Intalnirea din pamanturi

Intalnirea din pamanturi de Marin Preda

ÎN CEATĂ

I

Uitați-vă la el, sări-i-ar bolboșile ochilor! De ce tăceți din gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la șira mea, o stropesc puțin și-i dau foc. Dau foc și la mașină, mă duc la fiecare șiră și o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr și sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiți niște hoți? Nu mă bat cu pumnii în piept și în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu dacă nu pun mâna pe un par și vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. În viața mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o știți cu toții și ați crezut că sunt prost. Vedeți aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toți mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi și niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză și să fi pus umărul dedesubtul ei, așa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci ați fi băgat de seamă: „Ia te uită, mă, al dracului, a răsturnat mașina!” Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci și de puturoși, și că n-am treierat niciun spic și voi vreți să mă lăsați, asta nu! N-ați băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Ați crezut că Ilie Resteu e ca și când n-ar mai fi. Și acuma tăceți toți din gură, nu vă uitați nici la mine, nici la voi. Uitați-vă la mine, care are curaj.

Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Și n-aș fi zis nimic. N-am cai. N-am căruță. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine și muiere n-am. Nici cel puțin de mâncare pentru mecanici. Am știut; am zis: am două mâini, dar gândiți-vă că am două mâini! Nu mi-e rușine de dumneata, părinte, nu te uita așa la mine! Crezi că, dacă ești popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că dumneata m-ai scos din țâțâni! Dumneata ai venit la urmă… dar ce mai vorbesc eu aicea? Ia-o repede pe poteci… Și vezi, calcă mai de sus, să nu-ți intre pleavă în pantofi…

Vă uitați unii la alții și ziceți că-s nebun… Poți să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ți pantalonii și izmenele jos și dă-ți drumul la vale pe pielea goală. O să-ți treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscolește soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept și-mi scot sufletul de-acolo afară!… Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur știu ce e acum și ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Și dacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură și-mi sting arsurile din burtă… Dar ce vorbesc eu?!

A fost un șarpe aici și v-ați uitat la el și tăceți din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luați în seamă ce țip eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, așa ziceți voi. Dar eu n-am omorât pe nimeni în viața mea. Pațanghele, tu ești vecin cu mine și mă cunoști, Miai, Crâșmac, voi mă cunoașteți; e prânzul acum, ascultați. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la șiră, iau muierea asta și-i dau drumul să facă ce-o ști și plec d-aici din sat. Dacă voi nu vreți să mă-ascultați cu dreptate…

II

Nu mă potolesc, Pațanghele, nu se poate, asta e din cale-afară… Bine, stau jos, am să stau, dar spuneți și voi, că v-ați adunat aici toată ceata… Un suflet avem și dacă ni-l încărcăm și pe ăsta!… Ascultați! Voi ați treierat pe rând, cu toții, poate nu știți, n-ați văzut, dar zilele astea numai eu și muierea mea le cunoaștem. Care știți cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am știut nimic. Întreb și eu: cine l-a ales în ceată pe Beleagă?… Știu, ați zis fiecare: e om bătrân… și dacă în viața mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un șarpe mare, gros ca o coadă de sapă, și începe să se înfășoare pe un snop. L-am luat de coadă – mi se urcase sângele la cap – și cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul și încerca să se încovoaie. L-am învârtit și l-am izbit de oiștea căruței până i-au sărit creierii pe miriște. Așa am amețit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa.

Dar nu, Pațanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri și nici ieri. Și nici azi-dimineață. Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câțiva oameni din altă ceată, n-ați fost toți. Crâșmac știe… Ascultați. M-am suit la coș, ziceam așa și-i spuneam și muierii: noi n-avem de niciunele, să stau eu la coș toată ziua și tu lângă mine, și la sfârșit să ne-ajute și nouă ceata; unul o căruță, unul caii, unul un băiat, altul altă căruță, altul alt om și să treierăm și noi. Așa a fost:

— Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat.

— Mai așteaptă. Ai venit și tu – câine surd, la vânat, așa mi-a răspuns.

— Beleagă…

— Unde ți-e căruța? s-a răstit, ca și când aș fi fost sluga lui.

— Beleagă, dar eu stau de azi-dimineață la coș! i-am mai spus.

N-am ținut seama de neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun și p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce ițele. Dar voi nu știți; vi se pare că-s nebun, că nu m-ați văzut niciodată ca azi. Așa cum a fost șarpele ăsta de om, și Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea asta… uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pot să mai rabd.

Ascultați.

Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea și care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înțelegeți.

Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea și vine la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetița ta de suflet și după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Și i-am dat-o. Avea cinci-șase ani, săraca, și era așa, mititică, într-o zi, după asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi… Nu-ș’ ce-am cumpărat noi, nu-ș’ ce-am mai stat – și plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea:

— Ilie, nu e aia Ioana, care păzește vitele?

Mă uit peste locurile burdenilor și o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, fugea șchiopătând după niște ale dracului de vaci. Opresc căruța și muierea asta a mea sare jos și o ia la fugă spre ea. Scot și eu pălăria și încep să-i fac semne și s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam în căruță și-mi făceam o țigare, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine știa? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămașa ruptă pe ea și șchiopătând.

— Mă, fetițo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o.

— Ilie, ăștia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!…

Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruță. Mă: câine să fi fost și tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele și oase. Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf… Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar.

— Fata tatii, zic eu, sui’te în căruță. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut așa?…

— Vacile, suflă ea.

— Dă-le în Cristosul lor de vaci și sui’te în căruță!

Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă și să-i trag o sfântă de bătaie… dar m-am gândit. Am luat-o acasă și la început îmi părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poate să rabde asta? Am înghițit în mine, și-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-și primească ce e al lui. Dar numai asta n-o mai așteptam: mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai și văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor.

— Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei?

El se uită, roșu la față. Și țipă. Că de ce mi-ați luat fata, și mi-ați lăsat vacile, și au intrat în niște otavă de mături, și s-au umflat…

— Fi-ți-ar vacile ale dracu’, că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât ești de bătrân. Neam de om ești tu, mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da’ așa, a nimănui…

El se umflă la mine și pe urmă iese și muierea asta a mea:

— Du-te, țipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor!

— Nu plec până nu-mi dați fata, să-mi slujească, pân-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, și una s-a umflat și a murit.

Am rămas așa. De, mă, al dracului, să pun acu’ mâna pe el și să-l deznod. M-am dus încet spre el și, când m-a văzut, a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis poarta, a ieșit, am ieșit pe urma lui la șosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în șolduri. Nu știu, n-am scos nicio vorbă, da’ nici el n-a mai zis nimic și mergea iute. Lumea știa, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu’ i-ar fi făcut capul țăndări.

A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetița s-a culcat și a adormit. Făcuse muierea niște pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos și abia își mișca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca și când ar fi usturat-o, și-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea și-o iau în brațe. Îngălbenise și abia mai sufla.

— Fata tatii, ce ai?

— Mi-e somn…

Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut…

I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la miezul nopții, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbește. S-a stins repede; își ridicase mâinile în sus și se zbătea cu ochii dați peste cap. Un pic s-a înroșit la obraji, s-a liniștit, râdea ca o floare… Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învinețit, a început să-și întindă gâtul și a murit biata fetiță!

Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Șarpele și nevastă-sa o băteau în fiecare zi, și când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre și ceapă și-i dădeau drumul.

Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitați-vă acuma.

Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma asta de grâu. Te uiți pe aria asta și vezi atâtea șire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o știe orișicine, nu orișicine o știe pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri-dimineață, că fiecare v-ați văzut de treabă și n-ați băgat de seamă.

III

Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem șira și m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz și n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii:

— Fă, du-te tu și vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, și bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de niciunele, ca să știe… și spune-i ăluia care o fi șeful cetei să te scrie acolo, în numele meu.

Nu știu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai știu dacă am mâncat ceva. M-am culcat și am adormit până dimineața ca un buștean. Când m-am sculat dimineața, ochii mi se lipiseră și parcă mă bătuse cineva cu măciuca.

— Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta.

— Te-a trecut acolo? La rând? o întreb.

— Da, ne-a trecut.

— Cine e șeful cetei?

— Nu știu, zice ea, nici nu știu, am vorbit cu alde Pațanghel…

„Dacă veni vorba de Pațanghel, zic eu, e bine. Vecinii noștri!”

Ne-am luat furcile la spinare și am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă:

— Fă, tu le-ai spus că n-avem căruță, n-avem cai?…

— Le-am spus…

— Uite ce e, îi spun eu. La coș, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim și noi, fără să ne schimbăm de la coș și când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata.

Ați văzut. Care ați văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză și parcă nu știu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc și pe urmă o veni și rândul snopișorilor mei. Și am început să arunc la snopi în mașină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răsfiră și potrivește, prinde și iar aruncă. Nici nu știu când a venit prânzul și când am mâncat. Făcuse biata muierea asta niște teci de fasole și o mămăliguță de parcă ziceai că cine știe ce bunătate este. Am înghițit vreo douăzeci-treizeci de dumicați și m-am suit iar la mașină! Cine poate să știe câți snopi am aruncat!… Până seara… m-am snopit, dar nu simțeam nimic, că abia așteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit.

A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau șirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma și aici am murit până dimineața. Muierea asta mă tot întreba și mă zgâlțâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simțeam ceva? Două zile întregi am înecat mașina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arșiță. Azi-dimineață nici nu răsărise soarele, când m-am deșteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung.

— Nea Ilie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi și dumneata.

Așa ziceam și eu. Mă sui iar pe batoză și când se traseră căruțele la scară îl văz și pe Beleagă. Nu știu cum mi-a venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor:

— Ce tot învârtește ăsta p-aici-m’?

— Cum, ce învârtește? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el șeful cetei?…

— Beleagă?!

— Beleagă!

Îl văz că vine spre batoză.

— Resteu, zice, tu ai treierat? Da’ mai întâi ai cai, ai căruță? Cu câți inși ești tu?

Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac din gură. Încep să bag snopi și pe urmă odată mă opresc.

— Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coș, că trebuie să-ncarc și să treier și eu.

S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Mașina țipa goală și toată lumea se oprise și se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coșul și încep să mă dau jos. M-am dat la o parte și m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat și veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el:

— Beleagă, stai aici, că n-am treierat și să nu plece cineva, să mă lase așa…

— Ai căruță și cai? întreabă el, fără să se întoarcă.

— Beleagă, zic eu, nițel mai tare.

El se întoarce.

— Ce țipi așa, Resteu? Ți-am spus: ai căruță, treieri. Nu? Nu!

Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat. Se duse muierea asta și vorbi cu alde Miai, cu Crâșmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine știe ce-ar fi făcut.

— Ilie, oamenii au plecat aproape toți. Ce facem noi? O să intre altă ceată și vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie…

IV

Mi s-a făcut roșu înaintea ochilor. Mă așez jos, zăpăcit. Nici eu nu mai știam ce să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata… M-ați văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să știți voi rândul la atâția oameni? Dar șarpele… Stați nițel… Când mă ridic de jos, vă văz pe toți în partea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăți. Beleagă se întorsese cu popa și vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la mașină. Alde Ene era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruțe, încărcate. Îl întreb pe Ene ăsta:

— Mă, tu ai terminat?

— Da, am terminat.

— Da’ ale cui sunt căruțele alea, care vin?

— Nu știu.

Un șir de căruțe așteptau gata să tragă la mașină și eu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn la căruțe să tragă la mașină. Caii și grâul popii, am înțeles eu și mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat și vorbise că să-l treiere și pe popa, fără să țină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta și pe care le înțelegeți voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu știam ce are să se întâmple cu mine. Când a murit fetița, de durere, îl uitasem. Acum era în fața mea…

— Oprește mașina, am țipat.

Am pus mâna pe furcă și am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-ați văzut nimic, nu știați nimic. Când am ridicat furca și am izbit în caii popii, atunci eram ca și nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus și au căzut grămadă sub oiște. Vă uitați la mine și nu înțelegeați nimic, dar vă uitați ca la un smintit care și-a luat câmpii… Am lăsat furca, am pus mâna pe un par și m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată și am azvârlit parul drept după el, să-l deșel. Vă uitați după el, și tăceați, și popa mai stătea aici, să mă afurisească.

Fugea cât era de bătrân printre șiri în loc să stea aici, să-l vadă toți și să vorbească. Și acum îmi țiuie capul ca un fier… Abia mai pot să vorbesc… Mă doare pieptul… Și tâmplele…

Așa s-a întâmplat și îmi pare rău că nu l-am prins adineauri pe bătrân. Cum l-ați ales voi șef de ceată? Spuneți-mi, nu cumva sunteți nebuni?

Am pomenit să se adune om cu om și să se înțeleagă omenește. Așa se treiera odată. Tu spui, Pațanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus… Mă vedeai de la o poștă dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul și s-o fi luat-o la goană printre șiri, urlând: „Băăă! Uitați-vă la mine. Uitați-vă că muncesc!” Nu, Pațanghele, asta nu.

Că nu vă supărați… n-ați știut… Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare și câteva ceasuri până treier și eu, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni.

Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiță murind, galbenă și slabă, de pe urma lui. Eram copil și când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima și mi-era frică. Vedeam ceata forfotind și cum viscolește praful și pleava; se mai certau oamenii, se băteau și cu furcile, dar treierau toți. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un șarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboșile ochilor.