Dansul Dragonilor – volumul 1

Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1

PRINȚUL WINTERFELLULUI

Vatra avea o crustă de cenușă neagră și rece, camera nu primea decât căldura lumânărilor. Ori de câte ori se deschidea ușa, flăcările li se unduiau și tremurau. Tremura și mireasa. Îi puseseră veșminte din lână albă de miel, împodobite cu dantelă. Pe mâneci și pe corsaj erau cusute perle de apă dulce și avea în picioare pantofi din piele albă de căprioară – frumoși, dar nu călduroși. Era palidă, cu sân­gele pierit din obraji.

Un chip cioplit din gheață, se gândi Theon Greyjoy, aranjându‑i pe umeri o mantie tivită cu blană. Un leș îngropat în zăpadă.

— Doamna mea, e timpul.

Dincolo de ușă, muzica îi chema, lăută, fluier și tobă.

Mireasa își ridică ochii. Ochi căprui, sclipind în lumina lumânărilor.

— O să‑i fiu o soție bună, și cr‑credincioasă. O… o să‑i ofer plăcere și o să‑i dăruiesc fii. O să fiu o soție mai bună decât ar fi putut fi vreodată adevărata Arya, o să vadă.

Vorbește așa și‑o să fii ucisă sau mai rău. Învățase lecția asta fiind Duhoare.

— Tu ești adevărata Arya, doamna mea. Arya din Casa Stark, fiica Lordului Eddard, moștenitoarea Winterfellului.

Numele ei, ea trebuia să‑și știe numele.

— Arya Încurcă‑lume. Sora ta îți spunea Arya Chip de Cal.

— Eu am născocit numele ăsta. Avea fața lunguiață și semăna cu a unui cal. A mea nu e așa. Eu eram drăguță. Lacrimile i se revărsară în sfârșit din ochi. N‑am fost niciodată frumoasă ca Lady Sansa, dar spuneau cu toții că eram drăguță. Lordul Ramsay crede că sunt drăguță?

— Da, minți el. Așa mi‑a spus.

— Însă el știe cine sunt. Cine sunt cu adevărat. Văd asta când se uită la mine. Pare atât de furios, chiar și atunci când zâmbește, dar nu e vina mea. Se zice că‑i place să chinuiască oamenii.

— Doamna mea n‑ar trebui să‑și plece urechea la asemenea… minciuni.

— Se spune că pe tine te‑a chinuit. Mâinile tale și…

El avea gura uscată.

— Am… am meritat‑o. L‑am înfuriat. Nu trebuie să‑l înfurii. Lordul Ramsay e… un bărbat minunat și binevoitor. Fă‑i pe plac, și o să fie bun cu tine. Fii o soție bună.

— Ajută‑mă. Se agăță de el. Te rog. Vă vedeam în curte, când vă jucați cu săbiile. Erai atât de frumos. Îl strânse de braț. Dacă fugim, aș putea fi soția ta, sau… sau târfa ta…, cum dorești. Ai putea fi bărbatul meu.

Theon își smulse brațul din strânsoarea ei.

— Nu sunt… nu sunt bărbatul nimănui. Un bărbat ar fi ajutat‑o. Fii… fii pur și simplu Arya, fii soția lui. Fă‑i pe plac, sau… fă‑i pe plac, atât și nimic mai mult, și încetează să tot spui că ești altcineva.

Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Muzica era din ce în ce mai insistentă.

— Șterge‑ți lacrimile. Ochi căprui. Ar fi trebuit să fie cenușii. Cineva o să vadă. Cineva o să‑și amintească. Bun. Acum zâmbește.

Fata se strădui. Buzele ei tremurătoare zvâcniră în sus și rămaseră așa, și el îi văzu dinții. Destul de albi, se gândi, dar, dacă‑l înfurie, nu vor mai fi destul de lungi. Când deschise ușa, trei dintre cele patru lumânări pâlpâiră. Conduse mireasa afară, în ceață, unde așteptau oaspeții poftiți la nuntă.

— De ce eu? întrebase când îl anunțase Lady Dustin că el trebuia să dea mireasa.

— Tatăl ei e mort, așa cum sunt și toți frații ei. Mama ei și‑a găsit sfârșitul la Gemeni. Unchii ei sunt dispăruți, sau morți, sau ostatici.

— Încă mai are un frate. Încă mai are trei frați, ar fi trebuit să spună. Jon Snow face parte din Rondul de Noapte.

— Un frate vitreg, bastard și juruit Zidului. Tu ai fost pupilul tatălui ei, n‑are pe nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viață. E cel mai nimerit să fii tu acela care‑ncredințează mâna ei pentru cununie.

Nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viață. Theon Greyjoy copilărise împreună cu Arya Stark. Theon ar fi recunoscut o impostoare. Dacă era văzut acceptând‑o pe fata dată de Bolton drept Arya, lorzii din Nord care se adunaseră să fie martori la cununie n‑aveau de ce să‑i pună la îndoială legitimitatea. Stout și Slate, Umber Urgia Târfelor, arțăgoșii Ryswell, bărbații din casa Hornwood și verii Cerwyn, grăsanul Lord Wyman Manderly… niciunul dintre ei nu le cunoscuse pe fetele lui Ned Stark nici măcar pe jumătate atât de bine cum le cunoscuse el. Și, dacă vreo câțiva își păstrau îndoielile, aveau să fie cu siguranță destul de înțelepți ca să nu și le dea pe față.

Mă folosesc ca să le‑ascund înșelătoria, îi dau minciunii lor chipul meu. De aceea îl îmbrăcase Roose Bolton din nou în veșminte de lord, ca să‑și joace rolul în farsa asta în travesti. Odată ce se încheia, odată ce falsa lor Arya era cununată și deflorată, Bolton nu mai avea ce face cu Theon Schimbă‑mantie.

— Slujește‑ne și, după înfrângerea lui Stannis, vom căuta cel mai potrivit mod de a te repune în locul tatălui tău, îi spusese lordul, cu vocea aia moale a lui, făcută pentru minciuni și șoapte.

Theon nu crezuse niciodată nici măcar un cuvințel. Trebuia să danseze cum îi cântau, fiindcă n‑avea de ales, dar pe urmă… Atunci o să mă dea din nou pe mâna lui Ramsay, se gândi, și Ramsay o să‑mi mai ia câteva degete și‑o să mă transforme din nou în Duhoare. Dacă zeii nu erau cumva îndurători, dacă Stannis Baratheon nu descindea cumva la Winterfell ca să‑i treacă prin ascuțișul sabiei pe toți, inclusiv pe el. Era cel mai bun lucru la care putea să spere.

Suna bizar, dar în pădurea zeilor era mai cald. Dincolo de marginile ei, un ger aspru și alb prinsese Winterfellul în gheare. Potecile acoperite cu gheață neagră erau înșelătoare și chiciura scânteia în lumina lunii pe geamurile sparte ale grădinii de sticlă. Lângă pereți se stivuiseră mor­mane de zăpadă murdară, umplând toate ungherele și toate ascunzi­șurile. Unele erau atât de înalte, încât acopereau ușile din spatele lor. Sub zăpadă zăceau cenușa și zgura și, ici și colo, câte o grindă înnegrită sau câte un morman de oase împodobit cu resturi de piele și de păr. Țurțuri lungi cât lăncile atârnau de parapete și tiveau turnurile cu franjuri, ca niște favoriți albi și țepeni de pe obrajii unui bătrân. Însă în pădurea zeilor pământul nu înghețase și din lacurile fierbinți se înălța aburul, cald ca răsuflarea unui prunc.

Mireasa era înveșmântată în alb și cenușiu, culorile pe care le‑ar fi purtat adevărata Arya dacă ar fi trăit destul de mult ca să se mărite. Theon purta negru și auriu, și mantia îi era prinsă pe umăr cu un kraken grosolan din fier, făcut pentru el de un fierar din Barrowton. Însă sub glugă părul îi era alb și subțire, iar tenul lui avea tenta cenușie a pielii unui bătrân. Un Stark, în sfârșit, se gândi. Braț la braț cu mireasa, trecu pe sub arcada de piatră a unei uși, cu fuioare de ceață agitându‑li‑se în jurul picioarelor. Toba era sfioasă, ca bătăile inimii unei fecioare, sunetul fluierului era înalt, dulce și ademenitor. Sus, deasupra crește­telor copacilor, cornul lunii plutea pe cerul întunecat, pe jumătate ascuns de ceață, ca un ochi furișându‑și privirea printr‑un văl de mătase.

În acea pădure a zeilor, Theon Greyjoy nu se simțea străin. În copi­lărie se jucase acolo, aruncase pietre, făcându‑le să traverseze în salturi suprafața întunecată a lacului rece de sub copacul inimii, își ascunsese comorile în trunchiul un stejar bă­trân, vânase veverițe cu un arc meșterit de el însuși. Apoi, după ce mai crescuse, își înmuiase vânătăile în izvoarele calde după nenumăratele lupte din curte, cu Robb și Jory și Jon Snow. În mijlocul acelor castani, ulmi și pini găsise locuri tainice, unde se putea ascunde când voia să fie singur. Acolo sărutase pentru prima oară o fată. Mai târziu, o altă fată îl făcuse bărbat pe o cuvertură zdrențuită, la umbra acelui sequoia înalt, verde‑gri.

Însă nu mai văzuse niciodată pădurea zeilor astfel – cenușie și fantomatică, plină de cețuri calde, de lumini plutitoare și de șoapte ce păreau să vină de pretutindeni și de nicăieri. Izvoarele fierbinți abureau sub copaci. Din pământ se înălțau vapori calzi, învăluind trunchiurile în răsuflarea lor cețoasă, furișându‑se în susul zidurilor ca să tragă perdele gri peste ferestrele pânditoare.

Exista un soi de potecă, îngustă, șerpuitoare, din pietre crăpate, acoperite de mușchi, pe jumătate îngropate sub țărâna adusă de vânt și sub frunzele căzute, o cărăruie nesigură din cauza rădăcinilor groase, maronii, împinse în afară. Conduse mireasa de‑a lungul ei.Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Însă nu trebuia să se gândească la asta. Dacă i‑ar fi trecut dincolo de buze, numele acela l‑ar fi putut costa un deget sau o ureche. Mergea încet, atent la fiecare pas. Ori de câte ori se grăbea, degetele lipsă de la picioare îl făceau să șchiopăteze și nu trebuia să se‑mpleticească. Strică nunta Lordului Ramsay cu un pas greșit și Lordul Ramsay poate îndrepta o asemenea stângăcie jupuind piciorul ofensator.

Ceața era atât de deasă, încât nu se zăreau decât copacii cei mai apropiați; dincolo de ei erau umbre înalte și lumini palide. Lumânările pâlpâiau pe marginile cărării unduitoare și printre copaci, licurici firavi plutind într‑o supă caldă, cenușie. Era ca și cum te‑ai fi aflat pe un alt tărâm straniu, într‑un loc dintre două lumi și din afara timpului, unde rătăceau sufletele damnate, copleșite de jale, înainte de a găsi drumul către iadul pe care li‑l dobândiseră propriile păcate. Atunci suntem morți cu toții? Stannis a venit și ne‑a ucis în somn? Lupta se apropie sau a fost deja purtată și pierdută?

Ici și colo ardea lacom câte o torță, aruncându‑și strălucirea roșiatică peste fețele nuntașilor. Ceața se retrăgea din fața luminii pâlpâitoare dând trăsăturilor con­tururi animalice, doar pe jumătate umane, deformate. Lordul Stout se preschimba într‑un buldog, bătrânul Lord Locke într‑un vultur, Umber Urgia Târfelor într‑un gargui, Walder Frey cel Mare într‑o vulpe, Micul Walder într‑un taur roșu, căruia nu‑i lipsea decât belciugul din nas. Fața lui Roose Bolton era o mască de un cenușiu palid, cu două cioburi de gheață murdară în locul ochilor.

Deasupra capetelor, copacii erau grei de corbi cu penele înfoiate, cocârjați asupra crengilor golașe, maronii, holbându‑se la procesiunea fastuoasă. Păsările Maesterului Luwin. Luwin murise și turnul lui fusese dat pradă torțelor, însă corbii rămăseseră. Asta e casa lor. Theon se întrebă cum era când aveai o casă.

Pe urmă ceața se despică aidoma cortinei unui spectacol de pantomimă, care dezvăluie o nouă scenă. Copacul inimii le apăru în față, răsfirându‑și larg crengile ciolănoase. În jurul trunchiului gros și alb, frunzele căzute alcătuiseră mormane roșii și cafenii. Acolo erau mai mulți corbi, bolborosind unii către alții în limba tainică a ucigașilor. Ramsay Bolton stătea sub ei, purtând cizme înalte din piele moale, gri, și un pieptar din catifea neagră, cu mătase roz în despicături și cu sclipirile unor lacrimi de rubin.

— Cine vine? Avea buzele umede și gâtul roșu deasupra gulerului. Cine vine în fața zeului?

— Arya din Casa Stark vine aici să se cunune, răspunse Theon. Femeie în toată firea, înflorită, fiică legitimă de obârșie nobilă, vine să implore binecuvântarea zeilor. Cine vine s‑o ceară?

— Eu, spuse Ramsay. Ramsay din Casa Bolton, Lord al Hornwoodului, moștenitorul al Dreadfortului. Eu o cer. Cine o dă?

— Theon din Casa Greyjoy, care a fost pupilul tatălui ei. Se întoarse către mireasă. Lady Arya, vrei să‑l alegi pe acest bărbat?

Ea își înălță ochii spre ai lui. Ochii căprui, nu cenușii. Sunt cu toții chiar atât de orbi? Jeyne păstră tăcerea o clipă îndelungată, dar ochii ei implorau. Asta e șansa ta, se gândi Theon. Spune‑le acum. Strigă‑ți numele în fața tuturor, spune‑le că nu ești Arya Stark, lasă Nordul să audă acum cum ți s‑a impus să joci rolul ăsta. Ceea ce ar fi însemnat moartea ei, firește, precum și a lui, dar, în furia sa, Ramsay i‑ar fi ucis probabil repede. Vechii zei ai Nordului le‑ar fi putut face acest mic hatâr.

— Îl aleg pe acest bărbat, șopti mireasa.

Jur‑împrejurul lor, luminile licăriră în ceață, o sută de lumânări palide ca stelele sub lințoliu. Theon se retrase cu un pas, iar Ramsay și mireasa lui își împreunară mâinile și îngenuncheară în fața copacului inimii, plecându‑și capetele în semn de supunere. Roșii, ochii ciopliți ai copacului se uitau în jos, către ei, cu enorma sa gură roșie deschisă, ca și cum ar fi râs. Pe crengile de deasupra, un corb croncăni.

După o clipă de rugăciune tăcută, bărbatul și femeia se ridicară iarăși. Ramsay dezlegă mantia pe care Theon o lăsase să alunece în jurul umerilor miresei sale cu câteva minute înainte, mantia grea de lână albă, tivită cu blană cenușie, având ca blazon lupul străvechi al Casei Stark. Îi puse în locul ei o mantie roz, împestrițată cu rubine aidoma celor de pe pieptarul lui. Avea pe spate omul jupuit al Dread­fortului, din piele roșie țeapănă, înfiorător, sinistru.

Și gata, se terminase. Cununiile se făceau mult mai repede în Nord. Pentru că nu aveau preoți, presupuse Theon, dar, indiferent care ar fi fost motivul, i se părea o binecuvântare. Ramsay Bolton își săltă soția în căușul brațelor și se îndepărtă cu pași mari, purtând‑o prin ceață. Lordul Bolton și a sa Lady Walda îl urmară, apoi plecară ceilalți. Muzicanții dădură din nou viață instrumentelor, iar bardul Abel începu să cânte Două inimi ce bat ca una. Două dintre femeile sale își uniră glasurile cu al lui, într‑o armonie dulce.

Theon se pomeni întrebându‑se dacă ar fi trebuit să rostească o rugăciune. Oare vechii zeii mă vor auzi? Nu erau zeii lui, nu fuseseră ai lui niciodată. Prin naștere, era un om de fier, un fiu al ținutului Pyke, se închina Zeului Înecat al insulelor… dar Winterfellul se afla atât de departe de mare. De când nu‑l mai auzise niciun zeu trecuse o viață de om. Nu știa cine era sau ce era, de ce mai trăia încă, de ce se născuse.

— Theon, păru să șoptească o voce.

Își ridică brusc capul.

— Cine‑a vorbit asta?

Nu vedea nimic, în afară de copaci și de ceața care‑i învăluia. Vocea fusese tot atât de slabă ca un foșnet de frunze, tot atât de rece ca ura. Vocea unui zeu sau a unei stafii. Câți muriseră în ziua în care cucerise Winterfellul? Și câți alții în ziua în care îl pierduse? În ziua în care a murit Theon Greyjoy, ca să renască sub chipul lui Duhoare. Duhoare, Duhoare, rimează cu înfiorare.

Își dori dintr‑odată să nu se mai afle acolo.

Imediat ce ieși din pădurea zeilor, frigul coborî asupra lui ca un lup hămesit, prinzându‑l în dinți. Își lăsă capul în jos, împotriva vântului, și se îndreptă spre Sala Mare, grăbindu‑se pe urmele lungului șir de lumânări și de torțe. Gheața îi scârțâia sub cizme și o rafală neașteptată de vânt îi dădu gluga pe spate, de parcă o stafie i‑ar fi smuls‑o cu degete înghețate, ca să‑i arunce o lungă privire lacomă asupra feței.

Pentru Theon Greyjoy, Winterfellul era plin de fantome.

Acela nu era castelul pe care și‑l amintea din vara tinereții sale. Era desfigurat și sfărâmat, mai degrabă ruină decât fortificație, bântuit de ciori și de cadavre. Marele zid dublu de apărare nu fusese distrus, fiindcă granitul nu cedează cu ușurință în fața focului, dar cele mai multe turnuri și donjoane nu mai aveau acoperișuri. Câteva se dărâmaseră. Focul mistuise, în întregime sau în parte, acoperișurile de paie și grinzile, iar sub geamurile sparte ale grădinii de sticlă fructele și legumele care ar fi hrănit castelul în timpul iernii erau moarte, înnegrite și înghețate. Curtea era plină de corturi pe jumătate îngropate în zăpadă. Roose Bolton își adusese oastea în interiorul zidurilor, împreună cu prietenii lui din Casa Frey; mii de oameni îngrămădiți în mijlocul ruinelor, înghesuiți în toate curțile, dormind în pivnițe, în turnuri fără acoperiș și în clădiri abandonate de veacuri.

Dâre de fum cenușiu se înălțau șerpuind din bucătăriile reconstruite și din cazărmile reacoperite. De parapetele și de crenelurile încununate cu zăpadă atârnau țurțuri de gheață. Toate culorile din Winterfell fuseseră absorbite, până ce nu mai rămăseseră decât cenușiul și albul. Culorile Casei Stark. Theon nu știa dacă ar fi trebuit să considere că era de rău augur sau că era liniștitor. Până și cerul era cenușiu. Cenușiu și iar cenușiu, tot mai cenușiu. O întreagă lume cenușie, oriunde te‑ai uita, totul e cenușiu, mai puțin ochii miresei. Ochii miresei erau căprui. Mari și căprui și înspăimântați. Nu era drept să se uite la el, așteptând să fie salvată. Ce‑și închipuia Jeyne, că el avea să fluiere chemând un cal înaripat care să‑i scoată de acolo, ca un erou din poveștile îndrăgite de ea și de Sansa? El nu putea să se ajute nici măcar pe sine în­suși. Duhoare, Duhoare, rimează cu umilitoare.

În toată curtea, morții atârnau pe jumătate înghețați la capătul unor frânghii de cânepă, cu fețele umflate albite de chiciură. Când ajunseseră căruțele lui Bolton la Winterfell, castelul mișuna de intruși. Mai bine de două duzini fuseseră mânați cu vârfurile sulițelor afară din cuiburile pe care și le făcuseră prin fortărețele și în turnurile castelului. Pe cei mai neobrăzați și mai agresivi îi spânzuraseră, iar ceilalți fuseseră puși la muncă. Slujiți‑mă bine, le spusese Lordul Bolton, fiindcă dacă o făceau aveau să fie milostiv. În pădurea lupilor, aflată atât de aproape, se găseau piatră și lemn din belșug. Porțile noi, solide, fuseseră terminate primele, înlocuin­du‑le pe cele care arseseră. Pe urmă fusese îndepărtat acoperișul prăbușit al Sălii Mari și în locul lui se înălțase în grabă unul nou. După ce se isprăviseră lucrările, Lordul Bolton îi spânzurase pe muncitori. Credincios cuvântului dat, fusese milostiv și nu jupuise pe nimeni.

În momentul acela sosise deja și restul oștirii. Înălțaseră cerbul și leul Regelui Tommen deasupra zidurilor Winterfellului în timp ce vântul se năpustea dinspre nord urlând, iar dedesubt puseseră omul jupuit al Dreadfortului. Theon sosise cu alaiul lui Barbrey Dustin, împreună cu ea însăși, cu recruții ei din Barrowton și cu viitoarea mireasă. Lady Dustin insistase că Lady Arya trebuia să‑i fie dată în custodie până la nuntă, dar acum asta se încheiase. Acum îi aparține lui Ramsay. A rostit cuvintele. Prin căsătorie, Ramsay devenea Lord de Winterfell. Atâta vreme cât Jeyne evita să‑l înfurie, el n‑avea să‑i facă niciun rău. Arya. Numele ei e Arya.

Mâinile lui Theon începuseră să pulseze dureros, chiar și în mănușile căptușite cu blană. Mâinile erau adesea acelea care‑l dureau cel mai tare, mai ales degetele lipsă. Existase cu adevărat o vreme în care femeile tânjeau să le atingă? M‑am făcut Prinț al Winterfellului, se gândi, și de‑acolo mi s‑au tras toate astea. Crezuse că oamenii aveau să cânte despre el o sută de ani, că aveau să spună povești despre cute­zanța lui. Dar, dacă vorbea cineva despre el acum, îi numea Theon Schimbă‑mantie, iar poveștile erau despre trădarea lui. Ăsta n‑a fost niciodată căminul meu. Aici am fost ostatic. Lordul Stark nu‑l tratase cu cruzime, dar umbra lungă a oțelului sabiei lui fusese întotdeauna între ei. A fost bun cu mine, dar niciodată prietenos. Știa că într‑o bună zi ar fi putut fi nevoit să mă dea morții.

Își ținu ochii în jos în timp ce traversa curtea, ocolind corturile. Aici am învățat să lupt, își spuse, amintindu‑și de zilele calde de vară petrecute antrenându‑se pentru lupta cu pumnii împreună cu Robb și Jon Snow, sub ochii atenți ai bătrânului Ser Rodrick. Asta se întâm­plase de mult, când era întreg, când putea strânge mânerul unei săbii la fel de bine ca orice alt bărbat. Însă curtea aceea îi trezea și amintiri mai sumbre. Acolo îi adunase pe oamenii lui Stark în noaptea în care fugiseră din castel Bran și Rickon. Ramsay era atunci Duhoare, stătea alături de el, șoptindu‑i că ar fi putut să jupoaie câțiva captivi ca să‑i facă să spună unde se duseseră băieții. Aici n‑o să fie jupuit nimeni atâta vreme cât eu sunt Prințul Winterfellului, îi răspunsese Theon, fără să întrevadă cât de scurtă avea să se dovedească domnia lui. Niciunul dintre ei n‑o să mă ajute. I‑am cunoscut pe toți timp de o jumătate de viață și acum n‑o să m‑ajute nimeni. Chiar și așa, făcuse tot ce‑i stătuse în puteri ca să‑i apere, dar, odată ce lăsase deoparte chipul lui Duhoare, Ramsay măcelărise toți bărbații și pe oamenii de fier al lui Theon deopotrivă. I‑a dat foc calului meu. Fusese ultima imagine pe care‑o văzuse în ziua căderii castelului: Zâmbitorul arzând, cu flăcările săltân­du‑i‑se din coamă când se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu copitele, urlând, cu ochii albiți de groază. Chiar în curtea asta.

Ușile Sălii Mari i se conturară în fața ochilor; noi, înlocuindu‑le pe cele arse, și i se părură urâte, grosolane, scânduri negeluite alăturate în grabă. Le păzeau doi sulițași, gârboviți și tremurând sub mantiile groase de blană, cu bărbile acoperite de o crustă de gheață. Îl urmăriră pe Theon cu priviri ranchiunoase când urcă treptele șchiopătând, împinse ușa din dreapta și se strecură înăuntru.

Sala binecuvântat de caldă strălucea în lumina torțelor, mai plină decât o văzuse vreodată. Theon lăsă căldura să‑l învăluie, apoi își croi drum către partea din față a încăperii. Oamenii stăteau pe bănci genunchi lângă genunchi, atât de înghesuiți, încât servitorii trebuiau să se strecoare printre ei răsucindu‑se. Până și cavalerii și lorzii din capul mesei se bucurau de mai puțin spațiu decât de obicei.

Sus, pe dais, Abel ciupea corzile lăutei, cântând Frumoasele fecioare ale verii. Își spune bard. De fapt e mai degrabă codoș. Lordul Manderly adusese lăutari din Portul Alb, dar niciunul dintre ei nu era cântăreț, așa că, atunci când Abel își făcuse apariția la poartă, cu o lăută și șase femei, fusese considerat bine venit.

— Două surori, două fiice, o soție și bătrâna mea mamă, pretinsese cântărețul, deși niciuna nu semăna cu el. Unele dansează, altele cântă din gură, una cântă la fluier și alta la tobe. Sunt și spălătorese pricepute.

Bard sau codoș, vocea lui Abel era acceptabilă și cânta frumos din lăută. Acolo, printre ruine, era mult mai mult decât s‑ar fi putut spera.

Pe pereți atârnau stindarde: capetele de cal al clanului Ryswell, în auriu, cafeniu, cenușiu și negru; uriașul furtunos al Casei Umber; mâna de piatră a Casei Flint de la Degetul lui Flint; elanul Casei Hornwood și tritonul Casei Manderly; securea neagră de luptă a Cerwynilor și pinii clanului Tallhart. Însă culorile lor vii nu reușeau să acopere întru totul nici zidurile înnegrite, nici scândurile care astu­pau golurile unde fuseseră cândva ferestre. Nici acoperișul nu se potrivea, cu lemnul lui nou, grosolan, acolo unde fuseseră grinzile vechi, atât de pătate, încât, după secolele petrecute în fum, ajunseseră aproape negre.

Cele mai mari stindarde se aflau în spatele daisului, unde lupul străvechi al Winterfellului și omul jupuit al Dreadfortului atârnau în spatele miresei și al mirelui. La vederea stindardului Stark, Theon simți o lovitură mai puternică decât se așteptase. Nu se potrivește, nu se potrivește, e la fel de nepotrivit ca ochii ei. Blazonul Casei Poole era un platou albastru pe fond alb, înconjurat de o bordură cenușie, cu iriși. Pe acela ar fi trebuit să‑l atârne.

— Theon Schimbă‑mantie, spuse cineva la trecerea lui.

Alții își întoarseră capetele când îl zăriră. Un bărbat scuipă. Și de ce nu? El era cel care cucerise Winterfellul prin trădare, își măcelărise frații adoptivi, își adusese oamenii să fie jupuiți la Moat Cailin și își condusese sora adoptivă în patul Lordului Ramsay. Roose Bolton s‑o fi folosit de el, dar adevărații oameni ai Nordului îl disprețuiau.

Degetele lipsă de la piciorul stâng îl blagosloviseră cu un mers de crab, caraghios la vedere. Auzi o femeie râzând în spatele lui. Chiar și acolo, în acel castel‑ci­mitir aproape înghețat, erau femei. Spălătorese. Era un mod politicos de a spune vi­vandiere, care era un mod politicos de a spune târfe.

Theon n‑ar fi putut zice de unde veniseră. Păreau să apară pur și simplu, cum apăreau viermii pe un leș, sau corbii după o luptă. Toate armatele le atrăgeau. Unele erau târfe înrăite, în stare să se culce cu douăzeci de bărbați pe noapte și să bea până‑i băgau pe toți sub masă. Altele păreau tot atât de inocente ca niște fecioare, dar ăsta nu era decât unul dintre trucurile negoțului lor. Câteva erau mirese de tabără, legate de soldații pe care‑i urmau prin vorbe șoptite către un zeu sau altul, dar osândite să fie date uitării imediat ce se încheia războiul. Încălzeau patul bărbatului noaptea, îi peticeau cizmele dimineața, îi pregăteau cina în amurg și‑i prădau leșul după luptă. Unele chiar spălau câte ceva. Cel mai adesea erau însoțite de copii bastarzi, creaturi jalnice, dezgustător de murdare, născute într‑o tabără oarecare. Dar până și ei își băteau joc de Theon Schimbă‑mantie. Lasă‑i să râdă. Mândria lui murise acolo, în Winterfell; în temnițele din Dreadfort nu era loc pentru așa ceva. După ce cunoșteai sărutarea unui cuțit de jupuit, niciun hohot de râs nu mai putea să te rănească.

Obârșia și sângele care‑i curgea prin vene îi dădeau dreptul la un loc pe dais, la capătul mesei înalte, lângă perete. În stânga lui se afla Lady Dustin, înveșmântată ca întotdeauna în stofă de lână neagră, cu o croială sobră și fără podoabe. Locul din dreapta era gol. Se tem cu toții că dezonoarea ar putea cădea și asupra lor. Dacă ar fi îndrăznit, ar fi râs.

Mireasa stătea de locul de cea mai mare cinste, între Ramsay și tatăl lui. Rămase cu ochii plecați în vreme ce Roose Bolton îi invită să bea pentru Lady Arya.

— Prin copiii ei, cele două Case străvechi ale noastre vor deveni una, spuse el, și vechea dușmănie dintre Stark și Bolton își va găsi sfârșitul.

Vocea lui era atât de înceată, încât în sală se așternu liniștea când toată lumea își încordă auzul ca să‑i deslușească vorbele.

— Îmi pare rău că bunul nostru prieten Stannis încă n‑a găsit de cuviință să ni se alăture, continuă el, stârnind un val de râsete, fiindcă știu că Ramsay spera să‑i ofere miresei sale capul lui, ca dar de nuntă.

Râsetele se întețiră.

— Când va sosi, o să‑i facem o primire magnifică, demnă de niște adevărați oameni ai Nordului. Până atunci, să mâncăm, să bem și să ne veselim… căci iarna aproape că a căzut asupra noastră, prieteni, și mulți dintre noi nu vom trăi să vedem primăvara.

Lordul de la Portul Alb le procurase mâncarea și băutura, bere neagră și bere blondă, și vinuri, roșii, aurii și purpurii, aduse din Sudul cald pe corăbii cu fundul gros și lăsate să‑mbătrânească în beciurile lui adânci. Nuntașii înfulecau plăcinte cu cod și dovlecei de iarnă, movile de napi și roți mari de brânză, felii de carne de oaie afumată și costiță de vită bine friptă, aproape neagră, și, la sfârșit, trei plăcinte de nuntă uriașe, cât roțile de căruță, cu coaja solzoasă umplută până la refuz cu morcovi, ceapă, napi, păstârnac, ciuperci și hălci de carne de porc condimentată, în­tr‑un sos maroniu cu cimbru. Ramsay tăia felii cu paloșul și Wyman Manderly le împărțea el însuși, dându‑le primele porții aburinde lui Roose Bolton și soției sale dolofane din clanul Frey și oferindu‑le pe următoarele lui Ser Hosteen și Ser Aenys, fiii lui Walder Frey.

— Cea mai bună plăcintă pe care‑ați mâncat‑o vreodată, lorzii mei, declară grăsanul. Împingeți‑o la vale cu vin auriu de Arbor și savurați fiecare îmbucătură. Eu știu c‑o voi face.

Respectându‑și cuvântul, Manderly devoră șase porții, câte două din fiecare plăcintă, plescăind din buze, plesnindu‑se cu palma peste burtă și îndopându‑se până când partea din față a tunicii îi deveni pe jumătate maronie din pricina petelor de sos, iar firimiturile de coajă îi împestrițară barba. Nici măcar grăsuna Walda Frey nu‑i egală lăcomia, cu toate că izbuti și ea să dea gata trei felii. Ramsay mâncă de asemenea cu poftă, deși mireasa lui palidă nu făcu nimic altceva decât să privească lung porția așezată în fața ei. Când își înălță capul și se uită la Theon, el îi văzu spaima în spatele ochilor mari, căprui.

Nimănui nu i se îngăduise să intre în sală cu sabia lungă, dar pumnal avea toată lumea, până și Theon Greyjoy. Cum altfel și‑ar fi putut tăia carnea? Ori de câte ori se uita la fata care fusese Jeyne Poole, simțea prezența acelei lame de oțel. N‑am cum s‑o salvez, se gândi, dar aș putea s‑o ucid cu destulă ușurință. Nimeni nu se așteaptă la asta. Aș putea s‑o implor să‑mi facă onoarea unui dans și să‑i tai beregata. Ar fi o faptă bună, nu‑i așa? Și, dacă vechii zei mi‑au ascultat ruga, în furia lui, Ramsay mi‑ar putea da și mie o lovitură mortală. Theon nu se temea de moarte. În subteranele de la Dreadfort învățase că existau lucruri mult mai cumplite. Era o lecție pe care o primise de la Ramsay, deget cu deget, o lecție pe care n‑avea s‑o uite niciodată.

— Nu mănânci, observă Lady Dustin.

— Nu.

Îi era greu să mănânce. Ramsay îl lăsase cu atât de mulți dinți rupți, încât mestecatul devenise un chin. Îi venea mai ușor să bea, deși trebuia să țină cupa cu amândouă mâinile ca să n‑o scape.

— Nu‑ți place plăcinta de porc, lordul meu? Cea mai bună pe care‑am gustat‑o vreodată, după cum vrea să ne convingă prietenul nostru grăsan. Arătă către Lordul Manderly cu pocalul de vin. Ai mai văzut vreodată un om gras atât de fericit? Aproape că dansează. Servește chiar el la masă.

Era adevărat. Lordul de Portul Alb era imaginea vie a grăsanului petrecăreț, râzând și zâmbind, glumind cu ceilalți lorzi și bătându‑i pe spate, strigându‑le lău­tarilor să cânte o melodie sau alta.

— Zi‑ne Noaptea care s‑a sfârșit, cântărețule, zbieră el. Miresei o să‑i placă, știu. Sau cântă‑ne despre tânăra și curajoasa Danny Flint și fă‑ne să plângem.

Privindu‑l, ai fi crezut că el era proaspătul căsătorit.

— E beat, spuse Theon.

— Își îneacă spaimele. Omul ăsta e fricos până‑n măduva oaselor.

Oare? Theon nu era sigur. Și fiii lui fuseseră grași, dar nu se făcuseră de râs în luptă.

— Și oamenii de fier vor benchetui înainte de bătălie. O ultimă îmbucătură de viață, dacă‑i așteaptă moartea. Dacă vine Stannis…

— O să vină. Trebuie să vină. Lady Dustin chicoti. Și, când o s‑apară, grăsanul o să‑și pișe pantalonii. Fiul lui a murit la Nunta Roșie, însă el și‑a împărțit pâinea și sarea cu Freyii, i‑a primit cu brațele deschise sub acoperișul său, le‑a promis‑o pe una dintre nepoatele sale. Îi servește chiar și cu plăcintă. Clanul Manderly a fugit cândva din Sud, hăituit ca să‑și părăsească pământurile, și‑și ține minte dușmanii. Sângele apă nu se face. Grăsanul ne‑ar ucide pe toți, n‑am nicio îndoială, dar în el nu‑ncape atât curaj, în ciuda pântecelui umflat. Sub carnea aia asudată bate o inimă la fel de lașă și de înjosită ca… a… ta.

Ultimul cuvânt era o lovitură de bici, dar Theon nu îndrăznea să‑i răs­pundă cu aceeași monedă. Orice obrăznicie l‑ar fi costat o bucată de piele.

— Dacă doamna mea crede că Lordul Manderly o să ne trădeze, atunci Lordul Bolton e cel căruia trebuie să i‑o spună.

— Crezi că Roose nu știe? Băiat prost. Uită‑te la el. Uită‑te cum îl urmărește pe Manderly. Niciun fel de mâncare n‑atinge buzele lui Roose până când nu‑l vede pe Lordul Wyman mâncându‑l mai întâi. Nu soarbe din nicio cupă cu vin până când nu‑l vede pe Manderly bând din același butoi. Cred că i‑ar plăcea dacă grăsanul ar încerca vreo înșelăciune. L‑ar amuza. Vezi tu, Roose n‑are niciun fel de sentimente. Lipitorile alea pe care le‑ndrăgește atât de mult i‑au supt cu ani în urmă toate pasiunile. Nu iubește, nu urăște, nu se întristează. Toate astea sunt pentru el un joc, oarecum distractiv. Dintre bărbați, unii vânează cu câini, alții cu șoimi, alții joacă zaruri. Roose se joacă cu oameni. Tu și cu mine, acești Frey, Lordul Manderly, noua lui soție rotofeie, chiar și bastardul lui, noi toți nu suntem nimic altceva decât jucăriile sale.

Un slujitor trecu pe lângă ei. Lady Dustin își ridică pocalul și omul i‑l umplu, apoi ea îi ceru cu un gest să facă același lucru pentru Theon.

— Ca să fiu sinceră, spuse apoi, Bolton aspiră la ceva mai mult decât titlul de lord. De ce n‑ar fi Regele Nordului? Tywin Lannister e mort, Regicidul e schilod, Pezevenghiul a fugit. Lannisterii sunt o putere vlăguită, iar tu ai fost destul de amabil ca să‑l scapi de clanul Stark. Bătrânul Walder Frey n‑o să aibă nimic de obiectat dacă mica lui grăsună Walda o s‑ajungă regină. Portul Alb s‑ar putea dovedi stânjenitor dacă Lordul Wyman va supraviețui bătăliei care se apropie… dar sunt aproape convinsă că n‑o să scape. Nu mai mult decât Stannis. Roose o să‑i dea la o parte pe amândoi, așa cum a făcut cu Tânărul Lup. Cine‑a mai rămas?

— Tu, răspunse Theon. Tu ai rămas. Doamna de Barrowton, o Dustin prin căsătorie și o Ryswell prin naștere.

Ei asta îi făcu plăcere. Luă o înghițitură de vin, cu ochii negri scăpărându‑i, apoi spuse:

— Văduva de Barrowton… și da, dacă aș vrea, aș putea fi o piedică. Bineînțeles că și Roose o știe, așa că are grijă să‑mi întrețină prietenia.

Ar fi spus mai multe, însă îi văzu pe maesteri. Trei intraseră împreună prin ușa lordului din spatele daisului – unul înalt, unui rotofei și unul foarte tânăr, dar, în robele și cu lanțurile lor, păreau trei boabe de mazăre cenușie într‑o păstaie neagră. Înainte de război, Medrick fusese în slujba Lordului Hornwood, Rhodry în a Lordului Cerwyn, iar tânărul Henly în a Lordului Slate. Roose Bolton îi adusese pe toți la Winterfell să le poarte de grijă corbilor lui Luwin, pentru ca mesajele să poată fi din nou primite și trimise din castel.

Când Maesterul Medrick se lăsă într‑un genunchi ca să șușotească la urechea lui Bolton, Lady Dustin își strâmbă gura a dezgust.

— Dacă aș fi regină, primul lucru pe care l‑aș face ar fi să ucid toți șobolanii ăștia cenușii. Se grăbesc să intre peste tot, trăind de pe urma plecărilor lorzilor lor, pălăvrăgind între ei și șoptind la urechile stăpâ­nilor lor. Dar cine sunt cu adevărat stăpânii și cine sunt slujitorii? Fiecare mare lord are un maester, fiecare lord mai mărunt își dorește unul. Dacă n‑ai un maester, ești considerat lipsit de importanță. Șobolanii cenușii ne scriu și ne citesc scrisorile, chiar și pentru lorzii care nu și le pot citi ei înșiși și cine poate spune cu siguranță că nu răstălmăcesc cuvintele ca să‑și atingă propriile țeluri? La ce sunt buni, te întreb?

— Vindecă, spuse Theon.

Se părea că asta se aștepta de la el.

— Vindecă, da. N‑am spus niciodată că nu se pricep. Ne îngrijesc când suntem bolnavi, răniți sau înnebuniți de boala unui părinte sau a unui copil. Când suntem mai slăbiți și mai vulnerabili ca oricând, ei sunt acolo. Uneori ne tămăduiesc și suntem stupid de recunoscători. Când dau greș, ne consolează în durerea noastră și iarăși suntem recu­noscători. Pe lângă recunoștință, le oferim un loc sub acoperișul nostru și le împărtășim toate lucrurile de care ne rușinăm și toate secretele noastre, câte ceva din fiecare consiliu. Și, nu după mult timp, cel care conduce ajunge să fie condus.

Așa s‑a‑ntâmplat cu Lordul Rickard Stark. Numele șobolanului său cenușiu era Maester Walys. Și nu e ingenios faptul c‑ajung să fie cunoscuți după un singur nume, chiar și aceia care‑au avut două când au sosit pentru prima oară în Citadelă? Așa nu putem ști cine sunt cu adevărat sau de unde vin… dar, dacă ești destul de stăruitor, poți totuși să afli. Înainte de a‑și făuri colanul, Maester Walys a fost cunoscut ca Walys Flowers. Flowers, Hill, Rivers, Snow… le dăm astfel de nume copiilor nelegitimi ca să‑i însemnăm drept ceea ce sunt, iar ei se grăbesc întotdeauna să le‑ascundă. Mama lui Walys Flowers a fost o fată din Hightower… iar tată i‑a fost un arhimaester din Citadelă, așa se zvonea. Șobolanii cenușii nu sunt atât de caști cum ar vrea să credem. Maesterii din Orașul Vechi sunt cei mai răi dintre toți. Odată ce și‑a făurit colanul, tatăl lui secret și prietenii acestuia n‑au pierdut timpul, ci l‑au și trimis la Winterfell să umple urechile Lordului Rickard cu vorbele lui otrăvite, dulci ca mierea. Alianța prin căsătorie cu Casa Tully a fost ideea lui, nu m‑am îndoit niciodată, el…

Se întrerupse când Roose Bolton se ridică în picioare, cu ochii lui palizi lucind în lumina torțelor.

— Prieteni, începu el, și un sst trecu prin sală, aducând o tăcere atât de profun­dă, încât Theon auzea vântul trăgând de scândurile care astupau ferestrele. Stannis și cavalerii lui au plecat de la Deepwood Motte, fluturând stindardul noului său zeu roșu. Clanurile de pe dealurile din nord îl însoțesc, pe caii lor nețesălați și piperniciți. Dacă vremea va fi de partea lor, vor fi aici în două săptămâni. Iar Umber Hrana Ciorilor mărșăluiește pe drumul regelui, în timp ce clanul Karstark se apropie dinspre est. Au de gând să se‑ntâlnească aici cu regele, ca să ne ia acest castel.

Ser Hosteen Frey se ridică în picioare.

— Vom încăleca și vom pleca să‑i înfruntăm. De ce să le‑ngăduim să‑și unească forțele?

Fiindcă Arnold Karstark n‑așteaptă decât un semn de la Lordul Bolton ca să‑și schimbe mantia, se gândi Theon, în timp ce alți cava­leri își strigau sfaturile. Lordul Bolton ridică mâinile, cerând să se facă liniște.

— Lorzii mei, sala asta nu e un loc potrivit pentru astfel de discuții. Să ne retragem în salon, în vreme ce fiul meu își consumă căsătoria. Voi, ceilalți, rămâneți să vă bucurați de mâncare și de băutură.

În timp ce Lordul de Dreadfort se strecura afară, însoțit de cei trei maesteri, ceilalți lorzi și căpitani se ridicară să‑l urmeze. Hother Umber, bătrânul sfrijit numit Urgia Târfelor, arboră o expresie îndârjită și se încruntă. Lordul Manderly era atât de beat, încât avu nevoie de ajutorul a patru bărbați puternici ca să poată ieși din sală.

— Ar trebui s‑avem un cântec despre Bucătarul Șobolan, bombănea el, clăti­nându‑se pe picioare când trecu pe lângă Theon, sprijinit de cavalerii lui. Cântărețule, zi‑ne un cântec despre Bucătarul Șobolan.

Lady Dustin se puse în mișcare printre ultimii. După plecarea ei, sala deveni brusc înăbușitoare. Abia când se săltă în picioare înțelese Theon cât de mult băuse. Când se îndepărtă de masă împleticindu‑se, dădu peste carafa din mâinile unei ser­vitoare tinere. Vinul i se revărsă peste cizme și peste pantaloni, un val de un roșu întunecat.

O mână îl înșfăcă de umăr, cinci degete tari ca fierul i se înfipseră în carne.

— Ești chemat, Duhoare, spuse Alyn Ursuzul, cu răsuflarea puțindu‑i din cauza dinților stricați. Îl însoțeau Dick Gălbejitul și Damon Dansează‑pentru‑Mine. Ramsay spune că trebuie să‑i duci mireasa‑n pat.

Îl străbătu un tremur de spaimă. Mi‑am jucat rolul, se gândi. De ce eu? Însă știa că nu trebuia să obiecteze.

Lordul Ramsay ieșise deja din sală. Mireasa lui, părăsită și părând uitată, stătea gârbovită și tăcută sub stindardul Casei Stark, strângând în mâini un pocal de argint. Judecând după felul în care îl privi când se apropie, îl golise nu numai o dată. Își închipuia probabil că, dacă era destul de beată, coșmarul avea să treacă pe lângă ea. Theon știa că lucrurile stăteau altfel.

— Lady Arya, îi spuse. Vino. E timpul să‑ți faci datoria.

Șase dintre băieții Bastardului îi însoțiră când Theon o conduse pe fată către ușa din spate a sălii și de‑a latul curții înghețate, către Marea Fortăreață. Aveau de urcat trei șiruri de trepte de piatră până în dormitorul Lordului Ramsay, una dintre încăperile atinse foarte puțin de foc. Pe scări, Damon Dansează‑pentru‑Mine fluieră, în vreme ce Jupuitorul se lăudă că Lordul Ramsay îi promisese o bucată din cearșaful însângerat ca favoare specială.

Dormitorul fusese bine pregătit pentru consumarea căsătoriei. Toate mobilele erau noi, aduse de la Barrowton în convoiul cu bagaje. Patul cu baldachin avea sal­tea din fulgi și perdele de catifea roșie ca sângele. Podeaua de piatră era acoperită cu piei de lup. În cămin ardea focul, pe noptieră era o lumânare. Pe scrin se aflau o carafă cu vin, două pocale și o jumătate de roată de brânză albă, cu vinișoare.

Era și un scaun din lemn de stejar negru, cu pernă din piele roșie. Lordul Ramsay stătea pe el când intrară. Buzele îi luceau de salivă.

— Iat‑o pe dulcea mea fecioară. Buni băieți. Acum puteți pleca. Tu nu, Duhoare. Tu rămâi.

Duhoare, Duhoare, rimează cu spionare. Își simțea degetele lipsă încordându‑se: două de la mâna stângă, unul de la dreapta. Și pe șold i se odihnea pumnalul, dor­mind în teaca lui de piele, dar atârnând greu, oh, atât de greu. De la mâna dreaptă nu‑mi lipsește decât degetul mic, își reaminti Theon. Încă mai pot strânge un cuțit.

— Stăpâne, cum te pot sluji?

— Tu mi‑ai dat fetișcana. Ce‑ar fi să despachetezi darul? S‑aruncăm o privire la fetița lui Ned Stark.

Nu e niciun fel de rudă cu Lordul Eddard, fu cât pe ce să spună Theon. Ramsay știe, trebuie să știe. Ce joc nou și crud mai e și ăsta? Fata stătea lângă piciorul patului, tremurând ca o căprioară.

— Lady Arya, te rog să te‑ntorci cu spatele. Trebuie să‑ți dezleg șireturile rochiei.

— Nu. Lordul Ramsay își umplu pocalul cu vin. Cu șireturile durează prea mult. Taie‑i rochia.

Theon își scoase pumnalul. Nu trebuie decât să mă‑ntorc și să‑l înjunghii. Cuțitul e în mâna mea. Învățase jocul. O altă capcană, își spuse, aducându‑și aminte de Kyra și de cheile ei. Vrea să‑ncerc să‑l ucid. Și, după ce‑o să dau greș, o să‑mi jupoaie pielea pe de mâna în care‑am ținut lama. Își umplu pumnul cu rochia miresei.

— Stai nemișcată, doamna mea.

Rochia era largă sub talie, așa că acolo își strecură pumnalul în interior, despicând ușor în sus, ca să n‑o taie pe Jeyne. Oțelul trecu prin lână și prin mătase cu un șuier moale, slab. Fata tremura. Theon fu nevoit s‑o prindă de braț ca s‑o țină neclintită. Jeyne, Jeyne, rimează cu chin. O strânse mai tare, atât cât îi îngăduia mâna mutilată.

— Nu te mișca.

În cele din urmă rochia căzu, o încâlceală palidă în jurul picioarelor ei.

— Și lenjeria, porunci Ramsay.

Duhoare se supuse.

Când termină, mireasa rămase dezbrăcată, cu gătelile de nuntă într‑un morman de zdrențe albe și cenușii lângă picioare. Avea sânii mici, ascuțiți, șoldurile în­guste, copilărești, picioarele la fel de costelive ca ale unei păsări. O copilă. Theon uitase cât de tânără era. De vârsta Sansei. Arya ar fi fost chiar mai mică. În ciuda focului din cămin, în dormitor era frig. Pielea lui Jeyne se făcuse ca de găină. Mâinile i se ridicară pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să‑și acopere sânii, dar Theon mimă un nu, iar ea îl văzu și se opri imediat.

— Ce zici de ea, Duhoare? întrebă Lordul Ramsay.

— E…

Ce răspuns vrea? Ce zisese fata, înainte de pădurea zeilor? Spuneau cu toții că eram drăguță. Acum nu era. Îi văzu pe spate un păienjeniș de linii subțiri, acolo unde o biciuise cineva.

— …e frumoasă, atât… atât de frumoasă.

Ramsay îi adresă zâmbetul lui umed.

— Îți întărește mădularul, Duhoare? Îl simți încordându‑se sub șireturi? Vrei s‑o iei tu primul? Râse. Prințul Winterfellului ar fi avut dreptul ăsta, așa cum îl aveau toți lorzii în zilele de demult. Prima noapte. Dar tu nu ești lord, nu‑i așa? Nu ești decât Duhoare. Nu ești nici măcar bărbat, ca să spunem adevărul.

Luă o altă înghițitură de vin, apoi aruncă pocalul de‑a latul încăperii, spărgân­du‑l de perete. Pârâiașe roșii șiroiră în jos, pe piatră.

— Lady Arya. Treci în pat. Da, sprijină‑te de perne, uite o nevastă bună. Acum desfă‑ți picioarele. Să vedem ce‑ai între ele.

Fata se supuse fără niciun cuvânt. Theon se retrase cu un pas către ușă. Lordul Ramsay se așeză lângă mireasa lui, își lăsă mâna să‑i alunece pe interiorul coapsei, apoi își îndesă două degete în ea. Fata scăpă un icnet de durere.

— Ești uscată ca un os vechi. Ramsay își eliberă mâna și o pălmui. Mi s‑a spus că știi cum să‑i oferi plăcere unui bărbat. Era o minciună?

— N‑nu, lordul meu. Am fost în‑învățată.

Ramsay se ridică, cu lumina focului lucindu‑i pe față.

— Duhoare, vino aici. Pregătește‑o pentru mine.

Pentru o clipă, el nu înțelese.

— Eu… vrei să spui că… stăpâne, eu n‑am… eu…

— Cu gura, zise Ramsay. Și grăbește‑te. Dacă nu e udă când termin cu dezbrăcatul, îți tai limba aia și ți‑o țintuiesc de perete.

Undeva, în pădurea zeilor, țipă un corb. El avea pumnalul încă în mână.

Îl băgă în teacă.

Duhoare, numele meu e Duhoare, rimează cu descurajare.

Duhoare se aplecă să‑și îndeplinească misiunea.