Dansul Dragonilor – volumul 1

Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1

PROLOG

Noaptea era încărcată de mirosul greu de om.

Omul‑lup se opri sub un copac și adulmecă, în umbra ce‑i smălța blana brun‑cenușie. O boare de vânt cu mireasmă de pin îi aduse izul de om în nări, peste celelalte mirosuri care grăiau despre vulpi și iepuri, despre foci și cerbi și chiar despre lupi. Omul‑lup știa că și acelea veneau tot de la oameni; duhoarea de piei învechite, stătută și acrie, era aproape complet înăbușită de miasmele mai puternice de fum, sânge și putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare și se înveșmânta cu pielea și părul lor.

Spre deosebire de lupi, oamenii‑lupi nu se tem de om. Ura și foamea îi răvășeau măruntaiele. Scoase un mârâit gros, o chemare către fratele său cu un singur ochi, către sora lui mică și vicleană. Când porni în goană printre copaci, tovarășii de haită îl urmară îndeaproape. Simțiseră și ei mirosul. În timp ce alerga, vedea și prin ochii lor și se zări pe sine în frunte. Răsuflarea haitei țâșnea, fierbinte și albă, dintre fălcile alungite și cenușii. Gheața li se întărise între gheare, tare ca piatra, dar acum vânătoarea era în toi, prada în față. Carne, gândi omul‑lup, hrană.

Un om de unul singur era o ființă vulnerabilă. Mare și puternic, cu ochi ageri, dar slab de urechi și surd la mirosuri. Cerbii, elanii, până și iepurii, erau mai sprinteni, urșii și mistreții, mai fioroși în luptă. Dar oamenii în haite erau periculoși. Când lupii se apropiară de pradă, omul‑lup auzi scâncetul unui pui, pojghița zăpezii căzute peste noapte pârâind sub labele stângace ale oamenilor, zgomotul pieilor grele și ale ghearelor lungi și gri pe care le duceau în mâini.

Săbii, îi șopti o voce lăuntrică, sulițe.

Copacilor le crescuseră colți de gheață, ce atârnau dezgoliți ca într‑un mârâit pe crengile cenușii, desfrunzite. Un‑Ochi țâșni prin tufișuri, împroșcând omătul. Tovarășii de haită îl urmară. În susul unui deal și în josul povârnișului de dincolo, până ce pădurea se deschise înaintea lor și oamenii erau acolo. Printre ei, o femelă. Ghemul înfofolit în blană pe care‑l strângea în brațe era puiul ei. Las‑o la urmă, șopti glasul, masculii sunt pericolul. Răcneau unul la altul, așa cum obișnuiau oamenii, dar omul‑lup le simțea spaima. Unul avea un dinte de lemn, înalt cât el. Îl azvârli, dar mâna îi tremura și dintele zbură sus.

Atunci haita se năpusti asupra lor.

Fratele lup cu un singur ochi îl doborî pe aruncătorul dintelui într‑un troian de zăpadă și îi sfâșie beregata, în timp ce acesta se zbătea. Sora lupoaică se strecură pe după celălalt mascul și‑l atacă din spate. Mai rămâneau femela și puiul ei.

Avea și ea un dinte, unul mic, făcut din os, dar îl scăpă din mână când fălcile omului‑lup i se încleștară pe picior. În cădere, își înfășură ambele brațe în jurul gălăgiosului ei pui. Sub blănuri, femela era doar piele și os, dar avea ugerele pline de lapte. Carnea cea mai dulce era a puiului. Lupul păstră cele mai gustoase bucăți pentru fratele lui. De jur împrejurul leșurilor, zăpada înghețată deveni rozalie și roșie, în timp ce haita se ghiftuia.

Hăt departe, într‑o colibă din chirpici cu acoperișul de stuf, o gaură de fum și podeaua de pământ bătătorit, Varamyr se scutură, tuși și își linse buzele. Avea ochii roșii, buzele crăpate, gâtul uscat și aspru, dar gustul de sânge și grăsime îi umplea gura, în timp ce pântecele‑i bombat țipa după hrană. Carne de copil, gândi el, amintindu‑și de Țugui. Carne de om. Decăzuse într‑atât încât să tânjească după carne de om? Îl auzea parcă aievea pe Haggon mârâind:

— Oamenii pot să mănânce carnea animalelor, iar animalele carnea oamenilor, dar omul care mănâncă din carnea de om este abominabil.

Abominabil. Acesta fusese dintotdeauna cuvântul preferat al lui Haggon. Abominabil, abominabil, abominabil. Să mănânci carne de om era abominabil, să te împreunezi ca lupii era abominabil, iar să pui stăpânire pe trupul altui om era cel mai abominabil lucru dintre toate. Haggon a fost slab, se temea de propria‑i putere. A murit înlăcrimat și singur, când i‑am smuls cea de‑a doua viață. Varamyr îi devorase el însuși inima. M‑a învățat o mulțime de lucruri și ultimul pe care l‑am aflat de la el a fost gustul cărnii de om.

Asta, însă, făcuse ca lup. Nu mâncase niciodată cu dinți de om carnea oamenilor. Dar haita lui n‑avea decât să se ospăteze. Lupii erau la fel de înfometați ca și el, sfrijiți, înfrigurați și flămânzi, iar prada… doi bărbați și o femeie, cu un prunc în brațe, fugind de înfrângere în ghearele morții. Ar fi pierit curând, oricum, doborâți de intemperii sau de foame. Așa a fost mai bine, mai rapid. O izbăvire.

— O izbăvire, rosti el cu voce tare.

Avea gâtul uscat, dar îi plăcea să audă un glas de om, chiar și pe al său.

Aerul mirosea a mucegai și umezeală, pământul era rece și tare, iar focul răspândea mai mult fum decât căldură. Se apropie de flăcări cât de mult îndrăzni, când tușind, când tremurând, cu coapsa zvâcnind acolo unde i se deschisese rana. Sângele îi îmbibase pantalonii până la genunchi și se întărise, formând o crustă maronie, tare.

Pălămida îl prevenise că s‑ar putea întâmpla asta.

— Am cusut‑o cât am putut de bine, îi spusese ea, dar trebuie să te odihnești și s‑o lași să se vindece, altfel carnea se va sfârteca din nou.

Pălămida fusese ultima lui tovarășă, o sulițașă aspră ca o rădăcină bătrână, plină de negi, cu fața brăzdată de riduri și tăbăcită de vânt. Ceilalți îi părăsiseră pe drum. Unul câte unul, rămăseseră în urmă ori se avântaseră înainte, îndreptân­du‑se către vechile lor sate, spre Apa Laptelui sau spre Sălașul Aspru, ori către o moarte solitară în pădure. Varamyr nu știa și nu‑i păsa. Ar fi trebuit să‑l iau pe vreunul dintre ei, când am avut ocazia. Pe unul dintre gemeni, pe vânjosul cu cicatrici pe față, ori pe tânărul cu păr roșu. Dar se temuse. Unul dintre ceilalți și‑ar fi putut da seama ce se petrece. Atunci l‑ar fi atacat și l‑ar fi ucis. Iar vorbele lui Haggon îl bântuiseră și, astfel, pierduse ocazia.

După bătălie, își croiseră drum prin codru cu miile, flămânzi, speriați, fugind din calea măcelului care se abătuse asupra lor la Zid. Unii vorbiseră despre o întoarcere la casele pe care le părăsiseră, alții despre organizarea unui al doilea atac asupra porții, dar majoritatea erau dezorientați, neștiind încotro s‑o apuce sau ce să facă. Scăpaseră de ciorile în mantii negre și de cavalerii în oțel cenușiu, dar acum erau vânați de dușmani fără milă. Fiecare zi lăsa în urmă alte și alte cadavre. Unii mureau de foame, unii de frig, alții de boală. Iar alții erau uciși de cei care le fuseseră tovarăși de arme, în timp ce mărșăluiau spre sud cu Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid.

Mance a căzut, își spuneau unul altuia supraviețuitorii, cu glasuri disperate. Mance a fost prins. Mance e mort.

— Harma a murit și Mance a fost capturat, ceilalți au fugit și ne‑au lăsat, spusese Pălămida, în timp ce‑i cosea rana. Tormund, Plângătorul, Șasepiei, toți acești bravi războinici, unde sunt ei acum?

Nu știe cine sunt, și‑a dat atunci seama Varamyr, și de ce‑ar ști? Fără fia­rele lui, nu avea aerul unui bărbat impunător. Am fost Varamyr Șasepiei, am mâncat aceeași pâine cu Mance Rayder. Își luase numele de Varamyr pe când avea zece ani. Un nume potrivit pentru un lord, un nume de slăvit în cântece, un nume măreț, un nume fioros. Și, totuși, fugise din calea cio­rilor, ca un iepure speriat. Teribilul Lord Varamyr devenise un laș, dar nu suporta ca ea să știe asta, așa că i‑a spus sulițașei că‑l cheamă Haggon. Apoi, s‑a întrebat de ce îi venise pe buze tocmai acel nume, dintre toate cele pe care le‑ar fi putut alege. I‑am mâncat inima și i‑am băut sângele și totuși continuă să mă bântuie.

Într‑o zi, pe când fugeau, un călăreț a venit în galop prin pădure, pe o mârțoagă albă, strigând că trebuie s‑o apuce cu toții spre Apa Laptelui, că Plângătorul aduna luptători ca să treacă Podul Țestelor și să cucerească Turnul Umbrei. Mulți l‑au urmat, dar majoritatea, nu. Mai târziu, un războinic ursuz, în blănuri și ambră, a mers de la un foc la altul, îndemnându‑i pe supraviețuitori să pornească spre nord și să se refugieze în Valea Thennilor. Varamyr n‑a aflat niciodată de ce credea omul că acolo ar fi în siguranță, când thennii înșiși părăsiseră locul, dar l‑au urmat cu sutele. Alte sute au plecat cu vrăjitoarea pădurii căreia i se înfățișase o flotă de corăbii venind să‑i ducă pe oamenii liberi spre sud.

— Trebuie să căutăm marea! a strigat Mama Cârtiță, și adepții ei au luat‑o spre est.

Varamyr s‑ar fi aflat printre ei dacă ar fi fost mai puternic. Dar marea era cenușie, rece și îndepărtată și el știa că n‑aveau să apuce s‑o vadă vreodată. Fusese de nouă ori mort sau în agonie și acum și‑ar fi găsit cu adevărat sfârșitul. O mantie din blană de veveriță, își aminti el, m‑a înjunghiat pentru o mantie din blană de veveriță.

Proprietara ei murise, cu ceafa strivită, un terci roșu împănat cu bucăți de os, dar mantia ei părea groasă și călduroasă. Ningea și Varamyr își pierduse mantiile la Zid. Pieile cu care se învelea noaptea, hainele de lână, cizmele din piele de oaie și mănușile îmblănite, provizia de mied și stocul de mâncare, șuvițele de păr împletit luate de la femeile cu care se culca, până și brățările de aur pe care i le dăduse Mance, toate erau pierdute și uitate. Am ars și am murit și apoi am fugit, pe jumătate nebun de durere și de spaimă. Amintirea îl rușina și acum, dar nu fusese singurul. Fugiseră și alții, cu sutele, cu miile. Bătălia era pierdută. Veniseră cavalerii, invincibili în oțelul lor, omorându‑i pe toți cei care rămăseseră să lupte. Ori fuga, ori moartea.

Însă de moarte nu puteai fugi atât de ușor. Așadar, când a dat peste cadavrul femeii în pădure, Varamyr a îngenuncheat să‑i scoată mantia și n‑a observat băiatul până când acesta n‑a țâșnit din ascunzătoare, vârându‑i cuțitul lung de os în coapsă și smulgându‑i mantia dintre degetele încleștate.

— Mama lui, i‑a spus Pălămida mai târziu, după ce băiatul fugise. Era mantia mamei lui și când te‑a văzut furând‑o…

— Era moartă, a răspuns Varamyr, tresărind când acul de os i‑a străpuns carnea. Cineva i‑a zdrobit capul. Vreo cioară.

— Nicio cioară. Copitații. Am văzut. Acul Pălămidei a închis tăietura din coapsă. Sălbatici, și cine‑a mai rămas să‑i îmblânzească?

Nimeni. Dacă Mance e mort, oamenii liberi sunt condamnați. Thennii, uriașii și Co­pitații, oamenii cavernelor, cu dinții lor piliți, și oamenii țărmului dinspre apus, cu carele lor de oase… erau și ei, cu toții, osân­diți. Până și ciorile. Poate că n‑o știau încă, dar afurisiții înveșmântați în negru aveau să piară odată cu ceilalți. Dușmanul se apropia.

Glasul răgușit al lui Haggon îi răsună în minte:

— O să mori de‑o duzină de ori, băiete, și de fiecare dată cu durere… dar când va veni adevărata moarte, vei trăi din nou. Cea de‑a doua viață e mai simplă și mai dulce, așa se spune.

Varamyr Șasepiei avea să afle adevărul vorbelor lui cât de curând. Adulmeca adevărata moarte în mirosul înțepător care stăruia în aer, o simțea în căldura de sub degete, când își strecura o mână sub haine, să‑și atingă rana. Însă frigul îi era în trup, până în măduva oaselor. De data aceasta frigul avea să‑l ucidă.

Ultima lui moarte fusese în foc. Am ars. La început, în tulburarea lui, crezuse că vreun arcaș de pe Zid l‑a străpuns cu o săgeată aprinsă… dar focul fusese în interiorul lui, mistuindu‑l. Iar durerea…

Varamyr mai murise de nouă ori. O dată împuns de o suliță, o dată cu dinții unui urs în beregată, o dată într‑o baltă de sânge, când a adus pe lume un pui născut mort. Prima oară Varamyr a murit la doar șase ani, atunci când securea tatălui său i‑a despicat țeasta. Nici măcar asta nu fusese atât de chinuitor ca focul din măruntaie, trosnind de‑a lungul aripilor, devorându‑l. Când a încercat să fugă de focul acela, spaima lui a ațâțat flăcările și le‑a făcut să dogorească mai tare. Plutea deasupra Zidului, urmărind mișcările oamenilor de jos, cu ochii lui de vultur, când, dintr‑odată, văpaia îi prefăcuse inima în cenușă și îi trimiseseră spiritul, țipând, înapoi în pielea sa și, pentru scurtă vreme, își pierduse mințile. Fiecare amintire era de‑ajuns să‑l cutremure. Atunci observă că focul i se stinsese.

Mai rămăsese doar un amestec negru‑gri de lemn carbonizat, cu câțiva cărbuni strălucind în cenușă. Încă mai fumegă, e nevoie doar de lemne. Scrâșnind din dinți ca să‑și înăbușe durerea, Varamyr se târî spre mormanul de crengi rupte pe care le adunase Pălămida înainte de‑a pleca la vânătoare și azvârli câteva bețe în cenușă.

— Aprinde‑te, zise el răgușit. Arzi.

Suflă în jăratic și spuse în gând o rugăciune către zeii fără nume ai pădurii, ai muntelui și ai câmpiei.

Zeii nu răspunseră. După o vreme, nici fumul nu se mai înălța. Coliba începea deja să se răcească. Varamyr n‑avea cremene, nici iască și nici vreascuri uscate. N‑avea să reaprindă focul niciodată, nu de unul singur.

— Pălămida! strigă el, cu glasul răgușit și gâtuit de durere. Pălămida!

Femeia avea bărbia ascuțită, nasul turtit și, pe obraz, o aluniță din care ieșeau patru fire de păr negru. O față urâtă și aspră, dar Varamyr ar fi dat orice s‑o zărească în ușă. Ar fi trebuit să‑i răpesc trupul înainte de‑a pleca. De când e plecată? De două zile? De trei? Nu era sigur. Era întuneric în colibă și Varamyr plutise între somn și trezie, fără să știe vreodată, cu siguranță, dacă afară era zi sau noapte.

— Așteaptă, spusese ea. Mă întorc cu mâncare.

Așadar, ca un nătărău, așteptase, visând la Haggon și la Țugui și la toate greșelile pe care le făcuse în lunga‑i viață, dar trecuseră zile și nopți și Pălămida nu se întorsese. Nu se mai întoarce. Varamyr se întreba dacă se dăduse de gol. Oare‑și putea da seama ce gândește doar privindu‑l sau oare murmurase el ceva prin som­nu‑i febril?

Abominabil, îl auzi pe Haggon spunând. Era aproape ca și cum s‑ar fi aflat acolo, în aceeași încăpere.

— E doar o sulițașă urâtă, îi răspunse Varamyr. Eu sunt un om măreț. Sunt Varamyr, omul‑lup, omul‑fiară, nu e drept ca ea să trăiască și eu să mor.

Nu‑i răspunse nimeni. Nu era nimeni acolo. Pălămida plecase. Îl părăsise, la fel ca toți ceilalți.

Până și propria lui mamă îl abandonase. A plâns după Țugui, dar n‑a vărsat o lacrimă pentru mine. În dimineața în care tatăl său l‑a smuls din pat, să‑l dea pe mâna lui Haggon, mama lui nu i‑a aruncat nici măcar o privire. Varamyr țipase și dăduse din picioare în timp ce era târât în pădure, până când tatăl lui l‑a pălmuit și i‑a spus să tacă.

— Locul tău e printre cei ca tine, a fost tot ce i‑a spus când l‑a azvârlit la picioarele lui Haggon.

Nu s‑a înșelat, gândi Varamyr, tremurând. Haggon m‑a învățat o mulțime de lucruri. M‑a învățat să vânez și să pescuiesc, cum să hăcuiesc un cadavru și cum să curăț un pește de oase, cum să‑mi croiesc drum prin pădure. Și m‑a învățat rânduiala oamenilor‑lupi și secretele oamenilor‑fiare, deși darul meu era mai puternic decât al lui.

Peste ani și ani, încercase să‑și găsească părinții, să le spună că micul lor Cucui devenise marele Varamyr Șasepiei, dar amândoi erau cenușă. Una cu pomii și izvoarele, una cu pietrele și pământul. Scrum și țărână. Asta i‑a spus vrăjitoarea pădurilor mamei sale, în ziua în care a murit Țugui. Cucui nu voia să fie un bulgăre de pământ. Băiatul visase la ziua când barzii aveau să cânte despre faptele sale și fetele frumoase aveau să‑i dea sărutări. Când o să cresc mare, o să devin Regele-de-dincolo-de-Zid, își jurase Cucui. Nu devenise, dar ajunsese pe‑aproape. Varamyr Șasepiei era un nume de care oamenii se temeau. Lupta călare pe o ursoaică albă, înaltă de patru metri, ținea în frâu trei lupi și o pisică‑nălucă și stătea la dreapta lui Mance Rayder. Mance m‑a adus în locul acesta. N‑ar fi trebuit să‑i dau ascultare. Ar fi trebuit să mă strecor în pielea ursoaicei mele și să‑l sfâșii în bucăți.

Înainte să‑l întâlnească pe Mance, Varamyr Șasepiei fusese un fel de lord. Locuia singur într‑un castel din mușchi, noroi și bușteni pe care‑l stăpânise cândva Haggon, împreună cu fiarele lui. O duzină de sate îi aduceau tribut în pâine, sare și cidru, oferindu‑i fructe din livezi și legume din grădini. Carnea și‑o procura singur. Ori de câte ori dorea o femeie, trimitea o pisică‑nălucă s‑o vâneze și orice fată pe care punea ochii îl urma supusă în pat. Unele veneau plângând, da, dar veneau. Varamyr le dădea sămânța lui, le lua o șuviță de păr, ca să‑i amintească de ele și le trimitea înapoi. Din când în când, câte un erou al locului venea cu sulița în mână, să ucidă fiara și să‑și salveze sora, ori iubita, ori fiica. Pe aceștia îi omora, dar femeilor nu le făcea niciun rău. Pe unele chiar le binecuvânta cu copii. Țânci. Piperniciți, firavi, asemenea lui Cucui, și niciunul hărăzit cu darul.

Frica îl făcu să se ridice în picioare, clătinându‑se. Ținându‑se de coapsă, ca să nu lase sângele să se prelingă din rană, Varamyr se în­dreptă, împleticindu‑se, spre ușă și trase la o parte pielea zdrențuită care o acoperea, pomenindu‑se în fața unui zid alb. Zăpadă. Nu era de mirare că înăuntru era așa de întuneric și atâta fum. Zăpada acoperise coliba.

Când Varamyr o împinse, zăpada se fărâmiță și căzu, încă moale și udă. Afară, noaptea era albă ca moartea; nori palizi, răsfirați, dansau în jurul unei luni de argint, sub privirile reci ale unei puzderii de stele. Vedea siluetele cocoșate ale celorlalte colibe îngropate sub troiene și, dincolo de ele, palida umbră a unui copac al inimii, în armură de gheață. Spre sud și spre vest, dealurile erau o vastă pustietate albă, unde nimic nu se clintea, în afară de zăpada spulberată de vânt.

— Pălămida! strigă Varamyr, cu glas pierit, întrebându‑se până unde ar fi putut să ajungă. Pălămida! Femeie! Unde ești?

În depărtare, un lup urlă.

Un fior străbătu trupul lui Varamyr. Cunoștea acel urlet, așa cum, odinioară, Cucui cunoștea glasul mamei sale. Un‑Ochi. Era cel mai bătrân dintre cei trei lupi ai săi, cel mai mare, cel mai fioros. Vânăto­rul era mai suplu, mai ager, mai tânăr, Șireata mai vicleană, dar amân­doi îi știau de frică lui Un‑Ochi. Bătrânul lup era neînfricat, necruțător, sălbatic.

Varamyr pierduse controlul asupra celorlalte animale ale sale, în agonia morții vulturului. Pisica‑nălucă fugise în păduri, în timp ce ursoaica albă și‑a scos ghearele la cei din preajma ei, sfâșiind patru oameni înainte să cadă răpusă de‑o suliță. L‑ar fi omorât și pe Varamyr, dacă i‑ar fi ieșit în cale. Ursoaica îl ura, se înfuriase de fiecare dată când intrase în pielea ei sau i se cățărase pe spate.

Lupii lui, însă…

Frații mei. Haita mea. Multe nopți friguroase dormise cu lupii lui, încălzit de trupurile lor lățoase îngrămădite în jurul lui. Când voi muri, se vor ospăta cu carnea mea și vor lăsa doar oasele, să întâmpine dezghețul primăvara viitoare. Gândul era ciudat de liniștitor. Lupii lui vânaseră adesea pentru el, pe când hoinăreau. Părea firesc să le fie hrană, la sfârșit. Ar putea să‑și înceapă a doua viață sfâșiind carnea caldă și moartă a propriului său cadavru.

Câinii erau animalele de care te puteai apropia cel mai ușor; trăiau atât de aproape de oameni, încât erau aproape umani. Să te strecori în pielea unui câine era ca și cum ai încălța o cizmă veche, lărgită de purtare. Așa cum o cizmă era modelată pe potriva unui picior, un câine era modelat să accepte lanțul, chiar și un lanț pe care niciun ochi de om nu‑l putea vedea. Lupii erau mai greu de stăpânit. Un om se putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmblânzi cu adevărat un lup.

— Cu lupii și femeile te însoțești pe viață, spunea adesea Haggon. Ai luat unul, ești ca și însurat. Lupul e parte din tine, începând cu ziua aceea, iar tu ești parte din el. Amândoi vă veți schimba.

De alte animale era mai bine să nu te apropii, afirmase vânătorul. Pisicile erau parșive și crude, gata oricând să te trădeze. Elanii și cerbii erau victime; până și cel mai curajos om devenea un laș dacă le purta pielea prea mult. Urșii, mistreții, viezurii, nevăstuicile… Haggon nici nu se apropia de așa ceva.

— Unele piei e mai bine să nu le porți niciodată, băiete, i‑a spus el. Nu ți‑ar plăcea în ce te‑ai transforma.

Dacă stăteai să‑l asculți pe Haggon, păsările erau cele mai rele:

— Oamenii n‑au fost făcuți să părăsească pământul. Stai prea multă vreme în nori și n‑ai să mai vrei să cobori niciodată. Cunosc oameni‑fiare care au încercat șoimi, bufnițe, corbi. Chiar și atunci când sunt în propria lor piele, stau visători, cu ochii ridicați spre albastrul afurisit.

Dar nu toți oamenii‑fiare simțeau la fel. Odată, pe când Cucui avea zece ani, Haggon l‑a dus la adunarea unor asemenea ființe. Oamenii‑lupi erau cei mai numeroși din grup, frații‑lupi, dar băiatul i‑a găsit pe ceilalți mai ciudați și mai fascinanți. Borroq semăna atât de mult cu mistrețul lui încât nu‑i mai lipseau decât colții, Orell avea vulturul său, Briar, pisica lui nălucă (din clipa în care i‑a zărit, Cucui a vrut să aibă și el o pisică‑nălucă), femeia‑capră Grisella…

Dar niciunul dintre ei nu fusese la fel de puternic ca Varamyr Șasepiei, nici măcar Haggon, înalt și fioros, cu palme tari ca piatra. Vânătorul a murit plângând, după ce Varamyr i l‑a luat pe Blană‑Cenușie, scoțându‑l din pielea fiarei, ca s‑o revendice pentru sine. Nu vei mai avea o a doua viață, bătrâne. Varamyr Treipiei își spusese pe vremea aceea. Blană‑Cenușie a fost a patra, dar bătrânul lup era firav și aproape știrb și l‑a urmat curând pe Haggon în moarte.

Varamyr putea să ia orice animal voia, să‑l supună voinței sale și să‑i ia trupul în stăpânire. Câine sau lup, urs sau viezure.

Pălămida, gândi el.

Haggon ar fi considerat asta abominabil, cel mai negru păcat dintre toate, dar Haggon era mort, devorat și ars. Mance l‑ar fi blestemat și el, dar Mance fusese ucis sau capturat. Nimeni nu va afla vreodată. Voi fi Pălămida sulițașa, iar Varamyr Șasepiei va fi mort. Presupunea că darul său ar dispărea odată cu trupul. Și‑ar pierde lupii și ar trăi tot restul vieții în pielea unei femei sfrijite și pline de negi… dar ar trăi. Dacă se întoarce. Sunt încă destul de puternic s‑o iau în stăpânire.

Un val de amețeală îl cuprinse. Se pomeni în genunchi, cu mâinile în­gropate în omăt. Luă un pumn de zăpadă și‑și umplu gura, frecându‑și‑l prin barbă și peste buzele crăpate, sorbindu‑i apa. Era atât de rece încât abia reuși s‑o înghită și își dădu seama din nou cât de înfierbântat era.

Zăpada topită îi făcu foame. După mâncare tânjea stomacul lui, nu după apă. Ninsoarea se oprise, dar vântul se întețea, umplând aerul de cristale, biciuin­du‑i fața în timp ce își croia cu greu drum prin troiene, cu rana din șold deschi­zându‑se și închizându‑se iar. Răsuflarea i se transforma într‑un nor alb, zdrențuit. Când ajunse lângă copacul inimii, găsi o creangă căzută, numai bună s‑o folosească pe post de cârjă. Sprijinindu‑se cu putere de ea, se îndreptă clătinându‑se către cea mai apropiată colibă. Poate că țăranii uitaseră ceva când au fugit… un sac de mere, niște carne uscată, orice să‑l țină în viață până se întorcea Pălămida.

Aproape ajunsese când cârja se rupse sub greutatea lui și picioarele îi alunecară de sub trup.

Cât timp a zăcut acolo rășchirat, înroșind zăpada de sânge, Varamyr n‑ar fi putut spune. Zăpada o să mă îngroape. Ar fi o moarte liniștită. Se spune că ți‑e cald când se apropie sfârșitul, cald și somn. Ar fi plăcut să simtă din nou căldură, deși îl întrista gândul că n‑avea să mai vadă nici­odată ținuturile verzi, tărâmurile calde de dincolo de Zid, despre care cânta Mance.

— Lumea de dincolo de Zid nu e pentru cei ca noi, obișnuia să spună Haggon. Oamenii liberi se tem de oamenii‑fiare, dar îi și respectă. La sud de Zid, îngenuncheații ne vânează și ne măcelăresc ca pe niște porci.

M‑ai prevenit, gândi Varamyr, dar tot tu mi‑ai arătat și Rondul de Est la Mare. Să fi avut vreo zece ani, nu mai mult. Haggon dăduse o duzină de sfori de chihlimbar și o sanie încărcată de piei pentru șase burdufuri cu vin, un drob de sare și un ceaun de aramă. Rondul de Est era un loc mai bun pentru negoț decât Castelul Negru; asta pe vremea când veneau corăbiile, încărcate de mărfuri de pe tărâmurile de legendă de dincolo de mare. Ciorile îl cunoșteau pe Haggon ca vânător și ca prieten al Rondului de Noapte și se bucurau să primească veștile pe care le aducea despre viața de dincolo de Zidul lor. Unii îl știau și de om‑fiară, dar nimeni nu vorbea despre asta. Acolo, la Rondul de Est la Mare, începuse băiatul să viseze la însoritul sud.

Varamyr simțea fulgii de zăpadă topindu‑i‑se pe frunte. E mai bine decât să arzi. Ce bine‑ar fi să adorm și să nu mă mai trezesc niciodată. Ce bine‑ar fi să‑mi încep a doua viață! Lupii lui erau acum aproape. Îi simțea. Avea să părăsească acest trup plăpând, să devină una cu ei, să vâneze noaptea și să urle la lună. Omul‑lup avea să devină un lup adevărat. Dar care?

Nu Șireata. Haggon ar fi numit asta abominabil, dar Varamyr se strecurase adesea în pielea ei pe când se împreuna cu Un‑Ochi. Nu voia, totuși, să‑și petreacă noua viață ca lupoaică, doar dacă n‑avea de ales. Pielea Vânătorului, masculul mai tânăr, i s‑ar fi potrivit mai bine… deși Un‑Ochi era mai mare și mai fioros și el era cel care se împerechea cu Șireata ori de câte ori femela era în călduri.

— Se spune că uiți, îi zisese Haggon, cu câteva săptămâni înainte de a muri. Când carnea omului moare, spiritul lui continuă să trăiască în trupul animalului, dar, cu fiecare zi, memoria îi slăbește și animalul devine din ce în ce mai puțin om‑lup, din ce în ce mai mult lup, până când nu mai rămâne nimic din om și dăinuie doar fiara.

Varamyr cunoștea acest adevăr. Când a intrat în pielea vulturului care îi aparținuse lui Orell, a simțit furia celorlalți oameni‑fiare în prezența sa. Orell fusese omorât de Jon Snow, cioara trădătoare, și ura sa față de ucigaș fusese atât de puternică, încât Varamyr s‑a pomenit vânându‑l și pe băiatul‑fiară. Știuse ce era băiatul din clipa în care a văzut imensul lup străvechi alb pășind tăcut alături de el. Un om‑fiară îl simte întotdeauna pe un altul. Mance ar fi trebuit să mă lase să intru în pielea lupului străvechi. Asta ar fi însemnat o a doua viață, demnă de un rege. Ar fi putut s‑o facă, nu avea niciun dubiu. Darul lui Snow era puternic, dar flăcăul era tânăr și lipsit de experiență, încă împotrivindu‑se naturii sale, când ar fi trebuit s‑o glorifice.

Varamyr vedea ochii roșii ai lupului străvechi fixându‑l din trun­chiul alb. Zeii mă cercetează. Un fior îi străbătu trupul. Făcuse lucruri rele, lucruri îngrozitoare. Furase, omorâse, siluise. Se ghiftuise cu carne de om și sorbise sângele muribunzilor, țâșnindu‑le roșu și fierbinte din gâtlejuri. Vânase dușmanii prin păduri și îi atacase în timp ce dormeau, le smulsese măruntaiele din pântece și le împrăștiase pe pământul mocirlos. Cât de dulce le‑a fost carnea!

— Fiara a fost aceea, nu eu, șopti el răgușit. Darul cu care m‑ați înzestrat.

Zeii nu răspunseră. Răsuflarea lui Varamyr zăbovi în aer, alburie și cețoasă. Simțea gheața închegându‑i‑se în barbă. Varamyr Șasepiei închise ochii.

Visă un vis de demult, cu o colibă lângă mare, trei câini scheunând, lacrimile unei femei.

Țugui. Plânge după Țugui, dar după mine n‑a plâns niciodată.

Cucui se născuse cu o lună înainte de termen și a fost atât de bolnăvicios încât nimeni nu se aștepta să supraviețuiască. Mama sa a așteptat să împlinească patru ani ca să‑i dea un nume adevărat, dar a fost deja prea târziu. Tot satul se obișnuise să‑i spună Cucui, numele pe care i‑l dăduse sora lui Meha, pe când el era în pântecele mamei lor. Tot Meha îl poreclise și pe Țugui, dar frățiorul lui Cucui se născuse la termen, mare, rumen și robust, sugând lacom la sânul mamei. Avea de gând să‑i dea numele tatălui lor. Dar Țugui a murit. A murit când avea doi ani, iar eu șase, cu trei zile înainte de ziua lui.

— Puiul tău e la zei acum, i‑a spus mamei înlăcrimate vrăjitoarea pădurii. Nu va mai simți durere, nici foame și nu va mai plânge niciodată. Zeii l‑au coborât în pământ, în copaci. Zeii sunt pretutindeni în jurul nostru, în pietre și în râuri, în păsări și în animale. Țugui al tău a plecat să li se alăture. Va fi una cu lumea și tot ce e în ea.

Vorbele bătrânei îl izbiseră pe Cucui ca un pumnal. Țugui vede. Mă privește. Știe. Cucui nu putea să se ascundă de el, nu putea să se furișeze după fustele mamei ori să fugă cu câinii, ca să scape de furia tatălui. Câinii. Coadă Pleoștită, Copoiul, Mârâitorul. Erau câini buni. Erau prietenii mei.

Când tatăl său a găsit câinii adulmecând în jurul trupului neînsuflețit al lui Țugui, n‑a avut cum să‑și dea seama care era făptașul, așa că și‑a îndreptat securea spre toți trei. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât i‑au trebuit două lovituri ca să‑l reducă pe Copoi la tăcere și patru să‑l doboare pe Mârâitor. Mirosul sângelui stăruia greu în aer, sunetele câinilor muribunzi erau înfiorătoare și, totuși, Coadă Pleoștită a venit la chemarea tatălui său. Era cel mai bătrân dintre câini și obișnuința a fost mai puternică decât spaima. Când Cucui s‑a strecurat în pielea lui, era deja prea târziu.

Nu, tată, te rog, a încercat să spună, dar câinii nu pot vorbi pe limba oamenilor, așa că n‑a reușit să scoată decât un scâncet jalnic. Securea a despicat în două țeasta bătrânului câine și înăuntrul colibei băiatul a țipat. Așa și‑au dat seama. Două zile mai târziu, tatăl său l‑a târât în pădure. Avea cu el securea, astfel încât Cucui a crezut că‑i sortise o moarte asemenea prietenilor lui. Însă el i l‑a încredințat lui Haggon.

Varamyr se trezi brusc, violent, tremurând din tot trupul.

— Ridică‑te! îi striga o voce. Ridică‑te, trebuie să plecăm! Sunt cu sutele.

Zăpada îl acoperise cu o pătură albă, înțepenită. Atât de frig. Când încercă să se miște, descoperi că mâna i se lipise, înghețată, de pământ. Lăsă niște piele în urmă, când o trase ca să și‑o elibereze.

— Ridică‑te! țipă femeia din nou. Se apropie!

Pălămida se întorsese la el. Îl apucase de umeri și‑l scutura, strigându‑i în față. Varamyr îi mirosea răsuflarea, îi simțea căldura pe obrajii amor­țiți de frig. Acum, gândi el, fă‑o acum sau mori.

Își adună toate puterile pe care le mai avea, sări afară din propria‑i piele și se vârî în trupul ei.

Pălămida își arcui trupul și urlă.

Abominabil. Să fi fost ea sau el? Sau Haggon? N‑avea să afle niciodată. Vechiul lui trup se prăbuși în troiene, când degetele ei îi dădură drumul. Sulițașa se zvârcoli violent, țipând. Pisica‑nălucă obișnuia să i se împo­trivească sălbatic, iar ursul său alb fusese aproape nebun o vreme, repezindu‑se să muște copacii și pietrele, și aerul, dar ceea ce se întâmpla acum era mai rău.

— Ieși, ieși! își auzi gura strigând.

Trupul femeii se clătină, căzu, se ridică, agitându‑și mâinile și smucindu‑și picioarele în toate direcțiile, într‑un dans grotesc, în timp ce spiritul ei și al lui se luptau pentru trup. Femeia trase adânc în piept o gură de aer înghețat și Varamyr putu savura, preț de o secundă, gustul acestuia și puterea trupului tânăr înainte ca dinții ei să se strângă cu putere și să‑i umple gura de sânge. Femeia își ridică mâinile la față. El încercă să le îndepărteze, dar mâinile refuzau să se supună și îl zgâriau pe ochi. Abominabil, își aminti Varamyr, înecându‑se cu sânge, durere și nebunie. Când încercă să țipe, femeia scuipă limba pe care o împărțeau.

Lumea albă se răsturnă și se îndepărtă. Preț de o clipă, Varamyr avu senzația că se află în interiorul copacului inimii, privind afară prin ochii roșii, săpați în trunchi, cum trupul unui muribund zvâcnește fără vlagă pe pământ și cum o femeie nebună dansează oarbă și însângerată sub lună, vărsând lacrimi de sânge și sfâ­șiindu‑și hainele. Apoi amândoi dispărură și Varamyr se ridică, topindu‑se, în timp ce spiritul său era purtat de adierea unui vânt rece. Era în zăpadă și în nori, era o vrabie, o veveriță, un stejar. O bufniță cu coarne zbură tăcută printre copaci, vânând un iepure. Varamyr era în trupul acelei bufnițe, în trupul iepurilor, în arbori. Adânc, sub pământul înghețat, viermii pământului scormoneau orbește prin întuneric și Varamyr era și în trupurile lor. Sunt pădurea, sunt tot ce se află în ea, gândi el, exultând. O sută de corbi își luară zborul, croncănind când îl simțiră trecând. Un elan mare mugi, speriind copiii agățați pe spatele lui. Un lup străvechi se deșteptă, ridicând capul să mârâie în aer. Înainte ca inimile lor să bată din nou, Varamyr pornise deja mai departe, în căutarea alor lui, în căutarea lui Un‑Ochi, a Șiretei și a Vânătorului, a haitei lui. Lupii lui aveau să‑l salveze, își spuse.

Acesta fu ultimul lui gând ca om.

Moartea veni dintr‑odată. Simți un șoc rece, de parcă ar fi fost azvârlit în apele unui lac înghețat. Apoi se pomeni gonind peste nămeții scăldați de razele lunii, cu haita pe urme. Jumătate de lume era cufundată în întuneric. Un‑Ochi își dădu el seama. Urlă, iar Șireata și Vânătorul îi răspunseră.

Când ajunseră pe creastă, lupii se opriră. Pălămida, își aminti Varamyr. O parte din el suferea pentru ceea ce pierduse, iar alta după ceea ce făcuse. La picioarele lor, lumea se transformase în gheață. Degete de promoroacă se furișau încet în susul copacului inimii, căutând să se apropie. Satul pustiu nu mai era pustiu. Umbre cu ochi albaștri se plimbau printre nămeți. Unele purtau veșminte maro, unele haine negre și altele erau despuiate cu carnea albă ca zăpada. Vântul suspina printre coline, încărcat de mirosurile lor: carne moartă, sânge uscat, piei ce duhneau a mucegai, putreziciune și urină. Șireata mârâi și își dezveli colții, cu coama zburlită. Nu oameni. Nu pradă. Nu aceștia.

Făpturile de jos se mișcau, dar n‑aveau viață. Una câte una, își înălțară capetele către cei trei lupi de pe deal. Ultima care‑i privi era creatura care fusese Pălămida. Era înveșmântată în lână, blană și piele și, peste toate acestea, purta o mantie de chiciură care pârâia la fiecare mișcare și scânteia în lumina lunii. De vârfurile degetelor îi atârnau țurțuri trandafirii, zece cuțite lungi de sânge înghețat. Iar în adânciturile goale ale ochilor, pâlpâia o lumină albăstruie, dând trăsăturilor ei aspre o frumusețe misterioasă de care n‑avuseseră parte în viață.

Mă vede.