Povesti nemuritoare Cheleș împărat

Cheleș împărat

A FOST ODATĂ un moș și o babă; moșul mai fusese însurat încă o dată și de la nevasta cea dintâi, care murise, îi rămăsese un băiețaș frumos ca un luceafăr. Baba îmbătrânise fată mare și ar fi împletit cosiță albă dacă n-ar fi luat-o unchiașul de nevastă.

Cu bărbatul, baba trăia cum trăia, deși era rea ca o viespe, dar băiatul o ducea rău cu ea; el, mititelul, era blajin ca un miel, cuminte și ascultător, dar baba, care căta nod în papură, îi găsea cine știe ce vină și-l bătea săracul de-l zvânta cât ținea ziulica de mare.

Dintr-astă pricină se cam ciondănea cu unchiașul, dar ea nu era din acele femei care înțeleg de cuvânt, ci o ținea întruna cu gâlceava.

într-o zi, vipera asta de babă puse piciorul în prag și-i strigă unchiașului:

— Dacă n-oi da din casă pe fiu-tău, să știi că pâine și sare nu mai mănânci cu mine.

— Dar unde vrei să-l dau? întrebă unchiașul. Că de muncit nu e bun, fiindcă e prea mic.

Unchiașul era un bun părinte, dar își iubea și nevasta, căci baba era vicleană nevoie mare și, când îi făcea cu coada ochiului, intra de trei palme în pământ și nu mai era în stare să-i zică nici măcar pis când îi poruncea ea; da și ce n-a-vea, și-i împlinea orbește toate poftele.

Astfel găsindu-l într-o zi în toane bune, îl făcu să-i tăgăduiască cu jurământ că va face de petrecanie băiatului.

Ea însă nu era femeie d-alea care se mulțumește numai cu făgăduiala și pe urmă se culcă pe pernă fără grijă; dimpotrivă, ea era de părere că e bine să bați fierul cât e cald; așadar numaidecât aruncă într-o treanță de basma câteva schimburi pentru băiat, îi puse un codru de mămăligă și o bucățică de brânză în cârpă, înjugă singură boii la carul omului său și apoi se duse în tindă ca să gătească ceva de mâncare, păstrând pentru seară bobocul de gâscă ce tăiase și plăcinta ce frământase de cu seară, căci se întâmplase să cază într-acea zi un lăsat de sec.

Unchiașul, de voie, de nevoie, aruncă gheba1 în car, puse pe băiat pe ghebă și după aceea apucă de funie pe Murgan și pe Vioranu, cei doi boi ai lui; apoi ieși din ogradă, părăsi satul și se îndrumă spre o pădure mare ce se vedea în depărtare, drept în marginea altui sat.

Băiatul se înveselea mititelul că merge cu tata la târg, neștiind ce i se pregătește, și se juca presărând cu mâna din târâtele și cenușa cu care-și umpluse sânul înainte d-a părăsi casa părintească.

Astă cenușă și aste tărâțe le luase d-acasă nu fiindcă inima îi spunea c-o să dea de niscaiva nevoi, ci pentru că mai fusese el altă dată la târg, și i se urase grozav în car fără de nicio jucărie pe drumul cel mare ce ducea la oraș. Astă jucărie însă îi prinse bine.

Unchiașul îl duse până ce-l scoase din pădure și ajungând el în dreptul unui puț, din marginea altui sat, îl dete jos din car și-i zise:

— Așteaptă-mă o țâră aici că eu mă duc până în sat să-mi văd o rudă și într-o clipă mă întorc ca să mergem la târg.

1 Ghebă – manta țărănească lungă (n. Red).

Băiatul se dete jos, se puse pe marginea jgheabului puțului în care se adăpau vitele și începu să se joace cu pietricelele, dar așteptă mult și bine până în scăpătatul soarelui, căci ochi cu tată-său nu mai dădu.

Vicleanul bătrân se prefăcuse c-a intrat în sat, dar o cotise la dreapta, o luase razna peste câmpuri, intrase iarăși în pădure și în sfârșit se întorsese binișor acasă, nădăjduind că pe băiat îl va găsi un creștin de om al lui Dumnezeu și i se va face milă de el să nu-l lase să piară de foame sau să fie sfâșiat de fiare sălbatice.

Viind așadar și văzându-l că se întoarce acasă singur, șireata de babă îi sări în cârcă, îl pupă și începu să-l mângâie și să-l giugiulească. După aceea trecu în tindă și se puse să gătească fel de fel de bucate, ridicând casa în sus cu cântecele sale.

Băiatul, văzând că se înnoptează și alde taica nu mai pică, începu să plângă și să strige din toate puterile pe tatăl său, dar nimeni nu-i răspunse decât numai foșnetul pădurii.

Văzând și văzând că vremea trecea și întunericul se îndesa, băiatul își șterse lacrimile cu dosul mâinii și începu să se uite în toate părțile ca să ghicească pe unde a venit. Tocmai atunci văzu pe drumul cel mare un câine venind spre el cu botul în jos, lingând pământul, și-și aduse aminte de cenușa și târâtele ce le vărsase după sine cât ținuse calea d-acasă până la puțul lângă care fusese părăsit și se uită pe pământ ca să vază dacă se mai cunoaște.

Târâtele fuseseră linse de câinele ce încă mânca, dar cenușa se vedea risipită pe pământ d-a lungul drumului. Băiatul numaidecât se luă după ea și merse, merse până ce ajunse la marginea satului său. D-aci încolo cunoștea drumul spre casă și cât te ștergi la ochi fu în ogradă, cu ochii lipiți de geamurile ferestrei casei părintești.

Tată-său și mă-sa vitregă mâncaseră până ce se îmbuibaseră și acum stau tolăniți pe lângă masă cu burțile pline și se uitau cu părere de rău spre friptura și plăcinta care stau în blid, mai neîncepute.

— Ah, zise unchiașul suspinând, dac-arveni acușica Nițu meu, cum ar mai da vânt de primăvară prin astă friptură și plăcintă pe care noi n-o mai putem mânca!

— El de ce nu vine? răspunse baba căscând.

— L-ai primi tu?

— De ce nu? Nu mă Împotrivesc, ca să-mi curețe vasele de coji de plăcintă și talerele de oase de friptură.

— Eu sunt aici, tăicuță, zise Nițu intrând în casă.
Tată-său îl sărută cu drag și baba îl lăsă să mănânce până se satură, fără să-i zică nimic.

Dragostea babei pentru bietul băiat nu ținu multă vreme; curând i se urî cotoroanței cu copilul său cel vitreg și începu iarăși să facă unchiașului zile fripte ca să o descotorosească de dânsul.

Se luptă îmbroboditul cât se luptă pentru a-și păstra feciorul în vatră, dar într-o zi, iarăși de lăsatul secului, după ce-i cârâi pe cap scorpia de muiere de cu zor până la nămiezi, își luă lumea în cap cu copil cu tot și se duse cu el până ce se însera și trecu trei sate și trei păduri; ajungând în dreptul unui puț, iarâldetejosdin carși iar îl părăsi momindu-l că se întoarce.

Cum scăpă moșneagul de băiat, îndemnă cu nuiaua boii la drum până ce ajunse acasă cu noaptea în cap. Baba îl aștepta cu masa pusă și cu blidurile pline cu fel de fel de bucate și, cum îl văzu singur, începu să-l dezmierde și să se gudure pe lângă el ca o pisicuță când vrea să te zgârie mai rău.

Bucuria babei nu ținu mult, căci pe la sfârșitul mesei, când se tolăneau prin pat îmbuibați până la gât și se uitau cu jind spre blidurile pline cu bucate, ușa se deschise și iarăși intră înăuntru Nițu, care și de astă dată își umpluse sânul cu cenușă și tărâțe. Baba, de milă, de silă, fu nevoită să-și înghită necazul până a doua zi, când începu iarăși să tocane pe nătărăul de bărbat ca s-o scape de pacostea ticălosului de băiat.

Unchiașul nu mai făcu nazuri ca până acum, nădăjduind că fiul său se va întoarce ca și mai înainte; de asemenea și băiatul nu prea se sinchisi așa tare crezând că e în toate zilele Paște, dar de astă dată baba nu mai fu adormită ca până aci, și cu dibăcie află de la băiat cum făcea de cunoștea drumul la întoarcere și ascunsese de cu vreme orice urmă de cenușă pe vatră.

Băiatul, până să puie unchiașul boii la car, alergă la sacul cu tărâțe și își umplu sânul, asemenea și la vatră, dar găsi vatra măturată. Neavând încotro, se mulțumi numai cu tărâțe și plecă la drum cu tată-său, gândindu-se cum să se întoarcă mai curând.

Unchiașul, ca să scape de cloanța babei, merse cât ținu ziulica de mare și nu se opri decât tocmai seara după ce trecu de nouă păduri și nouă sate. Ajungând în dreptul unui puț, lăsă iarăși copilul la marginea lui și se întoarse spre casă.

Cum plecă tată-său, băiatul se luă după urmele lui, merse o bucățică bunicică până ce pierdu carul din ochi, dar după ce nu mai putu să se ție după el, căci unchiașul mâna vârtos, se aplecă spre pământ ca să vază urma mușuroaielor de tărâțe, dar nu mai găsi nimic, căci vitele și câinii linseseră târâtele și cenușă nu mai era ca să rămâie nelinsă.

Atunci bietul băiat se văzu străin cuc în mijlocul unei păduri dese și începu să plângă cu foc după căsuța părintească. Sărmanul n-avea decât nouă anișori, dar era numai inimă în el; văzându-se părăsit în voia fiarelor sălbatice și departe de orice locuință omenească, el plânse cât plânse, dar, văzând că cu plânsul n-o scoate la cale, se luă după urmele roatelor carului și iarăși merse o bucată de drum până ce ajunse într-o răspântie în care se încrucișau mai multe drumuri.

Ajuns acolo, bietul băiat nu mai știu încotro să apuce, căci văzu mai multe urme de car încrucișându-se și amestecându-se. Care era urma carului tatălui său? Care era drumul pe care a venit? Nu putu să-și dea seama, căci se înnoptase de tot și potecile și urmele semănau unele cu altele.

Neștiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copac și adormi nebăut și nemâncat, plângând întruna și chemând fără de curmare pe câinele de tată-său care îl părăsise fără îndurare. Spre norocul lui, fiarele sălbatice fură mai omenoase decât cel care l-a născut și-l lăsară să doarmă în pace și nesupărat toată nopticica.

A doua zi, cum se făcu ziuă, căută prin pădure un păr sălbatic, căci i se făcuse foame, săracul, și după ce-și păcăli puțintel foamea și-și astâmpără setea cu apă strânsă într-o groapă din pădure, apucă într-o doară pe una dintre poteci și merse, merse până se înfundă într-un desiș stufos și mărăcinos. Văzând că a greșit drumul, se întoarse ca să dea de răspântia de unde plecase, dar nu mai putu să dea de ea, căci se văzu, după ce își rupsese hainele și își zgariase picioarele prin mărăcini, afundat într-alt desiș de pădure, la fel de nepătruns.

Văzând și văzând că nici înainte, nici înapoi nu e drumul care duce afară din pădure, apucă la dreapta, dar nu fu mai norocos, după aceea coti la stânga, dar cum o apucă tot nu dădu decât de stufișuri, de mărăcini și de poteci nebătătorite. Merse astfel într-o doară până ce înnopta din nou și până ce puterile îl părăsiră și osteneala îl aruncă la pământ zdrobit de osteneală și istovit de foame.

A doua zi când se sculă de dimineață, se deșteptă într-un behăit zgomotos și, când deschise ochii, se văzu înconjurat de vreo șase capre roșii și frumoase. Văzând acele capre crezu că a apucat pe Dumnezeu de picioare; credea c-a dat de ființe omenești care să-i dea de mâncare și să-l ducă la tatăl său, și numaidecât se sculă copăcel în picioare și începu să-și rotească ochii împrejur ca să vază unde stau la pândă ciobanii caprelor; dar se întrista foarte văzând și încredin-țându-se că acele dobitoace n-aveau niciun păzitor.

Caprele asemenea se uitau la el cu mirare ca și cum n-ar fi văzut om în viață, dar nu erau deloc sălbatice; dimpotrivă, erau mai îndrăznețe decât celelalte dobitoace, se apropiau de el, îl lingeau pe mâini și una își apropie țâțele de gura lui, ca și cum l-arfi îndemnat s-o sugă. Bietul băiat, fometos și setos cum era el, nu lăsă să fie rugat de două ori, și numaidecât îngenunche pe iarba

verde, vârî capul sub burta caprei și începu să sugă cu poftă ca un tânăr iezișor.

După ce-și văzu burta plină, se trânti pe iarbă sub umbra unui copac, și trase un puișor de somn zdravăn, pe când caprele pășteau pe lângă el. Deșteptându-se de după nămiezi, se puse de supse la altă capră și când, pe sub seară, caprele o luară încet pe potecă, el se luă după dânsele nădăjduind să-l ducă la vreun luminiș. Ele, dimpotrivă, îl duseră într-un desiș de pădure și mai întunecos și acolo începură să se adape de zor într-un izvor limpede ce țâșnea din rădăcina unui copac.

Băiatul făcu la fel ca ele și, după ce-și potoliră cu toții setea, plecară înapoi și merseră, merseră, trecură pe lângă un eleșteu mare și lat, înconjurat de pădure și nu conteniră din umblat decât după ce se văzură la poarta unui palat mare și frumos, clădit în mijlocul acelei păduri. Caprele intrară numaidecât în curtea palatului ca la ele acasă, dar el rămase deocamdată la poartă și se uită sfiicios să vază ce era înăuntrul curții acelui palat măreț.

Lucru de mirare însă, curtea era înconjurată de case mari și mici, dar pui de om nu se vedea pe nicăieri și printre lespezile de piatră așternute prin curte crescuseră buruienile și iarba cât omul. Văzând astă pustietate, Nițu rămase uimit și fu cuprins de un fel de teamă care-i furnică tot trupul și-i îngheță sângele până la oase.

Văzându-se astfel singur în mijlocul unei păduri întunecoase, bietul băiat începu să plângă cu foc și să alerge fuga după caprele ce se apropiaseră de intrarea palatului și erau gata să intre înăuntru, ca după singurele ființe ce puteau să-i ție de urât într-astă pustie singurătate; ajungân-du-le tocmai când săreau scăricica din dreptul ușii palatului, intră înăuntru deodată cu ele și se luă după dânsele, urmărindu-le pas cu pas oriîncotro se duceau.

După ce caprele intrară într-o sală mare și largă, cea din fruntea lor dete cu capul într-o ușă și după ce o dădu de perete, intră într-o cămară întunecoasă, urmată fiind de celelalte capre. După ele intră și Nițu, cea din urmă capră trase cu coarnele ușa și o închise. Asemenea făcu și cu a doua și cu a treia și cu a noua ușă.

Când intră în cea de-a noua cămară, băiatul văzu culcat pe un divan mărunt un moșneag cu părul și barba colilie și fără ochi; cum intrară caprele, el zise cu un glas destul de răsunător pentru un bătrân:

— Bine ați venit, fetițele moșului, cu ugerele pline de lapte!

Caprele începură să behăie cu veselie și el să tremure și să strige:

— Grăbiți-vă, puicuțelor, veniți mai iute că moare unchiașul de sete.

Caprele se supuseră și moșneagul le supse pe toate până ce nu mai rămase strop de lapte în ugerele lor; pe urmă văzând că încă nu se săturase și că în țâțe nu mai găsea nici strop de lapte, strigă cuprins de necaz:

— Dar asta pe voi, diavolițelor? Pe unde mi-ați colindat și cine v-a supt laptele din uger de nu mai găsesc eu porția obișnuită?

Caprele începură să behăie cu întristare și să se uite spre băiat care se făcuse mic pe pământ într-unul din colțurile cămării, cel mai depărtat de divanul unchiașului, și începuse să tremure auzind pe moșneag că a descoperit mica sa hoție.

Deși prânzul bătrânului nu fusese îndestulător ca altădată, tot fu în stare să-i potolească foamea și să-i liniștească sângele. Caprele, după ce-l hrăniră cu tot ce avură, se făcură roată împrejurul divanului său și se culcară cu capetele întinse pe marginea lui și unchiașul începu să le mângâie pe cap glumind voios cu ele.

Deodată sări în sus ca și cum l-ar fi înțepat un ghimpe și, plimbându-și nasul prin văzduh, începu să strige:

— Aci miroase a carne de om! Cine a în drăznit să intre în palaturile mele?

Băiatul, auzind acest glas detunător, o sfecli și oprindu-și chiar răsuflarea, nu zise nici pis din locul unde sta pitulat.

— Om al lui Dumnezeu, zise după aceea moșneagul cu o voce domoală și mângâioasă, oricine ai fi: copil, flăcău, fată, bărbat, femeie sau bătrân, aibi milă de un biet unchiaș orb și ne putincios și apropie-te de mine fără teamă și dă-mi mână de ajutor!

Auzind acest glas rugător, băiatul bun la inimă și încrezător se apropie de unchiaș și-i spuse cu nevinovăție cine era și tot ce-l tăia capul să-i spuie la vârsta sa atât de fragedă.

— Fiule, răspunse moșul auzind spusele băiatului, de acum încolo să fii copilul meu, să-mi paști căprițele, să le mulgi seara, că tu vezi ce să faci și nu ești buștean ca mine, să fierbi laptele și să împărți această puțină hrană cu mine, căci Dumnezeu nu te va lăsa.

Copilul acceptă bucuros și din ziua aceea rămase în casa unchiașului și făcu tot ce i-a zis el.

Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mulți ani până ce, dintr-un biet mucos de copilaș, se făcu un flăcăiandru mândru și voinic. El, cât ținea ziua de mare, pleca dis-de-dimineață cu caprele la pășune, răzbătea cu dânsele întinsele păduri ce înconjurau palatul, ocolea întruna eleșteul și după scăpătatul soarelui se întorcea cu ele acasă, le mulgea și apoi pregătea cina pentru el și bătrân.

În cei dintâi ani o duse cam rău, căci ospățul lor n-avea alte bucate decât numai lapte dulce de capră, uneori fiert și de mai multe ori crud. După ce însă mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mâna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brânză, jintiță, unt, lapte bătut și alte mâncări de lapte, căci unelte se găseau din destul în palatul cel pustiu.

în vreme de iarnă, când viscolea afară, el nu ducea vitele la pășune, ci le hrănea cu fân cosit de dânsul de cu vară; într-acele zile, ca să nu i se urască, el colinda prin toate cămările palatului, de la pivniță până la pod, scotocea prin toate ungherele și se uita pretutindeni, doar-doar o găsi vreo altă ființă vie într-acel palat pustiu; dar multă vreme îi fu căutarea de surda.

Găsi prin cămări lucruri minunate, lucruri scumpe, giuvaericale și pietre scumpe, haine de mare preț și, dac-ar fi știut cum să iasă din acel haos de pădure, ar fi putut să le ia pe toate fără nicio opreliște, căci unchiașul n-aude, n-a vede, nu făcea altceva, cât ținea ziulica de mare, decât să mănânce, să bea și să doarmă.

într-una din zile, găsi într-o cămară, din cele de jos, mai mulți saci cu semințe: grâu, orz, ovăz, mei și porumb, și cum dete în primăvară, se puse de sapă o câmpie destul de mare, care se întindea între palat și heleșteu, cu o cazma pe care-o găsise amestecată cu alte unelte de plugărit, și semăna din toate acele semințe, unele mai multe și altele mai puține, astfel că la toamnă se văzu cu grâu, porumb, orz și altele din îndestulare. Grâul și porumbul îl macină într-o râșniță veche ce găsi p-acolo și făcu din el făină și mălai pentru pâine și mămăligă; orzul, meiul și ovăzul îl dete caprelor în vreme de iarnă, cu măsură, ca să-l mănânce și în felul acesta se hrăni și el mai bine, precum și unchiașul și vitișoarele.

Astă hrană priincioasă făcu pe capre să dea lapte mai mult și mai gras.

Unchiașul, care de la venirea băiatului trăia mai bine și mai cu îmbelșugare, începu să-i arate iubire și multă încredere; îi dădu pe mână cheile de la toate cămările și de la toate tainițele ale căror uși le găsise el încuiate când colindase prin toate cămările; asemeni, îi dădu voie să se folosească de toate bunătățile și de toate scumpeturile ca de lucrurile sale.

Nițu luă cheile și se plimbă prin toate cămările; văzu fel de fel de lucruri minunate și înspăimântătoare, scumpeturi de mare preț și unelte de chinuri îngrozitoare: tronuri de aur bătut cu pietre scumpe, mari cât pumnul, și paturi de fier pardosite cu vârfuri de cuie de oțel ascuțite; coroane împărătești semănate cu nestemate, care-ți luau ochii și arcane de oțel, care strângeau tâmplele și înfigeau colții cu care erau căptușite până ce intrau adânc în carnea chinuitului.

Pe lângă aceasta găsi covoare de mare preț, împletite cu mărgăritare, stofe de sârmă de aur și de argint, cusute cu rubine și smaralde, armuri de argint, aur și oțel sclipitoare ca soarele, coifuri, săbii și lănci înspăimântătoare, cingători scumpe și trăsuri împărătești cu totul și cu totul de aur, pentru șase și opt telegari, dar nu putu să se folosească de voia ce-i dăduse unchiașul ca să ia orice va vrea și să plece; degeaba încercase el de mai multe ori ca să iasă la luminiș din acea pădure deasă și întunecoasă chiar cu mâinile în sân, căci nu fusese chip; oriîncotro o apuca și oricât umbla, toate potecile nu-l duceau altundeva decât la palatul cel părăsit.

Luându-și orice nădejde de la fugă, el se puse din toată inima ca să facă șederea într-acea pustietate cât se poate de îngăduitoare, și ca să-i mai treacă de urât învăță să cânte dintr-un fluier ce găsi pe o fereastră; și când păștea caprele începu a dezmierda văzduhul cu viersurile cele mai dulci și mai fermecătoare. Când nu păștea caprele și n-avea prilej ca să cânte, căci în preajma palatului nu cânta de teamă să nu deștepte pe bătrân când dormea, atunci se plimba prin cămările palatului, al căror număr nu mai avea sfârșit.

Umblând într-o zi de colo până colo, ajunse într-un târziu în dreptul unei uși plină de pânze de păianjeni și căptușită cu șine de fier și i se păru că aude oarecare zgomot înăuntru. Voind să se încredințeze de adevăr, se cercă s-o deschidă, darân deșert încercă el toate cheile ce purta la cingătoare ca s-o descuie, căci niciuna nu se potrivea. Cu cât se încredința mai mult că nu era chip d-a intra înăuntru, cu atât i se părea că aude mai deslușit zgomot dincolo de ușă și cu atât dorea ca să afle ce era acolo!

Văzând că nu poate deschide cu niciun chip, Nițu coborî de acolo și, intrând în cămara unchiașului, îi zise:

— Tată, nu mi-ai dat cheile de la toate ușile.

— Nu, fiul meu, am oprit numai una, răspunse unchiașul.

— Pentru ce, tătucă?

— Pentru că am vrut să te scap de o mare primejdie, fătul meu. Într-acea cămară se află un cal sălbatic, care cum simte pe lângă el ființă omenească, dă din picioare, sare în sus și mușcă până ce-i face de petrecanie. Numai unul Dumnezeu știe cu câtă osteneală am putut izbuti d-a-l închide într-acea închisoare! P-atunci eram tânăr și voinic și-i astâmpăram nebuniile dându-i o lovitură țeapănă peste cap cu frâul ce este atârnat deasupra ieslei sale, dar acum, cum sunt orb și neputincios, îmi va fi peste putință d-a-l mai închide la loc, întâmplându-se să scape.

Nițu băgă la cap ceea ce auzise, dar astă spaimă nu-l opri d-a mai trece pe la ușa calului, ci dimpotrivă îl trăgea ața în toate zilele tot spre dânsa, căci curiozitatea e boala care macină pe om mai mult ca orice.

Cu vorbe meșteșugite el află de la unchiaș unde ținea acea cheie și într-o noapte, pe când moșneagul sforăia de se cutremura casa, se furișă binișor în cămara lui, se apropie de patul său în vârful picioarelor și vârând binișor mâna sub căpătâi, îi luă cheia fără să simtă.

A doua zi de dimineață, dete fuga spre ușa închisorii calului, o deschise cu oarecare greutate, căci atât cheia cât și broasca erau ruginite și rămase în loc încremenit după ce dete ușa de perete.

în mijlocul unei cămări boltite și pardosite cu lespezi de piatră, se afla o mârțoagă de cal slabă, pipernicită, cu picioarele ca fusele și cu ochii duși în fundul capului, legat cu niște lanțuri groase de fier de un drug de fier ce ținea ieslea și de picioare legat cu alte lanțuri asemenea groase. Ieslea dinaintea lui era roasă cu desăvârșire și el, trântit la pământ, lingea cu o limbă uscată faramiturile de lemn ce scăpaseră din gura sa pe când rosese ieslea.

Acest cal, la cea dintâi vedere, părea că era pe ducă, să-l sufli să cază; îndată însă ce băiatul sări pragul și făcu un pas în cămara sa, deodată gloaba începu să sufle din nări, să necheze cu putere și să se smucească în toate părțile cu așa putere, încât rupse, ca niște legături de ață subțire, groasele lanțuri cu care era legat.

Scăpându-se de lanțuri, închipuita gloabă sări drept în picioare, zbârli coada și coama, începu să râcâie cu picioarele de dinapoi, aruncând izbituri puternice spre noul venit și să caște gura și să arate la iveală niște dinți lungi și ascuțiți. Altul în locul lui Nițu s-ar fi speriat și ar fi fugit de groaza copitelor calului care făcuse din piatră cremene și din copite amnar, de scăpărau scânteile împrejurul lui cum scapără fierul roșu în vatra de piatră a fierarului. Văzând toate acestea, Nițu nu-și pierdu cumpătul deloc, ci se trase după ușă, lăsă calul să se ostenească în voie, izbind cu picioarele stejarul căptușit cu fier al ușii și, după ce-l văzu tot numai apă, ieși de după ușă, întinse mâna spre iesle, luă căpăstrul ce era atârnat în cui și când vru să se repează calul spre el cu gura căscată și cu dinții gata să-l muște, el îi dete cu căpăstrul în cap o lovitură țeapănă încât calul căzu grămadă jos cu limba scoasă.

Cum îl văzu doborât, Nițu îl apucă vârtos de coamă, îi puse căpăstrul în gură și, până să se dezmeticească bine, îl arse cu biciul, ce fusese atârnat de perete lângă căpăstru, de vreo trei ori, cam pe sub burtă și îl puse pe picioare. Calul se smuci, sări în sus, necheză și se zbuciumă puternic, dar nu scăpă din mâna băiatului care-l ținea de frâu și de coamă cu mâinile, întocmai ca niște clești de fier.

Văzând calul că și-a dat de stăpân, se domoli, se lăsă a fi scos din închisoare și băiatul încalecă fără de șa și fără de scară, însă după ce ieși afară, când simți că băiatul s-a așezat bine pe spatele său, calul începu iarăși să sară cu picioarele dinainte și dinapoi ca să-l arunce jos; dar de surda fură toate opintirile lui, căci Nițu stătu neclintit pe spinarea lui, ca și cum ar fi fost crescut d-acolo.

Văzând și văzând că n-o scoate la cale cu el ca să-l răstoarne, se năpusti deodată cu iuțeala fulgerului drept înainte, alergă cu el prin pădurea întreagă și, simțind că nici cu asta n-o scoate la cale cu acest ticălos de pui de om, cum se văzu într-un luminiș, desfășură vreo patru perechi de aripi nevăzute pân-atunci și își luă zborul spre slava cerului.

În deșert se amestecă el cu norii, zbură până la vântul turbat și despică văzduhul în cruciș și curmeziș, căci nu fu cu putință ca băiatul să-și piardă cumpătul și să se amețească spre a fi aruncat la pământ. Văzând că n-o scoate nici cu asta la cale, calul se scoborî ca o săgeată drept în curtea palatului și îndată ce coborî băiatul de pe spinarea lui, lăsă capul în jos ca un miel și îi zise, cu smerenie în glas:

— Mă închin ție, stăpâne, stăpân să-mi fii până la moarte, căci mi-am găsit omul care să scape acest palat împreună cu orașul său de nenorocirea ce l-a izbit de atâta amar de ani!

Într-acea zi, Nițu nu întrebă pe cal ce înțeles aveau acele vorbe, nici se făcu că Ie-a băgat de seamă, ci se mulțumi numai ca să-l bage în palat și să-i dea grăunțe, fân și apă de ajuns, nutrețuri de care, după spusa lui, nu dăduse cu dinții de o mulțime de ani.

După ce-l hrăni bine, îl închise într-un grajd obișnuit, iar nu în închisoarea lui de mai înainte și pe urmă intră în camera unchiașului.

— Unde ai fost, fătul meu? întrebă moș neagul auzind ușa scârțâind.

— Am dereticat prin curte, răspunse Nițu.

— Im! Dar ce miroase p-aci a cal? strigă bătrânul plimbându-și nasul de colo până colo.

— Eu miros, tată, răspunse băiatul; am deschis grajdul de jos, căci nădăjduiesc, vrând Dumnezeu, să prăsim și o pereche de cai.

— Să nu te fi împins păcatul să umbli pe la cal, că suntem prăpădiți! strigă unchiașul înspăimântat.

— Ce stai de vorbești? răspunse băiatul furișând binișor cheia închisorii calului sub căpătâiul de unde o luase. Mai eram eu cu viață dacă făceam o asemenea nebunie?

Unchiașul pipăi sub pernă și, găsind cheia la loc, se culcă liniștit și zise:

— Bine, {ine minte vorba mea, să nu faci una ca asta, să dai drumul calului, căci atâta ți-e!

Nițu n-avea cu cine să schimbe o vorbă cât ținea ziulica de mare, căci moșul nu era unchiaș din cei sfătoși; de aceea, ca să-i treacă de urât, își vărsa focul numai cu cântecul, zicând din fluier doine și hori de îngheța puțul; însă, din ziua în care scosese calul din închisoare, avea cu cine să stea de vorbă, după păscutul vitelor, ca să-și mai uite din ale pustii de necazuri.

în cele dintâi zile, calul nu prea fu în stare să stea la taifas, căci era slab și jigărit, dar după ce băiatul îl hrăni de patru ori pe zi cu orz pisat și-l țesălă întruna, dimineața și seara, prinse calul nostru limbă și spuse mântuitorului său multe și de toate.

îngrijirea băiatului și mila ce îi arătă el îl făcu să prindă pentru dânsul o așa mare dragoste, încât într-o zi, pe când dânsul păștea prin curte și băiatul sta într-o rână pe iarba verde sub un copac, el veni să pască pe lângă dânsul și-i zise:

— Făt-Frumos, unde crezi că te afli tu acum?

— Unde să mă aflu? răspunse băiatul. În palatul unchiașului.

— Cine crezi tu că este acest unchiaș? Și ce fel de ființă e?

— Ce să fie? Un om ca toți oamenii, pe care păcatele l-au adus într-astă pustietate, orb și slăbănog cum e.

— Te înșeli, fătul meu, acest unchiaș nu e om, ci e zmeu, unul din cei mai răi zmei ce a lăsat Dumnezeu pe pământ și în văzduh.

Auzind băiatul că din mica lui copilărie a trăit atâția ani la un loc cu un asemenea zmeu cumplit, se cutremură și i se zbârli părul pe el, dar după ce-și aduse aminte în ce hal se afla acum acea groaznică dihanie, se mai liniști și-i fu oarecum milă de acel nenorocit care din atâta mărire a fost pedepsit de Dumnezeu pentru faptele sale ca să trăiască în lume orb buștean, la mila altora.

— Ăst zmeu a avut un frate și șase surori, spuse calul, el însă moșteni pe tatăl său, deși dânsul iubea pe celălalt frate fiind blajin ca el, căci așa cerea dreptul la moștenire ca unul ce era cel mai mare. Fratele cel mic nu se supără și nici jindui mărirea mai-marelui său, căci lui nu-i plăceau puterea și slava, ci își petrecea vremea vânând și încurând caii, dar se certa întruna cu acel frate răutăcios pentru asupririle și strâm-bătățile ce făcea norodului și vecinilor săi și-l îndemna mereu ca să fie bun și milos ca părintele lor, ca să fie și el iubit ca dânsul. Aste povețe înțelepte nu numai că nu fură ascultate de dușmănosul frate, dar îl făcură să urască și să prigonească pe acela ce-l povățuia numai fiindcă-i vrea binele și să-i caute pricină să-l piardă. Fratele cel mai mic nu se speria, ci da doar întruna cu povețele, îndrepta fără preget toate relele ce făcea frățâne-său norodului și cu chipul acesta dobândea pentru sine dragostea celor mici și iubirea celor mari. Între vecinii ce-i avea el, se afla și o zână frumoasă ca lumina soarelui; zmeul cel mai mare mai întâi o iubi și o ceru de nevastă; auzind însă, chiar din gura ei, că ea era mai bucuroasă să-și facă seama singură sau să împletească cosiță albă decât să-l ia pe el de bărbat, se înfurie asupră-i așa de tare încât hotărî s-o piarză și pe ea cum hotărâse să se descotorosească și de fratele său. A pierd pe fratele său era mai lesne, căci acesta era bun și încrezător și dormea sub un acoperământ cu el, dar a pierde pe zâna care era o câinoasă de femeie, a zis dracul și-a făcut-o, nu era lucru lesne; îi purta însă sâmbetele și pândea vreme cu prilej ca s-o prinză în largul lui și la strâmtul ei. O dușmănea cât o dușmănea, atunci când știa numai că dânsa nu-l vrea pe el de bărbat fiindcă nu-i plăcea, dar după ce află că ea era în dragoste cu fratele său și că-și au întâlnirea în toate zilele printr-ale stufuri de pădure, mânia lui se schimbă în înverșunare. Văzând că nu poate s-o prinză singură pe undeva, căci fratele lui se ținea ca umbra în urma pașilor ei, se hotărî să-i cate gâlceava din pricina unei pietre de hotar și să pornească război împotriva ei. Auzind fratele său asta, îi zise: „Frate, nu te război cu vecinii, căci cearta între vecini nu e bună pentru că întotdeauna are nevoie om de om”. „Nu voi să știu, nu voi să aud nimic, răspunse zmeul îndârjit; mi-a călcat moșia, voi s-o iau înapoi și să pedepsesc pe îndrăzneață care-și râde de puterea mea." „Moșia care zici că e călcată, zise una dintre surorile sale, este a noastră; noi n-avem pretenție; lasă norodul în pace, frate, și nu vărsa de surda sânge nevinovat." „A! Și voi o iubiți?" strigă zmeul spumegând de mânie. „Da", răspunseră cele șase surori. „Atunci toți și toate aveți să îndurați strașnica mea pedeapsă." Zicând aceste cuvinte, puse mâna pe buzduganul său împărătesc, amenință spre ei de trei ori, izbi văzduhul cu dânsul spre miazănoapte, spre miazăzi, spre răsărit și spre apus, bombănind din gură blestemele cele mai înspăimântătoare și apoi puse peste niște cărbuni niște buruieni care făcură un fum gros și, când se risipi fumul, surorile zmeului erau schimbate în capre roșii și fratele său în cal. Nițu, auzind astă destăinuire, strigă cuprins de mirare;

— Cele șase capre cu al căror lapte se hrănește zmeul sunt surorile lui?

— Da, lor Ie-a fost milă de dânsul când l-a izbit nenorocirea și nu și-au pus mintea cu el.

— Dar tu cine ești?

— Eu sunt nenorocitul său de frate; văzând că dacă mi-a luat chipul de om n-a putut să-mi ia și graiul cum îl luase surorilor mele, a avut neomenia d-a mă închide legat și ferecat, cum m-ai găsit, într-acea temniță boltită și d-a mă lăsa să trăiesc nebăut și nemâncat o sută și mai bine de ani, unde de mult aș fi crăpat dacă nu eram zmeu cu o sută de suflete; Dumnezeu însă l-a pedepsit și pe el mai amarnic ca pe noi. După ce s-a scăpat de gura noastră, el s-a pornit cu război împotriva zânei, dar și-a găsit beleaua. Zâna era de două ori mai puternică decât el în oștire și în meșteșugul vrăjitoriei, astfel că de la întâia lovitură i-a dovedit ostile sale și a pus mâna pe el. Văzându-l în spinarea sa, zâna, în loc de a-l robi sau de a-l da morții, l-a lăsat cu viață, mulțumindu-se doar a-i scoate ochii și a-l osândi să se chinuiască până la sfârșitul veacului în orbire și singurătate. Orașul vecin cu palatul l-a schimbat, prin farmecele sale, într-acea baltă mare ce vezi colo, palatul l-a pustiit precum vezi și a lăsat cu viață numai pe surorile noastre, caprele, ca să-i momească foamea cu lăptișorul lor, și pe mine. Noroc pe el că ai venit dumneata, te-ai lipit pe lângă dânsul și i-ai îndulcit mult viața; acum însă cred că i-a sosit ceasul.

— Frate, frate, strigă Nițu, nu-ți face păcat cu el; iartă-l, că e destul de amărât!

— Nu-l dau pierzării, răspunse calul, deși ar fi fost vrednic de toată asprimea mâniei mele, dar am să-i fac și eu acum una ca să nu-i mai dea inima brânci la rele.

— Aș! Tot de rele îi arde lui acum!…

— Ei, măre! Se vede că ești nepriceput; ia să capete el iarăși ochii și oi vedea dumneata cum își aleargă el iarăși calul și cum începe iarăși să taie și să spânzure.

— Eu nu crez, frate; dimpotrivă, eu crez că dacă te-ar vedea acum scăpat d-atâtea nevoi, i s-ar face milă de tine și te-ar face iarăși om cum ai fost.

— Nu trage asemenea nădejde, fătul meu, răspunse calul clătinând din cap. Tu nu știi cât e de spurcat la inimă; dac-ar ajunge iarăși în starea în care a fost, mă prind că, drept mulțumire pentru tot ce i-ai făcut, s-ar repezi să te sfâșie pe tine, binefăcătorul său. Cât despre mine… adu-ți aminte cu ce stăruință te-a îndemnat să nu încerci să umbli la închisoarea mea.

Nițu prinsese atât de multă milă de bătrânul zmeu, cu care trăise atâta vreme, încât, cu toate spaimele calului, tot se hotărî d-a face ce o face ca să-i vie într-ajutor.

Știind bine că fratele său calul o să se împotrivească foarte mult la hotărârea sa, nu-i spuse verde ce avea de gând să facă, ci-l întrebă pe departe în ce parte de loc ar fi moșia zânei, ce fel de ființă era ea și ce-i plăcea mai mult ei.

După ce află tot ce-i trebui, băiețandrul nostru, într-o zi, cam după nămiezi, o porni spre partea moșiilor zânei și, intrând în cuprinsurile ei, se abătu din cale și, așezându-se pe un buștean sub un copac stufos, începu să zică din fluier o doină așa de duioasă, încât chiar păsările statură din cântec să-l asculte, fermecate de asemenea viers frumos.

Pe când cânta mai cu foc și pe când chiar vitele ce pășteau prin pădure lăsaseră păscutul și se făcuseră roată în jurul lui ascultându-l, deodată se făcu un zgomot mare ca și cum s-ar fi iscat o furtună mare și se ivi în capul unei cărări o fetișcană frumoasă ca un luceafăr și mândră ca o împărăteasă.

El se făcu că n-o vede și-și urmă cântecul uitându-se însă la ea cu coada ochiului și măsurând-o de sus până jos. Ea, văzându-l, se opri în loc, se așeză binișor p-alt buștean, fără să facă cel mai mic zgomot și se puse d-asculta cu poftă acel cântec fermecător.

După ce sfârși doina cea duioasă, Nițu începu o horă, știi d-acelea care face să salte în sus lemnele și pietrele. Zâna, cum o auzi, nu se putu opri d-a sări în sus voioasă; caprele împreună cu oile se puseră și ele să danseze pe pajiștea cea verde, întocmai ca oamenii și chiar neînsuflețitele începură să salte ca și cum ar fi vrut să joace. Atunci cântărețul se sculă și el de pe buștean și fără să înceteze din cântec o luă pe drumul pe care venise și merse fără să se uite înapoi până ce intră în cuprinsurile zmeului, urmat fiind de zână și de vitele sale care jucau întruna.

Trecând dincolo de hotar, zâna se opri în loc și strigă din băierile inimii:

— Ah, câine de Făt-Frumos, de ce nu mai stătuși o clipă? Căci cântecul tău mi-a rănit inima.

Nițu nu răspunse nimic, ci-și băgă fluierul în sân și p-aci ți-e drumul, dând fuga spre palat.

Ajungând acolo nu spuse nimic calului, ci se duse de îmbucă ceva, îngriji și de zmeu și apoi se culcă.

A doua zi dimineață plecă cu caprele tot spre partea moșiei zânei, îi trecu hotarul fără cea mai mică sfială și așezându-se pe același buștean ca și în ziua trecută, începu să cânte cu îndoit foc.

Zâna, auzind iarăși cântecul, veni fuga de se așeză pe celălalt buștean și începu să asculte; dar, pe la mijlocul cântecului, Nițu se opri din cântat, ascunse iute fluierul în sân și calcă cu piciorul pe o trestie ce zăcea pe pământ.

— Ah! Ce făcuși? strigă zâna sărind în sus plină de ciudă și apropiindu-se de dânsul.

— Spărsei fluierul că nu mai cânta bine, răspunse băiatul.

— Vai de mine, ce păcat! Ce frumos cântai cu el! Și nu mai poți face altul?

— Ba aș face dacă aș avea inimă de corn.

— D-aia te vaiți? Corni sunt destui prin pădurea mea.

— O fi, dar n-are cine să-mi ajute ca să spintec cornul ca să îi scot inima.

— Îți ajut eu.

— Dumneata, dar o să poți?

— O! O! D-asta nu purta grijă.

— Bine, dacă e așa, să cercăm.

După ce roti el ochii împrejur, zări într-un stufiș de copaci un corn înalt și groscior; și cât te ștergi la un ochi îl doborî la pământ cu barda ce-o avea la brâu, după aceea dezlipi tulpina de crăci și apoi începu să spintece tulpina de la un capăt până la celălalt.

— Dar ce faci? întrebă zâna mirându-se de lucrul său.

— Spintec tulpina până la jumătate și apoi îl sparg astfel ca să rămâie inima copacului întreagă întreguliță. Acolo să-ți văz puterea dumitale cea lăudată.

După ce spintecă bușteanul de la un capăt la celălalt, Nițu făcu trei pene țepene și începu să le bată în spintecătură:

— Acum pune mâinile și trage vârtos! zise el, trăgând și el dintr-o parte.

Zâna băgă mânușițele sale ca zahărul în despicătură și începu și ea să tragă; dar deodată băiatul scoase iute p-ale sale, izbi cu barda în pana cea mai adânc vârâtă de sări cât colo și zâna scoase un țipăt groaznic de durere simțin-du-și mâinile apucate în buștean.

Atunci Nițu se întoarse spre dânsa râzând fără să-i pese de țipetele și zvârcolirile ei de durere și îi zise:

— Ei, zânișoară, ia să-ți văz puterea cea lăudată: cearcă-te de-ți scoate mâinile din buștean ca să te văd și eu că ești voinică.

— Ah, dușmane ce ești, m-ai mâncat friptă, strigă biata fată plângând de durere. Scapă-mă și te fac mai bogat ca un împărat.

— Nu te scap decât atunci când îmi vei da ochii zmeului.

— Ochii zmeului? strigă ea uitându-se la el lung. Se vede, sărace, că nu știi ce ceri! Poate că ți s-a urât cu viața.

— Ce-ți pasă? Dacă îți place să scapi, dă-mi-i!

— Dă-mi drumul și ți-i dau.

— Degrabă ți-o fi? Spune-mi unde sunt, că am eu piciorușe ca să mă duc să-i iau.

— Du-te dacă e așa și sapă la rădăcina stejarului din răscrucea drumului pe unde ai venit și vei găsi o cutiuță de argint în care sunt ascunși ochii ce cauți.

Nițu se duse ca vântul, dar într-o clipă se întoarse și-i zise:

— M-ai mințit, leliță, și cu o izbitură de bardă făcu să sară în sus a doua pană și pe zână să scoată un țipăt și mai sfâșietor.

— Ah, strigă ea plângând, aibi milă de tine-rețele mele și dă-mi drumul, că ție nu ți-am făcut niciun rău.

— Lasă, că nici ție nu ți-a fost milă de bietul zmeu!

— Ah, sărmane, nu știi de cine ți-e milă ție; acel zmeu este o fiară spurcată care, cum te va vedea, va sări la tine ca să te mănânce.

— Fie, eu voi să-l fac să vadă.

— Dacă vrei cu orice preț, du-te la palatul lui, sapă la da din urmă treaptă a scării și sub lespedea de marmură vei găsi cutia cu ochii.

Nițu se duse, dar peste un ceas se întoarse gâfâind și aruncă în sus și cea din urmă pană, care făcu pe zână să scoată țipete și mai groaznice și îi zise:

— M-ai mințit și de astă dată; dacă mă vei minți și a treia oară să știi că am să te omor.

— Acum nu te mai mint, răspunse zâna plângând, însă fiindcă mi-e milă de tineretele tale îți zic încă o dată, bagă de seamă la ceea ce faci și gândește-te.

— M-am gândit, m-am răzgândit, strigă el, grăbește-te de spune, că de nu, unde-ți stau picioarele îți va sta și capul.

— Ascultă, dragul meu, zise zâna oftând, văz bine că ața te trage spre pieire, dar fiindcă-ți voi binele cu tot dinadinsul, căci ar fi păcat să moară un flăcăiandru mândru ca tine pentru o căzătură de unchiaș, ascultă ce-ți spui și bagă-le bine în cap. Cum va căpăta zmeul iarăși vederile, se va năpusti spre tine ca să te mănânce; tu atunci spune-i că zâna e în urma pașilor tăi și vine ca să-l răpuie; el se va speria și va cere ca să-l ascunzi. Ridică atunci talpa casei, că ești destul de puternic, vâră-l în ascunzătoarea de sub ea și lasă-l acolo că de scăpat nu mai scapă.

— Bine, așa voi face, dar spune-mi întâi unde sunt ochii?

— Ochii sunt sub a treia talpă despre soare răsare de la puțul ce se află în fața palatului meu. Du-te, scormonește puțin în nisip și o să găsești cutia; scoate apă din puț, umple cutia cu apă și, când ajungi la zmeu, spală locul din care s-au scos ochii cu apă din cutie, apoi așază ochii la loc și iarăși spală-i cu apa ce a mai rămas.

Băiatul plecă și, găsind ochii, se duse la zmeu și făcu așa cum l-a învățat ea, dar uită d-a se întoarce la ea ca să-i dea drumul.

— Tată, tată, zise el intrând în cămara zmeului, ce ai face tu când ai recăpăta ochii?

— Ochii mei, răspunse zmeul dând din cap, nu se recapătă așa lesne, căci sunt niște mâini din care nimeni nu poate să-i smulgă.

— Dar dacă i-ar smulge cineva?
— Asta nu e cu putință.

— Dar dacă arfi, dacă i-aș smulge eu ce mi-ai face?

— Ah, fiul meu, să nu încerci o asemenea nebunie, căci te-ai pierde desigur și împreună cu tine sunt și eu pierdut.

— Dar dacă nu m-oi pierde și ți-aș aduce ochii teafăr și nevătămat și dacă ți i-aș pune la loc ce mi-ai face?

— Te-aș mânca de bucurie.

— M-ai mânca! strigă Nițu înfiorându-se, aducându-și aminte de ce i-a zis calul și zâna.

— Adică te-aș face într-adevăr fiul meu, ți-aș da bogății împărătești, te-aș sui pe tronul strămoșilor mei.

— Atunci stai și nu te mișca, tată, ca să-ți așez ochii la loc, căci sunt în mâinile mele.

Auzind aceste cuvinte din gura băiatului, zmeul scoase un țipăt groaznic și căzu ca mort pe scânduri cu fața în sus.

Nițu numaidecât scoase ochii din cutie, spălă fața zmeului cu apă dintr-însa, așeză ochii la loc, iar îi spălă cu apă și apoi trase pleoapele la loc și zmeul căzu într-un fel de amorțeală în care rămase adâncit mai bine de un ceas.

Când se deșteptă zmeul și deschise ochii scoase un țipăt de bucurie, începu să-i miște de colo până colo și să se uite în toate părțile cu mirare. După aceea se sculă în sus și văzând băiatul în casă îi zise răstit:

— Cine ești tu și ce cauți în palatul meu?

— Ce fel, tată, răspunse Nițu mirat., nu mă recunoști?

— A? Tu! Tu ești, băiete? Dar știi tu că ești frumușel și grăsuliu! Zău că-mi vine să te hăpăiesc.

Auzind aceste cuvinte băiatul, și văzând că zmeul deschide o gură cât toate zilele, îngheță ca și cum ar fi intrat de șapte palme în pământ, dar nu-și pierdu cumpătul, ci răspunse îndată:

— Se poate, tată, căci bună hrană am găsit la casa ta, dar vorbește mai încet să nu te auză zâna.

— Care zână? întrebă zmeul înfiorându-se.

— Zâna de la care am furat ochii și care mă urmărește cu foc și urgie.

— Și nu mi-o spui! strigă zmeul dând din colț în colț. Ah, m-ai mâncat fript! Cine dracu te-a pus s-o scornești cu acești ochi care are să-mi răpuie viața? Căci cum am trăit atâta vreme fără de ei, trăiam eu și d-acum încolo.

— De unde am știut eu că dumneata, coșcogeamite zmeul, ți-este frică de-un cap de muiere?

— Tu nu știi ce muiere afurisită este aceea; să nu pierdem vremea în zadar; degrabă ascunde-mă, vâră-mă în gaură de șarpe, ca să nu dea zâna peste mine.

— Unde să te ascund?

— Știu și eu! Nu mai mă taie capul la nimic, mi-am pierdut cumpătul.

— Să te ascund în închisoarea calului?

— O, nu, ferească Dumenezeu! Aș scăpa din-tr-o gheară ca să caz în alta. Numai în tainița de sub talpa casei aș putea găsi scăpare, dar n-are cine să mă bage acolo.

— Te bag eu, tată.

— Tu! Poți tu, fătul meu, să ridici talpa de care e sprijinită casa întreagă?

— Să fac o cercare, dacă vrei.

— Să te văz cât îți poate pielea.

Băiatul ieși afară urmat de zmeul care tremura ca varga și se uita în toate părțile, apucă talpa casei cu mâinile sale puternice, o ridică puțin în sus, talpa trosni și casa se clătină nițel, dar băiatul nu slăbi deloc talpa, ci numaidecât se opinti țeapăn, puse umărul și talpa se ridică atât cât să se poată strecura un om sub ea.

Zmeul, care dârdâia, aștepta; cum văzu deschizătura, se strecură pe sub tălpoi, sări iute în tainiță și până să lase băiatul talpa la loc zise:

— Zâna are să mă caute nouă zile încheiate; tu, ca să mă hrănești, ia un jghebuleț cu o țeava la capăt, vâră-l pe sub talpă până la gura mea și toarnă-mi lapte călduț prin el.

— Bine, așa voi face, tată, zise băiatul lăsând talpa la loc.

După ce se descotorosi de zmeu, Nițu alergă la cal și-i spuse tot ce a făcut și tot ce era să pată.

— Bine că ai scăpat numai cu atât, răspunse calul; așa pățește cine nu se astâmpără; pe dracul l-ai cătat, pe dracul l-ai găsit.

— Nu e mai bine acum c-am scăpat de zmeu? întrebă băiatul.

— Bine, dar nu prea, căci zmeul nu e mort și dracul care n-are de lucru poate să-l facă să scape. Până nu l-om vedea mort umflat, să nu ne culcăm fără de grijă.

— Dar cum să facem ca să omoram pe zmeu?

— Lasă-l pe mâna mea, zise calul, că am eu ac de cojocul lui.

— Bine, atunci ți-l dau pe mână.

— Deocamdată să-l mai lăsăm, căci cum e de îndârjit, poate să se umfle o dată și să răstoarne casa; mai cuminte e să așteptăm ca să-i facem de petrecanie tocmai a noua zi.

Nițu se ținu așadar de făgăduiala ce dăduse zmeului, făcu un jgheab care mergea până la gura lui, îi turna pe el lapte călduț dimineața și seara, dar din ce în ce-i da mai câte puțin.

Deocamdată zmeul nu băgă de seamă și nu se plânse, fiind mulțumit, de frica zânei care-l făcea să tresară și să înghețe la auzul celui mai ușurel zgomot; dar de la a șasea zi el începu să ceară mâncare mai multă, că a slăbit, însă băiatul îi răspunse că zâna, înfuriată de renghiul ce i s-a jucat, a pus mâna pe toate caprele și numai două dintre ele au putut să scape ca să nu-l lase să moară de foame.

într-acea zi zmeul vorbi cu glas țeapăn, dând să se înțeleagă că era încă voinic, dar a doua și a treia zi începu să miorlăie întocmai ca o pisică moartă de foame.

— Acum este vremea, zise calul.

A doua zi, când se duse Nițu să-i ducă de mâncare, zmeul îi zise:

— Copilule, fă ce-oi face de-mi dă mâncare mai multă și laptele ceva mai călduț ca să prinz putere, căci a sosit vremea ca să scap din închisoare și aș voi ca să-ți dau și eu puțin ajutor puind spinarea spre a ridica astă namilă de bârnă.

— Așa voi face, tată, fii fără grijă, răspunse băiatul intrând în casă.

Așa și făcu Nițu; peste un ceas veni cu un cazan plin cu lapte în clocote și începu să-l toarne pe jgheab. Zmeul, flămând cum era, sta cu gura căscată și înghiți acel lapte clocotit fără să poată să se dea înapoi, căci nu avea loc de strâmtoare nici să strige sau să închidă gura, că laptele curgea întruna și îl oprea să strige.

Durerile ce simți fură atât de cumplite, încât îl făcură să scoată niște țipete răgușite și să se zbuciume și cu el se clătină casa întreagă.

După ce sfârși laptele el abia putu să strige.

— Apă!

— Ce, te-ai fript? întrebă băiatul.

— Apă, apă, repetă zmeul urlând.

— Acușica, acușica; alerg spre casă ca să-ți aduc, răspunse băiatul.

După câteva minute, Nițu se întoarse cu un ceaun în mână și turnă pe jgheab ceva alb și strălucitor ca argintul. Era plumb topit. Zmeul înghiți cu nesaț astă băutură ucigătoare și numaidecât casa se cutremură cu putere, încât căzu un colț împreună cu o parte din învelitoare; după aceea se auzi un trosnet îngrozitor și o plesnitură și mai îngrozitoare. Palatul căzu grămadă peste locul în care zăcea zmeul și șiroaie de sânge negru începură să se prelingă pe sub talpa casei.

— A crăpat necuratul! strigă calul. Acum nu mai avem de ce mai sta aici; haidem să ne luăm lumea în cap.

— Haidem, răspunse Nițu.

Palatul zmeului căzuse, dar nu tot; cămările în care erau închise comorile și bogățiile zmeului rămaseră nevătămate și se dărâmară numai ocnițele cele goale în care își mâncase bietul Nițu amarul în cei mai frumoși ani, adică aceia ai tinereții, îngrijind și hrănind ca p-un pui orb pe zmeul cel trufaș.

După astă întâmplare, Nițu alergă spre cămările cele zdravene, își umplu sânul cu pietre prețioase, își făcu o boccea groasă din cele mai frumoase haine și încalecă pe cal.

Fratele zmeului, în loc d-a merge ca toți caii pe drumul cel mare ce șerpuia pe sub copacii pădurii, își făcu vânt spre slava cerului și zbură spre soare-răsare, și merse, merse prin ăl nemăsurat văzduh cât ținu ziulica de mare fără să se oprească undeva ca să-și momească foamea. Tocmai după scăpătatul soarelui începu să se coboare spre pământ și, când se coborî, se văzu la poarta unui oraș mare și mândru, în mijlocul căruia strălucea în sfințitul soarelui turlele de argint ale unui palat împărătesc. Intrând în oraș, calul îi zise:

— Stăpâne, te-am adus aici ca să te căpătuiesc.

— Ce fel, prietene? întrebă Nițu. Din starea ce a rămas de la zmeu eu nu am nicio parte?

— Ba da, toată e a ta, dar omului nu-i trebuie numai stare ca să fie pe deplin căpătuit, ci și o nevastă mândră și cuminte, căci nevasta bună e comoară în casa omului, pe când cea rea, de-ar aduce bărbatul cu carul, și ea ar risipi prin urechile acului, tot s-ar alege de casă praful și pulberea.

— Și aici se află ursita mea?

— Da, într-acele palaturi strălucitoare. Vezi acești voinici mândri și strălucitori care își aleargă caii în toate părțile? Toți sunt feciori de împărați și viteji de care s-a dus pomina în toată lumea. Ei s-au adunat aci, căci împăratul acestor locuri a făgăduit că viteazul care va birui în alergarea cailor, în jocul inelelor și va prinde mărul de aur pe care-l va arunca fata lui de la fereastră de sus, va lua de soție pe fiică-sa, care e o minune în frumusețe și înțelepciune.

— Și tocmai pe mine m-ai găsit ca să mă lupt cu atâția fii de împărați și de viteji și să capăt mărul de aur?

— Da, și ca să-i întreci pe toți, am să te fac să fii iubit de împărătița nu numai pentru hainele și bogățiile tale, ci pentru tine singur. Am să te fac urât și sărăcăcios și cu toate astea să moară fata împăratului după tine.

— Astea sunt basme.

— Oi trăi și oi vedea.

Intrând în mijlocul orașului nu mai puteai să umbli pe străzi de mulțimea de bogătași ce mișuna de colo până colo, îmboldindu-se. Orașul părea că se află în ajunul unei sărbători și mai c-așa era, căci a doua zi era să aibă loc, în marginea orașului, acea alergare de cai la care avea să ia parte cei mai frumoși feciori de domni și de împărați, care veniseră din toate părțile spre a fi încoronați de împăratul acestor locuri și de fiica sa. Pe străzi, din zori de ziuă, nu mai era cu putință să umble cineva de înghesuială, căci la astă priveliște frumoasă se adunase toată lumea dimprejur și veniseră mulți din părinții tinerilor să fie de față la izbânda lor.

Nițu, călare pe calul său, intră într-un han, nebăgat în seamă, îmbucă ceva, dete calului grăunțe din destul și apoi se culcă. A doua zi se sculă dis-de-dimineață, apucă și el ca toată lumea calea spre câmpia din marginea orașului și merse până la locul de alergare. Ajungând acolo el nu se așeză ca toată lumea în rândul privitorilor, pe marginea locului însemnat pentru alergarea cailor, ci intră chiar în locul hotărât pentru alergători.

Văzându-l că se așază și el într-atâți mândri voinici cu haine strălucitoare și cu cai de mare preț, el care purta niște haine care nu băteau deloc la ochi, care încăleca o răpciugă de cal, slabă și spetită, și care când își dete coiful jos din cap lăsă să se vază o țeastă de cap fără fir de păr pe dânsul, toată lumea începu să-l huiduiască și să strige, care mai de care:

— Lată-l pe Cheleș împărat!

Nobilii alergători se supărară văzându-se alături cu asemenea om sărman, dar nu putură să-l depărteze că așa era porunca împărătească: să ia parte la întrecere toți care s-or bizui că pot să biruiască.

Cheleș împărat, căci de acum încolo așa-l vom numi, nu se supără văzând pe toți tinerii cei strălucitori că-i întorc spatele, ci se așeză la urmă de tot și, când porniră caii, el nu se repezi în goana cea mare cum făcuseră ceilalți, ci porni în trapul cel mic, astfel că într-o clipă se văzu rămas mult în urmă.

— Lată, Cheleș împărat e gata de-a lua coroana din mâna împărătiței! Cheleș împărat a întrecut în neputință pe cei mai nevoiași! Bravo, Cheleș împărat! strigă mulțimea bătând din palme și luându-l în bătaie de joc.

Ei râseră și făcură chef, dar nu multă vreme, căci gloaba se schimbă în armăsar în văzul tuturor, sângele i se aprinse, ochii i se înflăcărară, din nări începu să-i iasă scântei de foc, picioarele începură să se arunce înainte cu repeziciune ca și cum ar fi zburat și din cel din urmă se văzu trecând pe lângă toți biruitorii săi și ajungând la țintă cel dintâi. Ăst sfârșit neprevăzut uimi pe toată lumea și când văzu pe neașteptatul biruitor întorcându-se la tronul împărătesc încoronat de însuși mâna împărătiței, din toate piepturile izbucni strigătul:

— Trăiască Cheleș împărat!

Tuturor le era silă să se uite spre acest tânăr cu capul chel, tuturor le era urât, căci îi sta rău de pomină, dar împăratului i se păru și mai urât; numai fetei sale nu-i păru așa de pocit; dimpotrivă, când mâna sa atinse capul lui ca să-i puie coroana pe frunte, mâna începu să-i tremure și simți ca un fior rece că-i trece prin trup.

Lumea îl petrecu apoi în alai până la locuința sa, unii minunându-se de biruința lui și cei mai mulți luându-l în bătaie de joc, apoi după ce mai strigară și mai râseră câtva, se împrăștiară.

Rămâind singur, Nițu începu să plângă de necaz și să arunce cât colo bășica de bou ce avea în cap, dar calul îl opri și-l mângâie zicându-i:

— Nu te întrista, căci numai cu chipul acesta ai putut să atragi spre tine privirea împărătiței! Ce-ți pasă de toată lumea dacă ea a tresărit când te-a atins? Mergi înainte cu curaj și cu nădejde, căci vei birui!

A doua zi avu loc lupta cu inelele, chiar în curtea palatului împărătesc; tinerii feciori de împărați se întrecură care mai de care să capete coroana biruinței; lumea iarăși râse de Cheleș împărat, dar și de astă dată tot el rămase biruitor și luă coroana din mâna împărătiței care, când se atinse de el, tremură și mai tare și se îngălbeni puțin.

Pân-aci împăratul râse de Cheleș împărat, și luă în glumă îndrăzneala lui de-a se lupta cu atâția feciori de împărați ca să capete pe fiica sa de nevastă, dar după ce văzu și văzu că el pân-aci a bătut pe toți potrivnicii lui, începu să se teamă că poate să biruiască și a treia oară și atunci legea îl îndatora să-l facă ginere dacă fiică-sa nu se va împotrivi.

Deși nu-i dădu deloc prin cap că fiică-sa va primi bucuros ca să aibă de bărbat o așa schi-lodenie de om, totuși trimise un om credincios al lui ca să se ducă la hanul unde se afla flăcăul cel biruitor, ca să-i dea oricâți bani va cere, numai să plece și să nu ia parte la lupta cu mărul de aur; dar trimisul său se întoarse înapoi fără de ispravă, spuindu-i că Cheleș, cu toată sărăcia lui, n-a vrut să primească oricâți bani i-ar da.

A treia zi fu și cea din urmă luptă; feciori de împărați se adunară în curtea palatului cu mult mai înainte de ceasul hotărât pentru luptă, înveșmântați în hainele cele mai strălucitoare și începură să-și joace caii pe sub ferestrele împărătiței, până să sosească ceasul de luptă; lumea, asemenea, începu să se adune și să caște gura spre așa mandrețe de priveliște și chiar cei de la curtea împărătească se iviră în balconul de unde împărătița avea să arunce mărul; nicăieri nu se vedea Cheleș și toată lumea se întreba ce s-a făcut frumosul luptător?

Ceasul hotărât de luptă nu sosise, cu toate acestea împărătița se ivi în balcon și dete semnul de începere. Tinerii se făcură roată sub balcon, împărătița aruncă mărul în jos, toți se repeziră în goana cailor și cu săbiile scoase ca să prinză mărul în zbor crestându-l cu ascuțișul săbiei, dar niciunul nu-l nimeri și mărul căzu în praf.

Slujitorii împărătești luară mărul de jos și-l duseră iarăși sus; împărătița îl aruncă a doua oară, dar și de astă dată mărul nu fu norocit. Când fu dus spre a fi aruncat pentru a treia oară, se auzi un zgomot mare în mulțime și din toate gurile ieși cuvântul:

— Cheleș împărat!

într-adevăr băiatul venea într-o fugă și se vârî în mulțimea de luptători tocmai în minutul în care împărătița arunca mărul pentru a treia oară.

De astă dată mărul nu căzu pe jos, ci rămase spânzurat în văzduh aninat de sabia lui Cheleș, care-l spintecase mai până la mijloc. Văzând această minune, toată lumea începu să bată din palme și să strige:

— Să trăiască Cheleș împărat, ginerele împă ratului nostru!

Feciorii de împărați și împăratul plesneau de necaz și se uitau spre împărătița ca să o auză zicând că nu vrea să ia de bărbat asemenea pocitanie; dar pe neașteptate împărătița se dete jos din balcon și, coborând în curte, zise tatălui său:

— Tată, primesc de bărbat pe acela ce mi-a hotărât Dumnezeu și vrednicia sa.

— Ce fel, fata mea, strigă împăratul spumegând de mânie, primești tu să fii soția acestei pocitanii de om?

— Da, tată.

— Gândește-te, fata mea, la pasul ce faci.

— M-am gândit, tată.

— Dacă e așa, fie precum vrei; du-te cu el unde-ți place, dar să știi că fata mea nu mai ești. Te dezmoștenesc și te părăsesc măcar de te-aș vedea murind de foame.

— Bine, tată, așa să fie, dacă astfel ți-este voia, răspunse fata apucând mâna bărbatului său și ieșind apoi cu fruntea sus din curtea palatului părintesc.

De a doua zi curtea împărătească începu să se golească de mândrii feciori de împărați și în trei zile nu mai rămase picior de om străin. Nițu se cunună cu fata împăratului, într-o bisericuță mică, fără de niciun zgomot și împăratul se închise în palaturile sale și își puse cenușă pe cap ca și cum i-ar fi pierit un neam de aproape de necazul ce-i pricinuise fiica sa c-a prins bucuros să se mărite cu un mojic.

Tânăra pereche stătu câtăva vreme cum putu și unde putu, dar pe urmă se așeză într-un bordei ce-și clădi pe un maidan din vecinătatea palatului și începu să-și câștige pâinea cu munca mâinilor sale. Împărătița uită că era fată de împărat și de dragostea bărbatului său, cât era ziulica de mare, nu mai sta la un loc: făcea pâine, gătea bucate, cosea haine, mătura, deretica, în sfârșit era cu desăvârșire o femeie harnică și ținea casa sa dichisită ca o oglindă.

Ce nu face dragostea?

Bordeiul lor era drept în fața porții celei mari a palatului. Împăratul, aflând că fiică-sa sta în-tr-însul, voi s-o mute într-alt loc și să-i dea o casă mai bună, unde s-o îngrijească mai bine, nevoind să dea ochi cu sărăcia sa când va ieși la plimbare; dar nu fu chip ca s-o înduplece. Fu dar silit să lase în părăsire poarta cea mare și să iasă pe poarta din dos.

În sfârșit sosi și iama, o iarnă grea și friguroasă; cât ținu vara, băiatul trăi cum trăi, târâș-grăpiș, dar când veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții și prin casă să nu se găsească de nici unele. El se arătă foarte deznădăjduit, dar împărătița, în loc de-a face ca el, începu să-l încurajeze și să-i zică: bun e Dumnezeu.

într-o zi, când frigul era mai simțitor ca oricând și în bătătură n-avea nici băț de lemn, împărătița se îmbrăcă cu ce găsi mai gros prin casă și se duse la curte ca să roage pe tatăl său să-și facă milă s-o ajute dacă nu ca pe fiica sa, cel puțin ca pe cel din urmă argat al său; dar împăratul îi trimise vorbă că n-are fată, fiica sa fiind de mult moartă, și dete poruncă să dea afară în brânci pe cerșetoare.

Vătaful de curte văzând asemenea neomenoasă purtare din partea câinosului de tată și văzând pe fosta sa stăpână ieșind din casa tatălui său cu lacrimile pe obraz cât pumnul, i se făcu milă de dânsa, umplu o căruță cu lemne, altă căruță cu merinde și le duse pe bătătura bordeiului și le lăsă acolo fără să spuie de unde erau. Ăst ajutor și altele, aduse mai apoi asemenea pe furiș, scăpară pe bieții tineri de lipsă și-i făcură să treacă iarna cu bine.

Cum dete în primăvară, un vecin puternic se ridică cu război împotriva tatălui împărătiței și năvăli în cuprinsurile sale. Împăratul umblă de colo până colo ca să-și strângă ostile și să capete ajutoare, dar ostile sale erau prea puține și din împărații care-i juraseră de atâtea ori prieteșug și benchetuiseră cu el la masă, nu vru niciunul să-i dea un om măcar.

Neavând fecior ca să-l pună în fruntea oștilor sale și niciun boier din cei pricepuți într-ale războiului, împăratul trimise pe la toți feciorii de împărați care fuseseră în vară la curtea sa spre a se lua la întrecere și-i rugă pe fiecare ca să se pună în capul oștilor sale; dar nici de astă dată n-avu noroc.

Tocmai când se crezu mai părăsit și mai urgisit de toată lumea, auzi că un oștean necunoscut, îmbrăcat de sus până jos într-o za groasă de argint și cu obrăzarul coifului lăsat în jos, ceru voie împăratului ca să se pună în fruntea oștilor sale, fără însă să spună cine era.

Împăratul, aflând că dușmanul se apropia întruna și era mai gata să-i înconjoare orașul, îi dădu voie și necunoscutul plecă cu ostile chiarân acea zi și a doua zi de dimineață se izbi cu dușmanul. Izbitura fu neașteptată: dușmanul, deprins de-a înainta fără să întâmpine împotrivire, fu apucat fără de veste, dar totuși se război vârtos știindu-se tare în număr și în bărbăție. Deși în cele dintâi minute vrăjmașii fură foarte tulburați și zăpăciți de nu știau ce fac, în cele din urmă își veniră în fire și mai ar fi dovedit ostile împăratului dacă n-ar fi avut în fruntea lor pe necunoscutul oștean.

Acesta intră cu sabia în mână în mijlocul dușmanilor, culcă la pământ ca secerătorul spicele toată ființa vie ce întâlnea în cale și împrăștie ca pleava orice împotrivire întâmpina. Văzând că nimeni nu putea să se măsoare cu dânsul și orice împotrivire rămânea fără de folos, căci izbiturile cele mai cumplite nu puteau nici măcar să-l cresteze, luptătorii începură să fugă cu sutele îndată ce-l vedeau ivindu-se și-l lăsară să zboare în voie cu groaznicul său cal peste stârvurile celor căzuți de la un capăt la celălalt al câmpului de bătălie.

Pilda harnicului căpitan făcu pe ostașii împăratului să se rușineze și să se pună și ei pe lucru cu bărbăție, astfel că până la asfințitul soarelui izbutiră să dovedească cu totul pe dușmani și să robească chiar pe împăratul lor.

A doua zi de dimineață, biruitorii intrară în oraș încărcați de prăzi și înaintea lor își juca calul groaznicul străin. împăratul, urmat de tot norodul, ieși întru întâmpinarea lor până la poarta cetății și dându-se jos din trăsura împărătească, se repezi să cuprindă în brațe pe mântuitorul său. Atunci el își scoase coiful din cap și, văzându-l, toți strigară:

— E Cheleș împărat!

Văzând o asemenea purtare de la acela pe care l-a lăsat să moară de foame în puterea iernii, împăratul fu cuprins de înduioșare și de mustrare de cuget, uită cine era și înaintea cui era și căzu în genunchi, în praf, podidindu-l plânsul.

Nițu sări iute de pe cal și luând pe bătrân în brațe îl sui repede în trăsură, încalecă și el și intrară în oraș urmați de ostășime și norod.

În oraș, casele toate erau împodobite cu steaguri și covoare, lumea era grămadă pe dinaintea prăvăliilor, la ferestre și chiar pe case stau grămadă fel de fel de oameni și toți cum îl vedeau strigau:

— Ce frumos tânăr! Păcat că e chel!

Ajungând în dreptul palatului, ieși din bordeiul sărăcăcios împărătița îmbrăcată în niște haine numai aur și pietre scumpe și, încălecând și ea pe un cal alb ca zăpada, se așeză în rând cu bărbatul său și intră în curtea palatului.

Acolo era Îmbulzeală și mai mare, boierii și bogătașii împărăției, care se ascunseseră când țara era în primejdie, ieșiră ca ciupercile la iveală îndată ce trecu primejdia și alergară înghesuindu-se ca să ia parte la praznicul și petrecerile biruinței. Acolo se aflau mai toți aceia ce râseseră de bietul băiat chel.

Nițu, văzându-i că dau năvală cu așa mare sârguință, se uită lung la ei și până să nu desca-lece puse mâna la cap, apucă bășica și după aceea o trase cu putere și frumosul său păr căzu inele pe latul său spate și făcu pe toți privitorii să scoată un țipăt de mirare și pe nevastă-sa, care nu era mai puțin mirată, să-l sărute cu poftă de față cu toată lumea.

împăratul, de bucurie, sărbători din nou cununia fiicei sale cu mântuitorul tronului său, îl puse însuși pe tronul strămoșilor săi și-l înfățișă la toată lumea ca pe urmașul și moștenitorul său. Banchetul și veselia ținură o săptămână încheiată.

După ce se sfârșiră petrecerile și veseliile, Nițu se duse la împăratul și-i zise:

— Tată, m-ai crezut că sunt sărac, află că sunt poate mai bogat ca măria-ta; m-ai crezut că sunt un nemernic de pe drum, află că am și eu o împărăție mult mai mare ca a înălțimii tale. Ai crezut iarăși că sunt o pocitanie de om, vezi că și la chip sunt om ca toți oamenii. M-am prefăcut sărman, sărac și urât ca să-mi găsesc o nevastă care să mă iubească numai pentru mine și Dumnezeu m-a învrednicit ca să dau peste comoara ce visam, adică peste nevastă după inima mea; acum dă-mi voie ca să mă duc să-mi aduc și eu bogățiile și să-mi văd părinții.

împăratul, auzindu-l vorbind astfel, rămase încremenit și-i dădu voie numaidecât. A doua zi, Nițu plecă împreună cu nevasta sa.

Calul plecase mai dinainte; el se dusese de dăduse drumul zânei din trunchiul copacului care-i ținea mâinile strânse în crăpătura lui și, prin ajutorul ei, el se schimbă iarăși în om cum îl lăsase Dumnezeu; tot cu ajutorul ei scoase orașul din baltă unde îl cufundase vrăjile sale, învie toți oamenii din oraș și apoi puse o mulțime de lucrători ca să clădească din nou palatul zmeului și să-l facă mai mândru și mai mare de cum fusese întâi.

După ce-l isprăvi și îl împodobi cu toate scumpeturile numai în câteva zile, trimise trăsura cea frumoasă care era numai aur, pietre scumpe și mătase albă, trasă de șase cai albi ca laptele, ca să aducă pe stăpânul acelor locuri, adică pe fratele său de cruce, și el puse a rândui de cele trebuincioase pentru a se cununa și dânsul cu zâna cea frumoasă.

Nițu sosi într-o zi cam pe la nămiezi și, cum ajunse, plimbă pe tânăra împărăteasă prin toate locurile pe unde își petrecuse el anii copilăriei, prin casele cele mândre care erau unele mai gătite decât altele, prin pădurea cea mare și stufoasă și chiar prin marginea lacului, unde rămase și el încremenit când văzu în locu-i un mândru oraș plin de lume.

Când vru s-o ducă să vază și caprele, află că și ele se schimbaseră la înfățișare și se făcuseră niște domnițe care de care mai frumoase.

Peste trei zile se cunună fratele zmeului care purtase atâta amar de ani chipul de cal, cu zâna cea frumoasă și se așeză în cuprinsurile ei fără ca să primească o palmă de pământ din moștenirea fratelui său, pe care o lăsă întreagă aceluia ce o căpătase prin vrednicia sa. Fetele fură și ele măritate cu boierii cei mai de frunte ai orașului și după ce se alcătuiră bine toate și lăsă pe toți cu bine, Nițu își luă nevasta și suindu-se într-o căruță, mai puțin bătătoare la ochi, plecă spre satul său.

Unchiașul, după plecarea băiatului său, nu scăpă de cloanța babei; ea, cum se văzu scăpată de dânsul, stărui și izbuti să-i aducă în casă în locul său un nepricopsit de nepot, pe care gurile rele îl făceau că era chiar copilul său.

Acest bezmetic, care nu-și găsise bine capul pe nicăieri, amărî foarte mult viața bietului unchiaș, căci se puse să risipească averea lui și izbuti să-i înghită cu nesaț și caprele și vacile și bivolițele, până și boulenii de la jug și să-l facă din fruntaș să ajungă în sapă de lemn.

După ce-i văzu lefteri de tot, vagabondul își luase lumea în cap și plecase pe aci încolo, ceea ce făcu pe babă să crape de ciudă și unchiașul, după ce rămase văduv, să înghită cu multă nevoie amarul singurătății. Atunci își aduse el aminte de copilașul lui și-l cuprinse un dor cumplit, care-l puse pe foc să-l găsească din pământ, din iarbă verde. De multe ori se cercase el să-l caute, de multe ori bătătorise el în cruciș și în curmeziș pădurea în care îl năpustise, dar degeaba.

Tocmai când pierduse cu totul nădejdea, tocmai când lacrimile îi întunecaseră ochii, tocmai când mila vecinilor nu mai vrea ca să îi dea mână de ajutor, se pomenește că se oprește o căruță mândră la poarta bordeiului său și din ea se coborâră doi tineri frumoși ca niște sori.

Acești necunoscuți, cum intrară în sărmana lui colibă, se agățară de gâtul lui și începură să-l sărute și să-l mângâie fără să se îngrețoșeze de hainele lui cele rupte și murdare.

Unchiașul deocamdată se miră, dar aflând că acel tânăr mândru era fiul cel gonit, pentru care vânturase toată țara fără să-i dea de urmă, îl podidiră lacrimile și plânse multă vreme. După ce se potoliră lacrimile, Nițu voi să ia cu sine pe tatăl său, dar el se împotrivi foarte zicând că vrea să moară în pace în satul în care s-a născut și și-a îngropat nevestele.

Văzând că nu poate să-l înduplece, Nițu îi dete bani ca să-și facă din nou o casă potrivită cu dânsul, îi umplu bătătura cu vite și îi umflă punga bine ca să nu mai ducă lipsă în viață și pe urmă își luă rămas bun de la tatăl său și se întoarse în împărăția socrului său pe care o împreună cu a zmeului. Și trăiră și el și soția sa până la adânci bătrâneți, împărățind înțelepțește și lăsând pilde frumoase copiilor săi.