Adanci, tot mai adanci, tunelurile

Adanci, tot mai adanci, tunelurile de George R.R. Martin

Lui Greel îi era frică.

Stătea în bezna caldă și deasă de după cotitură, cu trupul firav lipit de bara stranie de metal care străbătea podeaua tunelului. Ținea ochii închiși. Se căznea să stea perfect nemișcat.

Era înarmat. În pumnul drept, încleștat, strângea o suliță scurtă, cu țepușe, dar nu-i alunga deloc teama.

Străbătuse cale lungă, foarte lungă. Urcase mai sus și ajunsese mai departe decât oricare alt cercetaș al Oamenilor de multe ge­nerații încoace. Își croise drum cu greu prin Nivelurile Peri­culoase, în care creaturile-vierme îi vânau necontenit pe Oameni. O pândise și-o omorâse pe cârtița ucigașă incandes­centă din Tunelurile Mijlocii, care stăteau să se surpe. Șerpuise prin zeci de culoare fără hartă și fără nume, care păreau atât de înguste, încât de-abia se putea strecura un om prin ele.

Iar acum pătrunsese până în Tunelurile Străvechi, mărețele tuneluri și coridoare legendare, din care, se povestea, ieșiseră Oa­menii cu un milion de ani în urmă. Nu era laș. Îndrăznea să străbată pasaje în care omul nu mai pusese piciorul de sute de ani.

Se temea, dar nu se rușina. Un bun cercetaș știe când să se teamă. Iar Greel era unul foarte bun. Așa că stătea în liniște pe întuneric, strângea sulița în pumn și se gândea.

Încetul cu încetul, frica începu să-l părăsească. Prinse curaj și deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc.

În față, tunelul era cuprins de flăcări.

Nu mai văzuse foc până atunci, deși auzise de multe ori de el în povești. Fierbinte. Și strălucitor, atât de strălucitor, că te us­turau ochii. Pe aceia care-l priveau îndelung îi păștea orbirea.

Așa că rămase cu ochii închiși. Un cercetaș are nevoie de ochi. Nu putea lăsa focul din fața lui să-l orbească.

Aici în spate, în bezna de după cotitură, ardea chiar foarte tare. Te dureau ochii dacă te uitai cum se agață flăcările de zidurile curbate, dar durerea era suportabilă.

Mai devreme însă, când văzuse focul prima dată, nu acționase deloc înțelept. Se târâse înainte, cu ochi mijiți, spre cotitura zidului. Atinsese focul de pe piatră. Apoi, ca un prost, se uitase dincolo de curbă.

Și acum îl usturau ochii. Nu aruncase decât o privire înainte de a se răsuci și de-a se furișa în liniște în locul unde zăcea acum. Îi fusese destul. Dincolo de curbă, focul ardea mai puternic, mult mai puternic decât și-ar fi putut el închipui. Îl zărea chiar și prin ochii închiși, două puncte săltărețe și dureroase, de o strălucire nemaipomenită. Nu voiau să dispară. Focul îi rănise parțial ochii, își zise.

Totuși, când pusese mâna pe el acolo sus, pe perete, nu semănase cu cel din povești. Simțise piatra rece și puțin umedă, ca toate pietrele. Focul era fierbinte, spuneau poveștile. Însă cel de pe piatră nu-l arsese.

Atunci nu era foc, hotărî Greel. Ce era, nu știa. Nu putea să fie foc, dacă nu te ardea.

Se foi ușor pe loc. Cât se poate de încet, întinse brațul în beznă și-l atinse pe H’ssig.

Fratele-de-spirit se afla la câțiva metri, lângă una dintre ce­lelalte bare de metal. Îl mângâie cu mintea și-l simți vibrând la atingerea lui. Gândurile și senzațiile li se amestecară fără cuvinte.

Și lui îi era frică. Marele șobolan vânător nu avea ochi. Simțul mirosului îi era însă mult mai dezvoltat decât al lui, iar în tunel plutea un miros straniu. Și de auzit, tot H’ssig auzea mai bine. Cu ajutorul urechilor lui, Greel desluși din nou zgomotele neobișnuite, stârnite de focul care nu era foc.

Deschise iarăși ochii. Nu deodată, ci treptat, de data asta. Se uită pe sub pleoapele întredeschise. Găurile lăsate de foc în pri­virea lui erau tot acolo, dar mai estompate. Iar flacăra mai slabă, care se deplasa de-a lungul zidului curbat al tunelului, era su­portabilă dacă nu se uita direct în ea.

Totuși, nu mai putea înainta. Dar nici înapoi nu avea voie să se târască. Era cercetaș. Avea o datorie de îndeplinit.

Întinse din nou brațul spre H’ssig. Șobolanul vânător îl în­soțea de la naștere. Nu-l dezamăgise niciodată. N-o să-l dezamă­gească nici acum. Nu avea ochi care să-l doară, dar urechile și nasul lui îi vor spune lui Greel ceea ce trebuie să știe despre lucrul de după curbă.

H’ssig mai mult simți decât auzi ordinul. încet de tot, începu să se târască spre foc.

— O comoară!

Glasul lui Ciffonetto vibra de admirație. Stratul de grăsime protectoare de pe față nu reușea să-i ascundă zâmbetul larg.

Von der Stadt arăta neîncrezător. Nu doar chipul, ci tot corpul său emana îndoială. Amândoi bărbații erau îmbrăcați la fel, în salopete gri fără nici o formă, țesute din pânză me­talică grea. Dar nu puteau fi confundați. Von der Stadt avea abilitatea unică de a-și manifesta îndoiala în timp ce rămânea absolut nemișcat.

Când se mișca sau vorbea, sentimentul răzbătea mai puter­nic. Așa se întâmpla și acum.

— Halal comoară, comentă el, simplu.

Suficient să-l irite pe Ciffonetto, care se încruntă ușor spre tovarășul său mai bine făcut.

— Eu vorbesc serios, îi zise.

Raza lanternei grele despică întunericul dens și se deplasă în sus și în jos pe unul dintre stâlpii mâncați de rugină care se întindeau de pe peron până la tavan.

— Uită-te acolo, îl îndemnă.

Celălalt îl ascultă. Plin de îndoială.

— Îl văd. Unde-i comoara?

Ciffonetto mișcă în continuare lanterna în sus și în jos.

— Asta-i comoara. Tot locul ăsta e o măreață descoperire is­torică. Am știut eu că aici trebuie să căutăm. Le-am spus și lor.

— Ce-i așa grozav la un stâlp de oțel? întrebă Von der Stadt, măturându-l și el cu lanterna.

— Gradul de conservare, răspunse Ciffonetto, apropiindu-se. Deasupra solului e numai zgură radioactivă, chiar și acum. Dar aici jos avem niște artefacte splendide. Ne vor ajuta să ne formăm o imagine mult mai clară despre cum arăta vechea civilizație înaintea dezastrului.

— Știm cum arăta vechea civilizație înaintea dezastrului. Avem benzi, cărți, filme, de toate. O sumedenie de mărturii. Războiul nici măcar n-a ajuns pe Lună.

— Da, da, însă aici e altceva. E realitate, rosti și mângâie afec­tuos stâlpul cu degetele înmănușate. Uită-te la el.

Von der Stadt veni mai aproape. Zări litere gravate în metal. Mai degrabă scrijelite. Nu prea adânc, dar se puteau desluși, deși mai greu.

Ciffonetto zâmbi din nou. Celălalt se arătă sceptic.

— Rodney o iubește pe Wanda, citi el, în cele din urmă și scu­tură din cap. La naiba, Cliff, găsești rahaturi din astea în orice closet public din Luna City.

Tovarășul său dădu ochii peste cap.

— Dacă am găsi cea mai veche pictură rupestră din lume, tu tot ai zice că nu-i decât cel mai prost desen al unui bivol.

Urmări conturul literelor cu degetele mâinii libere.

— Nu pricepi? E vechi. E istorie. E rămășița unei civilizații și a unei națiuni și a unei planete care au pierit cu aproape jumătate de mileniu în urmă.

Von der Stadt nu replică, dar se manifestă mai departe plin de îndoială. Flutură lanterna.

— Mai sunt din ăștia, dacă așa ceva cauți, vorbi el și fixă raza pe un stâlp aflat la câțiva metri distanță.

De data asta, Ciffonetto citi inscripția:

— „Pocăiți-vă, de nu, o să pieriți”, rosti și zâmbi, după ce raza lanternei lui se încrucișă cu a camaradului său. Cuvintele pro­fetului, scrise pe zidurile metroului, adăugă încet, chicotind.

— Halal profet, se încruntă Von der Stadt. Cred c-au avut o religie tare sucită.

— Hristoase! N-o lua și tu întocmai. Era un citat. Un poet de la mijlocul secolului al douăzecilea, pe nume Simon. A scris vorbele astea numai cu cincizeci de ani înaintea dezastrului.

Von der Stadt nu se arătă interesat. Se îndepărtă nerăbdător, plimbând neglijent lanterna printre ruinele negre ca smoala din vechea stație de metrou.

— E zăpușeală aici, se plânse.

— Sus e și mai și, spuse tovarășul lui, deja pierdut în lectura altei inscripții.

— Dar nu-i aceeași, veni riposta.

Ciffonetto nu catadicsi să-i răspundă.

— E cea mai mare descoperire a expediției, zise el într-un sfârșit, ridicând privirea de pe inscripție. Trebuie să facem fotografii. Și să-i aducem și pe ceilalți. Ne pierdem vremea la suprafață.

— Și-o să găsim mai multe aici? se auzi întrebarea, plină de îndoială, desigur.

Confirmă dând din cap.

— Păi eu ce tot spun? Suprafața e acoperită cu gips. E încă un iad radioactiv acolo sus, după atâtea secole. Dacă a supraviețuit ceva, a supraviețuit sub pământ. Acolo trebuie să căutăm. Ar trebui să ne despărțim și să explorăm tot sistemul de tuneluri, grăi și mișcă brațul într-un gest cuprinzător.

— Tu și cu Nagel v-ați tot certat pe seama expediției. Tot drumul de la Luna City. Se vede că nu prea ți-a priit.

— Doctorul e un prost, zise Ciffonetto precaut.

— Nu cred. Sunt soldat, nu om de știință, dar i-am ascultat părerea și mi se pare logică. Toate lucrurile de aici, de jos, sunt ne­maipomenite, dar nu așa ceva caută el. Nu după ele a fost trimisă expediția pe Pământ.

— Știu, știu, caută urme de viață. Viață umană, mai ales. Așa că trimite fluturași în fiecare zi, tot mai departe. Și până acum nu s-a ales decât cu câteva specii de insecte și o mână de păsări mutante.

Von der Stadt scutură din umeri.

— Dacă s-ar uita aici, ar găsi ce caută, continuă celălalt. Nu-și dă seama cât de adânc săpau orașele înainte de război. Pe sub picioarele noastre trec kilometri întregi de tuneluri. Nivel după nivel. Acolo ar trebui să fie supraviețuitorii, dacă mai trăiește vreunul.

— Tu ce crezi?

— Păi, după război, singurii care ar fi scăpat cu viață ar fi fost cei din adăposturile de la mare adâncime. Sau cei din tunelurile de sub orașe. Radioactivitatea i-ar fi împiedicat să iasă la supra­față ani de zile. La naiba, nici acum nu găsești nimic interesant deasupra. Ar fi fost prinși în capcană acolo jos. S-ar fi adaptat. După câteva generații, nici n-ar mai fi vrut să urce.

Dar Von der Stadt nu-i mai dădea atenție și nici nu-l mai as­culta. Se deplasase până la marginea peronului și acum se holba la șine. Stătu așa un minut, două, apoi luă o hotărâre. Îndesă lanterna la curea și începu să coboare.

— Hai, spuse el. Să-i căutăm pe supraviețuitorii ăștia ai tăi.

H’ssig avansă lipit de bara de metal. Îl ajuta să se ascundă și ținea focul la distanță, așa că se mișca într-un spațiu îngust și aproape întunecat. Strângând în brațe bara cu toată puterea, se târî fără zgomot de-a lungul curbei, apoi se opri.

Greel explora cu ajutorul lui: cerceta cu urechile lui și mi­rosea cu nasul lui de șobolan. Focul vorbea.

Adulmecă două mirosuri, asemănătoare, dar nu identice. Și distinse două glasuri. Ca și cum ar fi fost două focuri. Obiectele strălucitoare care-i arseseră ochii erau un fel de ființe.

Ascultă. Sunetele percepute atât de clar erau cuvinte. Un soi de limbă. Era sigur. Știa să facă diferența între răcnetele și mârâitul animalelor și tiparele vorbirii articulate.

Creaturile de foc glăsuiau într-o limbă necunoscută. Sunetele nu însemnau pentru el nici cât pentru H’ssig, care i le transmitea.

Se concentră asupra mirosului. Era nou, nu-l mai simțise altădată. Parcă aducea cu cel de om, deși n-avea cum, își zise. Un miros asemănător. Și cuvinte. Oare creaturile de foc să fie oameni? Ar însemna să fie foarte deosebite de Oameni. Dar poveștile pomeneau de cei din vremuri de odinioară, cu puteri și forme ciudate. Nu cumva sunt creaturile astea așa ceva? Aici, în Tunelurile Străvechi, unde legendele spuneau că Bătrânii îi creaseră pe Oameni, trăiau asemenea ființe?

Da.

Începu să se foiască. Se mișcă încet, ridicându-se în poziția ghemuit ca să privească prin ochii întredeschiși curba din față. Un pocnet înfundat îl întoarse pe H’ssig la loc sigur din tunelul înspăimântător aflat dincolo de ea.

Nu exista decât o singură cale prin care să poată afla, își zise Greel. Tremurând, porni să exploreze precaut cu mintea.

Von der Stadt se adaptase la gravitația Pământului mult mai rapid decât Ciffonetto. Ajunse repede pe fundul tunelului și așteptă nerăbdător să coboare și camaradul lui de pe peron.

Acesta sări ultimii câțiva zeci de centimetri și ateriză cu o bufnitură. Cercetă peronul cu priviri îngrijorate.

— Sper că mai pot să urc înapoi, spuse el.

— Tu ai vrut să explorezi toate tunelurile, veni răspunsul, însoțit de o ridicătură din umeri.

— Da, admise, luându-și ochii de la peron, ca să privească de jur împrejur. Și încă mai vreau. Aici, în tunelurile astea, se află răspunsurile pe care le căutăm.

— Sau așa afirmă teoria ta.

Von der Stadt se uită în ambele direcții, alese una la întâmplare și porni înainte, luminându-și pașii cu lanterna. Ciffonetto veni imediat în spatele lui.

Intrară într-un tunel lung, drept și pustiu.

— Spune-mi, rosti Von de Stadt dintr-odată, în timp ce mer­geau, să zicem că supraviețuitorii tăi au apucat sfârșitul războiului ascunși în adăposturi. N-ar fi fost obligați să iasă la suprafață în cele din urmă? Vreau să spun, cum ar putea cineva să trăiască aici? întrebă și se uită în jur cu dezgust evident.

— Ai luat lecții de la Nagel? se rățoi tovarășul lui. Am auzit întrebarea de atâtea ori, că mi s-a acrit de ea. Recunosc că ar fi greu să trăiești aici, dar nu imposibil. La început, ar avea acces la cantități mari de hrană conservată. Multă mâncare se păstra în subsoluri. Ajungeai la ea prin tuneluri. Mai târziu, puteau să-și cultive hrana. Există plante care cresc fără lumină. Și, pe lângă ele, insecte și animale plicticoase, îmi închipui.

— Un regim pe bază de gângănii și ciuperci. Nu mi se pare prea sănătos.

Cel interpelat se opri brusc, fără a catadicsi să comenteze.

— Uită-te acolo, zise, arătând cu lanterna.

Lumina tresăltă pe o spărtură zimțată din zidul tunelului. Parcă sfărâmase cineva piatra cu multă vreme în urmă.

Von der Stadt lumină și el zona ca să se vadă mai bine. Din spărtură cobora un culoar. Agitat, Ciffonetto se îndreptă spre el.

— Ce naiba mai zici de asta? întrebă el, rânjind și vârî capul și lanterna în pasajul primitiv, dar le scoase repede. Nu-i nimic pe-aici. Se închide după câțiva metri. Totuși, îmi con­firmă spusele.

Celălalt se arătă oarecum tulburat. Mâna liberă îi alunecă spre pistolul din tocul lateral.

— Nu știu, rosti el.

— Nu, nu știi, continuă celălalt triumfător. Nici Nagel nu știe. Aici jos au locuit oameni. Poate încă mai locuiesc. Trebuie să or­ganizăm o explorare mai serioasă a întregului sistem subteran.

Se întrerupse, amintindu-și de argumentul tovarășului său din urmă cu câteva clipe.

— Cât privește gângăniile și ciupercile tale, oamenii se pot obișnui să mănânce multe lucruri. Se adaptează. Dacă au reușit să supraviețuiască războiului - și culoarul ăsta dovedește că au reușit -, atunci au supraviețuit și urmărilor lui, fac pariu.

— Poate. Nu pricep de ce ești așa de nerăbdător să descoperi supraviețuitori. Vreau să zic, expediția e importantă și măreață și toate cele. Trebuie să reluăm zborurile în cosmos, iar locul acesta e numai bun ca să ne testăm echipamentul. Și presupun că savanții tăi vor lua cu ei niște exponate reușite pentru muzee. Dar oameni? Ce altceva ne-a adus Pământul, în afară de Marea Foamete?

Primi un zâmbet îngăduitor.

— Tocmai din cauza Marii Foamete vrem să-i găsim acum pe oameni.

Făcu o pauză.

— Acum avem destule cu care să-l atragem pe Nagel. Hai să ne întoarcem, spuse și porni în direcția din care veniseră, apoi continuă. Marea Foamete a fost o consecință inevitabilă a războiului de pe Pământ. Când n-au mai sosit provizii, a dis­părut orice posibilitate de a-i ține pe toți în viață pe colonia lunară. Nouăzeci la sută au murit de foame. Luna ar fi putut deveni autonomă, dar numai dacă avea o populație foarte scăzută. Asta s-a întâmplat. Populația s-a adaptat. Dar noi am reciclat aerul și apa și am cultivat hrană în rezervoare hidroponice. Ne-am luptat, am supraviețuit. Și am început să re­construim. Dar am și pierdut mult. Prea mulți oameni au murit. Fondul nostru genetic era foarte redus și nu prea divers. Colonia n-a avut diversitate rasială nici la începuturi. Asta nu ne-a ajutat. De fapt, populația a continuat să scadă multă vreme după ce am beneficiat de resursele necesare pentru a susține mai mulți indivizi. Ideea consangvinizării n-a mers. Acum, numărul locuitorilor crește din nou, dar încet. Stagnăm. Ne-a luat aproape cinci secole să reluăm călătoriile spațiale. Și încă n-am reprodus multe dintre lucrurile existente pe Pământ înaintea dezastrului. Von der Stadt se încruntă.

— „Stagnăm” e un cuvânt cam aspru, remarcă el. Eu cred că ne-am descurcat foarte bine.

Ciffonetto ignoră comentariul fluturând din lanternă.

— Foarte bine, dar nu destul de bine. Nu ne ducem nicăieri. Am făcut al naibii de puține schimbări și nici prea multe idei noi nu ne-au venit. Avem nevoie de perspective proaspete, de rezerve genetice proaspete. Avem nevoie de stimulare prin con­tactul cu o cultură străină. Supraviețuitorii ne-ar oferi așa ceva. Prin câte a trecut Pământul, și ei trebuie să se fi schimbat cumva. În plus, ei ar fi dovada că viața umană mai poate lua avânt aici. E un aspect crucial, dacă vrem să stabilim o colonie.

Adăugă ultima idee mai mult ca un gând întârziat, dar Von der Stadt o aprobă. Înclină afirmativ din cap cu o figură gravă.

Ajunseseră din nou la stație. Ciffonetto porni direct spre peron.

— Hai să ne întoarcem la bază. De-abia aștept să văd cum îi cade fața lui Nagel când îi spun ce-am descoperit.

Erau oameni.

Greel era aproape convins. Aveau o structură curioasă a minții, dar era umană. Îi plăcea să sondeze mintea altora. Cunoștea senzația aspră, vagă a minții de animal, umbrele ob­scene care alcătuiau gândurile creaturilor-vierme. Și cunoștea mințile oamenilor.

Asta erau.

Straniu, totuși. Mințile se împreunează într-o adevărată co­municare numai cu un frate-de-spirit. Dar întotdeauna există o comuniune între ele. Întunecată și de nepătruns, plină de nori, arome, izuri și sentimente. Dar o comuniune.

Acum, nu avu loc nici o comuniune. Mintea lui comunica parcă cu un animal inferior. Nu percepea nici o reacție. Oamenii și frații-de-spirit îi răspundeau; animalele, nu.

Acești oameni nu-i răspundeau. Acești oameni-foc ciudați aveau minți paralizate și schiloade.

În bezna din tunel, Greel se ridică din poziția ghemuit. Focul dispăruse brusc de pe zid. Oamenii plecau, se depărtau de el în josul tunelului. Focul se depărta odată cu ei.

Avansă prudent, cu H’ssig alături și cu sulița în mână. Mințile nu se puteau împreuna la distanțe prea mari. Trebuia să le țină aproape. Trebuia să afle mai multe. Era cercetaș. Avea o datorie de îndeplinit.

Mintea lui se furișă afară încă o dată, să simtă parfumul altora. Trebuia să fie sigur.

Gândurile lor fremătau în jurul lui haotic, într-un vârtej străpuns de dâre luminoase și sentimente și idei săltărețe, pe jumătate vizibile. Prinse câte ceva. Recunoscu ceva. Apoi îi veni o idee.

Gustă prelung și adânc din mințile lor și învăță din ele. Dar parcă tot cu mintea unui animal se împreuna. Nu era perceput. Nu obținea nici o reacție.

Ei se depărtau mereu, gândurile li se disipau, iar împreuna­rea minților devenea tot mai dificilă. Greel avansă. Șovăi când ajunse la curbă. Dar știa că trebuie să continue. Era cercetaș.

Se lăsă la pământ, miji ochii și se deplasă de-a lungul curbei în patru labe.

Când trecu de ea, se opri cu răsuflarea tăiată. Se afla într-un coridor larg, o peșteră imensă cu tavan boltit și pilaștri uriași, înalți până la cer. Pasajul sclipea de lumină, o lumină bizară, agresivă, atotstăpânitoare.

Era un loc de legendă. Coridorul Bătrânilor. Acesta trebuia să fie. Nu mai văzuse niciodată o încăpere atât de mare. Dintre toți Oamenii, el se aventurase cel mai departe și urcase cel mai sus. Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului din capătul celălalt al coridorului. Intens, dar suportabil. Dispăruseră după altă cotitură. Își dădu seama că se uita numai la reflexia slabă a focului. Câtă vreme nu se uita direct la el, era în siguranță.

Pătrunse în coridor, cercetașul din el strigându-i să escala­deze zidul și să cerceteze încăperea de deasupra, din care se înălțau pilaștri. Nu. Oamenii-foc erau mai importanți. Iar în coridor se putea întoarce altă dată.

H’ssig se frecă de piciorul lui. Coborî brațul și mângâie liniștitor blana moale a șobolanului. Fratele-de-spirit îi simțea zbaterea gândurilor.

Oameni, da, era convins. Și află mai multe. Gândurile lor nu erau ale acestora, dar erau gânduri umane și pe unele chiar le înțelegea. Unul dintre ei ardea, ardea să găsească alți oameni. Îi caută pe Oameni, își zise Greel.

Acest lucru îl știa. Era cercetaș și putea pătrunde în mintea altora. Nu făcea greșeli. Dar ce anume trebuia să facă - asta nu știa.

Îi căutau pe Oameni. Poate era un lucru bun. Când se gân­dise prima oară la el, vibrase de bucurie. Oamenii-foc semănau cu Bătrânii din legende. Dacă îi căutau pe Oameni, atunci îi va conduce la ei. O să fie răsplătit regește, o să fie slăvit, iar poveștile o să-i ducă numele din generație în generație.

Mai mult decât atât, era datoria lui. De la ultimele generații încoace, lucrurile nu prea mergeau bine pentru Oameni. Vre­mea binelui se încheiase odată cu sosirea creaturilor-vierme, care-i goniseră dintr-un tunel într-altul. Și acum, sub picioarele lui, se mai dădeau lupte în Nivelurile Periculoase și în tunelu­rile Oamenilor.

Iar Greel știa că pierdeau.

Încet. Dar sigur. Creaturile-vierme erau noi pentru ei. Mai mult decât animale, dar mai puțin, mult mai puțin decât oa­meni. Nu aveau nevoie de tuneluri. Pândeau chiar și prin pământ și nu erau nicăieri în siguranță.

Oamenii ripostau. Cei care pătrundeau în mintea altora sim­țeau creaturile-vierme pe care sulițele le ucideau, iar șobolanii le sfâșiau în bucățele. Dar creaturile-vierme fugeau întotdeauna înapoi în pământ. Și erau multe, multe, iar ei foarte puțini.

Însă acești oameni noi, acești oameni-foc, puteau schimba rezultatul războiului. Legendele spuneau că Bătrânii luptaseră folosind focul și arme neștiute, iar aceștia trăiau în foc. Ar putea veni în ajutorul Oamenilor. Le-ar putea da arme puternice ca să alunge creaturile-vierme în bezna din care au venit.

Dar.

Dar aceștia nu erau chiar oameni. Aveau mințile paralizate, iar gândurile lor, în cea mai mare parte, îi erau străine. Nu prin­dea decât frânturi din ele. Nu le putea cunoaște la fel ca pe ale Oamenilor, când își împreunau mințile.

I-ar putea conduce la ei. Știa drumul. Înapoi și în jos, o co­titură aici, încă una dincolo. Prin Tunelurile din Mijloc și prin Nivelurile Periculoase.

Dar dacă-i conducea și pe urmă se dovedeau dușmani? Dacă se întorceau împotriva Oamenilor cu focul lor? Se temea de ce-ar putea face.

Fără el, nu-i vor găsi niciodată, era convins. Numai el, din atâtea generații, ajunsese atât de departe. Și numai furișându-se și pătrunzând în alte minți și cu H’ssig alături. Ei n-ar fi găsit niciodată drumurile pe care venise el, tunelurile acelea șer­puitoare care duceau adânc, adânc în pământ.

Așa că erau în siguranță dacă el nu făcea nimic, dar atunci crea-turile-vierme ar câștiga, în cele din urmă. Ar dura, poate, generații la rând. Și n-ar rezista.

Trebuia să ia o hotărâre. Nici unul dintre cei care pătrun­deau în mintea altora nu putea străbate nici măcar o mică parte din distanța care-l separa pe el de tunelurile Oamenilor. El singur trebuia să hotărască.

Și va trebui să hotărască repede. Pentru că, își dădu seama îngrozit, oamenii-foc se întorceau. Le percepea gândurile stranii tot mai puternic, iar lumina din coridor se intensifica.

Șovăi, apoi porni încet înapoi către tunelul din care venise.

— Stai puțin, spuse Von der Stadt când tovarășul lui urcase deja un sfert de zid. Hai să vedem ce e și în direcția opusă.

Ciffonetto întoarse capul stângaci să-l privească, renunță când văzu că nu poate, apoi sări jos. Păru nemulțumit.

— Ar trebui să ne întoarcem. Am văzut destul.

— Tu ai vrut să explorăm și locul ăsta de aici, îi răspunse celălalt scuturând din umeri. Așa că hai să facem o treabă ca lumea. Poate că nu ne mai despart decât câțiva metri de încă una dintre descoperirile tale mărețe.

— Bine, acceptă Ciffonetto, scoțându-și lanterna din curea, unde o vârâse când încercase să se urce pe zid. Poate ai dreptate. Ar fi trist să-l aducem pe Nagel aici și să dea el peste ceva ce nouă ne-a scăpat.

Von der Stadt îl aprobă din cap. Razele lanternelor se împle­tiră și cei doi porniră repede către gura adâncă și întunecoasă a tunelului.

Se apropiau. Frica și nehotărârea i se învălmășeau printre gânduri. Se lipi de zid. Se dădu înapoi, repede și fără zgomot. Trebuie să stea departe de foc până hotărăște ce să facă.

Însă după primul colț, tunelul se întindea lung și drept. Greel se mișcă repede. Dar nu destul de repede. Și, imprudent, avu ochii larg deschiși când focul apăru dintr-odată, izbitor.

Îl usturau ochii. Chițăi de durere și se azvârli la pământ. Focul nu voia să plece. Îl vedea cum dansează, schimbând înspăimântător culorile, chiar prin pleoapele lăsate.

Se forță să se controleze. Se afla încă la distanță de ei. Avea încă arma. Întinse mâna spre H’ssig, lângă el. Șobolanul fără ochi îl va ajuta din nou să vadă.

Cu ochii tot închiși, începu să se târască înapoi, departe de foc. H’ssig rămase pe loc.

— Ce naiba a fost asta?

Întrebarea șoptită a lui Von der Stadt atârnă în aer o clipă.

Împietri chiar pe locul în care cotise. Lângă el, Ciffonetto înțepenise și el la auzul zgomotului. Omul de știință păru nedumerit.

— Nu știu. Ceva... ciudat. Mi s-a părut că-i un animal care suferă. Un fel de țipăt. Dar parcă cine țipa se străduia să nu fie auzit.

Plimbă lanterna încolo și încoace, desenând fâșii de lumină pe catifeaua întunericului, dar nu zări nimic. Von der Stadt o îndreptă pe a lui drept în față, fără să se miște.

— Nu-mi place, zise el, cuprins de îndoială. S-o fi găsind ci­neva acolo, jos, dar nu înseamnă că e și prietenos.

Mută lanterna în stânga și scoase pistolul.

— Hai să vedem, adăugă el.

Ciffonetto se încruntă, dar nu mai zise nimic. Își văzură de drum mai departe.

Erau mari și se mișcau repede. Copleșit de disperare, Greel își dădu seama că-l vor prinde. Hotărâseră deja în locul lui.

Dar poate că așa trebuia să se întâmple. Erau oameni. Ase­menea Bătrânilor. Îi vor ajuta pe Oameni în lupta împotriva creaturilor-vierme. Va începe o nouă eră. Vremea fricii va trece. Groaza se va stinge. Gloria străveche de care vorbesc poveștile se va întoarce și Oamenii vor construi, încă o dată, culoare largi și tuneluri solide.

Da. Hotărâseră în locul lui, dar luaseră hotărârea cea bună. Singura. Omul trebuie să se întâlnească cu omul și amândoi vor ține piept creaturilor-vierme.

Ținu ochii închiși, dar se ridică în picioare.

Și începu să vorbească.

Se opriră din nou, cu picioarele în aer. De data asta nu mai auziră un țipăt înăbușit, ci un sunet moale, un fel de șuierat, prea clar să-l confunde cu altceva.

Cele două lanterne fluturară în toate părțile preț de câteva secunde. Una dintre ele înțepeni. Cealaltă șovăi, apoi împietri și ea.

Împreună, dădură la iveală un iaz luminos la capătul îndepărtat al tunelului. Și în mijlocul lui stătea... ce?

— Dumnezeule, vorbi Von der Stadt. Cliff, spune-mi repede ce e, înainte să trag.

— Nu trage. Nu se mișcă.

— Dar... ce e?

— Nu știu.

Glasul savantului tremură straniu, nesigur.

Ființa din iazul de lumină era scundă, nu cu mult peste un metru. Scundă și dezgustătoare. Aducea vag cu un om, dar avea membre disproporționate, mâini și picioare strâmbe, grotești. Iar pielea, pielea avea un aspect scârbos, de larvă.

Cel mai urât era însă capul. Mare, mult prea mare față de corp, cu toate acestea, nasul și gura de-abia se ghiceau. Parcă nu avea decât ochi. Doi ochi mari, imenși, hidoși, ascunși acum sub pleoapele de piele albă ca moartea.

Von der Stadt înmărmurise, dar pe Ciffonetto înfățișarea creaturii îl zgudui. Totuși el vorbi cel dintâi:

— Privește, rosti cu glas încet. Uită-te în palma ei. Cred... cred că-i o unealtă.

Tăcere. Lungă, apăsătoare. Apoi din nou vocea lui Ciffo­netto, răgușită:

— Cred că e un om.

Greel ardea.

Îl atacase focul. Ochii îl dureau și închiși. Știa ce oroare îl pândea dacă i-ar fi deschis. Îl atacase focul. Pielea îl gâdila și-l durea. Din ce în ce mai tare.

Totuși, rămase neclintit. Era cercetaș. Avea o datorie de înde­plinit. Răbdă, în timp ce mintea lui se împreuna cu a celor doi.

Și acolo, în mintea lor, descoperi teama, dar o teamă con­trolată, își văzu propria imagine prin ochii lor, distorsionată, încețoșată. Gustă groaza și repulsia care se războiau într-unul dintre ei. Și repulsia pură care-l tulbura pe celălalt.

Se înfurie, dar se stăpâni. Trebuie să ajungă la ei. Trebuie să-i conducă la Oameni. Erau orbi și schilodiți și nu-și puteau înfrâna sentimentele, dar dacă ar înțelege, ar ajuta. Da.

Nu se clinti. Așteptă. Îl ustura pielea, dar așteptă.

— Aia, vorbi Von der Stadt. Chestia aia e un om?

Ciffonetto dădu afirmativ din cap.

— Trebuie să fie. Are unelte. A vorbit.

Avu o scurtă ezitare.

— Dar... Doamne, nu mi-am închipuit niciodată așa ceva. Tunelurile. Bezna. De sute de ani, numai beznă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Atâta evoluție în așa de puțin timp.

— Un om? își exprimă Von der Stadt iarăși îndoiala. Ești nebun. Nici un om nu poate ajunge așa.

Celălalt nici nu-l auzi.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, bolborosi. Ar fi trebuit să bănuiesc. Radiațiile, bineînțeles. Accelerează mutațiile. Durată de viață mai scurtă, probabil. Ai avut dreptate. Oamenii nu pot trăi cu gângănii și ciuperci. Nu oamenii ca noi. Așa că s-au adap­tat. S-au adaptat la întuneric și la tuneluri. A... tresări. Ochii, continuă el, apoi stinse lanterna și pereții parcă se înclinară spre ei. Probabil că sunt sensibili. Îi facem rău. Abate-ți lanterna.

Tovarășul lui îi aruncă o privire piezișă.

— E destul de întuneric și așa.

Dar îl ascultă. Raza de lumină își schimbă direcția.

— Istorie, spuse Ciffonetto. Un moment care va dăinui prin...

Nu apucă să-și termine propoziția. Von der Stadt era ten­sionat, cu nervii la limită. Când mută lanterna de pe ființa din tunel, surprinse o mișcare scurtă prin întuneric. O deplasă înainte și înapoi, văzu din nou mișcarea și fixă raza pe șine.

Anterior, fusese gata să tragă, dar ezitase, pentru că ființa care aducea a om stătuse nemișcată, dubioasă.

Aceasta de acum nu stătea pe loc. Chițăia și mișuna. Și nici nu era necunoscută.

De data asta, nu mai ezită.

Se auzi un răcnet, urmă o licărire. Apoi încă una.

— L-am nimerit. Un afurisit de șobolan.

Și Greel țipă.

După usturimea insuportabilă, urmase o clipă de ușurare. Dar numai una. Pe urmă, brusc, îl cotropi suferința. Val după val după val. Îl răvăși, îi strivi gândurile despre oamenii-foc, le strivi teama din mintea lui, îi strivi mânia.

H’ssig era mort. Fratele-de-spirit murise.

Oamenii-foc îl omorâseră.

Urlă de furie amestecată cu durere. Țâșni în față și ridică sulița.

Deschise ochii. O scânteiere scurtă, apoi iarăși durere și orbire.

Dar scânteierea îi fu de ajuns. Lovi. O dată și încă o dată. Sălba­tic, turbat, lovitură după lovitură, înțepătură după înțepătură.

Pe urmă, din nou, universul se înroși de durere și auzi a doua oară zgomotul care adusese moartea lui H’ssig. Se pomeni trântit la pământ și deschise ochii. Foc, era foc peste tot.

Dar nu ținu mult. Numai puțin. Imediat lumea se întunecă la loc pentru Greel al Oamenilor.

Pistolul încă fumega. Mâna tot nu se mișca. Dar Von der Stadt, cu gura căscată, se holba când la creatura care explodase în tunel, când la sângele care i se scurgea pe uniformă.

După aceea scăpă arma și-și duse mâinile în jurul stomacului, în jurul rănilor. Ridică degetele pline de sânge și se uită mirat la ele, apoi la Ciffonetto.

— Șobolanul, îi spuse cu durere în voce. N-am făcut decât să împușc un șobolan. Urmărea creatura. De ce, Cliff...

Se prăbuși. Căzu cu un bufnet. Lanterna clipi de câteva ori și se stinse.

Bâjbâială prelungă în beznă. În cele din urmă, lanterna ce­luilalt se aprinse și savantul, palid ca moartea, îngenunche lângă tovarășul său.

— Von, rosti el, scuturându-l de uniformă. Ești teafăr? Rupse materialul și văzu carnea sfâșiată.

— Nici măcar nu l-am văzut venind, bolborosea Von der Stadt. Am abătut lanterna, cum mi-ai zis. De ce? N-aveam de gând să-l împușc. Nu dacă era om. Am împușcat un șobolan. Un ne­norocit de șobolan. Îl urmărea.

Paralizat, Ciffonetto înclină afirmativ din cap.

— N-a fost vina ta. Probabil că l-ai speriat. Dar acum ai nevoie de îngrijire. Te-a rănit grav. Crezi că poți să ajungi până în tabără?

Nu mai așteptă răspunsul. Vârî brațul sub al lui, îl ridică în picioare și începu să-l care în jos prin tunel, rugându-se să ajungă la peron.

— N-am făcut decât să împușc un șobolan, repeta întruna Von der Stadt, cu glas uluit.

— Nu te îngrijora. N-are importanță. O să găsim alți oameni. O să scotocim în tot sistemul metroului dacă va fi nevoie. O să-i găsim.

— Numai un șobolan. Numai un șobolan.

Ajunseră pe peron. Îl lăsă la pământ.

— Nu pot să urc și să te car și pe tine. Va trebui să te las aici. Mă duc după ajutor.

Se îndreptă de spate și-și agăță lanterna de curea.

— Numai un șobolan, repetă Von der Stadt.

— Calmează-te. Chiar dacă n-o să-i găsim, n-am pierdut nimic. Sunt, evident, niște suboameni. Poate au fost ca noi, cândva. Dar acum nu mai sunt. Au degenerat. Oricum, n-am avea ce învăța de la ei.

Dar celălalt nu mai asculta și nu mai auzea nimic. Stătea pur și simplu proptit de perete, cu brațele strânse în jurul stomacului, simțind cum i se scurge sângele printre degete, bolborosind la nesfârșit aceleași cuvinte.

Ciffonetto se întoarse cu fața la perete. Câțiva metri, până la peron, apoi liftul vechi și ruginit, ruinele din subsol și lumina zilei. Trebuia să se grăbească. Von der Stadt nu avea să reziste mult.

Apucă piatra, se trase în sus și se agăță de zid disperat, cu mâna liberă pipăind după un punct de sprijin. Încă un efort, mai sus.

Aproape că ajunse, aproape că atinse peronul, când mușchii lui de creatură lunară, flasci, cedară. Un spasm brusc și mâna îi alunecă. Cealaltă nu reuși să-i susțină greutatea.

Căzu. Pe lanternă.

Întunericul nu era cel cu care se obișnuise, ci mai dens, mai de nepătruns. Își stăpâni urletul.

Când încercă să se ridice, îi dădu drumul. Nu numai lanterna se sparse în căzătură.

Ecoul urletului răsună repetat în tunelul lung și negru, pe care nu-l vedea. Trecu multă vreme până se stinse. Când, în cele din urmă, nu-l mai auzi, urlă încă o dată. Și încă o dată.

Într-un sfârșit, răgușit, se opri.

— Von, întrebă el, Von, mă auzi?

Nu primi nici un răspuns. Repetă întrebarea. Să vorbească. Trebuie să vorbească întruna, ca să nu-și piardă mințile. În bezna din jur, ghici mișcări ușoare la câțiva metri de el.

Von der Stadt chicoti, cu mintea rătăcită în capătul celălalt al infinitului.

— N-a fost decât un șobolan. Un șobolan.

Tăcere. Apoi glasul moale al lui Ciffonetto:

— Da, Von, da.

— N-a fost decât un șobolan.

— N-a fost decât un șobolan.

— N-a fost decât un șobolan.

SFÂRȘIT