Zmeul si printesa

Zmeul si prințesa de Claudia Groza

Când noaptea lasă loc zorilor și stelele dispar pe rând, parcă jucându-se de-a v-ați ascunselea, un zgomot fioros perturbă liniștea. Frunzele copacilor au început să tremure speriate, păsările fie și-au luat zborul, fie s-au ascuns care pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment, nimeni nu știa de unde vine acel zgomot înfricoșător.

Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii înalți, groși datorită vârstei lor, o ființă umană. Simțise mirosul și dărâma cu putere tot ce îi ieșea în cale. Nu se înșelase. Prințesa Zori-de-Zi își făcea plimbarea de dimineață, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, înghețase de teamă și s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros.

– Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata.

- Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu știi asta foarte bine! răcni zmeul.

Într-adevăr, nu a trecut mult timp și animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinți conici și lungi, cioc ascuțit se înfățișă înaintea tinerei.

- Ești a mea, prințeso. Nu încerca să te împotrivești.

Tremurând, cu lacrimile șiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prințesa s-a lăsat prinsă cu ghearele și așezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur păsări pe care să le roage să îl anunțe pe tatăl său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor și să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o pasăre întreagă!

Străbătând munți și văi, creste și zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci și flori multicolore, zmeul și prințesa Zori-de-Zi au ajuns într-un ținut cu multă umbră, lipsit de vegetație și de viețuitoare. Un castel cenușiu îi aștepta, cu porțile păzite de doi demoni cu aripi negre și ochi roșii.

Aceasta este o pradă prețioasă. Uitați-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi acasă, ați înțeles? zise cu voce apăsată zmeul.

- Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni.

- Vreau să-mi pregătiți camera cea mai frumoasă pentru această ființă pură și fragedă și deosebită.

- Chiar acum, stăpâne, și demonii au mers să deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot castelul.

- Prințesa mea, din această clipă, ești a mea și numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei cânta, îmi vei citi, îmi vei ține companie. Îmi poți cere tot ce-ți poftește inima… mai puțin libertate. Nu vei avea voie să părăsești acest castel, decât în prezența mea.

- Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiș și cu teamă hidoasa creatură.

*

Pădurea arăta ca și cum un uragan se abătuse asupra ei. Frunzele formau un covor verde la baza copacilor. Iarba era călcată ca și cum ar fi fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate vietățile au început să răsară care de pe unde se ascunseseră. Multe animale muriseră de frică sau călcate în picioare de alte animale mai mari.

Soarele călduț le-a dezmorțit sufletele, iar vântul le-a calmat rănile.

- Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se poate! strigau păsările și celelalte vietăți.

- Să mergem spre palat! spuse șoimul.

Cârduri de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunțe răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând rotocoale ferestrelor de la palat.

- Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de păsări și de insecte dau târcoale palatului de câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un mesaj.

- Ieși și vezi despre ce este vorba! Adevărul e că fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi spune că nu e a bună, spuse abătut regele.

Băiatul care avea grijă de palat a ieșit rapid în curte.

- Îmi puteți explica despre ce e vorba? De ce sunteți atât de agitate?

Păsările au înscenat o piesă în care una dintre surate a jucat rolul victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte insecte și păsări s-au ascuns pe după copacii din grădină, astfel încât băiatul a înțeles că prințesa Zori-de-Zi a fost răpită.

- Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea sănătății sale, era tot ce îi lipsea.

Când a aflat acestea, regele și-a adunat ultimele puteri și l-a rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela care îi va aduce fiica teafără va primi în dar palatul și pe prințesă de soție, bineînțeles cu voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut într-un somn adânc, ca și cum o vrajă puternică a căzut asupra lui.

Băiatul a răspândit, în cele patru zări ale împărăției, vestea că frumoasa prințesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va aduce vie și nevătămată va primi palatul și mâna prințesei.

Prinții din cele mai depărtate meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă. În ceasul serii, s-au adunat și au stabilit de comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să câștige mâna prințesei. Astfel, Prințul Vestului, Prințul Nordului, Prințul Estului și Prințul Sudului au hotărât ca a doua zi dimineață, în zori, fiecare să pornească din ținutul său spre tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care va salva prințesa urma să trăiască până la adânci bătrâneți alături de Zori-de-Zi.

*

Când dimineața de-abia își făcea simțită prezența prin sita norilor pufoși, jucându-se cu razele soarelui, Prințul Vestului și-a scos calul negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân și l-a înșeuat.

Prietene, să nu mă lași la greu! Am nevoie de ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aș dori să câștig această luptă.

Tânărul își aranjează sabia în teacă, își potrivește armura de zale strălucitoare și se pregătește de drum. Calul bate pământul cu copita, hornăie și pornește în galop. Străbat munți și văi, în fața pădurii dese, cu copaci de diferite înălțimi și forme.

- Ciudată pădurea aceasta, murmură prințul.

Calul se opri brusc, presimțind parcă un pericol. Dintr-odată, brațele pomilor au prins viață și i-au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras sabia din teacă și a început să se lupte cu micii monștrii. Zalele i-au fost smulse. Și-a rănit mâinile. Într-o clipă de neatenție, uitându-se cum roibul său negru a fost răpus de o creangă ascuțită care i-a sfâșiat inima, Prințul Vestului a fost omorât.

*

În tot acest timp, prințesa Zori-de-Zi spera ca cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi înștiințat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse nimic rău, dar vroia dragostea ei și să îi gătească, să îi spună seara povești frumoase din lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei, într-o zi însorită când ieșise să culeagă flori din grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu știa mai multe.

Stelele străluceau înconjurând Luna, iar ceața învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Prințul Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat costumul de luptă, și-a luat arcul cu săgeți și sabia pe care o ascuțise cu o seară în urmă, și-a pregătit hrană pentru drum și a pornit să-l întâlnească pe zmeu. Știa că este drum lung, așa că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte. Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama și-l pregătiseră pentru luptă.

Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un ceas bun și să ne întoarcem victorioși, spuse calm prințul, lovind cu pintenii calul.

Calul alb galopa atât de repede, încât prințul nu vedea decât fâșii colorate, ca și cum cineva arunca vopsea pe o pânză, urmând să dea contur.

Un nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din spate și călărețul a fost trântit la pământ.

- Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit așa din senin! Ce ai văzut?

Ridicându-se încet, ținând mâna la spate, prințul a observat cum calului îi sângera o ureche. În câteva minute, veninul ciudatei insecte, mult mai mare decât una obișnuită, șia făcut efectul, iar calul a murit.

Prințul a consumat hrana pe care o luase pentru drum, dar, după un timp, fără apă, a murit.

Prințul Estului a plecat și el încrezător în puterile sale. Nu pierduse niciodată un duel. Tinerețea și puterea lui îi dădeau curaj.

- Să mergem ca vântul și ca gândul, murgule!

Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici insectele nu puteau ține pasul cu el. Au străbătut munți și văi, și iarăși munți și din nou văi. După o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde, a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în cosițe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi evidenția tenul și albastrul puternic al ochilor. Zâmbetul său l-a făcut pe prinț să își dorească să stea de vorbă cu ea.

- Ce cauți pe aici, tânără frumoasă?

- Locuiesc în apropiere și am venit să culeg flori pentru mama. Este ziua ei astăzi.

- Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta?

- Nu, mulțumesc. Ar fi bine să te odihnești. Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a uimit să văd chip de om pe aici.

- Poftim un măr ca să prinzi puteri.

- Mulțumesc. Acum am realizat că îmi este foame, spuse prințul și mușcă din măr. Este foarte gustos.

- Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha… chiar foarte foarte gustos.

Nici nu a terminat de grăit aceste cuvinte și fata s-a transformat într-o vrăjitoare cocoșată, cu nasul mare și unghiile lungi și încovoiate.

- M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prințul, rostogolindu-se peste o movilă de pământ, otrăvit.

*

Soarele își trimitea spre pământ primele raze aurii. Frunzele se răsfățau mângâiate de picăturile de rouă. Toate ființele se dezmorțeau și își făceau toaleta de dimineață, iar Prințul Sudului își pregătea cele două săbii și armura.

- Bună dimineața, fiule!

- Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de îmbrățișarea ta norocoasă. Este drum lung, iar lupta nu va fi ușoară.

- Dragul meu, vei reuși! Ești curajos, puternic, tânăr și inteligent!

- Mulțumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios!

- Drum bun și să te întorci cu bine!

- Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe prințesa Zori-de-Zi.

Acestea fiind spuse, prințul a pornit la drum. Florile, păsările și toate animalele îl priveau cu admirație. Soarele era blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească. Norii îl însoțeau și îi ofereau umbră. Ajuns la o apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat. A scrutat zările și a observat un pod în depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori. – Dați-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit, obosit, am să mor.

- Nu am timp de pierdut, spuse prințul, înaintând pe pod.

Nu merse mult și constată că podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei capete, ce scotea flăcări uriașe. Tânărul se luptă, dar a fost prins într-o poziție incomodă, și știa că va fi ucis.

Nu era mai bine să mă hrănești? Bunătatea este calitatea ce permite trecerea acestui pod. Prințul Sudului a fost omorât.

*

Zilele treceau. Prințesa Zori-de-Zi era tot mai palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar palatul prinsese viață și culoare. Grădina era parcă din ce în ce mai îngrijită și primitoare.

Slujitorii din palatul prințesei, deveniseră și ei neliniștiți. Nimeni nu fusese atât de viteaz și puternic încât să salveze prințesa. Bătrânul dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări despre răpirea prințesei, se gândea că este cazul să își încerce norocul.

- Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice sacrificiu!

Se duse în grajd, alese cel mai frumos și tânăr și puternic cal și îl pregăti de drum.

Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-și salveze stăpâna.

Noaptea de dinaintea plecării fu foarte liniștită. Niciun greiere nu se auzi, vântul amuțise și el, stelele nu mai licăreau, de coborât nici nu se mai punea problema. Luna alunecă încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se adunară și se rugară pentru izbânda tânărului – slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de elefant, și nu a unui biet băiat de douăzeci de ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul lui.

Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai accelerat decât în alte dăți. Sigur avea emoții, căci, dacă n-au reușit prinții obișnuiți cu luptele, care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile goale, să își aducă stăpâna înapoi? Nu știa și nici nu-i păsa la acel moment. Să fie așa cum trebuie să fie. Se lăsă în mâinile sorții.

*

Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoșilor, își simțea sufletul în gât. A băut o cană cu apă proaspătă, care i-a mai calmat emoțiile. Și-a pus câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, și-a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr și a pornit în călătoria vieții lui. Nu își dorea decât să își salveze stăpâna. Nu aștepta recompensa promisă. Nu era pentru el!

- Bună dimineața, natură! Ești magnifică în zorii zilei! Niciodată nu te-am privit atât de aproape și atât de devreme.

Animalele îl însoțeau sărind prin copaci sau zburând sau alergând până oboseau, apoi îi urau drum bun și noroc. O pasăre chiar i-a adus în cioc un trifoi cu patru foi.

- Mulțumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-un buzunar, în dreptul inimii.

Zâmbetul și bunătatea tânărului reprezentau puteri „înfricoșătoare“ în fața răului. La o răscruce, neștiind încotro s-o apuce, s-a întristat puțin. Fără voie, a dus mâna la piept, și o energie degajată sub formă de căldură l-a făcut să întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu desăvârșire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu mai parcurse mult din distanță, și în cale i-a apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să umple o găleată cu apă dintr-o fântână.

- Cu mare drag, bătrânico!

Văzând sufletul său bun, vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să nu-l oprească din drumul său.

După ce sarcina a fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit:

Pentru amabilitatea ta, îți dăruiesc acest toiag fermecat! Poate îngheța ape, poate stinge focul, poate transforma ființele în statui. - Să îți fie de folos, tinere!

- Mulțumesc, sunt sigur că voi avea nevoie! răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea călătorie a vieții lui. Nimeni nu se întorsese din confruntarea cu zmeul. Oare el va reuși? Merindele i se terminaseră și, ajungând într-o livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra pomilor și să ceară câteva fructe stăpânului livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosițe aurii, îi oferi un măr roșu, cum nu mai văzuse.

- Mulțumesc, dar am să cer voie stăpânului livezii să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniță.

- Cât de înțelept ești tinere, spuse uimită fata. Încotro te îndrepți?

- Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului care a răpit-o.

- Bine, primește aceste semințe de la mine. Dacă vei fi în primejdie, din ele vor crește rapid, cât ai clipi, arbori înalți și groși, astfel încât vei avea timp să fugi.

- Mulțumesc din inimă, tânără domniță!

După ce s-a odihnit sub cerul înstelat și a fost hrănit cu fructe și pâine de stăpânul livezii, tânărul a plecat mai departe.

În dreptul unei ape învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar cu ochii luminoși, ce tremura și plângea.

- Ce ai pățit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor.

- Mi-e foarte foame.

- Nu mai am decât aceste două piersici pe care ți le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ți mai potolească foamea.

Cu mâini tremurânde, cu ochii țintă când spre fructe, când spre acest tânăr simpatic, băiatul îi mulțumi.

- Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă recompensez. Îți ofer acest fluier magic. Cântecele alungă răutatea, invidia, frica și tot ce este rău dispare.

- Îngerii să fie cu tine, copile!

Tânărul aruncă toiagul peste apă și aceasta îngheță. Așa că trecu destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în piept și răsuflă ușurat pentru că depășise cu bine acest hop.

Când se pregătea să urce pe cal, din înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-și cumpătul, scoase din buzunar semințele dăruite de fata cu cosițe și le aruncă pe pământ. În același timp, toiagul stinse flăcările ce ieșeau pe nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar, până să se dezmeticească, între el și balaur se ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea trece. Balaurul i-a pierdut urma. Obosit, speriat și slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul zmeului.

Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci, iar mâine dimineață, cu puterile refăcute, să înfrunt zmeul și să-mi recuperez stăpâna. Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui, cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de mușchi.

Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineții, tânărul dădu binețe naturii, după care se dezmorți.

- Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule?

Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei și un tropăit de nerăbdare.

După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniștit din stâncile sub care își odihnise trupul și sufletul, încălecă și pe-aici ți-e drumul.

Norii își schimbau forma însoțindu-l. Acum păreau delfini, acum erau doar fâșii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea și îi mângaia corpul cu razele sale blânde.

Paznicii castelului au simțit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare.

- Stăpâne, avem oaspeți neașteptați!

- Era și timpul, grăi zmeul. Închideți prințesa în temniță și trageți obloanele la geamuri.

Tânărul mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe și și-a potolit foamea, prinzând puteri, apoi s-a apropiat de castel. Era liniște deplină împrejur. Și vântul se temea să adie, iar păsările și insectele amuțiseră parcă.

E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu și nevătămat din această aventură.

Nu termină bine aceste gânduri și în fața sa apăru zmeul, scoțând sunete înfiorătoare.

- Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat așteptat, nu glumă, răcnea zmeul.

Cu mâini tremurânde și reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămășii. Îl găsi și începu să cânte, cu inima bătându-i în gât. Pe măsura ce melodia se întețea, un văl cenușiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniștit, calm, chipeș.

- M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ție. Îți mulțumesc! Să mergem la palat și să sărbătorim.

Cei doi bărbați au ajuns călărind pe același cal la palat.

- Eliberați prințesa! Vom da un mare ospăț! Deschideți obloanele.

Lumina blândă a soarelui, căldura și ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului.

Zori-de-Zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului servitor și nu mai contenea cu întrebările.

- Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat așa de mult până ai sosit!

Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a căzut într-un somn adânc. Prinții au plecat în căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi încerc și eu norocul.

- Și ai reușit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat și pe mine de vrajă. Prințesă, iartă-mă! Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ți vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm așa cum se cuvine.

Și-au povestit, și-au mâncat, și-au râs, iar vremea bună le-a ținut companie.

- Veți pleca în zori. Nu are rost să călătoriți noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe care aproape că-l uitase.

Bineînțeles!

*

Noaptea a fost agitată pentru prințesă. Își făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de blestem.

Când cocoșii cântau să anunțe zorii, prințesa și slujitorul ei erau deja pe drum. Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosițe aurii, bătrâna i-au salutat cu admirație și l-au felicitat pe tânăr pentru reușita lui. În acea clipă, Zori-de-Zi înțelese ce suflet nobil avea acest băiat, și s-a îndrăgostit de el.

*

Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat mâinile și i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii.

- Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors!

Ochii bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn luuung, și o lacrimă i-a alunecat pe obraz.

- Copila mea, ai revenit!

Tânărul stătea în pragul ușii privind întâlnirea emoționantă. Zori-de-Zi întoarse capul și îi făcu semn cu mâna să se apropie.

- Da, tată. El este cel care a venit după mine și m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaștem mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea!

- Cu mare drag, copiii mei!

*

A urmat o nuntă ca-n povești, ce a ținut trei zile și trei nopți. Din dragostea lor s-au născut copii isteți, frumoși, buni și darnici…

Viața la palat era armonioasă și fericită!