Razboinicii – volumul 2

Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2

VULTURUL ȘI IEPURELE

Steven Saylor

Traducere din limba engleză:

Mihai-Dan Pavelescu

Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „polițist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts și răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viață cu iscusință, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies și The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder și A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărți de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? și un uriaș roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăiește în Berkeley, statul California.

În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecințele unei victorii devastatoare și ale unei cuce­riri încă și mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... și de inteligent.

I

Romanii ne-au silit să stăm în șir, cu încheieturile brațelor legate la spate. Am fost prinși laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanțuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor.

Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalți îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit fața, am știut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roșie și neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul și gura și sfârșea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a înghețat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohotește de propria-i durere și se bucură de suferința altora, care nu știe ce înseamnă mila sau remușcarea. Fața rece și împie­trită a unui roman vânător de sclavi.

Poate că vă întrebați de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, și nu cu sabia? Lovitura fusese menită să amețească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puținii supraviețuitori, grupuri de fugari, bărbați, femei și copii, eram prost hrăniți și prost înarmați. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântați în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaților romani căliți în bătălii. Ținta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăți anihilate și urma să fim adunați și vânduți ca sclavi.

Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latinești, graiul aspru și urât al cuceritorilor noștri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina și Roma începuseră cu generații în urmă, cu bătălii mărețe purtate pe mare și cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania,

Italia și Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistițiu, Cato își făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ținute înaintea Senatului roman și toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!”

Cato murise fără să-și vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morții sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coșmarurile, nu mai exista.

Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat țărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat și pe mare. Au ocu­pat portul măreț. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de șase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supraviețuitori au fost adunați ca să fie vânduți ca sclavi și împrăștiați în cele patru colțuri ale pământului. Câștigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroșite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei.

Locuințele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­țioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldații romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani și încărcate pe corăbii de negoț. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile și furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoșilor noștri – au fost azvârlite pe ruguri.

Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noștri dramaturgi, poeți și filozofi, discursurile și memoriile lui Hannibal și ale tatălui său, Hamilcar, ca și ale tuturor conducătorilor noștri, istoriile despre regina Dido și corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenușă.

Zeii și zeițele Cartaginei au fost smulși de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustați, din ivoriu, onix și lapislazuli, au fost culeși de pe cioburi. Statuile din aur și din argint au fost topite și turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduiește pe bol­navi – toți au dispărut de pe pământ într-o singură zi.

Zidurile au fost dărâmate și cetatea a fost rasă de pe fața pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetății au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generație.

Unii dintre noi eram în afara cetății când începuse asediul, și în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case și din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi și prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obișnuiți, ci soldați lăsați la vatră, care fuseseră spe­cial antrenați pentru a-i urmări și captura pe sclavii evadați. De aceea, Fabius și ceilalți purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.

Stăteam goi pușcă, în lanțuri, cu spinările lipite de stânca unui țanc din gresie.

De pe vârful țancului acela zărisem de dimineață apropierea romanilor și dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri și cu puterea și agilitatea de a se cățăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate și singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă.

— Vor veni! șuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruțători. Ei știu că nomazii deșertului refuză să ne ajute. Și știu cât de slabi am devenit, cât de puțină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiți fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeți niciodată că suntem în siguranță. Să nu sperați nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni.

Și așa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi ațintisem ochii spre miază­noapte și căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un șir de torțe mișcându-se prin vale ca un șarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună și romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă.

Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopțile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, așa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluși nimic. Tăceam și mă uitam.

Zorile sosiseră iute. Un colț de soare scânteiase peste pis­curile zdrențuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbați înarmați la poalele stâncii.

Am dat pe dată țipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho și ceilalți se repeziseră afară din crăpăturile puțin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceștia aveau s-o treacă și să ajungă la ei. Matho și ceilalți și-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut și călărețul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură ușoară și nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea și în nesiguranța luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe față.

Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca niște furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăștiindu-se și le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă.

Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele și genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal prețios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puținele arme din metal pe care le aveam.

— Fugi, Hanso! Scapă, dacă poți! șuierase el.

Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice și strigătele de răz­boi ale romanilor.

— Dar femeile, copiii..., îngăimasem.

— S-a terminat, spusese Matho.

Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de țancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peș­teră măricică, în care dormeau bătrânii și femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele și copiii fuseseră trimiși să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toți, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalți se ascundeau în grotă.

Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleșit în câteva mi­nute. Au luptat reținut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinși de disperare. Chiar și așa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie și teroare. Unii dintre noi fuseseră loviți de măciuci și doborâți la pământ. Alții fuseseră prinși ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călărețul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalți și m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul și am sărit, iar pentru o clipă am simțit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite și, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase și se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roșu și fierbinte. Călărețul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe față părul blond și nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători.

A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.

Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliți să ne sculăm și am fost înlănțuiți laolaltă, lângă stânca din gresie. Simțeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf și de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca și micile noastre provizii de alimente și haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului.

Romanii erau călări pe caii lor, destinși acum, râzând și făcând glume între ei, totuși, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau sulițe lungi, pe care le țineau sprijinite în îndoitura co­tului și ale căror vârfuri erau ațintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliței pe omul pe care-l păzea, înțepându-i pieptul sau beregata, și rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleșitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulți, poate că am fi avut șanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistența. Dar și dacă toți cartaginezii fugari și risipiți prin deșert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinși.

Apoi romanii s-au retras și, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toți, Matho era gol și cu mâinile legate. Văzându-l așa, mi-am plecat ochii de rușine. În felul acela am evitat să revăd și chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre.

A ajuns la capătul șirului și s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător și aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât.

— Douăzeci și cinci! a anunțat el. Douăzeci și cinci de bărbați cartaginezi prinși astăzi pentru gloria Romei!

Romanii au răspuns, lovindu-și sulițele de solul pietros și răcnindu-i numele:

— Fabius! Fabius! Fabius!

Am înălțat ochii și am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute fața.

— Tu! a strigat el.

Am tresărit și a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însăcu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho.

— Tu pari să fii șeful, moșule.

Fabius și-a rotit lent încheietura mâinii, înfășurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor.

— Douăzeci șicinci de bărbați, a spus el, nici-o femeie și ni­ciun copil printre voi, iar tu eștisingurul cu barba sură. Unde sunt ceilalți?

Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă și mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălțat din șirul de captivi. Fabius a rânjit, și-a șters scuipatul de pe obraz și l-a azvârlit în fața lui Matho, făcându-l să tresară.

— Bine, moșule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un șef, iar noi n-avem ce face cu un moșneag bicisnic.

S-a auzit un șuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârșâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ.

În mijlocul țipetelor și gemetelor captivilor, am auzit o șoaptă în dreapta mea:

— Acum începe.

Vorbise Lino, cel care știa rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată și evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănțuit i se gârbovise. Chipul îi era supt și palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care și-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei.

Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab și murdar, gol ca și acum, cu pielea bășicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetății. Cei din familia sa fuseseră ciobani și îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranță când romanii începuseră asediul cetății, închipuindu-și că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii și-au abătut mânia chiar și asupra păstorilor și fermierilor din îndepărtatele ținuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deșert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulți au fost uciși. Restul, printre care și Lino, au fost capturați. Dar în călătoria spre coastă el reușise cumva să fugă și ajunsese la noi.

Unii susținuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi.

— Nu-i unul dintre ai noștri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva.

Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva prețios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până și cei care susținuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuși, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat și tăcut.

Am simțit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou:

— La fel ca data trecută. Același șef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea...

Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul șirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors și a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenție pe captivi.

— Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supraviețui drumului.

Doi romani au descălecat, l-au descătușat pe rănit și l-au îndepărtat.

— Păcat, a comentat Fabius continuându-și mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun.

S-a oprit iarăși.

— Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru așa ceva, nu merită îngrijirea și hrana. Și ăsta – îl vedeți cum privește în gol și-i curge saliva prin colțul buzelor? Un idiot, ceva obișnuit prin­tre cartaginezii ăștia care se împerechează între frați. Un parazit!

Romanii i-au scos pe bărbați din șir, apoi au strâns lanțurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine.

Cei scoși din șir au fost duși îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit.

Fabius a mers mai departe în lungul șirului, până când umbra lui și a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am mușcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălțat ochii.

Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond nețesălat.

— Iar ăsta, a rostit el și în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, lașilor, chiar dacă nu-i decât un băiat.

A ridicat sulița și m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze și să-mi dea sângele.

— Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poți nici măcar să scuipi, ca moșul?

M-am uitat la el și nu m-am clintit. Nu era bravură, deși poate că așa părea. Eram încremenit de frică.

A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese șters. Lama a scli­pit în razele soarelui.

— Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule.

— Nu este Hercule, am izbutit să șoptesc, ci Melkart!

El a hohotit.

— Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înțe­legi? Toți zeii tăi au plecat și nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule și acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaște de acum și până la sfârșitul sfârșitului. Zeii noștri au fost mai puternici decât ai voștri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu ești în pielea goală și-n lanțuri.

Trupul îmi tremura și m-am învăpăiat la față. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-și brusc calul după numai câțiva pași. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt.

— M-a ținut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine.

A început să tremure, cu atâta violență, încât am simțit vi­brațiile prin lanțul greu care ne lega grumajii.

— M-a ținut minte! Se va întâmpla din nou, la fel...

Fabius a mai scos doi captivi din șir, apoi și-a terminat in­specția și a revenit spre centru.

— Și acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut.

Nu i-a răspuns nimeni. Și-a ridicat sulița și a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut țăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din șir au tresărit, ridicându-se.

— Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preți­oasă decât voi toți, lași bicisnici! Unde le-ați ascuns?

Nimeni n-a vorbit.

M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peștera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări și-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în față peste spinarea calului și și-a încrucișat brațele.

— Înainte de a porni mâine-dimineață, unul dintre voi îmi va spune.

II

În noaptea aceea am dormit, tot înlănțuiți laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături și au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alții ne străjuiau.

În timpul nopții, pe rând, toți am fost scoși din cerc, duși undeva, apoi readuși. Când primul bărbat s-a întors, și a fost luat al doilea, cineva a șoptit:

— Ce ți-au făcut? Le-ai spus?

Apoi, un străjer l-a lovit cu sulița pe cel care întrebase și toți am amuțit.

Mai târziu, în cursul nopții, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ținut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur și simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi.

M-au dus peste coamă și apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius își instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde.

Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meșteșugite. Fabius însuși era întins pe un culcuș și nu mai purta arme și echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ținea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit.

— Aha, sfidătorul!

A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, și mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcușului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul.

— Bănuiesc că vei spune la fel ca toți ceilalți: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbații! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător și i-ai lichidat pe bicisnici, așa că... ce mai vrei?”.

Și-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte și m-a scui­pat în față. Vinul mi-a ars ochii.

Glasul îi era dur și rece, ușor împleticit de la vin.

— Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine știe ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta.

— Eu nu sunt un sclav, am șoptit.

El a râs.

— Așa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez și eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbații voștri sunt slabi. Nu puteți rezista fără femeile și copiii voștri. Cei care vă refugiați aici, în pustiu, călătoriți întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne și pruncii. Ce fel de viață fără noimă duceți aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiți recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până și viața ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existența asta jal­nică. Cum te numești, băiete?

Am înghițit un nod. Nu era ușor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej.

— Hanso. Șinu sunt un băiat.

— Hanso, a repetat el și a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineață în luptă și mă-ntreb dacă prin vene nu-ți curge și sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniștii voștri din Spania. A fost mândru să împroaște din sămânța Fabius pentru a vă întări stirpea de lași!

Aș fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare.

— Zici că nu eștiun băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile?

Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un șuier, apoi am simțit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un șarpe greu.

Până atunci nu mai simțisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, așa cum se spune des­pre romani că-și bat copiii. Durerea m-a paralizat.

Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetișor și re­petând aceeași întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, și din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinși mi-ar fi fost turnați pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge și nu voi țipa, dar în scurtă vreme gura mea și-a pierdut forma și am început să icnesc.

Fabius s-a aplecat înainte și m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări.

— Cu adevăratești puternic, a încuviințat el. Așa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile?

M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, și am izbutit un singur cuvânt:

— Niciodată.

Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colțul gurii.

— Cum dorești. Oricum nu contează. Știm deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă și le scot chiar acum din as­cunzătoare.

Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu mințea. Am vorbit printre dinții încleștați:

— Cum? Cine ți-a spus?

Fabius a bătut din palme.

— Apropie-te, vulturașul meu.

Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca și Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare și tremura. S-a ferit să mă privească în ochi.

Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât și m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aș fi sugrumat pe Lino atunci șiacolo. Așa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-și ridice mâna, să se șteargă, apoi a coborât brațul și mi-am spus: știe c-o merită.

— Stăpânește-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veți sta toată noaptea aproape unul de celălalt și vă veți putea rezolva neînțelegerile.

Lino a ridicat privireași în ochi i-a apărut panica.

— Nu! Mi-ai făgăduit!

A țipat și s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit brațele la spate și i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanț și ne-au îmbrâncit afară din cort.

În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând.

— Somn ușor, a strigat el. Mâine începe temptatio!

Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torțelor și umbrele proiectate de ele, țipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile sulițelor și răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luați în captivitate ultimii din poporul meu.

Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­pați cu scoaterea noilor captivi din ascunziș. Puținii care ne păzeau au devenit neatenți și au început să moțăie, încrezân­du-se în tăria lanțurilor noastre.

Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări și mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino șoptind:

— Tu nu-nțelegi, Hanso... Tu nu-nțelegi...

L-am fulgerat cu privirea peste umăr.

— Înțeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eștiun străin. Așaai fost dintotdeauna. Însănoi te-am primit când ai venit flămând și gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho.

Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin.

După o vreme, Lino a vorbit din nou:

— Îți sângerează spatele.

M-am întors către el și m-am strâmbat de durere.

— Și al tău? am șuierat. Arată-mi rănile tale, Lino!

A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu fața la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt și de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho și la femei.

— Și ce dacă? Monstrul te-a biciuit și pe tine. Ne-a biciuit pe toți. Toți cei de aici își pot arăta rănile.

— Și crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea?

Glasul i s-a înălțat, ascuțit. Un străjer a mormăit în somn.

— Ce vrei să spui? am șoptit.

— Știu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simțit... m-am simțit aproape viu, din nou. Dar ceilalți? De ce crezi că sunt așa tăcuți? Poate că unii dorm, dar cei mai mulți sunt treji și tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este rușine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho.

Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăși, am vrut să-mi pot astupa urechile.

— Așa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferință, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă și el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în așa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiți pentru vânzarea la licitație.

M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toți, numai Lino cunoștea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supraviețuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aș fi reușit să învăț de la el... și, în același timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse.

— Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat.

Lino a suspinat.

— Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem așa, goi și în lanțuri. Vor lega pur și simplu mâinile femeilor și ale copiilor și ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopții, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărți de femei și de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinație, pe un drum mai scurt și mai ușor, către mare. Bărbații, însă, vor fi mânați prin valea lungă, până vom ajunge la coastă și la galerele de sclavi care așteaptă acolo.

— De ce-i desparte pe bărbați de femei?

— Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate și de aceea vor merge pe o cale mai ușoară. Pe de altă parte, dorește ca bărbații să fie testați și căliți. De aceea, ne va purta pe jos prin deșert. Cei care se vor prăbuși vor fi lăsați să moară. Cei care vor avea puterea să supraviețuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenți care vor prețui o avere pentru Fabius și oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Așa lucrează temptatio.

A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcționarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voință pentru a-mi stăvili ura pentru el șipentru a-mi păstra glasul la fel de rece și sec ca al lui.

— Fabius ți-a spus „vulturașul lui”. Ce-nsemna asta?

Lino a inspirat cu un șuierat ascuțit și și-a ascuns chipul în umbre.

— A mințit când mi-a spus așa. A spus-o doar din cruzime.

Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul.

— Bine, îți spun... o să-ți spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului și că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele și vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalți prizo­nieri, ca să le întunece mințile și cu teamă, și cu speranță. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalți captivi, asigurându-se că-i bine hrănit și îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalți, seducându-l cu făgăduieli de libertate.

A rămas tăcut.

— Și iepurele?

Lino tăcea.

— Iepurele, Lino? Spune-mi!

— Soarta iepurelui va fi foarte diferită.

Glasul i-a devenit surd și fără viață. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înțeles.

— Și ultima dată, am șoptit, când Fabius ți-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui.

Nu mi-a răspuns.

Am oftat.

— Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile.

Lino a încuviințat din cap. A început să plângă cu sughițuri.

— Totuși, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada.

A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abiaîl puteam înțelege.

— Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nțelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă șirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt și m-a re­cunoscut, atunci și-a ales iepurele.

— Am înțeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul?

Lino și-a ridicat fața în lumina focului. Lacrimi îi șiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înțelesesem.