Povesti nemuritoare Povestea prințului Sobur

Povestea prințului Sobur

A FOST ODATĂ un negustor, care avea șapte fiice. Într-o zi, negustorul le chemă pe toate la el și o întrebă pe fiica cea mare:

— Spune-mi mie, fata mea, din norocul cui trăiești tu pe lume?

— Din norocul tău, tată, îi răspunse fata, lingușitoare.

O întrebă și pe fiica a doua și ea îi răspunse la fel. Întrebă pe toate fiicele la rând și toate îi răspunseră cu aceleași cuvinte. Când veni rândul fiicei sale mai mici, a șaptea, ea îi răspunse:

— Din norocul meu, tată.

— Întâi gândește-te bine, fată, și apoi îmi dai răspunsul.

— Trăiesc din norocul meu, tată, așa cum trăiești și tu din norocul tău, îi răspunse fata.

Negustorul se supără și-i zise fetei:

— Dacă crezi că trăiești din norocul tău, nu din norocul meu, du-te în lume să te descurci singură. N-ai ce să mai cauți în casa mea.

— Bine, tată, mă duc să-mi caut norocul singură în lume, zise fata și fu gata de plecare.

Nu luă cu ea decât un coșuleț de lucru din casa părintească.

Celelalte fiice ale negustorului erau îngrijorate de soarta ei. Ele o sfătuiră:

— Nu te încăpățâna, surioară. Ești mică și încă nu știi greutățile vieții. N-ai cum să te des curci. Du-te la tata, cere-i iertare și spune-i așa cum i-am spus și noi!

— Nu se poate, le răspunse fata cu hotărâre.
Negustorul chemă patru slujitori și le porunci s-o ia pe fiica sa cea mică într-un palanchin1 și s-o ducă în mijlocul unei păduri, unde nu era nici țipenie de om. Fata își luă rămas bun de la tată și de la surori și urcă în palanchin. Când slujitorii erau gata de plecare, veni alergând doica fetei și spuse s-o ia și pe dânsa, că nu putea s-o lase singură în lume pe aceea pe care o crescuse. Deci o luară și pe bătrâna doică și porniră spre pădure, purtând palanchinul pe umeri.

Merseră toată ziua și abia spre asfințitul soarelui ajunseră în mijlocul unui codru des. Acolo le lăsară pe fată și pe doică, iar slujitorii se întoarseră acasă.

Palanchin – lectică (un fel de scaun, purtat de cai sau oameni, folosit chiar și astăzi la unele popoare orientale) (n. Red).

Rămase singure în pădure, doica și fata se uitară de jur-împrejur: peste tot nu văzură decât întuneric beznă. Printre copacii bătrâni ai pădurii nu se zărea nicio potecă. Se auzeau urletele fiarelor sălbatice care ieșiseră din vizuini. Păsările de noapte scoteau țipete speriate, vestind primejdii. Doica o strânse pe fată la piept și, strâns îmbrățișate, se așezară sub un copac mare. Bătrânului copac i se făcu milă de ele. Li se adresă cu glas omenesc, zicându-le:

— Nu puteți rămâne, toată noaptea, singure și fără apărare, în mijlocul pădurii. Au să vină șerpii și fiarele sălbatice și au să vă sfâșie. Intrați în trunchiul meu și am să vă ocrotesc.

Copacul își desfăcu trunchiul și cele două femei intrară în el. Se așezară în încăperea largă a scorburii și copacul se închise din nou. Se întunecă și mai mult. Se adunară animale din toate colțurile pădurii, căci le mirosea a carne de om. Veniră tigri, lei, elefanți, mistreți și se învârtiră în jurul copacului în care se ascunseseră fata și doica. Zgâriară scoarța tare cu ghearele și cu dinții, dar nu reușiră să facă nicio spărtură.

Trecu noaptea și soarele se ivi pe cer. Animalele de pradă fugiră în vizuinile lor. Începură să ciripească păsărelele. Atunci copacul se deschise și cele două drumețe ieșiră din trunchiul său. Apoi copacul se închise din nou și le arătă un lac în apropiere unde puteau să se spele.

Fata și bătrâna îi mulțumiră copacului ocrotitor și se duseră la lac să se spele. Când se întoarseră de la lac, aduseră mâl moale de pe malul lui și-l aștemură pe scoarța copacului ca să-i oblojească zgârieturile. Copacul fu mulțumit și le învăță unde pot găsi fructe de pădure. Baba și fata culeseră fructe de pădure și mâncară. Bătrâna adusese de acasă un coș plin de floricele din orez, pe care-l ascunsese în brâu, ca să nu-l vadă stăpânul. Scoase coșuletul și-i dădu fetei floricele să mănânce.

Atunci copacul le vorbi din nou:

— Dacă aveți floricele de acestea gustoase, împrăștiați o parte din ele pe marginea lacului și veți vedea ce se întâmplă.

Fata și bătrâna făcură cum le sfătuise copacul și așa trecu o zi. Pe înserate copacul le ascunse iarăși în trunchiul său, și trecu și noaptea aceea fără nicio primejdie.

A doua zi dimineață, când se duseră să se spele, rămaseră uimite văzând un lucru minunat.

În timpul nopții venise un cârd de păuni să bea apă din lac și, după ce gustaseră floricelele acelea de orez, păunii se luptaseră pentru ele și le căzuseră o mulțime de pene. Acum tot malul era împestrițat cu pene de păun. Fata și baba le strânseră pe toate și, întorcându-se la copac, fata se apucă să facă evantaie din pene de păun. Avea ac și ață de mătase și de argint în coșulețul luat de acasă, astfel că toată ziua făcu evantaie nemaipomenit de frumoase.

A doua zi, bătrâna luă în poală evantaiele și porni spre oraș ca să le vândă la piață. Copacii îi arătară drumul și, ajungând la piață, bătrâna le vându cu preț bun, căci asemenea evantaie frumoase nu mai văzuse nimeni pe acolo. Cumpără mâncare din banii căpătați și se întoarse la fată.

Copacul se bucură de izbânda lor și le sfătui să pună deoparte într-o scobitură a lui, banii care le rămăseseră. Așa trecu timpul. În fiecare zi ele presărau floricele din orez pe marginea lacului și a doua zi culegeau pene de păun; în acest chip strânseră mulți bani. Atunci copacul le sfătui să cheme meșteri din oraș și să-și facă o casă.

Bătrâna se duse la oraș și aduse cei mai pricepuți meșteri. În câteva zile aceștia ridicară în mijlocul pădurii o casă de toată frumusețea. Fata le ceru meșterilor să paveze pământul în jurul copacului acela binevoitor și să înalțe niște garduri de jur-împrejur ca să-l ocrotească de ghearele animalelor.

Fata și bătrâna se instalară mulțumite în casa cea nouă. Cum era pricepută, fata începu să facă și alte lucruri frumoase și trăiau bine din banii ce câștigau vânzându-le.

Până atunci negustorul nu voise să știe ce s-a întâmplat cu fiica sa cea mică, pe care o alungase în pădure. Acum sosi timpul să plece pe mare ca să-și vândă mărfurile și să cumpere altele. Înainte de a pleca, le întrebă pe toate fiicele din casă ce doreau să le aducă din călătoria sa. Una ceru un colier cu diamantele cele mai mari din lume, alta vru cercei din perlele care cresc pe capul unui elefant și așa mai departe. Când să se urce pe corabie, negustoprulăși aduse aminte că nu întrebase și pe fiica sa cea mică.

Chemă unul dintre slujitorii care o duseseră în pădure și-i porunci să alerge la ea și s-o întrebe dacă dorește să-i aducă și ei ceva. Slujitorul ajunse la casa fetei din pădure și văzând-o pe doică la poartă, îi repetă vorbele stăpânului.

Bătrâna o întrebă pe fată ce voia să-i aducă tatăl ei din călătorie și o zori să spună repede, pentru că mesagerul nu putea întârzia prea mult. Fata fu atât de emoționată să audă că taică-său se gândise și la ea, încât nu mai putu vorbi. Nici nu știa ce să-i ceară. Abia izbuti să rostească „Sobur kor”, ceea ce înseamnă „Stai puțin”. Dar bătrâna înțelese că fata ceruse un „sobur-kor” și fugi la poartă să-i spună slujitorului. Când fata veni la poartă cu gustări și cu apă ca să-l servească pe omul care venise de la tatăl său și să-l întrebe ce mai fac ai ei, slujitorul plecase de mult. El se întorsese grăbit la vapor și spusese stăpânului său dorința fetei. Nici negustorul nu pricepu ce putea să fie acel „sobur-kor” cerut de fiica sa cea mică, dar crezu că o fi un lucru străin de care el nu auzise. Nu mai așteptă să se lămurească și pomi imediat pe mare.

Luni de zile negustorul călători pe ape. Umblă din port în port, își vându toate mărfurile și cumpără multe minunății din țările străine, pe care le încarcă în cele șapte vapoare. Luă toate lucrurile pe care i le ceruseră cele șase fiice de acasă, până și cercei de perle care cresc pe capul elefantului. Iar când ajunse aproape de casă, își aminti de dorința fiicei sale mai mici. Îi păru rău că uitase.

Coborî într-un port mărunt și se duse în piață să caute un „sobur-kor”. Nimeni nu auzise de un asemenea lucru și firește nu-l găsi. Când era gata să se lase păgubaș, îl chemă un bătrân tâmplar, scoase o bucată de lemn vechi dintr-un șopron și-i spuse că asta era „sobur-kor”. Negustorul cumpără lemnul acela și se întoarse la vapor.

Ajungând acasă, dădu toate cadourile pe care le adusese celor șase fiice, iar bucata de lemn o trimise fiicei sale mai mici printr-un slujitor. Fata cea mică a negustorului se mâhni când primi un asemenea dar neînsemnat.

— Taica s-a plimbat prin atâtea țări, a cumpărat, desigur, multe lucruri frumoase și scumpe pentru surorile mele, iar de mine și-a bătut joc, trimițându-mi o vechitură de lemn.

Plânse fata și aruncă lemnul într-un colț al ogrăzii și nu se mai uită la el. Era vară și soarele ardea cu putere. Cu cât trecea timpul, bucata aceea de lemn se crăpa tot mai mult. Apoi veni anotimpul umed, când zile în șir ploaia nu mai contenește, iar lemnul putrezi.

în sfârșit, ploile încetară și fiica negustorului ieși să se bucure de vremea cea bună. Era o seară minunată. Luna își vărsa văpaia printre nori. Privighetorile cântau în pădure. Aerul era îmbălsămat de mireasma blândă a iasomiilor din grădină. Tânăra fată stătea singură și tristă în curte, și adierea nopții îi răcorea sufletul îndurerat.

După puțin timp, băgă de seamă că într-un colț al curții sclipea ceva în lumina lunii. Curioasă, se duse acolo să vadă ce poate fi. Era bucata aceea de lemn, care crăpase în arșița soarelui și apoi putrezise sub apa ploii; acum, printre crăpăturile ei se vedea un obiect lucios.

Fata îl luă în casă și la lumina opaițului descoperi că era o cutie de metal îmbrăcată în lemn. Dădu la o parte putregaiul și o deschise, înăuntru se afla un evantai de fildeș. Era cald în odaie și fata legănă evantaiul ca să se răcorească. Dar abia îl purtă de trei ori încoace și încolo, că auzi un fâsâit ușor, deasupra casei, după aceea niște tropote pe terasă și, spre uimirea ei, apăru în dreptul ferestrei un cal înaripat, de pe spatele căruia coborî un tânăr frumos, îmbrăcat cu haine de mătase cusute cu fir de aur.

Tânărul intră în casă și se prezentă. Era un prinț dintr-o țară care se afla peste șapte mări și treisprezece râuri. Se numea Sobur. Fata își aduse aminte cum tatăl ei înțelesese că ea ceruse un „sobur-kor” și își închipui că de aceea îi adusese un lucru cu care să-l cheme pe prințul Sobur.

Fetei îi plăcu de prinț și prințului îi plăcu de fată. Cei doi se cununară de îndată, schimbân-du-și ghirlandele de flori de la gât. Luna de pe cer și flacăra din opaițul odăii le fură martori

Prințul Sobur petrecu toată noaptea cu mireasa sa. Spre dimineață îi ceru nevestei să miște de trei ori din evantai în sens invers pentru ca să poată pleca. Îi spuse să-l cheme în fiecare seară cu evantaiul, dar peste zi niciodată, pentru că soarele i-ar arde trupul. Fata dădu de trei ori din evantai și într-o clipă prințul dispăru.

Așa venea prințul seara și pleca dis-de-dimineață. Bătrâna doică nu știa nimic de căsătoria fetei. Dar într-o noapte ea se trezi și i se păru că fata nu era singură în odaie. A doua zi o întrebă și fata mărturisi cele întâmplate. Mai întâi doica nu crezu, iar apoi se sperie că fata căzuse în mâna unui vrăjitor. Ca să-l vadă și ea, o rugă

pe fată să-l cheme atunci îndată. Când fata îi spuse că el nu putea să vină în timpul zilei, bătrâna se convinse că omul acela, care se dăduse drept un prinț, era într-adevăr un vrăjitor și-și pierdea puterea în lumina zilei.

Atât de mult stărui bătrâna, că fata, ea însăși cam nedumerită, scoase evantaiul din cutie și-l chemă pe prințul Sobur.

Într-o clipă acesta sosi pe spatele calului înaripat, dar cu tot trupul ars de soare.

— Ce-ai făcut, femeie nesocotită? Vrei să mă omori cu dinadinsul?

Prințul o mustră și-i spuse să dea din evantai în sensul invers ca să poată pleca. Era sigur că va muri și voia să-și vadă părinții. Îndurerată, fata îl ascultă și prințul plecă imediat.

în zadar se căina bătrâna, care acum își dădu seama de marea ei greșeală, că nu știa cum s-o dreagă. Fata nu-și mai putu găsi liniștea în casă. Hotărî să plece în lume să-și caute soțul bolnav și să-l vindece.

Dar țara prințului era tare îndepărtată și drumul era plin de primejdii. O fată tânără și frumoasă nu putea să călătorească singură. Își tăie părul, se îmbrăcă în veșminte bărbătești și-și luă rămas bun de la doică.

Merse mult, trecu prin multe orașe și târguri, multe sate și păduri, până ajunse, către seară, la câmpia Tepantor, la marginea celuilalt tărâm. Obosită, se așeză sub un copac uriaș, pentru a se odihni.

Nu ațipise bine, când auzi printre crengi ciripitul înfricoșat al unei păsări. Fata se sculă în picioare și se uită în sus. Văzu un cuib cu trei pui de pasăre. Un șarpe mare urcase pe copac și era gata să-i înghită.

Numaidecât fata scoase sabia și-ităie capul. Apoi, dându-și seama că puii erau flămânzi, tăie șarpele în bucăți, aruncă partea veninoasă, iar carnea cea moale o dădu puilor să le potolească foamea. Puii nu mai puteau de bucurie, căci trecuse multă vreme de când plecaseră părinții după hrană și încă nu se întorseseră.

Noaptea, târziu, veniră părinții puilor, Băn-goma și Băngomi, o pereche de păsări care știau limba omenească. Băngoma și Băngomi erau tare necăjiți, pentru că în drumul lor spre casă le căzuse în apă toată hrana ce o adunaseră în ziua aceea. Nu mai aveau cu ce să-și hrănească puii.

Dar puii îi liniștiră, spunându-le că lor nu le e deloc foame, fiindcă un tânăr viteaz le dăduse mâncare și-i scăpase de moarte.

Păsările fură foarte mulțumite și o întrebară pe fată cu ce ar dori să o răsplătească. Fata le povesti necazul ei și știind că erau păsări înțelepte, le ceru sfatul. Băngoma și Băngomi aflaseră de boala prințului Sobur, pentru c

se duceau în fiecare zi tocmai în țara aceea. Ele îi promiseră fetei că o vor lua pe aripile lor, dacă peste noapte ea ar putea să se facă mai mică decât un bob de muștar și mai ușoară decât un pumn de bumbac.

Fata stătu de veghe toată noaptea și, dimineața, o găsiră mai mică decât un bob de muștar și mai ușoară decât un pumn de bumbac. Băngoma culese multe ierburi din câmp și o învăță pe fată cum să le folosească pentru a-și lecui soțul bolnav.

Apoi Băngomi o luă pe o aripă și zburară cele două păsări peste șapte mări și treisprezece râuri, spre țara lui Sobur. Când ajunseră acolo, Băngomi o lăsă jos și fata căpătă din nou înfățișarea ei de om.

Luă ierburile ce-i dăduse Băngoma, veni la poarta palatului și ceru să-l vadă pe rege. Regele era foarte îngrijorat, căci niciun vraci, din nicio țară, nu reușise să-l vindece pe Sobur, și acum singurul și unicul său copil era pe pragul morții. Nu-i venea să creadă, însă, că acest tânăr va reuși să facă o asemenea minune, dar acesta stărui atât de mult, încât în cele din urmă regele se învoi să facă și această încercare.

Fata intră în camera lui Sobur și închise ușa. Tot trupul prințului era plin de răni și de arsuri. Nu putea nici ochii să-i deschidă. Fata îl spălă mai întâi cu șapte donițe de apă, apoi cu șapte donițe de lapte. Pisă ierburile și-i unse corpul cu alifia făcută din ele. Îl lăsă toată ziua și apoi îl spălă din nou cu șapte donițe de apă și șapte donițe de lapte. În sfârșit, îl șterse cu un ștergar moale de mătase și Sobur se trezi. Dispăruseră toate rănile de pe corpul său.

Fata deschise ușa spre odaia unde tatăl și mama lui Sobur așteptau cu multă nerăbdare. Sobur se ridică în picioare și veni spre părinți. Regele și regina îl îmbrățișară și-l sărutară cu mult drag. Palatul, care până atunci fusese umbrit de tristețe, se înveseli. Regele îl însoți pe tânăr până la tezaurul țării și-l rugă să ia de acolo orice i-ar fi plăcut. Dar tânărul nu vru decât un inel de la degetul prințului, pe care era încrustat numele lui. Prințul îi dădu inelul cu plăcere și tânărul plecă îndată din palat, nevoind să mai rămână nicio clipă la serbările ce se pregăteau.

Ajungând la locul unde o lăsaseră păsările, fata se făcu din nou mai mică decât un bob de muștar și mai ușoară decât un pumn de bumbac. Pasărea Băngomi o purtă pe aripile ei și o aduse iarăși la câmpia Tepantor. Fata le mulțumi păsărilor de mai multe ori și a doua zi dimineață plecă spre casă.

Noaptea, când rămase singură în odaie, îl chemă pe Sobur și într-o clipă acesta apăru pe spatele calului înaripat. Sobur fu bucuros s-o revadă, căci îi era dor de ea. Îi povesti cât suferise și apoi cum venise un tânăr, nimeni nu știa de unde, și-l vindecase.

Fata ascultă toată istoria, și după ce își termină povestea, îi arătă inelul și-i dezvălui că acel tânăr necunoscut nu era altcineva decât ea. Sobur se bucură și mai mult și vru s-o ia acasă la părinții lui.

Fata, însă, nu vru să plece fără bătrâna doică, aceea care o însoțise la pădure și o îngrijise în zile atât de grele.

Bătrâna, când auzi că prințul voia s-o ia pe fată de la ea, începu să plângă. Văzând credința și dragostea pentru fată, prințul hotărî s-o ia și pe ea la dânsul. Dar, din păcate, pe spatele calului nu încăpeau decât doi oameni. Cum s-o ducă pe bătrână?

Prințul o legă de coada calului și tustrei zburară în înălțimile cerului. Ajunseră imediat în țara prințului Sobur și cei doi soți se duseră ia rege și la regină. Se închinară în fața lor și le cerură binecuvântarea.

Părinții lui Sobur erau bucuroși să aibă o noră atât de frumoasă. Fură și mai fericiți când aflară că tot ea fusese tânărul acela care îl salvase pe Sobur de la moarte.

Acum Sobur era un om în toată firea. Regele îl înscăuna și-i lăsă toate sarcinile țării. Apoi bătrânul rege se retrase împreună cu regina sa, trăind o viață de cumpătare.

Nevasta lui Sobur născu mulți copii, care de care mai frumoși, iar doica îi crescu cu priceperea ei neîntrecută. În fiecare seară, copii se strângeau în jurul bătrânei și ea le spunea basme frumoase, așa cum și mie mi-a spus bunica mea povestea aceasta a prințului Sobur.