Cavalerul Misterios Poveste din Cele Șapte Regate

Cavalerul Misterios Poveste din Cele Șapte Regate de George R.R. Martin

Dunk mergea călare pe bătrânul său cal de război, Tunetul, cu Egg alături, călare și el pe tânărul și agerul său buiestraș pe care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe Maester, ca­târul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui Dunk și cărțile lui Egg, sacii lor de dormit, cortul și hainele, mai multe felii de carne de vită sărată și tare, o jumătate de carafă de mied și două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu borurile largi și pleoștite, îi ferea de ploaie capul măgarului. Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. Iar el purta pe cap o nouă pălărie de paie. Cu excepția găurilor pentru urechi, cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel.

Când se apropiară de porțile orașului, Egg trase brusc de hă­țuri. Sus, deasupra casei porții, capul unui trădător fusese înfipt într-o țeapă de fier. Era proaspăt, după toate aparențele, cu car­nea mai mult roz decât verde, dar ciorile de hoit se puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau sfârtecate și zdrențuite, la fel și obrajii, iar ochii erau două văgăuni maronii, din care se prelingeau încet lacrimi roșii, pe măsură ce picăturile de ploaie se amestecau cu sângele închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă să le predice drumeților care treceau prin poarta de dedesubt.

Dunk mai văzuse asemenea priveliști.

— Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o dată un cap chiar din țeapă, îi povesti el lui Egg. În realitate, pe zid se cățărase Ferret ca să înhațe capul, după ce Rafe și Pud­ding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit în goană străjerii, băiatul l-a aruncat jos și Dunk a fost cel care l-a prins. Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, asta a fost, continuă Dunk. Sau poate doar un criminal de rând. Un cap e un cap. Toate arată la fel, după câteva zile în țeapă.

El și cei trei prieteni ai săi folosiseră căpățâna ca să terori­zeze fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe ulițe și nu le lăsau în pace până când nu-i dădeau capului un sărut. Și că­pățâna avusese parte de multe sărutări, din câte-și amintea. Nu exista fată în Debarcaderul Regelui care să alerge la fel de re­pede ca Rafe. Însăera de preferat ca Egg să nu audă partea aceea. Ferret, Rafe și Pudding. Niște mici monștri, ăia trei, iar eu, cel mai afurisit dintre toți.Dunk și amicii lui păstraseră capul până când carnea se înnegrise și începuse să cadă. Asta le-a răpit distracția cu hărțuirea fetelor, așa că, într-o seară, au dat buzna într-o cârciumă și au aruncat rămășițele în căldare.

— Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzește... Dunk miji ochii. Ia stai! Chipul ăla mi-e cunoscut.

— Așa e, ser, zise Egg. Mai știi, acum trei zile...? E septo­nul ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui.

Atunci îșiaminti. Era un om sfânt, jurat Celor Șapte, chiar dacă propovăduia trădarea.

— Are mâinile roșii de sângele propriului frate șide-altână­rului său nepot, afirmase cocoșatul în fața mulțimii adunate în piață. O umbră a venit la porunca lui, să-i suprime pe fiii bravului Prinț Valarr în pântecele mamei lor. Unde e Tânărul nostru Prinț acum? Unde e fratele lui, dulcele Matarys? Unde s-au dus Bunul Rege Daeron și neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? I-a chemat mormântul pe toți, însă el dăinuie, acest corb palid, cu ciocul mânjit de sânge, care stă cocoțat pe umărul Regelui Aerys și îi croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe față și în ochii pustii, ne-a adus secetă, molimă și sânge. Vă spun: ridicați-vă și amintiți-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de apă. Șapte zei sunt pe lume și șapte regate, iar Dragonul Negru șapte fii a zămislit! Ridicați-vă, bărbați și femei de viță nobilă. Ridicați-vă, bravi cavaleri și dârzi țărani, și alungați-l pe Corbul Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, blestemați vor fi pe vecie copiii și copiii copiilor voștri.

Fiecare vorbă a fost o trădare.Cu toate acestea, era un șoc să-l vadă aici, cu găuri înlocul ochilor.

— El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în urmă orașul ăsta.

Dădu ușor pinteni Tunetului șicei doi, Dunk șiEgg, ieșiră pe porțile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al ploii. Câți ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O mie și unul.

Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei negre, care putea să-și schimbe chipul, să ia înfățișarea unui câine cu un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. Se spunea că haite întregi de lupi cenușii îi vânau dușmanii și că avea ciori negre care spionau pentru el și-i șopteau secrete la ureche. Dunk era ferm convins că majoritatea acestor povești erau simple isto­risiri, dar nimeni nu putea să pună la îndoială că Lordul Cor­bul Sângelui avea informatori peste tot.

Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii lui. Albe ca osul erau părul și pielea lui Brynden Rivers, iar ochiul său – avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe Câmpul Ierbii Roșii, în lupta cu fratele său vitreg, Oțelul înverșunat – era roșu ca sângele. Pe obraz șipe gât purta semnul rubiniu din naștere care-i adusese numele.

Când orașul rămase departe în urma lor, Dunk își drese gla­sul și spuse:

— Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt.

— Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare.

Egg era slab ca un băț, dar gură avea.

— Acum vorbești ca un adevărat prințișor.

Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce și era.

— O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta n-a fost vina Corbului Sângelui. Și nici Marea Molimă a Primăverii.

— Așa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor nebunilor și mincinoșilor, jumătate din orașele Celor Șapte Regate vor rămâne goale.

*

* *

Șase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire.

Dunk își lepădase tunica, să-și desfete pielea în căldura soa­relui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, răcoroasă și înmi­resmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk suspină.

— Apă, anunță el. Îi simți mirosul? Lacul nu poate fide­parte de-acum.

— Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhnește.

Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise să pască iarba de lângă drum, așa cum făcea din când în când.

— Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise acolo odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian spunea că fac acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o gustăm, până aștep­tăm podul plutitor.

Egg îi aruncă o privire plină de speranță.

— Ca să alunece mâncarea, ser?

— Despre ce mâncare vorbești?

— O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucățică de rață, o strachină de tocană? Orice au, ser.

Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De atunci, își potoleau foamea cu fructe căzute din pomi și fâșii de vită sărată, tari ca lemnul. Ar fibine să ne punem burțile la cale cu niște mâncare adevărată înainte s-o luăm spre nord. Zidul ăla e strașnic de departe.

— O să și înnoptăm? întrebă Egg.

— Stăpânul vrea un pat de puf?

— Mă pot mulțumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, ofensat.

— N-avem bani pentru paturi.

— Avem douăzeci șidoi de gologani, trei stele, un cerb și granatul ăla vechi șiciobit.

Dunk își scărpină urechea.

— Credeam că avem doi arginți.

— Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l avem.

— N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la ha­nuri. Vrei să împărți patul cu cine știe ce peticar și să te trezești cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei șinu le plac străinii.Vom dormi sub cerul cu stele.

— Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, ser, și uneori e plăcut să ai o pernă sub cap.

— Pernele sunt pentru prinți, răspunse Dunk.

Egg era cel mai bun scutier pe care și-l putea dori un cava­ler, dar, din când în când, îl apucau fandoselile. Flăcăul are sânge de dragon, nu uita!În ceea ce-l privea, Dunk avea sânge de cer­șetor... sau cel puțin așa i se spunea adesea în Fundătura Purici­lor, asta când nu i se trâmbița că îl așteaptă negreșit spânzurătoarea. Se prea poate să ne permitem niște bere și o masă fierbinte, dar n-am de gând să irosesc bani frumoși pentru un pat. Trebuie să ne păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima oară când tra­versase lacul, nu-l costase decât câțiva gologani, dar asta se în­tâmplase cu șase ani în urmă... sau poate șapte. Totul devenise mai scump de atunci.

— Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să trecem.

— Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era pericu­los să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veștile se răspân­desc întotdeauna.Scutierul lui nu era chel din întâmplare. Egg avea ochii violeți ai celor din vechea Valyria și un păr care stră­lucea ca aurul bătut, întrețesut cu șuvițe de argint. Ar fi fost același lucru dacă purta ca broșă un dragon cu trei capete sau dacă-și lăsa părul ăla să crească. Erau vremuri primejdioase în Westeros și..., ei, bine, era de preferat să nu riște nimic. Încă o vorbă despre cizma aia a ta, continuă Dunk, și-ți trag o sca­toalcă peste ureche de-o să zbori peste lac.

— Aș prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul se răsuci în șa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele nos­tru. Auzi caii?

— Nu sunt surd.

Dunk vedea șipraful pe care-l stârneau. Un grup mare. Și foarte grăbit.

— Crezi căar putea fi tâlhari, ser?

Egg se ridică în scara de șa, mai mult nerăbdător decât spe­riat. Așa era el.

— Tâlharii ar fi mai potoliți. Doar lorzii fac atâta tărăboi. Dunk agită, cu un zăngănit, mânerul săbiei, să descleșteze lama din teacă. Oricum, ne retragem din drum și-i lăsăm să treacă. Există fel șifel de lorzi.

Nu strica niciodată să fii puțin prevăzător. Drumurile nu mai erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de Fier ședea Bunul Rege Daeron.

Dunk șiEgg se ascunseră în spatele unui tufiș țepos. Dunk își dezlegă scutul și și-l vârî pe braț. Era un obiect vechi, înalt și greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin și mărginit cu fier. Îlcumpărase în Septul de Piatră, în locul scutului pe care Longinch i-l făcuse fărâme când se luptaseră. Dunk nu avusese timp să-l dea la pictat cu însemnele sale, ulmul și steaua căză­toare, așa că scutul purta și acum blazonul ultimului său pro­prietar, un om cu ștreangul de gât, atârnând macabru și cenușiu într-o spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi ales pen­tru sine, dar scutul îl tocmise la un preț convenabil.

Primii călăreți trecură la galop după câteva clipe, doi tineri lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul purta un coif fără vizieră, din oțel aurit, cu trei pene înalte: una albă, una roșie și una aurie. Apărătoarea calului pentru ceafă era îm­podobită cu pene identice. Armăsarul negru de lângă el purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se undui în aerul stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul lângă altul, călăreții tre­cură cu iuțeala fulgerului, chiuind și râzând, cu mantiile lungi fluturând în urma lor.

Un al treilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari și servitori, toți ca să slujească trei cavaleri, și li se adăugau oștenii, arbaletiștii călare și o duzină de care înțesate cu armurile, cor­turile și proviziile lor. De șaua lordului atârna scutul lui por­tocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre.

Dunk cunoștea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie acră a gurii șio barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost la tur­nirul de la Ashford,gândi Dunk. Sau poate am slujit în castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul cavaler rătăcitor slujise la atâtea fortărețe și castele diferite de-a lungul anilor, încât nu-și putea aminti nici măcar jumătate.

Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiș.

— Tu, din tufiș. Arată-te!

În spatele lui, doi arbaletiști potriviră săgețile în arc. Cei­lalți își văzură de drum.

Dunk păși prin iarba înaltă, cu scutul pe braț și mâna dreaptă odihnindu-se pe mânerul săbiei sale lungi. Fața îi era o mască roșie-maronie, din pricina prafului pe care-l stârniseră caii, și era gol de la brâu în sus. Avea un aspect soios, știa asta, însă pesemne că statura lui îi tăie celuilalt elanul.

— Nu vrem harță, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu șiscutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie.

— Scutier? Pretinzi că ești cavaler?

Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii ăia ar putea jupui un om.Găsi prudent să-și ia mâna de pe sabie.

— Sunt un cavaler rătăcitor care-și caută un rost.

— Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus același lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă ești, într-ade­văr, un ser. O spânzurătoare și un om spânzurat. Astea sunt însemnele tale?

— Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit.

— De ce? L-ai furat de pe un cadavru?

— L-am cumpărat, cu bani frumoși. Trei castele, negre pe fond portocaliu... unde le-am mai văzut?Nu sunt hoț.

Ochii lordului erau așchii de cremene.

— Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de bici?

— Un pumnal. Dar fața mea nu te privește, lordul meu.

— Am să stabilesc eu ce mă privește.

Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă de ce întârziau tovarășii lor.

— Aici erai, Gormy! strigă călărețul de pe armăsarul negru, un tânăr suplu și mlădios, cu o față plăcută, proaspăt bărbierită, și trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, strălucind, până pe guler. Purta o jiletcă din mătase de un albastru-închis, tivită cu satin auriu. Pe piept, fusese brodată cu fir de aur o cruce cu marginile zimțate, cu o scripcă de aur în prima și a treia divi­ziune și o sabie de aur în a doua și a patra. Ochii săi oglindeau albastrul hainei și scânteiau amuzați. Alyn se temea că ai căzut de pe cal, continuă călărețul. O scuză transparentă, mi se pare. Era cât pe ce să-l las în urmă.

— Cine-s briganzii ăștia doi? întrebă călărețul de pe murg.

Egg se zburli la auzul acestei insulte.

— N-ai niciun drept să ne numești briganzi, lordul meu. Când am văzut praful pe care-l stârneați, am crezut că sunteți tâlhari. Este singurul motiv pentru care ne-am ascuns. Acesta este Ser Duncan Vlăjganul, iar eu sunt scutierul lui.

Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicații nici cât de oră­căitul unei broaște.

— Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am vă­zut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o față ro­tofeie sub o claie de păr cârlionțat de culoarea mierii brune. Aș pune rămășag că trece de doi metri. Ce-o să mai duduie pămân­tul când o să se prăvălească de pe cal.

Dunk simți cum i se ridică roșeața în obraji. Ai pierde rămă­șagul,gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, Aemon, fra­tele lui Egg, îl declarase cu două degete mai scund de doi metri.

— Ala,e calul tău, Uriașule? întrebă lordul cu pene. Cred c-o să-l căsăpim pentru carne.

— Lordul Alyn își uită adesea manierele, interveni cavale­rul brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. Alyn, cere-i scuze lui Ser Duncan.

— Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu așteptă răspunsul, ci își întoarse murgul și se îndepărtă pe drum la trap.

Celălalt mai zăbovi puțin.

— Vă duceți la nuntă, ser?

Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. Re­zistă pornirii și răspunse:

— Am venit pentru podul plutitor, lordul meu.

— Și noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy și acel pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. Eu sunt cavaler rătăcitor, ca și voi. Ser John Scripcarul mi se spune.

Era genul de nume pe care și l-ar fi putut alege un cavaler rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să poarte veșminte ori armură atât de strălucitoare sau călărind un asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, gândi el.

— Numele meu îl știi. Pe scutierul meu îl cheamă Egg.

— Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la Zidu­rile Albe și rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a Lordu­lui Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la înălțime.

Dunk nu mai luptase în niciun turnir de la Pajiștea Ashford încoace. Dacă aș putea să câștig câteva trofee, am mânca bine în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele pe scut spuse:

— Ser Duncan trebuie să-și vadă de drum. Și noi la fel.

John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat.

— Mi-ar plăcea să-mi încrucișez sabia cu tine, ser. Mi-am în­cercat puterile cu oameni din multe țări și seminții, dar nicio­dată cu unul de statura ta. Și tatăl tău a fost la fel de falnic?

— Nu mi-am cunoscut tatăl, ser.

— Îmi pare rău să aud asta. Șimie mi-a fost răpit tatăl prea curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei castele: ar trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture grupului nos­tru vesel.

— N-avem nevoie de unul ca el.

Dunk nu-și găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un cavaler rătăcitor fără o lețcaie să călătorească alături de înalții lorzi. Aș avea mai multe în comun cu servitorii lor. Judecând după lun­gimea coloanei, Lordul Cockshaw și Scripcarul luaseră cu ei grăj­dari să aibă grijă de caii lor, bucătari să-i hrănească, scutieri să le curețe armurile, oșteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg.

— De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul așamare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni pu­ternici. Săbiile tinere prețuiesc mai mult decât numele vechi. Am auzit adesea vorba asta.

— Spusă de nătărăi. Nu știi absolut nimic despre omul ăsta. Ar putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului Sângelui.

— Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Și, lordul meu, n-ai dreptul să vorbești despre mine de parcă aș fi surd, mort sau departe, în Dorne.

Ochii de cremene îl scrutară.

— Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. Din partea mea, acolo să te duci.

— Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân ursuz... suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi place omul ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe?

— Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeași tabără cu unii ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, grăjdarii să le țesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare cu un clapon sau cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk și Egg și-ar molfăi bucățile tari de carne sărată. N-aș putea, zise Dunk.

— Vezi, spuse lordul celor trei castele. Își știe locul, șilocul lui nu e cu noi. Cavalerul îșiîntoarse calul înapoi spre drum. Lordul Cockshaw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră.

— Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăși din urmă. Scripca­rul îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că ne-om mai întâlni cândva. Așa sper. Mi-ar plăcea să-mi încerc lancea pe tine.

Dunk nu știa ce să răspundă la asta.

— Succes în turnir, ser, reuși el să îngaime, în cele din urmă, dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele coloanei. Mai vârstnicul lord porni după el. Dunk era bucuros să-l vadă dus. Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici aroganța Lordului Alyn. Scripcarul părea un om destul de plăcut, dar avea și el ceva ciu­dat. Două scripci și două săbii, o cruce zimțată, îi spuse Dunk lui Egg, în timp ce priveau praful stârnit în urma celor plecați. Ce casă e asta?

— Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în niciun armorial.

Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk își concepuse propriul blazon la Pajiștea Ashford, când o păpu­șară zisă Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă pictat pe scut.

— Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey?

Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi și proprietățile lor nu erau departe de locul în care se aflau.

Egg dădu ochii peste cap.

— Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei castele negre pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod?

— Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie.Șidata viitoare când îți mai dai ochii peste cap în fața mea, îți trag una peste ureche de-o să-ți rămână întorși în cap pe veci.

Egg îl privi smerit:

— N-am vrut să...

— Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era.

— Gormon Peake. Lordul de Starpike.

— Asta e în Reach, nu-i așa? Chiar are trei castele?

— Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut cândva, trei castele, dar a pierdut două dintre ele.

— Cum să pierzi douăcastele?

— Luptând pentru Dragonul Negru, ser.

— Oh! Dunk se simțea ca un idiot. Aceeași poveste.

De două sute de ani, regatul fusese condus de urmașii lui Aegon Cuceritorul și de surorile lui, care uniseră Cele Șapte Regate și făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca bla­zon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roșu pe fond negru. Cu șaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al Regelui Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se răzvrătise împo­triva fratelui său, fiul legitim. Daemon folosise și el dragonul cu trei capete pe stindarde, dar inversase culorile, așa cum făceau mulți bastarzi. Revolta sa se sfârșise pe Câmpul Ierbii Roșii, unde Daemon și fiii săi gemeni au murit sub ploaia de săgeți a Corbului Sângelui. Rebelii supraviețuitori care au plecat ge­nunchiul fuseseră iertați, dar unii pierduseră pământuri, alții titluri și alții aur. Cu toții au dat ostatici, ca zălog al viitoarei lor loialități.

Trei castele negre pe fond portocaliu.

— Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut nicio­dată să vorbească despre Câmpul Ierbii Roșii, însă odată, când era cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. Dunk auzea parcă și-acum glasul bătrânului, parcă-i simțea răsuflarea cu miros de vin. Roger de Penneytree, așa-l chema, continuă el. Capul i-a fost zdrobit de buzduganul unui lord cu trei castele pe scut. Lordul Gormon Peake. Bătrânul nu i-a știut niciodată nu­mele. Sau n-a vrut să i-l știe.Lordul Peake și John Scripcarul nu mai erau acum decât o dâră de praf roșu în depărtare. Au tre­cut șaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit și cei care i-au urmat au fost exilați sau iertați. Oricum, n-am eu nici-o treabă cu asta.

Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând țipetele tân­guitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk își drese glasul și spuse:

— Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui?

— În partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier ședea Re­gele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu pentru multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, albe șigal­bene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-și etaleze cunoștințele de heraldică.

— E prieten cu tatăl tău?

Egg se strâmbă.

— Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de-al doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea preten­dentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s-a asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul Butterwell n-a luptat de partea nimănui.

— Unii ar considera asta o dovadă de prudență.

— Tatăl meu a considerat-o o dovadă de lașitate.

Da, fără doar și poate. Lordul Maekar era un om aspru, mân­dru și disprețuitor.

— Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burțile la cale? Numai gândul îi făcea mațele să chiorăie. Poate că vreunul dintre nuntași va avea nevoie de un însoțitor ca să se întoarcă la locul lui.

— Parcă ziceai că mergem spre nord.

— Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă puțin. Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo și ne-ar prinde bine niște arginți în plus în pungă. Dunk se și vedea călare pe Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu trei castele pe scut. Ar fi fost plăcut. „ Te-a învins scutierul bătrânului Ser Arian”, i-aș putea spune, când ar veni să-și răscumpere armele și armura. „Cel care l-a înlocuit pe băiatul pe care l-ai ucis.” Bătrâ­nului i-ar plăcea asta.

— Nu te gândești să intri în turnir, nu-i așa, ser?

— Poate că este timpul.

— Nu este, ser.

— Poate că este timpul să-ți trag o scatoalcă peste ureche. N-ar trebui să câștig decât două runde. Dac-aș putea aduna banii din două răscumpărări și aș plăti doar una, am mânca regește timp de un an.

— Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să particip.

Statura și puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o în­fruntare colectivă decât într-un duel.

— Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser.

— Dar e obiceiul să se organizeze un ospăț. Avem cale lungă de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burțile pline, măcar o dată?