Intrusul

Intrusul de Marin Preda

PARTEA ÎNTÂI

I

Știu că de azi înainte voi începe drumul de întoarcere al vieții mele și că va fi atât de lung, încât mă gândesc dacă n-o să-l scurtez singur: n-am nici treizeci de ani. Asta ține doar de puterea amintirilor mele. Deocamdată m-am hotărât să părăsesc acest oraș, în care nu sunt nici bătrâni și nici amintiri, cum spun toți pe-aici fără să-și dea seama ce le iese din gură.

Astăzi am fost la director. Am vrut să plec fără să mai spun nimănui nimic, dar el e singurul care rezistă judecății mele rele și pe care aș vrea să-l mai văd.

— Tovarășul director e ocupat, nu cred că poate să te primească, zise secretara când mă văzu, uitându-se drept în fața mea, cu ochii mari rotunzi și fără să clipească.

Era dintre cei care se uitau la mine drept în ochi.

— Anunță-l că nu-i cer nimic, vreau să plec din oraș.

Femeia înțelese pesemne cu acel simț al ei experimentat de secretară că nu mințeam, totuși mai întârzie înainte să se ridice, ca și când ar fi calculat ceva. Îi părea cumva rău că un om cunoscut al cabinetului ei n-avea să mai calce niciodată acolo, sau îi părea bine? Nu era o femeie indiferentă și la început, ori de câte ori mă vedea că apar pe ușă, se și ridica și n-ajungeam bine să mă apropii de biroul ei că se și întorcea cu răspunsul.

De astă dată, după ce intră, ieși destul de târziu, timp în care mai veniră și alții, niște ingineri cu niște nemți care ne vânduseră și ne montaseră nu știu ce noi instalații pentru combinatul nostru chimic, umblau mereu împreună. Că n-a putut să-i spună, zise ea, că e foarte ocupat, dar că o s-o cheme el iar, și atunci… Pe de altă parte se uita la mine parcă îngrijorată ca nu cumva audiența mea să nu reușească. Nu înțelesei această grijă, în ciuda faptului că nu știam că e o femeie care ținea tot atât de mult la salariații care veneau acolo ca și la director. El o învățase să fie așa. Nu știu de ce mi se părea că acum era schimbată.

Directorul apăru pe ușă făcând loc inginerilor și străinilor.

— Ce e, zise el văzându-mă, vino după-masă la cinci dacă vrei să stai cu mine de vorbă.

— Tovarășe director, spusei ridicând glasul, n-am nimic să vă cer, numai dacă aveți timp puteți sta de vorbă cu mine.

— Da ce e cu tine? zise el liniștit.

— Vrea să plece din oraș, adăugă atunci secretara.

— După-masă la ora cinci, reluă directorul binevoitor și îmi aruncă și el o privire drept în față, deși făcea parte dintre cei care când vorbeau cu mine își fereau ochii. Dacă zici că nu-mi ceri nimic, nu e urgent, poți să vii la cinci, mai adăugă el ca și când aș fi putut să mă târguiesc cu el în privința orei.

Era singurul lucru care nu-mi plăcea la el, când se izmenea așa.

— Dumneavoastră spuneți ora și eu pot, nu pot, vin la ora aia.

Și am luat-o spre ușă.

Am venit la cinci fără un sfert și am găsit-o pe secretară tot acolo, m-a întâmpinat cu aceeași privire și mi-a spus să iau loc pe scaun. Părea mereu prinsă de gândul că n-avea să mă mai vadă.

— Tovarășe Surupăceanu, zise ea după un timp, aș vrea să te întreb ceva, nu te supăra!

Nu puteam bănui ce voia să mă întrebe, dar mă supărai înainte de a afla.

— Ai mai spus cuiva că vrei să pleci din oraș?

— Nu, n-am mai spus.

— Nici la Sfatul Popular?

— Ce-mi pasă mie de Sfatul Popular, n-ajunge cât umbli cu căciula în mână când îți repartizează o odaie, trebuie să alergi după ei și când o părăsești?

Secretara zâmbi încercând să mă îmbuneze:

— Ei, lasă, zise ea, că n-ai alergat dumneata după locuință cu căciula în mână.

Voia să mă măgulească, adică noi, care am construit temeliile acestui oraș, am intrat în el ca la noi acasă, nici nu apucase pe atunci să aibă Sfat Popular că îl și ocupaserăm.

— Ba am alergat, îi spusei cu dușmănie și în aceeași clipă mă oprii deodată ezitând, căutând parcă în amintire ca și când aș fi mințit înainte să fi găsit minciuna și mi-aș fi dat seama că n-am cu ce s-o acopăr, nici măcar în sinea mea. Când m-am însurat! mai spusei.

Femeia se uită într-o parte. Nu mai rămânea, pomenind despre însurătoarea mea, decât ca această clipă să treacă singură, nici măcar secretara, care nu-mi era nici rudă, nici prietenă, n-o putea grăbi cu ceva.

— Am înțeles, spusei eu în cele din urmă, vă interesează camera mea. Și adăugai fără să-i mai aștept răspunsul: Probabil nu pentru dumneavoastră.

— Am o soră care stă la mine.

— Nu, n-am spus la nimeni și nici spațiul locativ nu știe nimic, dacă puteți, luați-o. Eu vă ajut că n-o să-i anunț deloc și sora dumneavoastră poate să se mute și să-i pună în fața unui fapt împlinit.

Secretara nu mai zise nimic și mă miră că pe fața ei nu văzui nicio urmă din mulțumirea la care mă așteptam. Arăta tot ca la prânz, când mi se păruse prinsă de gândul că n-avea, de aici înainte, să mă mai vadă în cabinetul ei. Ce mai voia?

— N-o să vă fac eu tocmai dumneavoastră vreo figură, vorbii atunci ghicindu-i gândul. Dacă vă convine, în schimbul serviciului pe care vi-l fac, sora dumneavoastră să-mi cumpere puținul mobilier pe care îl am în odaie. Asta numai ca să fiți liniștită că n-o să dau altcuiva camera mea.

Într-adevăr, apăru o strălucire atât de vie pe chipul femeii, încât parcă și biroul se făcu mai luminos.

— Bine, zise, nu te supăra că insist, dar e așa de greu…

Nu mă supărasem, dar nici n-aș fi putut spune că nu văzusem cum plecarea mea din oraș și golul pe care îl lăsam astfel se umplea din prima clipă și fără nicio reculegere chiar înainte ca eu să-l părăsesc.

II

Câteva minute mai târziu eram în cabinetul directorului și mă așezai în fotoliu în fața lui. Se apucă să dea un telefon. Se uita în jos. Avea un aer vinovat, dar de fapt nu se ferea de mine, îmi și spusese: „Nu-mi place deloc că sunt pus în situația să-ți dau tocmai eu o astfel de slujbă, care te cunosc și știu ce poți”. Asta după ce primisem, crezuse că o să refuz. Nu-și dădea seama că dintre toate umilințele pe care le trăiam atunci, credeam că asta era cea mai mică. Mai târziu am văzut și eu că nu, de fapt era cea mai mare, fiindcă nimeni nu ocolește un om pe care dragostea pentru o femeie îl pune pe brânci, dar de la cineva care nu mai e printre ei și nu mai poate să le schimbe în niciun fel situația în meserie și lume, întorc capul nepăsători. În privința asta oamenii nu se deosebesc de celelalte viețuitoare, se despart și nu se amestecă, cu toate că trăiesc împreună așa cum ar trăi caii cu oile. În ultima vreme mi se întâmplă foarte adesea să fiu atent la expresiile lor: au aerul că nu știu cine sunt și îmi vine să mă reped în ei și să le dau la picioare în spate până i-aș pune pe fugă, să piară din fața ochilor mei! Dar îmi aduc aminte la timp că ei sunt bine organizați, și că în urma unei astfel de întâmplări aș fi luat fie cu binișorul, fie cu forța și dus la spital. Locul meu se hotărâse. Trebuia să stau acolo unde m-au pus ei și dacă m-aș fi mișcat în felul ăsta, scăpau repede de mine.

Directorul puse receptorul în furcă.

— Ei, ia spune-mi, zise el, chiar te-ai hotărât? Întrebarea mea e, de fapt, ai scăpat, te-ai hotărât să-ți închei socotelile? Și unde vrei să te duci?

— Tovarășe director, n-am venit la dumneavoastră ca să vă spun unde mă duc și ce-o să fac.

— Bine, zise directorul, și sună. Notează, se adresă el secretarei. Când vrei să pleci? mi se adresă mie.

— Chiar și mâine.

— Să i se lichideze ce are de încasat și să i se dea actele cu aviz de transfer! O să-ți lase tovarășul Surupăceanu o cerere când o să plece de la mine.

Secretara se retrase. Directorul se posomorâse și îmi dădui seama că acum trebuia să-i spun imediat pentru ce am venit, că avea treabă și că lucrurile bune și rele din viața noastră încap în același spațiu, nu suntem mai mult timp nenorociți decât fericiți, totul se consumă sub aceeași lumânare.

— Tovarășe director, spusei uitându-mă la el cu brațul sprijinit pe sticla biroului, dacă am putea să facem ce vrem cu amintirile noastre, dumneavoastră sunteți singurul din acest oraș pe care nu l-aș alunga din ele.

Directorul se posomorî. După câteva clipe rupse tăcerea:

— Nu merit, uită-mă și pe mine! Nu știu cum se întâmplă că ne irosim viața pentru inși pe care ar trebui mai degrabă să-i iei la bătaie și să-i dai afară cu biciul din oraș și când ne vine un om care cu adevărat are nevoie de tot sprijinul nostru începem să ni-l drămuim. Nu spun că nu m-am purtat bine cu tine și că n-am fost călăuzit de cele mai bune intenții, dar în fapt am ezitat, fiindcă alții erau contra ta.

— Vă referiți la problema cu Viena?

— Da, și cu școala de maiștri, și altele.

— Măcar vă dați seama și poate cu altul o să fiți mai hotărât, deși mie asta nu-mi mai face nici cald, nici rece.

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zise directorul. Ai scăpat în realitate, sau plecarea ta e doar o fugă?

I-am răspuns că nu știu și nici nu mă interesează, dar că nu mai pot sta și asta e suficient.

Directorul bătu cu palma în sticla biroului. Strigă:

— Să știi că eu te aprob. Ai dreptate, nu e important să răspunzi la niște întrebări pe care alții și le-ar pune, n-au decât să răspundă singuri, răspunzi numai de ale tale, și asta e suficient. Gata, pleacă și nu te uita îndărăt!

Mă ridicai în picioare. Era exact lucrul la care mă așteptasem venind la el, să mă îndemne adică să plec după ce o să-și dea seama că mă rupsesem de tot și că nu mai aveam în sufletul meu nicio cruțare pentru nimeni.

III

Am ieșit din biroul lui și am luat-o apoi încet, pe jos, spre oraș. Sunt opt kilometri, pe care în ultima vreme îmi place să-i străbat cu piciorul în timp ce troleibuzele, camioanele și mașinile trec mereu, fâșâind fără încetare, pe lângă mine. E un drum care știu că o să-mi rămână în amintire, singurul pe care îl suport din ceea ce văd, cu toate că uneori, seara, am și momente când uit; văd lanțul de lumini care se întinde pe această distanță… De fapt cerul nu se mai vede, oricât ar fi el de întunecat noaptea, iar eu cunosc și înălțimea, și numărul de legături electrice care se țin lanț de la un combinat la altul; luna, care e plină și albă ca argintul în munți, aici e galbenă și stinsă, aruncată parcă pe cer ca o simplă pată sau chiar ca un simplu bec al cărui filament ar da semne că n-o mai duce mult. Atunci văd și globurile perfect sferice, din aluminiu, din spatele combinatului de cauciuc, și mi se par atât de mari, că îmi trebuie câteva secunde ca să-mi aduc aminte la ce folosesc: nu mă învăț cu ele, au apărut acolo în timp ce noi mai săpam încă pământul sau în timp ce încă ne calificam, nimeni n-a înțeles ce rol aveau: erau rezervoare, dar rezervoare pentru ce? Nici azi n-aș putea să răspund foarte exact la această întrebare. Mărimea lor uriașă o vezi însă dacă mergi pe jos, nu treci de ele timp de un ceas, cu toate că nu sunt decât trei la număr și de pe șosea par așezate unele lângă altele. Ziua bate soarele în ele și ai putea crede că au venit acolo de pe altă lume, atât sunt de albe, rotunde și închise. Nu vezi niciun om prin preajma lor.

Dar amintirea mea nu va veni din partea aceasta, adică din dreapta, unde se întind, colorate în roșu, în alb, în verde și în albastru zecile de țevi care trec de la o instalație la alta, în plin aer, înlănțuind clădiri și turnuri înalte pe această distanță cât ține drumul meu de la combinatul chimic până în oraș, ci de la drumul propriu-zis. Pe el îl străbat de câteva luni în fiecare zi și mereu gândurile mele se retrag îndărăt căutând o anumită clipă a vieții mele, un anumit ceas când în fața pașilor sau privirii soarele a aruncat pe pământ o anumită lumină, care era numai a mea și pe care eu, văzând-o, am râs și nu m-am oprit, cu toate că pe vremea aceea eram liber ca o pasăre. Descoperirea aceasta am făcut-o călcând zilnic kilometri de asfalt, și anume într-o zi când m-am pomenit deodată că merg, ca pe vremea când eram mic, cu capul în jos. Și acuma merg numai așa, cu toate că acest mers, care ascunde trecătorilor fața mea, ar putea să pară celor care mă cunosc că e din pricina… De fapt, acum ca și pe atunci nu-mi mai pasă de ce se poate spune, știu însă că nimeni nu mai are dreptul, părinți și învățători, să vină să-mi dea fața pe spate cu pumnul ca să-i văd pe ei. N-am chef să văd capetele lor, nici al tatălui și nici al nimănui, încă de la vârsta aceea am avut presimțirea că lumea nu merită să fie privită în față…

Unii oameni loviți de soartă se întorc, după cum am citit și eu în puținele cărți bune care mi-au căzut în mână, la anii copilăriei, când au fost și ei fericiți. Eu însă mă întorc mereu la anii din preajma celor douăzeci, și din copilărie nu păstrez decât puține amintiri, cum ar fi aceasta că învățătorii, la îndemnul tatei, mă băteau la palmă că țin capul în jos, i se părea tatei că dacă și-l ține pe-al lui sus e ceva de el. În realitate, pentru ceea ce făcea el nu trebuia prea mult cap! Ciurele, pe care pe urmă și le vindea tot el. Pleca dimineața cu văcăliile în spinare, se ducea la un oarecine unde le bătea sitele și se întorcea pe urmă seara fără ele. Câți bani nenorociți lua el pe chestia asta n-am știut niciodată, pentru că nu i-am văzut. Nu știu de ce ne pocnea de fiecare dată, și pe mine, și pe frati-meu mai mare, ori de câte ori ne apropiam să vedem cât scoate el din chimir. Îi punea pe pat și numai cu mama șopocăia nu se știe ce, îi vedeam mereu mâinile bestecăind, luând din chimir, punând pe pat și apoi vârând în buzunarele flanelei lui albe (toată viața a purtat o flanelă albă, nu știu dacă era chiar aceeași) rodul zilei petrecute de dimineața până seara cu văcăliile și apoi cu ciurelele pe spinare în oraș. N-am reușit să aflu niciodată cum le vindea, avea de toate soiurile, mai mari, mai mici, de faină, de mălai, de cozonac. Pe cele mai mici le băga în cele mai mari, nu știu cum și le aranja că încăpeau o grămadă unele în altele. Cât lua pe ele, cât îl costa materialul și mai ales cum striga? Ciurele, bă! Sau, luați ciurele. Sau, să vă dau ciurele? Era mic de statură (adică e și acuma, că n-a murit), abia se vedea dintre ele, și într-o zi l-am întrebat, și așa mic cum era s-a întins spre mine și când mi-a dat una am căzut lat lângă piciorul patului: „Uite-așa strig, mi-a spus, și dacă mai vrei să știi, îți mai spun.”

Dar ciudat era că totuși aveam ce mânca, ieșea de-o pâine și de-un fel de fasole, ori de varză, ori de cartofi și iarna aveam și-un purcel. Locuiam, și tata și mama locuiesc și acum, pe șoseaua Pantelimon, într-o casă mică cu două odăi și cu o curte, a mamei. N-a înțeles nimeni cum o fată cu astfel de zestre a luat un astfel de bărbat. O fi fost frumos, cine știe?! Bățos însă era, odată, într-o iarnă care umpluse toată șoseaua de niște nămeți mari cât tramvaiele, ne-am înghemuit toți într-o odaie și pe-ailaltă am închiriat-o unui student, sau nu știu ce era, că toată ziua citea. Și la început, când venea vremea mesei, îl vedeam cum lăsa cărțile, se îmbrăca și ieșea, dar după un timp am băgat de seamă că la întoarcere aducea doar o pâine și a doua zi mânca pâinea aia goală, și abia pe urmă se îmbrăca și ieșea. Mama se înțelesese cu el ca pentru încălzit să mai dea ceva, dar pesemne că n-avea, de era frig la el în odaie, se făceau flori groase de zăpadă la geam. Tata stătea pe patul care pentru el era prea înalt, îi atârnau picioarele în bocanci fără să atingă podeaua, în flanelă, și fuma la căldură, în timp ce plita ardea și fasolea umplea odaia de miros de fiertură. Nu știu cum ungea mama fasolea, că pe urmă ceva așa de bun n-am mai mâncat, în orice caz, într-o seară intră ca de obicei chiriașul nostru, scoate din buzunar un portofel și-i dă mamei o hârtie să-i ia și lui o pâine a doua zi. Tata, uitându-se la farfuria în care mama taman turna ciorba, se chiorăște la el și îl aud că îi spune mârâind: „Cine mănâncă tot timpul numai pâine goală… se tâmpește la cap!” Ai fi zis, auzindu-l, că murea de poftă să-l țină pe urmă lângă el pe student, să-l facă să înghită în sec, să se învețe minte să mai fie ceea ce era, cu cărțile lui, când putea trăi foarte bine și făcând ciurele. Dar studentul parcă nici nu l-a auzit și nici nu s-ar fi putut spune că îi era gândul la mâncare, cât a stat la noi nici n-a slăbit și nici nu s-a văzut că îi păsa că mânca numai pâine goală.

IV

Când să fi fost ziua aceea care îmi vine în minte mereu? Câți ani să fi avut? Optsprezece? Nouăsprezece? Era în orice caz într-o după-amiază de sfârșit de vară sau început de septembrie, sau poate că nu era, dar astfel de zile au în ele nemișcarea unei zile de vară și lumina aceea a zilei de toamnă care de bogată ce e oprește parcă pe loc trecerea timpului. Toamnelor cărora li se spun lungi li se spun așa și din pricina acestor zile care se țin lanț, dimineața niciun nor, la amiază soarele dulce care nu te gonește în casă la umbră, după-masă cer mereu senin și pe seară asfințitul lung, cu înroșirea cerului și aprinderea acoperișurilor… Am văzut asta de atâtea ori, că mă gândesc câteodată dacă aceste după-amiezi și asfințituri nu s-au îngrămădit de fapt în amintirea mea într-una singură din pricina lucrurilor care s-au petrecut din întâmplare într-o astfel de zi? Ei și? Ce importanță are dacă s-a întâmplat așa sau nu? De ce, de pildă, din atâtea dimineți câte am trăit aici și mi-au bătut ani de zile în fereastră, nu s-a ales niciuna pe care să n-o pot uita? Geamul meu de aici dădea exact spre răsărit și verile, mai ales, mă sculam odată cu soarele.

Și cu toate acestea, adică cu toată această siguranță care începe să mă lege de trecut, amintirea mea dă târcoale, dibuie și niciodată nu are puterea să scoată la suprafață toată lumina acelei după-amiezi. Fiindcă unele dintre gesturile mele de atunci le înțeleg bine, dar altele îmi rămân străine. Totuși erau ale mele. Îmi spun de pildă că eram vesel și că de aceea stând acolo, pe acoperișul acelei biserici, cântam. Dar mi-e greu să văd de ce aș fi putut fi atât de vesel, cu atât mai mult cu cât meșterul cu care lucram mă înjura să tac din gură și să fiu atent să nu-mi alunece cumva piciorul și să cad, fiindcă pilaf mă fac când o să ajung jos… În realitate, de atunci și până… m-am uitat totdeauna curios în hăul care se căsca sub picioarele mele, mă miram cum se făceau lucrurile de mici și ce întins și gros era pământul văzut de la înălțime.

Mă îndemnase tata să mă fac vopsitor zicând că tabla plouă și ninge peste ea și dă repede jos văpseaua, ai totdeauna de lucru. Și m-a trimis cu un meșter pe acoperiș. De ce n-o fi vrut el să mă facă și pe mine ciurelar? O fi bănuit din vreme că n-o să vreau, cum n-a vrut nici frati-meu, sau poate că și-o fi dat seama că într-o bună zi s-ar putea să nu mai cumpere nimeni o astfel de marfa care avea să se găsească lesne în prăvălii? În orice caz faptul de a umbla sus pe acoperișurile caselor mi-a plăcut așa de mult, că am înțeles că asta e pentru mine ceva de care n-o să mă las toată viața. Să fi fost din pricină că în toți acei ani ai copilăriei mele umblasem cu capul în jos și nu văzusem nimic? Și că deodată, pentru întâia oară, de voia mea, ridicasem fruntea și văzusem? Când am început pe urmă să mă laud cu meseria mea față de cei care de pildă erau ucenici cizmari… să stai mereu cu fundul pe un scaun scobit cu trei picioare și să miroși mirosul picioarelor altora lăsat în căpute sau să te chiorăști cu ochii la ac, la croitorie, și altele, ca picolo într-un restaurant, ajungi să te îmbolnăvești de varice servindu-i pe alții, nu știu de unde dracu le aflasem pe toate, sau să-i razi pe alții, îi mai și tai la gât, te dă pe urmă patronul afară cu picioare în… ei și ce, mi se răspundea, mare brânză, ce vezi tu de pe un acoperiș vede oricine vrea când se urcă într-o casă cu etaje și se uită pe fereastră, sau iese pe-un balcon. Și pe urmă tu cinci câștigi șapte mănânci, ce-ți rămâne pune bine, să-ți ajungă și la anu, voia adică să spună că n-o să am un câștig sigur, că o să am zile când o să mănânc mai mult decât o să câștig, și n-o să pot să-mi fac economii. Nu-mi păsa mie atunci de economii, dar a doua zi i-am spus meșterului ce mi-a zis ăla și că vreau să mă uit de pe balcon să văd de-acolo cum e. Meșterul m-a înțeles și numaidecât mi-a spus că „nu e același lucru”. Ținea și el la meseria asta și când ne-am dat jos îl văz că-i spune administratorului blocului care ne angajase că vrea să vadă ceva, i se pare lui ceva ciudat la marginea acoperișului și că trebuie să se uite pe dincoace dintr-un balcon. Am intrat pe lângă un apartament printr-un culoar de serviciu și am ieșit pe balconul respectiv; nu numai că nu era același lucru, dar nici nu se compara, ce vedeai de-acolo, cu cerul care îți stă deasupra capului și de jur-împrejur nu mai e nimic de care să te sprijini sau să-ți acopere spatele. Eu zic că omul e rudă cu păsările, altfel i-ar fi frică să meargă cu tălpile pe-un acoperiș înclinat fără să se țină de nimic (cum mergeam eu cu meșterul), și nu numai să nu-i fie frică, dar să-i vină și să nu mai plece deloc de-acolo, să doarmă pe el și numai din când în când să se dea jos… E adevărat că i se făcea și meșterului nu știu cum când mă vedea că mă apropii de tot de margine și stau așa în picioare la o palmă de buza acoperișului… Jos era golul, se vedea trotuarul de ciment sau pământul curților, și oamenii mici, apărea câte-o muiere cu mâna streașină la ochi speriată de vederea mea. „Mă, ăsta, Călinescule, îmi șoptea meșterul, parcă ar fi vrut să nu mă sperie și să nu fac vreun pas greșit (fiindcă asta e totul, să nu faci vreun pas greșit, fiindcă atunci te-ai dus), pe mine mă chema Călin Surupăceanu, dar așa îmi spunea el mie, Călinescu, cum alții pe urmă nu-mi spuneau Surupăceanu, ci numai Suru, ca pe cai, auzi tu, zice, nu te mai da și tu aproape în picioare, stai dracului jos, că nu pot să mă uit la tine.” „De ce meștere, ți-e frică?” „Nu mi-e frică, zice, știu că nu cazi, când eram și eu ca tine de șaisprezece ani tot cam așa făceam, dar acuma nu știu de ce când văz că te-apropii așa de marginea-aia parcă m-apucă cineva cu mâna de alea două cu care te-a făcut și pe tine tac-tău și mi le strânge…” „De ce, meștere?” îl întrebam, fiindcă îmi plăcea cum vorbea, sau nu știu dacă chiar cum vorbea, îmi plăcea de el tot, cum se răstea la mine fără motiv și ridica și mâna cu pensula și mie nici nu-mi trecea prin cap să mă feresc fiindcă știam că n-o să dea. Mi se părea pe atunci că simpatia meșterului pentru mine era ceva cu totul obișnuit și normal și că în general această căldură care nu se arăta cu adevărat asupra mea sau mai bine zis care se arăta pe dos și știam de pildă când se răstea la mine răgușit de furie și mă amenința că o să mă spună tatei, că n-o să mă spună orice-aș fi făcut, și că niciodată mâna lui ridicată n-o să cadă asupra mea, chiar dacă m-aș fi apucat de pildă să vărs de sus de-acolo de unde eram, văpseaua în capul celor care treceau pe drum, cum mi s-a și întâmplat la un moment dat din greșeală, această căldură așadar mi se cuvenea sub toate formele care se arătau, fără să mă gândesc să-i răspund neapărat printr-o căldură asemănătoare. Nici n-aș fi știut cum! „Mă, Călinescule (pironindu-mă cu niște ochi albiți de furie), o să iau eu acuma restul din ce-a mai rămas pe fundul oalei ăleia și o să ți-l torn în cap ca să vadă lumea după culoarea văpselii care o să-ți rămână încleiată în păr, cât ești de prost!” „Nu-i nimic meștere, i-am răspuns, parcă nu mă duc să mă spăl?” „Vezi cât ești de aiurit? Crezi că te mai spală dracu când ți-o intra văpseaua la rădăcina dovleacului ăla pe care îl porți între urechi!” „Mă duc și mă tund, meștere!” „Vezi să nu te tund eu cu o mașină numărul trei, să mă ții minte multă vreme!” Această căldură a lui mi se părea a firii, că așa sunt toți oamenii (chiar și tata o avea de zile mari, la Crăciun și la Paști și din când în când și duminica sau în zilele când se întorcea mai devreme din oraș fără ciurele, când le vindea și el mai ușor, fără să bată prea multe străzi, spre deosebire de zilele când se întorcea seara târziu cu o parte din ele în spinare nedate; atunci era scârbos ca un câine pe care tu vrei să pui mâna și el ham! al dracului și-nfige colții în ea) și că și mai târziu cât o să mai trăiesc o să am parte de căldura asta, așa credeam. Nu știam pe atunci că pe măsură ce te faci mare oamenii își închid față de tine încetul cu încetul sufletul și că această căldură nu se revarsă din ei decât față de copii și că restul e dat muierilor lor și prietenilor, cine are norocul să-i aibă.

V

În orice caz a avut dreptate tata, am prins repede chestia asta, și câștigam, oricât de mirat eram, bani. Și nu atât cât spuneau ăia, cinci câștigi șapte mănânci, și ce rămâne pune bine, chiar puneam și îmi făcusem costumele… Fiindcă toată viața până atunci umblasem desculț și dezbrăcat, în afara iernilor când tata scotea dintr-un cufăr niște pantofi ai lui mai vechi și mi-i dădea. Mă săturasem de pantofii lui vechi care musteau, îi aruncai peste gard. Tot pe atunci frati-meu se însurase și își deschisese croitorie proprie în odaia din față, dinspre drum, își pusese chiar și firma respectivă și curând își făcu o odaie a lui lângă casă. Tata ținea mai mult la el decât la mine, deși se spune că părinții țin mai mult la ultimul născut. Nu știu ce-avea cu mine, mă mârâia mereu că uite alde frati-tău a făcut și a dres, a mărit casa, tu nu ești în stare, o să-ți cheltui toți banii la biliard și pe muieri.

Vorbea prostii, în viața mea nu luasem în mână tacul într-un biliard, iar cuvântul „muieri” nu-mi spunea mai mult decât ceea ce vedeam, adică femei cu fuste mari, cu copii și bărbați, văzându-și fiecare de treburile lor, ce-aveam eu cu ele și ele cu mine? Dacă ar fi spus fete, da, fetele îmi plăceau, mă uitam la ele ceasuri întregi, duminica, cum trec pe stradă și când mă duceam la seratele care se dădeau la Filatură, unde erau multe și dansam cu ele. Filatura nu era departe de noi și când n-aveam de lucru o luam într-acolo la ora de ieșire și mă uitam la ele de peste șosea de la nea Gică, un prieten al lui frati-meu, care avea un magazin al lui de tinichigerie… La ora când veneam eu era de mult închis, nea Gică era mâncat și ieșeam amândoi în curte, în grădiniță, la umbra salcâmului și jucam table. Nea Gică însă era și mare biliardgiu și pesemne că de-aici mă judeca tata, muierile care ieșeau cu sutele de pe strada aceea care da drept în porțile Filaturii, biliardul de la nea Gică, crezând că mă luam după el și jucam și eu acolo unde se ducea el.

De unde știu oamenii că marile primejdii ale vieții sunt legate două câte două, una propriu-zisă, care e, plus femei? Femeile se lipesc de toate: vin și femei, scandal și femei, bani și femei… Foarte rar se zice de câte unul: Femeile o să-i mănânce capul. Dar și atunci se are în vedere nu numai că o să-ți toace averea să le îmbraci, dar că și tu o să capeți cu această ocazie de pildă patima risipei și a petrecerilor de care n-o să te mai lași până la ruina totală, sau o să te apuci să furi pentru ele, sau să omori pe cineva și să ajungi la pușcărie. Tata nu avea în el ceea ce avea de pildă meșterul meu, adică știința asta de a te face înțeles când spui ceva fără să folosești prea multe cuvinte. Nici el nu folosea prea multe, dar nu se înțelegea nimic. De ce mă pisa el mereu și de ce și lui frati-meu i se părea că așa e normal? Le cunoscuse el, tata, pe aceste femei cu care mă tot speria? Îi topise vreuna averea pe care n-o avusese și în statura lui de pitic zăcuseră vreodată patimile pentru care mă tot bârâia la cap ori de câte ori voiam și eu să mai stau pe-acasă și să mai vorbesc cu frati-meu și cu mama? Nu l-aș fi crezut orice-ar fi zis! Dar nici nu înțelegeam cine îi băgase lui în cap că o să-mi cheltui toți banii la biliard și pe femei. Fiindcă una e să te iei după ce poate să zică cineva la un moment dat și tu să crezi o vreme că e adevărat și alta e să vezi cu ochii tăi că nu se cheltuie niciun ban în felul ăsta. Dar parcă tata mă credea? „Vino și vorbește cu meșterul, îi spuneam, pe el îl cunoști, vă duceți și beți bere împreună, să-ți spună el cât am câștigat și dacă n-o fi așa, înseamnă că sunt eu mincinos.” „Și ce dacă ești tu mincinos”, zicea. „Cum ce dacă sunt mincinos?” „Așa, ești mincinos!” „Mincinoși sunt alții care vorbesc fără să știe”, spuneam eu cu sângele în obraji și mă așteptam să iasă mare scandal, dar în mod ciudat nu ieșea, tata își îmbrăca înjurând flanela albă (abia mai nimerea mânecile de enervat ce era), trecea pragul cu pasul lui de pitic, ridicând mai sus decât noi piciorul, și pierea spre bucătăria de vară unde își ținea acum fiarele vechi și belciugele, fiindcă după război prinsese mania asta, aduna tot ce era de fier. „Ehe, zicea, să vedeți ce-o să fie, nimic n-o să se mai găsească. Un lacăt o să fie o avere.” Și aduna tot felul de broaște, de mânere, de piroane, le îngrămădea acolo în colțul bucătăriei. „Fiindcă o să vină vremea să nu mă găsești un cui! O să-și facă oamenii cuie din lemn! Ce fel de cuie o să fie și alea, se mira tot el, cum dracu o să le bată, cu sula ca într-o pingea! Cine o să mai aibă și sulă!” începea să răscolească între ele multă vreme și până la urmă pleca cu ceva în mână, vreun ivăr galben sau cine știe ce clește sau lamă de ferăstrău. Se lăsase de ciurele, negustoria asta îi mersese foarte bine în anii războiului fiindcă bucureștenilor începuse să li se dea pâine cu mălai și pesemne că nu le plăcea și preferau să-și cumpere singuri faina direct de la țărani să facă pâine și aveau nevoie de ciurele s-o cearnă. În afară de asta, îl ajuta acum pe frati-meu la atelier, îi pregătea cărbunii pentru mașina de călcat, se ducea pe la clienți cu costumele…

Foarte târziu, și numai după ce am băgat de seamă că nici frati-meu nu prea mai voia să vorbească cu mine am înțeles că eu făceam ceva care nu plăcea nimănui, nu numai tatei și mamei și lui frati-meu, dar nici măcar vecinilor, care erau la curent și cărora ar fi trebuit să le fie indiferent cum trăiam eu. Ei, uite că nu le era! Și de la unul dintre ei a trebuit să aflu despre ce e vorba. Că de ce țin banii la mine! Banii pe care îi câștigam! De ce îi țineam la mine în buzunar, în portofel, în loc să-i dau tatii. Când am auzit, am intrat peste el în odaie, m-am dus la dulap, mi-am scos haina cu banii, i-am luat pe toți care îi aveam și am început să strig: „Na bani, să fie ei ai dracului care are nevoie de ei, de-aici înainte nici să nu mai vorbești cu mine, să te duci direct la meșter să-ți dea partea mea, să faci ce vrei cu ei, să strângi potcoave de cai morți și să deschizi cu ele o prăvălie. Până la armată! Și după ce mă liberez, adio!”

Și i-am aruncat, tot ce aveam, în cap, în poală, pe pat, pe jos, și am ieșit înjurând. Nu știu la ce m-am gândit atunci când am spus adio, că o să plec de-acasă și n-o să mai vreau să știu de el, sau doar că începând cu întoarcerea mea din armată o să consider că nu mai are nimeni niciun drept asupra mea și n-o să mă mai simt obligat să-i dau lui socoteală? Mai degrabă asta, dar el a înțeles ailaltă și s-a speriat, seara la masă, și el și frati-meu au încercat să mă împace. Mama nu se amesteca fiindcă nu știa care ce-o să ajungem și care e mai bun dintre noi să aibă grijă și de ea când o îmbătrâni. Că, zise ea, doar nu mă învață nimeni să stau cu ochii pe foc, tac-tău are și el grijă de tine, nu la el se gândește, ci tot la voi. Sigur că da, îi luă frati-meu vorba din gură, dar ce credeam eu, că are tata nevoie de banii mei? Dar mâine poimâne vreau și eu să mă însor și unde-o să stau? Nu trebuie să-mi fac și eu o odaie? Și cine să-mi țină banii, un străin? Ți-i ține, nu ți-i mănâncă. Îți bagă într-o zi cineva mâna în buzunar, ce rost are să rămâi fără ei cine știe din ce prostie pe care oricine poate s-o facă, nu numai tu! Tata, care nu știa să vorbească mult, dar nici când vorbea puțin nu se înțelegea nimic, îl lăsă în felul ăsta pe frati-meu să-i dea înainte și abia la urmă zise și el ceva, mă întrebă dacă nu era așa! „Da, da, răspunsei eu cu un sfert de ureche, așa e, poimarți!” Rămaseră toți tăcuți. Poimarți ce? Adică credeam că tata n-o să-mi dea banii înapoi, sau ce? „O s-o fac pe numele tău, mă, nenorocitule”, zise tata holbându-se la mine. „Și ce dacă o faci pe numele meu?” „O să fie odaia ta.” „Aha!” făcui eu cu gura mare, și pe această neîncredere a mea pe care de fapt n-o aveam m-am despărțit eu de ai mei, fiindcă acum îmi aduc aminte, n-a trecut mult și a venit apoi ziua aceea… Am uitat că eu nu le spusesem ce înțelesesem prin acel adio, și în toți anii care au urmat ei au crezut că din pricina asta am plecat eu de acasă și din București, fiindcă mi-au zis ei să le dau lor să-mi țină banii și eu n-am vrut…

VI

Cu toate că era după-amiază, în minte îmi veni acum că în ziua aceea parcă răsărise soarele. De fapt, era gata să apună. Ce se întâmplase? Începea viața mea? În orice caz, era ca și când aș fi deschis pentru întâia oară ochii. Mă trezeam cântând. „Mă, Căline, zicea meșterul, mai taci din gură, că dacă îi dai înainte așa, o s-o faci pe fata aia care se uită de trei zile la tine să cadă jos de la fereastră!” „Care fată, meștere?” „Uite, aia de colo, de la mansardă.” Dar câte mansarde nu erau în jur și meșterul nu se uita la niciuna. Și ca să nu râdă de mine, mi-am spus că nu trebuie să ridic fruntea și să nu mă uit nicăieri și mai ales să nu mă opresc din cântat.

Eram pe turla unei biserici de pe strada Armenească, nu știu dacă nu era chiar biserica Armenească, după nume. Meșterul găsea locurile, era ultimul lucru pe care îl mai aveam de învățat de la el și pe care nu voia, sau în orice caz nu se grăbea să mi-l spună: cum îi găsea el pe cei care aveau nevoie să-și văpsească acoperișurile, sau cum îl găseau ei pe el. „Te duci și întrebi, mă, Călinescule, zicea meșterul, n-aveți nevoie să vă fac cutare lucru sus pe casă?” „Da’ ce, meștere, sunt țigan cu bidineaua, să umblu după spoit?” „Și ce, țiganii nu sunt și ei oameni?” „Să fie la ei în cartier, meștere!” „De ce, mă, Căline, erau boieri care când dădeau de câte o florăreasă, cheltuiau averi s-o îmbrace și s-o încalțe.” „Erau niște nenorociți, meștere.” „De ce, mă? Eu am citit chiar într-o carte tipărită pe hârtie, nu să zici că vorbește cine știe ce prost din gură la un pahar de vin, că un boier a pus una goală pe o grămadă de struguri în pivniță și după ce a… s-a apucat pe urmă și a scos vin din strugurii ăia storcoșiți și a pus vinul la păstrat. Bea așa din când în când câte-un păhărel, să prindă viață. Și cică a trăit mulți ani!” „Băga-l-aș în… mă-sii, meștere, și pe el și pe-ăla care i-a tipărit cartea”, i-am răspuns eu și am scuipat peste acoperiș de greață ce mi se făcuse. „Mă, da’ scârbos mai ești, mă, Căline, tu nu știi că…” Și meșterul începea să-mi spună porcării, dar eu nu-l mai auzeam, însă în felul ăsta mă ducea el cu vorba ori de câte ori îi ceream să-mi spună cum face rost de clienți și cum se tocmește, fiindcă astea erau două lucruri pe care nu știam cum să le fac și mă țineau legat de el, nu că aș fi vrut să-l las, dar mi se părea așa de greu, că îmi închipuiam că o să treacă mulți ani până o să învăț și eu. Or, planul meu era să nu mă prindă armata fără să știu bine o meserie, fiindcă în lipsa ta câte nu se întâmplă în viață și cine îmi garanta mie că meșterul n-avea să se lege de altul, sau cine știe din ce aiureală să se certe cu tata și drept răzbunare să se despartă și de mine. „Mie îmi place fata să fie îmbrăcată în alb, meștere, ca rochița rândunicii, i-am mai spus eu atunci tăindu-i apa de la moară. Am și eu o boală: când văd golani pe stradă, îmi pare rău că nu sunt ca Gogea Mitu, să le umplu gura cu bulion. Ăștia ne strică fetele, de le învață ce nu trebuie și le umplu de boli.” „Așa e, mă, Călinescule, ai și tu dreptate. Numai să nu dai și tu peste una, să te strici și tu.” „Da’ ce crezi, că sunt călugăr, meștere? Am dat eu și peste ce spui dumneata, dar nu mi-a plăcut, aici e toată chestia. Când am văzut-o eu că nici n-am apucat să-i spun cine sunt, ehe, zic, fetițo, vai de tine, am crezut că e ceva de capul tău, când colo tu ești bună de tractir, du-te acolo, nu sta cu mine, ochi în ochi.” „Chiar așa i-ai spus?” m-a întrebat meșterul. „Da de ce să nu-i spun?” „Eu nu zic de ce, eu sunt curios să știu dacă i-ai spus sau nu i-ai spus.” „Da’ de ce să-i spun, ce, eu sunt popă, meștere, zic că mi-a părut rău, asta era, i-am spus în gând. „Baremi era frumoasă?” „Era frumoasă meștere, a dracului, era gata să mă ducă, i-am luat eu așa, o pereche de pantofi, și i-aș mai fi luat și altele, dar am avut noroc cu una care nu atât că mă iubea pe mine, cât o ura pe ea și m-a dus de mână într-o seară să mă uit cum se întâlnește și cu altul.” „Aha, zice meșterul, și cu ocazia asta ai prins tu boala care zici! Ce era ăla, un golan?” „Nu, de ce, era un om foarte serios, cam de seama dumitale, meștere!” „Ete-a dracului!” se miră el. Mă credea meșterul, n-avea idee sau uitase câte piroane e în stare să taie un băiat când vine vorba de fete, când în realitate era adevărată numai chestia cu rochița rândunicii și încă și aici lucrurile stăteau așa pentru că pe toate le vedeam curate, nu știam eu care e floare adevărată și care buruiana dracului. Deși, dacă mă gândesc bine, știam, sau poate că acuma știu și mi se pare că n-am fost niciodată neștiutor, deși când ne uităm la un copil și îl vedem cum se pitește după un stâlp și scoate singur niște răcnete de surpriză de-ți sparge urechile când te vede tot el, ne dăm seama cam cum am fost și noi când eram mici și că neștiința nu e ceva care nu știi și dacă îți spune cineva ai aflat, ci e o stare pe care o trăiești cu toată ființa ta și nu te poate scoate din ea nicio învățătură a nimănui. Or, eu nu mi-aduc aminte să nu fi știut. Dar cum? Prostiile pe care i le spuneam meșterului le auzisem și eu de la alții și el, care făcea parte dintre acei alții care le născocesc, acum le credea adevărate auzindu-le din gura mea. Nu o dată m-am pomenit mai târziu lăudând fata care știe să dea peste cap un pahar de vin fără să facă atâtea nazuri, cu alte cuvinte femeia care știe ce e un tractir, când în realitate singurele femei sau fete care mi-au plăcut au fost doar cele pe care le-am cunoscut și n-aș putea nici acum să-mi dau seama dacă purtau sau nu rochița rândunicii sau dacă dădeau sau nu gâlgâind paharul de vin pe gâtul lor făcut să vorbească subțire. Dar adică de ce să aibă numai oamenii mari secrete și cei care n-au împlinit încă douăzeci de ani să nu le aibă pe-ale lor? De ce adică meșterul meu să aibă totdeauna ultimul cuvânt într-o discuție și eu nu, sau de ce să conducă el totdeauna discuția și eu să mă țin după el ca mânzul după iapă! „Cine era, mă, aia, m-a mai întrebat meșterul, era de la noi din cartier, sau din altă parte?” „De la noi din cartier”, i-am răspuns eu cu un glas rar de om bătrân, adică să-și dea cineva seama unde am ajuns de nu mai sunt fetele de altădată, când nu îndrăzneau să ridice ochii din pământ până nu venea logodnicul ales frumos de părinți, să-i ceară mâna de la ai ei. Și i-am spus și cine era, o fată destul de frumoasă și despre care se cam șoptea că n-ar fi cuminte. Meșterul ar fi fost în stare să-mi dea peste cap cu o singură vorbă toată schelăria pe care i-o ridicasem în cazul acela, dacă nu i-aș fi spus că era de la noi din cartier și anume cutare. Să se ducă și să controleze. Ce era mai ciudat era cum țineam unul la altul parcă tocmai din pricina asta, că știam să mințim când spuneam ceva adevărat și cum de fapt nu ne gândeam niciodată să ne păcălim unul pe altul… În orice caz, mie mi se făcea rușine și a doua zi sau când ne vedeam din nou, îi spuneam: „Te-am mințit, meștere, data trecută, nu te superi pe mine, nu mi-am dat seama ce-mi iese din gură.” Și el zicea: „Nu e nimic, ia și tu seama la vorbă, să nu te înveți așa, că mulți mint din obicei prost.” Asta era culmea, că el credea despre el și eu despre mine și amândoi unul despre altul că noi n-avem obiceiul ăsta. Și de fapt nici nu-l aveam, dacă mă gândesc bine, dovadă faptul că mie nu mi-a rămas și cine știe dacă nu cumva meșterul se prefăcea că mă crede ca să mă ajute să cresc.

Ce-ar fi fost dacă, în clipa când m-am hotărât să mă opresc din cântat și să-l controlez pe meșter dacă nu cumva se distra pe socoteala mea, că adică taci, că n-avea altă treabă de trei zile nu știu ce fată de la vreuna dintre mansarde și răpită de vocea mea ar fi fost pe punctul să se arunce de la geam, dacă eu continuam să n-o iau în seamă, ar fi ajuns oare viața mea să se încheie la treizeci de ani? Din aer mi-au izbit mai înainte urechile niște cuvinte, într-un moment când terminam un cântec:

Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă!

Și mă gândeam pe care altul să-l încep și din pricina asta a urmat clipa când m-am oprit și m-am uitat peste case. „De trei zile stă acolo și-i mai arde și de cântat. Nici nu pot măcar să mă uit la el.” Asta era o voce de femeie printre puținele din viață pe care n-am să le uit niciodată, vreau să spun puținele laude care mi-au fost aduse când mi-am dat și eu seama că ceea ce pentru mine nu era nicio ispravă, să merg pe înălțimea aceea înclinată, pentru alții era până și greu de privit, în timp ce eu într-adevăr nu mai băgăm de seamă și îmi ardea de cântat. „Eu cred că alta e explicația, ăsta e felul lui de a-i face curte fetei de colea de la mansardă, stă la fereastră și se uită la el de când am venit eu.” Asta era o voce de bărbat, mai groasă, se adresa vocii de femeie și am înțeles că stăteau amândoi pe-o terasă și se uitau – nu neapărat la noi, dar venise pesemne ora când intrasem, eu și cu presupusa fată de la mansardă, în vorba lor. „Dar e Viorica a noastră!”, i-a răspuns atunci femeia. După glas să fi avut treizeci sau patruzeci de ani, și dacă e să mă gândesc la unul dintre lucrurile sigure și pline de nostalgie ale amintirii mele, apoi asta e vocea acestei femei, clară, ondulată și mai ales încărcată de uimire la fiecare cuvânt. „Se poate să ai dreptate, a mai zis ea, asta să fie maniera lor naturală de a vorbi de la inimă la inimă.”

Să fi fost chiar aceste cuvinte primele care m-au atins și m-au făcut să ridic fruntea? Fiindcă din cântat mă oprisem și ascultam cu capul în jos, lucrând fără grabă, cuvintele ciudate, de un gen pe care nu-l mai auzisem până atunci, care se spuneau, nu era nicio îndoială, chiar despre mine. Am ridicat fruntea. Și ca într-o mare tăcere, am văzut parcă pentru întâia oară orașul așternut la picioarele mele. Era într-adevăr înaltă biserica aceea Armenească (de ce i-o fi spunând astfel, oare chiar să fi fost făcută de armeni numai pentru ei?) și de acolo de pe turlă se vedeau jos de tot oamenii ca niște copii, iar blocul de alături de peste drum, de unde auzisem eu glasurile, avea nouă etaje. Eram la nivelul mansardei. Dar nu era numai asta. Din spatele meu lumina soarele și am văzut deodată marea de acoperișuri întinzându-se până la marginea cerului, toate liniștite și tăcute, părăsite parcă de oameni care n-aveau niciodată treabă pe ele, lăsate în voia ploilor, a ninsorilor și a vânturilor, singure cu puținii grăunți de praf care se mai puteau urca de jos spre ele cu păsările care mai ajungeau până aici dinspre câmpie, porumbei, ciori, vrăbii și rândunici, dar niciodată de pildă berze, coțofene care prin prezența sau țipătul lor să anunțe vreo vizită, vreo știre, vreo dispariție sau vreun gând de departe, cum povestea mama că știa dinainte bunica ei de la țară ziua când veneam noi pe la ea. Oamenii care trăiau dedesubtul acestor acoperișuri îi alungaseră pe acești vestitori și îi înlocuiseră cu niște sârme pe care zadarnic se certau câteodată stoluri de vrăbii și cârâiau din când în când câte două-trei ciori; nu le mai lua nimeni în seamă glasul lor cu ceea ce aduceau ele de pe unde zburau, cei de prin aceste case mari aveau acum alte semne, și vâjâitul vântului în horn, țipătul lăstunilor sau culorile asfințitului nu le mai spuneau nimic. Aici însă, deasupra, eu le mai simțeam și ni se întâmpla câteodată să vină cu gâtul întins spre noi, drept în față, parcă să ne scoată ochii că eram atât de sus, câte o pasăre cu gâtul puternic al cărei nume nu-l știam și să ne dea târcoale țipând cu o îndrăzneală de necrezut. Pe urmă se ducea și rămâneam năuci, eu și cu meșterul, și nu vorbeam multă vreme după aceea.

Astăzi însă era o liniște scăldată într-o lumină care ai fi zis că e dintotdeauna și niciodată nu va mai părăsi pământul, vor începe niște zile fără nopți cu un cer fără nori și un soare fără asfințit. „Meștere, am șoptit, ia uită-te!” Și i-am arătat cu degetul înainte, cum stăteam cu spatele la soare și îmi încălzea spinarea goală, deja arsă, ajunsă de culoarea tablei ruginite. „Să știi că așa e, zise meșterul după un timp, după ce își luase ochii de unde îi arătasem, un pompier prost ar da alarma și ar lua-o la goană să se ducă să stingă acoperișul ăla.” Dar eu nu asta îi arătasem și am tăcut, nu i-am mai spus nimic. Mi-am dat seama că ceea ce vrusesem eu să-l fac să vadă nu se vedea și dacă el n-ar fi zărit întâmplător acel acoperiș înroșit de soare, mi-ar fi fost greu să-i arăt exact locul…

Ce era?… Nici astăzi nu pot să spun, fiindcă după cum nu era de văzut, nu este nici de gândit… Era o lumină undeva în spatele unei case, în spatele unui zid plin de viță agățătoare, la fel de singur și de părăsit ca și aceste acoperișuri nesfârșite și când mi-au căzut ochii pe această lumină uitată acolo parcă de cineva din ceruri, o ființă misterioasă, din nou mi-am simțit bătaia inimii, de astă dată dulce și blândă, duioasă ca un plâns neauzit al unui copil într-un leagăn, când numai chipul lui mic se strânge și din gât suferința lui nu scoate decât un sunet care nu știi ce e, fiindcă seamănă și cu cel pe care îl scoate el când se simte bine, care topește deodată totul în tine și te face să simți că acel copil ești tot tu, dar care știi, și plânsul lui intră în tine ca al tău. Tot așa am simțit și eu în clipa aceea lungă, cum intră în mine această lumină, odată cu gândul că eu sunt lumina aceea și că trebuie să mă duc să mi-o iau. Și am făcut o mișcare atât de bruscă să mă ridic, că meșterul mi-a povestit mai târziu că a înghețat, că adică nu mai mi-am dat seama unde eram și am făcut o mișcare de ridicare ca pe pământ uitând că aceeași mișcare acolo sus, pe clopotniță, pe vârful cel mai înclinat la care lucrasem eu până atunci, putea să mă ducă de-a berbeleacul. Și că totul a fost din pricina fetei, am uitat de mine zgâindu-mă la ea…