel, Victarion găsi răgazul să-și elibereze securea. Trandafirii albi se retrăgeau în fața șuvoiului de fier. Unii încercau să fugă sub punte, în timp ce alții strigau, cerând îndurare. Victarion simțea sângele cald șiroindu-i pe degete, sub zale, sub pielea fiartă și sub platoșa stâlcită, dar era o nimica toată. În jurul catargului, un grup compact de vrăjmași continuau să opună rezistență, stând umăr lângă umăr, într-un cerc. Ăștia sunt bărbați, cel puțin. Preferă să moară decât să se predea. Victarion avea să le împlinească dorința câtorva, își lovi securea de scut și îi atacă.

Zeul Înecat nu-l făcuse pe Victarion Greyjoy să se lupte cu vorbe la plebiscite, nici să se bată cu dușmani ascunși, mișei, în mlaștini nesfârșite. De aceea fusese așezat pe pământ, ca să stea în picioare, înveșmântat în oțel și cu o secure picurând de sânge în mână, împărțind moarte cu fiecare lovitură.

Se năpustiră asupra lui din față și din spate, dar săbiile lor ar fi putut la fel de bine să fie nuiele de salcie, după cât îl răneau. Nicio lamă nu putea să taie prin armura grea a lui Victarion Greyjoy, iar el nu le dădea dușmanilor răgazul să-i găsească punctele slabe de la încheieturi, unde îl apărau doar zalele și pielea. Puteau să-l atace trei oameni, patru sau cinci, nu conta. Îi omora unul câte unul, apărat de ceilalți de armura sa. Când cădea un dușman, mânia i se întorcea către următorul.

Ultimul care-l înfruntă trebuie să fi fost un fierar; avea umeri ca de taur, iar unul era mult mai musculos decât celălalt. Armura lui era compusă doar dintr-o brigandină țintată și un coif din piele fiartă. Singura lovitură a acestuia făcu praf scutul lui Victarion, însă, în replică, lovitura căpitanului îi despică țeasta în două. De-ar fi la fel de ușor cu Ochi-de-Cioară! Când își eliberă din nou capul securii, craniul fierarului parcă explodă. Oase, sânge și creier se împrăștiară peste tot, iar cadavrul se prăbuși cu fața în jos la picioarele lui. Acum e prea târziu să mai ceri îndurare, gândi Victarion, eliberându-se de trupul celui mort.

Puntea era acum lipicioasă sub picioare, iar morții și muribunzii zăceau în mormane peste tot. Își azvârli scutul deoparte și trase aer în piept.

― Căpitane, îl auzi pe Bărbier spunând lângă el, ziua este a noastră.

De jur împrejur, marea era plină de corăbii. Unele ardeau, unele se scufundau, altele se sfărâmaseră în bucăți. Între carene, apa era pâcloasă ca o tocană, plină de leșuri, vâsle rupte și oameni agățându-se de epavă. În depărtare, câteva corăbii ale Sudului goneau înapoi către Mander. Lasă-i să plece, gândi Victarion. Lasă-i să spună povestea. Odată ce a întors coada și a fugit de pe câmpul de luptă, un bărbat încetează să mai fie bărbat.

Ochii îl înțepau din pricina sudorii care-i șiroise peste ei în timpul luptei. Doi dintre vâslașii lui îi desfăcură coiful-kraken, ca să și-l poată scoate. Victarion își șterse fruntea.

― Cavalerul ăla! mârâi el. Cavalerul trandafirului alb. L-a scos cineva din apă?

Un fiu de lord putea aduce o răscumpărare frumușică. De la tatăl său, dacă Lordul Serry supraviețuise zilei de azi. De la stăpânul lui de la Highgarden, dacă nu.

Dar nimeni nu văzuse ce se alesese de cavaler după ce se prăbușise peste parapet. Probabil se înecase.

― Fie să se ospăteze după cum a luptat, în castelele de apă ale Zeului Înecat!

Deși oamenii din Insulele Scutului își ziceau marinari, traversau mările cu spaimă și se duceau la luptă îmbrăcați în veșminte ușoare, de teamă să nu se înece. Tânărul Serry fusese altfel. Un bărbat curajos, gândi Victarion. Aproape un om de fier.

Victarion îi încredință lui Ragnor Pyke corabia capturată, îi dădu o duzină de oameni drept echipaj și se urcă înapoi pe propria-i Victorie a Fierului.

― Dezbrăcați ostaticii de armuri și legați-le rănile, îi spuse el lui Nute Bărbierul. Aruncați muribunzii în mare. Dacă vreunii cerșesc îndurare, tăiați-le mai întâi beregata. Nu avea decât dispreț pentru asemenea oameni; era mai demn să te îneci în apă de mare decât în sânge. Vreau să-mi socotiți corăbiile pe care le-am câștigat și toți cavalerii și lorzii mărunți pe care i-am luat prizonieri. Și le vreau flamurile. Într-o bună zi, avea să le agațe în castelul său, ca atunci când va fi bătrân și neputincios să-și poată aminti de toți dușmanii pe care îi omorâse când era tânăr și puternic.

― Așa vom face. Nute rânji. E o mare victorie.

Da, gândi el, o mare victorie pentru Ochi-de-Cioară și vrăjitorii lui. Ceilalți căpitani aveau să strige din nou numele fratelui său când veștile vor ajunge la Scutul de Stejar. Euron îi cucerise cu vorba lui meșteșugită și cu ochiul zâmbitor și îi subjugase cauzei lui cu prada din zeci de ținuturi îndepărtate; aur și argint, armuri împodobite, săbii curbate, cu mânere aurite, pumnale din oțel valyrian, blănuri vărgate de tigri și piei de pisici pătate, manticori de jad și străvechi sfincși valyrieni, cufere pline cu nucșoară, cuișoare și șofran, colți de fildeș și coarne de unicorn, pene verzi, portocalii și galbene din Marea Verii, mătase fină și brocart sclipitor… dar toate acestea erau o nimica toată pe lângă asta. Acum le-a dat victoria și sunt ai lui pe vecie, gândi căpitanul. Gustul era amar. A fost victoria mea, nu a lui. El unde a fost? La Scutul de Stejar, huzurind într-un castel. Mi-a furat soția și mi-a furat tronul, iar acum îmi fură gloria.

Obediența era un lucru firesc pentru Victarion Greyjoy; fusese născut cu asta. Crescând în umbra fraților săi, îl urmase pe Balon cu supunere în tot ce făcea. Mai târziu, când fiii lui Balon veniseră pe lume, ajunsese să accepte că avea să plece și în fața lor genunchiul, într-o bună zi, când unul dintre ei va lua locul tatălui său pe Stânca Mării. Dar Zeul Înecat îi chemase pe Balon și pe fiii lui în adânc, în castelele sale de apă, iar Victarion nu putea să-l numească pe Euron „rege” fără să simtă un gust amar în gâtlej.

Vântul se întețea și setea îl chinuia. După o bătălie, voia întotdeauna vin. Îi încredință puntea lui Nute și coborî. În cabina lui strâmtă de la pupă, o găsi pe femeia oacheșă dornică și pregătită; pesemne bătălia îi înfierbântase și ei sângele. O luă de două ori, aproape fără pauză. Când isprăviră, sânii, coapsele și pântecele femeii erau mânjite de sânge, dar era sângele lui, de la tăietura din palmă. Femeia oacheșă i-o spălă cu oțet fiert.

― Planul lui a fost bun, trebuie să recunosc, spuse Victarion când femeia îngenunche lângă el. Manderul ne e deschis acum, așa cum a fost în vechime.

Manderul era un râu leneș, larg și domol și înșelător, plin de cioturi și bancuri de nisip. Majoritatea navelor maritime nu îndrăzneau să navigheze dincolo de Highgarden, însă corăbiile lungi, cu pescajul lor mic, puteau naviga în amonte până la Podul Amar. În vremurile de demult, oamenii de fier străbătuseră fără frică râul și prădaseră de-a lungul Manderului și al afluenților lui… până când regii mâinii verzi înarmaseră popoarele de pescari de pe patru insulițe de la gura Manderului și îi numiseră scuturile lor.

Două mii de ani trecuseră, dar, în turnurile de apărare înșirate pe malurile lor râpoase, bărbile cărunte continuau să țină străvechea veghe. De îndată ce zăreau o corabie, bătrânii își aprindeau focurile de avertisment și chemarea sălta de pe o colină pe alta, de la o insulă la alta. Dușmani! Dușmani! Atacatori! Atacatori! Când pescarii vedeau focurile arzând pe culmi, își lăsau năvoadele și plugurile și puneau mâna pe săbii și securi. Lorzii lor ieșeau în goană din castele, însoțiți de cavaleri și oșteni în armuri. Cornii de război răsunau peste ape, de la Scutul Verde și de la Scutul Cenușiu, de la Scutul de Stejar și de la Scutul Sudului, iar corăbiile lor lungi ieșeau din îngrăditurile lor de piatră acoperite cu mușchi înșirate de-a lungul țărmului, cu vâslele țâșnind în timp ce se îngrămădeau în strâmtori în apărarea Manderului, hărțuindu-i pe atacatori către amonte, unde îi aștepta osânda.

Euron îi trimisese pe Torwold Dinte-Maro și pe Vâslașul Roșu în susul Manderului, cu o duzină de corăbii iuți, pentru ca lorzii Insulelor Scutului să se împrăștie, urmărindu-i. Pe când sosise grosul flotei sale, doar o mână de luptători mai rămăseseră să apere insulele. Oamenii de fier veniseră cu fluxul de seară, pentru ca lumina orbitoare a soarelui la asfințit să-i ascundă de privirile bărbilor cărunte din turnurile de veghe până când era prea târziu. Vântul le sufla din spate, așa cum suflase pe tot drumul de la Vechiul Wyk. Marinarii șușoteau că era mâna vrăjitorilor lui Euron, că Ochi-de-Cioară îl înduplecase pe Zeul Furtunii cu sacrificii de sânge. Cum altfel ar fi îndrăznit să înainteze atât de mult spre vest, în loc să urmeze linia țărmului, cum era obiceiul?

Oamenii de fier își conduseseră corăbiile lungi prin albiile pietroase și se risipiseră în amurgul violet, cu oțelul sclipindu-le în mâini. Focurile ardeau deja pe culmi, dar prea puțini erau cei rămași să pună mâna pe arme. Scutul Cenușiu, Scutul Verde și Scutul Sudului căzuseră înainte de răsăritul soarelui. Scutul de Stejar mai rezistase o jumătate de zi. Iar când oamenii celor Patru Scuturi încetaseră să-i urmărească pe Torwold și pe Vâslașul Roșu și se întorseseră în aval, găsiseră Flota de Fier așteptându-i la gura Manderului.

― Totul s-a petrecut întocmai cum a spus Euron, îi explică Victarion femeii oacheșe, în timp ce ea îi bandaja rănile cu pânză. Trebuie că vrăjitorii lui prevăzuseră. Avea trei la bordul Tăcerii, după cum îi mărturisise Quellon Humble unui șoptitor. Erau oameni ciudați și înfricoșători, dar Ochi-de-Cioară și-i făcuse sclavi. Dar încă are nevoie de mine să-i port bătăliile, zise apăsat Victarion. Vrăjitorii or fi ei buni, dar războaiele se câștigă cu oțel și sânge. Rana îl durea mai rău ca niciodată din pricina oțetului. O îmbrânci pe femeie și închise pumnul, cu o căutătură aspră: Adu-mi vin.

Bău în întuneric, gândindu-se la fratele lui. Dacă nu lovesc cu mâna mea, tot regicid se cheamă că sunt? Victarion nu se temea de oameni, dar blestemul Zeului Înecat îl punea pe gânduri. Dacă un altul îl doboară, la porunca mea, oare mâinile îmi vor fi mânjite de sângele lui? Aeron Părumed ar fi știut răspunsul, dar preotul era undeva pe Insulele de Fier, sperând încă să ridice oamenii de fier împotriva proaspăt încoronatului rege. Nute Bărbierul poate să radă un om cu securea lui de la douăzeci de metri depărtare. Și niciuna dintre corciturile lui Euron nu ar putea să stea în calea lui Wulfe O-Ureche sau a lui Andrik cel Posomorât. Oricare dintre ei s-ar descurca. Dar ce poate un om să facă și ce vrea să facă sunt două lucruri diferite și Victarion știa asta.

― Blasfemiile lui Euron vor abate mânia Zeului Înecat asupra noastră, a tuturor, profețise Aeron la Vechiul Wyk. Trebuie să-l oprim, frățioare. Suntem sânge din sângele lui Balon, nu-i așa?

― Și el la fel, spusese Victarion. Nu-mi place mai mult decât ție, dar Euron e regele. Plebiscitul tău l-a ridicat și tu i-ai așezat coroana de lemn pe cap, cu mâna ta!

― I-am așezat coroana pe cap, răspunsese preotul, cu alge picurându-i în păr, și bucuros i-aș smulge-o, încoronându-te pe tine în locul lui. Numai tu ești destul de puternic încât să i te opui.

― Zeul Înecat l-a ridicat, se plânsese Victarion. Să-l lăsăm pe Zeul Înecat să-l coboare.

Aeron îi aruncase o privire încruntată, acea privire de­spre care se spunea că seacă fântânile și lasă femeile sterpe.

― Nu zeul a vorbit. Se știe că Euron are vraci și vrăjitori ticăloși pe corabia lui roșie. Au trimis asupra noastră o vrajă, ca să nu putem auzi marea. Toate acele vorbe de­spre dragoni i-au îmbătat pe căpitani și regi.

― Și s-au temut de cornul acela. I-ai auzit sunetul. Nu mai contează. Euron e regele nostru.

― Al meu nu, declarase preotul. Zeul Înecat îi ajută pe oamenii curajoși, nu pe cei care se ghemuiesc sub punte când se stârnește furtuna. Dacă nu te vei ridica să-l înlături pe Ochi-de-Cioară de pe Scaunul Mării, trebuie să iau misiunea asupra mea.

― Cum? N-ai corăbii, nici săbii.

― Am glasul meu, răspunsese preotul, și zeul e cu mine. Puterea mării îmi aparține, o putere căreia Ochi-de-Cioară nu poate spera să-i țină piept. Valurile se pot sparge de munte, dar continuă să vină, val după val și, în cele din urmă, rămân doar pietricele acolo unde, cândva, s-a înălțat muntele. Iar curând pietricelele sunt luate de ape și ajung pentru eternitate pe fundul mării.

― Pietricele? mormăise Victarion. Ești nebun dacă te gândești să-l dobori pe Euron vorbind de­spre valuri și pietricele.

― Oamenii de fier vor fi valuri, spusese Părumed. Nu cei mari și nobili, ci oamenii simpli, truditorii pământului și pescarii mării. Căpitanii și regii l-au ridicat pe Euron, dar oamenii obișnuiți îl vor trage jos. Voi merge la Marele Wyk, la Harlaw, la Orkmont, chiar la Pyke. Cuvintele mele vor fi auzite în fiecare oraș și în fiecare sat. Niciun om necredincios nu poate sta pe Stânca Mării!

Își scuturase capul pletos și se pierduse în noapte. A doua zi, când soarele răsărise, Aeron Greyjoy dispăruse din Vechiul Wyk. Nici măcar oamenii lui înecați nu știau unde. Spuneau că Ochi-de-Cioară doar râsese când aflase.

Însă, cu toate că preotul plecase, cumplitele lui avertismente pluteau în aer. Victarion se pomeni aducându-și aminte și cuvintele lui Baelor Blacktyde. Balon a fost nebun, Aeron e și mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toți. Tânărul lord încercase să se întoarcă acasă după plebiscit, refuzând să-l accepte pe Euron ca suveran. Dar Flota de Fier închisese golful, obiceiul obedienței era adânc înrădăcinat în Victarion Greyjoy, iar Euron purta coroana de lemn. Zburătorul Nopții fusese capturat, iar Lordul Blacktyde predat regelui în lanțuri. Muții și corciturile lui Euron îl tăiaseră în șapte bucăți, să-i hrănească pe cei șapte zei verzi pe care îi venera.

Ca răsplată pentru loialitatea sa, proaspăt încoronatul rege i-o dăduse lui Victarion pe femeia oacheșă, luată de la un negustor de sclavi care se îndrepta spre Lys.

― Nu vreau rămășițele tale, îi spusese Victarion fratelui său, plin de dispreț, dar se înmuiase când Ochi-de-Cioară îi spusese că femeia va fi omorâtă dacă el n-o voia. Îi smulseseră limba, însă în rest era neatinsă și, pe deasupra, frumoasă, cu pielea maronie ca lemnul de tec uleiat. Cu toate acestea, când se uita la ea, se pomenea amintindu-și de prima femeie pe care i-o dăduse fratele lui, ca să-l facă bărbat.

Victarion voia să se folosească din nou de femeia oacheșă, dar descoperi că nu era în stare.

― Mai adu-mi vin, îi spuse el, apoi pleacă. Căpitanul luă plosca de vin roșu după ce i-o aduse femeia și se duse pe punte, unde putea respira aerul curat al mării. Bău jumătate de ploscă și turnă restul în mare, pentru toți oamenii care muriseră.

Victoria de Fier zăbovi ore în șir la gura Manderului. În timp ce grosul Flotei de Fier porni spre Scutul de Stejar, Victarion ținea Jalea, Lordul Dagon, Vântul de Fier și Năpasta Fecioarei în preajma lui, ca ariergardă. Scoteau supraviețuito­rii din mare și priveau Mâna Aspră scufundându-se încet, trasă la fund de epava pe care o zdrobise. Până când dispăru sub ape, Victarion avea numărătoarea pe care o ceruse. Pierduse șase corăbii și capturase treizeci și opt.

― Ne descurcăm, îi spuse lui Nute. La vâsle. Ne întoarcem în Orașul Lordului Hewett.

Vâslașii se aplecară în direcția Scutului de Stejar, iar căpitanul de fier coborî din nou sub punte.

― Aș putea să-l omor, îi spuse femeii oacheșe. Deși e un mare păcat să-ți omori regele și unul încă și mai mare să-ți omori fratele. Se încruntă. Asha ar fi trebuit să mi se alăture.

Cum putuse spera vreodată să-i câștige pe regi și pe căpitani, ea, cu napii și conurile ei de pin? Sângele lui Balon îi curge în vene, dar tot femeie este. Asha fugise după plebiscit. În noaptea în care coroana de lemn fusese așezată pe capul lui Euron, ea și echipajul ei se făcuseră nevăzuți. O mică parte din sufletul lui Victarion se bucura că plecase. Dacă fata e zdravănă la minte, se va căsători cu un lord al Nordului și va trăi în castelul lui, departe de mare și de Euron Ochi-de-Cioară.

― Orașul Lordului Hewett, căpitane! țipă tare un matelot.

Victarion se ridică. Vinul îi potolise pulsația dureroasă din mână. Poate că avea să-i ceară maesterului lui Hewett să se uite la ea, dacă nu cumva fusese omorât.

Se întoarse pe punte, în timp ce corabia ocolea un promontoriu. Felul în care castelul Lordului Hewett se înălța deasupra portului îi amintea de Lordsport, deși orașul acesta era de două ori mai mare. Douăzeci de corăbii lungi patrulau în apele portuare, cu krakenul auriu zvârcolindu-se pe velele lor. Alte câteva sute erau acostate de-a lungul malului sau ancorate în danele ce mărgineau portul. Trei corăbii burduhănoase erau ancorate la un chei de piatră, alături de o duzină mai mici, încărcând prăzi și provizii. Victarion dădu ordine ca Victoria de Fier să arunce ancora.

― Pregătiți o barcă.

În timp ce se apropiau, orașul părea încremenit. Cele mai multe prăvălii și case fuseseră jefuite, după cum o dovedeau ușile lor sfărâmate și obloanele distruse, dar numai marele sept fusese incendiat. Pe străzi erau risipite cadavre, fiecare însoțit de un mic stol de ciori. O ceată de supraviețuitori posomorâți se mișcau printre ele, alungând păsările negre și azvârlind trupurile celor morți într-o căruță pentru a fi duse la groapă. Ideea îl umplu pe Victarion de dezgust. Niciun adevărat fiu al mării n-ar dori să putrezească sub pământ. Cum să găsească vreodată castelele de apă ale Zeului Înecat, să bea și să se ospăteze pentru eternitate?

Tăcerea se număra printre corăbiile pe lângă care treceau. Lui Victarion îi atrase privirea galionul de fier de la pupă, fecioara fără gură, cu părul fluturând în vânt și brațele desfăcute. Ochii ei de perle îl urmăreau parcă. A avut gură, ca orice altă femeie, până când Ochi-de-Cioară i-a închis-o.

Pe măsură ce se apropiau de țărm, Victarion observă un șir de femei și copii îngrămădiți pe puntea uneia dintre corăbiile burduhănoase. Unii dintre ei aveau mâinile legate la spate și lațuri de sfoară de cânepă în jurul gâtului.

― Cine sunt? îi întrebă el pe oamenii care-l ajutau să-și lege barca la mal.

― Văduve și orfani. Vor fi vânduți ca sclavi.

― Vânduți? Pe Insulele de Fier nu existau sclavi, doar robi. Un rob era aservit, dar nu era în sclavie. Copiii săi erau născuți liberi, câtă vreme erau dați Zeului Înecat. Iar robii nu erau niciodată cumpărați sau vânduți pentru aur. Pentru robi plăteai prețul fierului, altminteri nu aveai niciunul. Ar trebui să fie robi sau neveste de sare, se plânse Victarion.

― E din porunca regelui, răspunse omul.

― Cei puternici au luat întotdeauna de la cei slabi, interveni Nute Bărbierul. Robi sau sclavi, n-are nicio importanță. Oamenii lor nu i-au putut apăra, așa că acum ne aparțin, să facem cu ei ce poftim.

Nu e după Vechea Rânduială, ar fi putut spune Victarion, dar nu era timp pentru asta. Se aflase de­spre victoria lui și oamenii îl înconjurau ca să-l felicite. Îi lăsă să se gudure, până când unul începu să proslăvească îndrăzneala lui Euron.

― A fost curajos să ne avântăm departe de țărm, pentru ca nimic să nu vestească acestor insule venirea noastră, dar să străbați jumătate de lume în căutare de dragoni, asta e cu totul altceva.

Nu așteptă răspunsul, ci își croi drum prin mulțime, înaintând către donjon.

Castelul Lordului Hewett era mic, dar bine întărit, cu ziduri groase și porți de stejar țintate care evocau străvechile însemne ale Casei, un scut de stejar prins cu ținte de fier pe un fond albastru cu alb. Însă în vârful turnului său cu acoperiș verde flutura acum krakenul Casei Greyjoy, iar pe metereze patrulau oameni de fier, cu sulițe și securi, și câteva dintre corciturile lui Euron.

În curte, Victarion se apropie de Goodbrother și de bătrânul Drumm, care vorbeau în șoaptă cu Rodrik Harlaw. Nute Bărbierul îi întâmpină cu strigăte.

― Cititorule, urlă el, de ce ești așa de lung la față? Ai cobit în zadar. E ceasul nostru de glorie și a noastră e răsplata!

Gura Lordului Rodrik se strânse.

― Stâncile astea, vrei să spui? Toate patru laolaltă nu fac cât Insula Harlaw. Am câștigat niște pietre, copaci și mizilicuri și dușmănia Casei Tyrell.

― Trandafirii? Nute râse. Ce trandafir poate răni krakenii adâncurilor? Le-am luat scuturile și i-am zdrobit pe toți. Cine-i va apăra acum?

― Highgardenul, răspunse Cititorul. Cât de curând, toată oastea Reachului va fi trimisă împotriva noastră, Bărbierule, iar atunci s-ar putea să afli că unii trandafiri au ghimpi de oțel.

Drumm clătină din cap aprobator, cu o mână pe mânerul Ploii sale Roșii:

― Lordul Tarly poartă Năpasta Inimii, făurită din oțel valyrian, și el e mereu în avangarda Lordului Tyrell.

Dorința lui Victarion se aprinse.

― N-are decât să vină, îi voi lua eu sabia, așa cum strămoșul tău a luat Ploaia Roșie. Să vină toți și să-i aducă și pe Lannisteri cu ei. O fi leul fioros pe uscat, dar pe mare krakenul e stăpânul absolut. Și-ar fi dat jumătate din dinți pentru șansa de a-și încerca securea împotriva Regicidului sau a Cavalerului Florilor. Acela era genul de bătălie pe care îl înțelegea. Regicidul era blestemat în ochii zeilor și ai oamenilor, însă războinicul era respectat și venerat.

― Nu te teme, Căpitane, zise Cititorul. Vor veni. Înălțimea Sa și-o dorește. De ce altceva ne-ar fi poruncit să lăsăm vulturii lui Hewett să zboare?

― Citești prea mult și lupți prea puțin, remarcă Nute. Sângele tău e lapte.

Dar Cititorul făcu pe surdul.

Un ospăț zgomotos era în toi când Victarion intră în castel. Mesele erau ticsite de oameni de fier, care beau, țipau și se înghionteau, fudulindu-se cu oamenii pe care-i omorâseră, cu faptele lor de vitejie și cu trofeele pe care le dobândiseră. Mulți se gătiseră cu prada lor. Lucas Codd Stângaciul și Quellon Humble sfâșiaseră tapiserii de pe pereți, folosindu-le drept mantii. Germund Botley purta un șirag de perle și de granate peste platoșa aurită a Lannisterilor. Andrik cel Posomorât se clătina, ținând câte o femeie pe după umeri, cu fiecare braț. Deși tot posomorât rămăsese, avea inele pe fiecare deget. În loc de străchini cioplite din pâine uscată, căpitanii mâncau din talgere de argint masiv.

Chipul lui Nute Bărbierul se întunecă de furie când privi împrejur.

― Ochi-de-Cioară ne trimite să înfruntăm corăbiile lungi, în timp ce oamenii lui ocupă castelele și satele, înhățând toată prada și toate femeile. Nouă ce ne-a lăsat?

― Noi avem gloria.

― Gloria e bună, răspunse Nute, dar aurul e și mai bun.

Victarion ridică din umeri.

― Ochi-de-Cioară spune că vom avea tot Westerosul. Arborul, Orașul Vechi și Highgardenul… acolo îți vei găsi aurul. Dar gata cu vorba. Mi-e foame.

Prin dreptul sângelui, Victarion ar fi putut revendica un loc pe dais, dar nu dorea să mănânce cu Euron și cu oamenii lui. În schimb, alese un loc lângă Ralf Șchiopul, căpitanul Lordului Quellon.

― O mare victorie, Căpitane, zise Șchiopul. O victorie demnă de un titlu de lord. Ar trebui să primești o insulă.

Lord Victarion. Da, și de ce nu? Poate că nu e Stânca Mării, dar ar fi ceva.

Hotho Harlaw era în fața lui, molfăind carnea de pe un os. Îl azvârli cât colo și se aplecă peste masă.

― Cavalerul va avea Scutul Cenușiu. Vărul meu. Ai auzit?

― Nu. Victarion aruncă o privire către locul unde Ser Harras Harlaw stătea și bea vin dintr-o cupă de aur; un bărbat înalt, cu fața prelungă și austeră. De ce i-ar da Euron ăluia o insulă?

Hotho întinse cupa goală și o tânără palidă, într-o rochie de catifea albastră cu dantelă aurie, i-o umplu din nou cu vin.

― Cavalerul a cucerit Grimstonul de unul singur. Și-a înfipt stindardul la poalele castelului și i-a provocat pe cei din Casa Grimm să-l înfrunte. S-a înfățișat unul, pe urmă au venit altul și altul. I-a omorât pe toți… mă rog, aproape. Doi s-au predat. Când a coborât cel de-al șaptelea, septonul Lordului Grimm a hotărât că zeii vorbiseră și a cedat castelul. Hotho râse. Va fi Lord de Scutul Cenușiu și bine face. Fără el, moștenitorul Cititorului sunt eu. Se lovi cu cupa în piept. Hotho Cocoșatul, Lord de Harlaw.

― Șapte, spui. Victarion se întreba cum s-ar descurca Apusul împotriva securii sale. Nu se luptase niciodată cu un bărbat înarmat cu o sabie din oțel valyrian, deși îl învinsese de multe ori pe Harras Harlaw când erau tineri amândoi. În copilărie, Harlaw fusese prieten la cataramă cu fiul cel mare al lui Balon, Rodrik, care murise sub zidurile Seagardului.

Era un ospăț pe cinste. Vinul era de soi și aveau friptură de bou, crudă, în sânge, și rață umplută și hârdaie de crabi proaspeți. Fetișcanele care îi serveau purtau lâneturi fine și catifele moi, după cum nu-i scăpă Lordului Căpitan. Le luă drept slujnice îmbrăcate în veșmintele lui Lady Hewett și ale doamnelor ei, până când Hotho îi spuse că erau Lady Hewett și doamnele ei. Pe Euron îl amuza să le pună să servească la masă și să toarne în cupe. Erau opt la număr: doamna însăși, încă frumoasă, deși oarecum corpolentă, și șapte femei mai tinere, de la zece la douăzeci și cinci de ani, fiicele și nurorile ei.

Lordul Hewett însuși ședea la locul său obișnuit, pe dais, înveșmântat din cap până-n picioare în toate gătelile lui heraldice. Brațele și picioarele îi fuseseră legate de scaun, iar între dinți îi fusese vârâtă o imensă ridiche albă, ca să nu poată vorbi… deși putea să vadă și să audă. Ochi-de-Cioară revendicase locul de onoare la dreapta nobilului lord. În poală îi ședea o fată drăgălașă, durdulie, de șaptesprezece sau optsprezece ani, desculță și despletită, cu brațele pe după gâtul lui.

― Cine e fata aceea? îi întrebă Victarion pe oamenii din jurul lui.

― Fiica bastardă a lordului, râse Hotho. Înainte ca Euron să ocupe castelul, era obligată să servească la masă și să mănânce cu servitorii.

Euron își lipi buzele-i albastre de gâtul ei, iar fata chicoti, șoptindu-i ceva la ureche. Zâmbind, o sărută din nou pe gât. Pielea ei albă era acoperită de urme roșii, pe unde trecuse gura lui; formau un colier trandafiriu, care-i înconjura gâtul și umerii. O altă șoaptă la ureche și, de data aceasta, Ochi-de-Cioară râse zgomo­tos, apoi își izbi cupa de masă, cerând liniște.

― Bunele mele doamne, le strigă el femeilor care serveau. Falia își face griji pentru rochiile voastre scumpe. N-ar vrea să le pătați cu grăsime și cu vin, căci i-am promis că, după ospăț, își poate alege hainele din garderoba voastră. Așa că ați face bine să vă dezbrăcați.

Un hohot de râs străbătu sala mare, iar fața Lordului Hewett se înroși atât de tare încât Victarion avu impresia că țeasta i-ar putea plesni. Neavând încotro, femeile se supuseră. Cea mai tânără plânse puțin, dar mama ei o liniști și o ajută să-și dezlege panglicile de la spate. După aceea, continuară să servească la fel ca înainte, plimbându-se de-a lungul meselor cu carafe pline de vin ca să umple fiecare cupă goală, numai că acum erau despuiate.

Îl umilește pe Hewett așa cum m-a umilit cândva pe mine, gândi căpitanul, amintindu-și de plânsul soției lui când o bătea. Știa că oamenii celor Patru Scuturi se căsătoreau adesea între ei, întocmai ca oamenii de fier. Una dintre aceste slujnice putea foarte bine să fie soția lui Ser Talbert Serry. Una era să ucizi un dușman, alta să-l dezonorezi. Victarion strânse pumnul. Mâna îi era însângerată acolo unde rana udase bandajul de pânză.

Pe dais, Euron își dădu târfa la o parte și se urcă pe masă. Căpitanii începură să-și zornăie cupele și să bată din picioare.

― EURON! strigau. EURON! EURON! EURON! Era plebiscitul reînviat.

― Am jurat să vă dau Westerosul, spuse Ochi-de-Cioară, când tumultul se domoli, și iată prima bucățică. O îmbucătură, nimic mai mult… dar ne vom ospăta înainte de căderea nopții! Torțele străluceau de-a lungul zidurilor, la fel și el, cu buzele-i albastre, cu ochiul său albastru, cu totul. Ce înhață krakenul nu lasă să-i scape. Aceste insule au fost cândva ale noastre, iar acum sunt din nou… dar avem nevoie de oameni puternici ca să le păstreze. Așadar, ridică-te, Ser Harras Harlaw, Lord al Scutului Cenușiu. Cavalerul se ridică, cu o mână pe monstruosul mâner al Apusului. Ridică-te, Andrik cel Posomorât, Lord al Scutului de Sud. Andrik își îmbrânci femeile și se ridică în picioare, clătinându-se, ca un munte care se înalță dintr-odată din mare. Ridică-te, Maron Volmark, Lord al Scutului Verde. Un flăcău imberb de șaisprezece ani, Volmark se ridică șovăitor, arătând ca lordul iepurilor. Și ridică-te, Nute Bărbierul, Lord al Scutului de Stejar.

Ochii lui Nute deveniră bănuitori, ca și cum s-ar fi temut că era ținta unei farse crude.

― Lord? murmură el cu glas răgușit. Victarion se așteptase ca Ochi-de-Cioară să-i facă lorzi pe oamenii lui, Stonehand, Vâslașul Roșu și Lucas Codd Stânga­ciul. Un rege trebuie să fie cu dare de mână, încercă el să-și spună, dar un alt glas îi șoptea: Darurile lui Euron sunt otrăvite. Când răsuci ideea în minte, văzu deslușit: Cavalerul a fost moștenitorul ales al Cititorului, iar Andrik cel Posomorât, vânjosul braț drept al lui Dunstan Drumm. Volmark e un novice, dar are sângele lui Harren cel Negru în vene, prin mama lui. Iar Bărbierul…

Victarion îl înhăță de mână.

― Refuză-l!

Nute se uită la el ca la un nebun.

― Să-l refuz? Pământuri și onoruri? Mă vei face tu lord? Își smulse brațul și se ridică, savurând ovațiile.

Iar acum îmi fură oamenii, gândi Victarion. Regele Euron o chemă pe Lady Hewett să-i toarne vin și ridică cupa deasupra capului.

― Căpitani și regi, ridicați cupele în cinstea lorzilor celor Patru Scuturi! Victarion bău împreună cu ceilalți. Nu există vin mai dulce decât cel luat de la un dușman. Cineva îi spusese asta odată. Tatăl lui sau Balon. Într-o zi, am să beau vinul tău, Ochi-de-Cioară, și am să-ți iau tot ce ți-e drag. Dar oare exista ceva care să-i fie drag lui Euron?

― Mâine ne pregătim iarăși de drum, spunea regele. Umpleți butoaiele cu apă de izvor, luați fiecare sac de grâne, fiecare poloboc cu carne de vită și cât de multe oi și capre putem duce. Răniții care sunt încă destul de zdraveni vor vâsli. Ceilalți vor rămâne aici, să apere aceste insule pentru noii lor stăpâni. Torwold și Vâslașul Roșu se vor întoarce în curând cu noi provizii. În drumul către est, punțile noastre vor duhni de porci și de găini, însă ne vom întoarce cu dragoni.

― Când? Glasul era al Lordului Rodrik. Când ne vom întoarce, Înălțimea Ta? Peste un an? Peste trei? Peste cinci? Dragonii tăi sunt la capătul lumii, iar toamna bate la ușă. Cititorul păși în față, vestind toate pericolele: Strâmtorile Redwyne sunt străjuite de galere. Coasta Dornului e aspră și sumbră, patru sute de leghe de vâltori, stânci și bancuri de nisip înșelătoare, fără un loc unde să poți acosta. Dincolo, așteaptă Treptele de Piatră, cu furtunile și cuiburile lor de pirați din Lys și Myr. Dacă pornesc o mie de corăbii, poate trei sute vor ajunge până la Marea Îngustă… și apoi, ce? La Lys nu vom fi așteptați cu brațele deschise, nici la Volantis. Unde vei găsi apă de băut, mâncare? Prima furtună ne va risipi prin toată lumea.

Un zâmbet flutură pe buzele lui Euron.

― Eu sunt furtuna, lordul meu. Prima furtună și ultima. Am dus Tăcerea în călătorii mai lungi și de departe mai primejdioase. Ai uitat? Am navigat pe Marea Fumegândă și am văzut Valyria.

Fiecare om aflat acolo știa că Urgia stăpânea și acum peste Valyria. Însăși marea fierbea și fumega acolo, iar ținutul mișuna de demoni. Se spunea că orice marinar care zărea măcar o clipă învăpăiații munți ai Valyriei înălțându-se deasupra valurilor avea să moară în curând de o moarte cumplită, și totuși Ochi-de-Cioară fusese acolo și se întorsese.

― Oare? întrebă Cititorul, abia șoptit.

Zâmbetul albastru al lui Euron se stinse.

― Cititorule, spuse el, în tăcerea care se lăsase, ai face bine să-ți ții nasul în cărțile tale.

Victarion simțea apăsarea din sală. Se ridică imediat în picioare.

― Frate! N-ai răspuns la întrebările lui Harlaw.

Euron ridică din umeri.

― Prețul sclavilor crește. Ne vom vinde sclavii în Lys și în Volantis. Ei și ceea ce am prădat aici ne vor aduce suficient aur ca să ne cumpărăm provizii.

― Acum suntem negustori de sclavi? întrebă Cititorul. Și pentru ce? Pentru dragonii pe care nu i-a văzut niciunul dintre noi? Să urmărim până la capătul lumii plăsmuirea vreunui marinar beat?

Vorbele lui stârniră murmure de aprobare.

― Golful Sclavilor este mult prea departe! strigă Ralf Șchiopul.

― Și prea aproape de Valyria! își ridică glasul Quellon Humble.

Fralegg Voinicul spuse:

― Highgardenul e aproape. Zic să căutăm dragonii acolo. Din cei de aur!

Alvyn Sharp interveni:

― De ce să străbatem lumea, când Manderul se întinde în fața noastră?

Ralf Stonehouse cel Roșu sări în picioare:

― Orașul Vechi e mai bogat, iar Arborul și mai și. Flota lui Redwyne e departe, pe mare. Nu trebuie decât să întindem mâna și să culegem cel mai copt fruct din Westeros.

― Fruct? Ochii regelui păreau mai mult negri decât albaștri. Numai un laș ar fura un fruct când ar putea să ia livada.

― Noi Arborul îl vrem, zise Ralf cel Roșu și alții i se alăturară.

Ochi-de-Cioară lăsă strigătele să treacă peste el. Apoi săltă de pe masă, își înhăță târfa de braț și o târî afară din sală.

Fugi, ca un câine. Dintr-odată, poziția lui Euron pe Stânca Mării nu mai părea la fel de sigură ca înainte. Nu-l vor urma la Golful Sclavilor. Poate că nu sunt atât de câini și de proști cum m-am temut. Era un gând atât de vesel încât Victarion trebui să-l stropească. Goli o cupă împreună cu Bărbierul ca să-i arate că nu-i purta pică pentru titlul de lord, chiar dacă acesta venea din mâna lui Euron.

Afară, soarele asfințea. Dincolo de ziduri se lăsă întunericul, dar înăuntru torțele ardeau cu o strălucire arămie, iar fumul lor se aduna sub grinzi ca un nor cenușiu. Câțiva oameni beți începură să danseze dansul degetelor. La un moment dat, Lucas Codd Stângaciul hotărî că o voia pe una dintre fetele Lordului Hewett, așa că o luă pe masă, în timp ce surorile ei țipau și plângeau cu sughițuri.

Victarion simți o bătaie ușoară pe umăr. Unul dintre fiii corciți ai lui Euron stătea în spatele lui, un băiat de zece ani, cu părul lânos și pielea de culoarea nămolului.

― Tata dorește o vorbă cu tine.

Victarion se ridică, clătinându-se. Era un om voinic, care ținea la alcool, dar băuse prea mult. Am omorât-o în bătaie cu mâinile mele, dar Ochi-de-Cioară a ucis-o când s-a vârât în ea. N-am avut de ales. Îl urmă pe băiatul bastard afară din sală și în susul scării șerpuitoare de piatră. Sunetele orgiei se stingeau în timp ce urcau, până când nu se mai auzi decât scârțâitul ușor al cizmelor pe piatră.

Ochi-de-Cioară ocupase dormitorul Lordului Hewett, împreună cu fiica lui bastardă. Când Victarion intră, fata era tolănită goală pe pat, sforăind încet. Euron stătea lângă fereastră, sorbind dintr-o cupă de argint. Purta mantia de zibelină pe care o luase de la Blacktyde, peticul roșu pe ochi și nimic altceva.

― În copilărie, am visat că pot să zbor, anunță el. Când m-am trezit, nu puteam… sau cel puțin așa mi-a spus maesterul. Dar dacă m-a mințit?

Victarion simțea mirosul mării prin fereastra deschisă, deși încăperea duhnea a vin, a sânge și a desfrâu. Aerul rece, sărat, îi limpezi capul.

― Ce vrei să spui?

Euron își întoarse fața către el, iar buzele-i albastre, umflate, se curbară într-o jumătate de zâmbet.

― Poate că putem zbura. Cu toții. Cum vom afla vreodată, dacă nu sărim din vârful unui turn înalt? Vântul năvăli prin fereastră și îi flutură mantia de zibelină. Goliciunea lui avea ceva obscen și stânjenitor. Nimeni nu poate ști cu adevărat ce poate face, dacă nu îndrăznește să sară.

― Fereastra e acolo. Sari. Victarion nu avea răbdare pentru așa ceva. Mâna rănită îl sâcâia. Ce vrei?

― Lumea. Lumina focului pâlpâi în ochiul lui Euron. Ochiul lui zâmbitor. Bei o cupă din vinul Lordului Hewett? Nu e pe lume vin mai dulce decât cel luat de la un dușman învins.

― Nu. Victarion își feri privirea. Acoperă-te.

Euron se așeză și trase de mantie, ascunzându-și părțile rușinoase.

― Oamenii mei de fier. Uitasem cât de mărunți și de gălăgioși sunt. Eu vreau să le dau dragoni, iar ei strigă după struguri.

― Strugurii sunt adevărați. Omul se poate ghiftui cu struguri. Sucul lor e dulce și ne aduce vin. Dragonii ce ne aduc?

― Suferință. Ochi-de-Cioară sorbi din cupa-i de argint. Cândva, frățioare, am ținut un ou de dragon în mâna asta. Vrăjitorul din Myr a jurat că poate scoate pui din el și i-am dat un an și tot aurul pe care mi l-a cerut. Când m-am săturat de scuzele lui, l-am omorât. În timp ce-și privea mațele alunecându-i printre degete, omul a spus: Dar n-a trecut un an. Euron râse. Știi, Cragorn a murit.

― Cine?

― Omul care a suflat cornul meu de dragon. Când maesterul l-a deschis, plămânii îi erau carbonizați, negri ca funinginea.

Victarion se cutremură.

― Arată-mi acest ou de dragon.

― L-am aruncat în mare când eram prost-dispus. Euron ridică din umeri. Mă gândesc că Cititorul nu se înșela. O flotă prea mare n-ar putea să stea unită pe o asemenea distanță. Călătoria e prea lungă, prea primejdioasă. Numai cele mai bune corăbii și echipaje pot spera să ajungă până la Golful Sclavilor și înapoi. Flota de Fier.

Flota de Fier e a mea, gândi Victarion, dar nu spuse nimic.

Ochi-de-Cioară umplu două cupe cu un ciudat vin negru care era gros ca mierea.

― Bea cu mine, frate. Gustă. Îi întinse lui Victarion una dintre cupe.

Căpitanul o luă în schimb pe cealaltă și îi mirosi bănuitor conținutul. Văzut de aproape, lichidul părea mai mult albastru decât negru. Era gros și uleios și mirosea a carne putregăită. Luă o mică sorbitură și scuipă de îndată.

― Scârbos. Vrei să mă otrăvești?

― Vreau să-ți deschid ochii. Euron bău cu nesaț din cupa lui și zâmbi. Umbra-înserării, vinul vrăjitorilor. Am dat peste un butoi când am capturat o anumită galeasă lângă Warth, care mai ducea niște cuișoare, nucșoară, patruzeci de coți de mătase verde și patru vrăjitori care mi-au spus o poveste bizară. Unul a cutezat să mă amenințe, așa că l-am omorât și le-am dat celorlalți trupul lui. La început au refuzat să mănânce din carnea amicului lor, dar, când li s-a făcut suficient de foame, s-au răzgândit. Oamenii sunt carne.

Balon a fost nebun, Aeron e și mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toți. Victarion se întorcea să plece, când Ochi-de-Cioară spuse:

― Un rege trebuie să aibă o soție. Frate, am nevoie de tine. Te duci la Golful Sclavilor să-mi aduci iubita?

Am avut și eu cândva o iubită. Mâinile lui Victarion se strânseră în pumni și un strop de sânge căzu, picurând pe podea. Ar trebui să te bat măr și să-ți dau trupul crabilor, întocmai cum am făcut cu ea.

― Ai fii, îi spuse fratelui său.

― Corcituri, bastarzi născuți din târfe și bocitoare.

― Sunt din trupul tău.

― La fel și scârnăvia din oala mea de noapte. Niciunul nu e demn să șadă pe Stânca Mării, cu atât mai puțin pe Tronul de Fier. Nu, ca să am un moștenitor demn de tron, am nevoie de o altă femeie. Când krakenul se însoțește cu dragonul, frate, întreaga lume să se păzească!

― Care dragon? întrebă Victarion, încruntându-se.

― Ultima din neamul ei. Se spune că e cea mai frumoasă femeie din lume. Părul ei e argintiu-auriu, ochii îi sunt ametiste… dar nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, frățioare. Du-te la Golful Sclavilor, privește-i frumusețea și adu-o la mine.

― De ce-aș face-o? ceru să știe Victarion.

― Din dragoste. Din datorie. Pentru că regele tău îți poruncește. Euron râse înfundat. Și pentru Stânca Mării. Îți aparține, odată ce voi revendica Tronul de Fier. Vei fi urmașul meu, așa cum eu am fost urmașul lui Balon… iar fiii tăi legitimi vor fi urmașii tăi, într-o zi.

Fiii mei. Dar ca să aibă un fiu legitim, un bărbat trebuia, mai întâi, să aibă o soție. Victarion n-avea noroc la soții. Darul lui Euron e otrăvit, își reaminti el, totuși…

― Alegerea îți aparține, frate. Trăiește rob sau mori rege. Ai curajul să zbori? Dacă nu sari, nu vei afla niciodată. Ochiul zâmbitor al lui Euron strălucea de batjocură. Sau îți cer prea mult? E atât de înfricoșător să călătorești dincolo de Valyria?

― Aș putea duce Flota de Fier în iad, dacă ar fi nevoie. Când Victarion deschise pumnul, palma îi era roșie de sânge. Voi merge la Golful Sclavilor, da. O voi găsi pe această femeie-dragon și o voi aduce. Dar nu pentru tine. Mi-ai furat soția și ai distrus-o, așa că, acum, am să ți-o iau și eu. Cea mai frumoasă femeie din lume, pentru mine.