Jurnal intim

Jurnal intim de Marin Preda

Jurnal intim

Partea a doua

Sinaia 24 august ’58[1]

Mă aflu la Sinaia în convalescență[2], dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele: nevasta mea are chef de despărțire. Dacă aș fi fost complet restabilit aș fi știut să primesc cum se cuvine acest fapt plin de gravitate, dar m-a prins pe picior greșit și am avut un minut de spaimă. A fost suficient: odată breșa produsă (în inima mea, bineînțeles) răzbunătoarea din orice femeie a jubilat la spaima mea. Atunci m-am clătinat și mai mult. Fatală clătinare; nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo. N-am cerut niciun fel de explicații, dar nu m-am putut împiedica să-i spun să rămână. Firește, era și mai rău, pentru că fără să-mi dau seama deveneam o țintă a răutății și cruzimii femeiești.[3]

Acum suntem amândoi aici și ea lipsește, s-a dus la părinți, la Cornu. Inutil să mai descriu prin ce-am trecut de la 28 iulie, când încheiam ultima pagină a însemnărilor din spital, până acum, 24 august, când mă aflu aci cu Aurora în convalescență. Destul că avantajul pe care ea l-a obținut făcându-mi declarația de despărțire s-a spulberat și asta datorită faptului că am izbutit aproape în întregime să văd situația cu un ochi realist. Vrea să se despartă: foarte bine! Nu e indicat să scutim oamenii de suferințele care îi așteaptă, sunt ale lor, să-i lăsăm să le îndure ca să se facă mai buni. Aurora nu e o femeie bună și generoasă și de aceea va avea de îndurat infinite vexațiuni și umilințe, pentru că e foarte orgolioasă. Are două soluții de ales: să devină bună și generoasă înghițind cantități de suferință sau să devină și mai trufașă, respingând agresiunile care o așteaptă. Dar pronosticurile nu sunt bune și nici n-aș zice că mai mă privesc îndeaproape toate acestea. Ea e poetă și își urmează destinul (bun sau rău), o felicit pentru curajul de a l înfrunta singură (așa cel puțin pretinde, că nu se va mai mărita niciodată).

Spuneam că avantajul obținut de ea prin declarația făcută s-a spulberat aproape în întregime datorită mie. Pentru a fi drept trebuie să recunosc că meritul meu nu este total, fiindcă Aurora mă iubește încă și după câteva zile de declarații ostentative cu privire la despărțire ea a cedat insistențelor mele de a nu mai pomeni despre acest subiect atâta vreme cât punerea lui în practică nu e posibilă (convalescența mea) și a revenit la comportarea și obiceiurile dinainte, adică trăim împreună ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.[4] Nu mă interesează cât calcul există la ea în această postură – probabil că foarte mult –, dar asta nu e treaba mea, pentru mine important și necesar este să știu că totuși mă iubește. N-am să intru cu ea într-un joc primejdios de contabilitate amoroasă, cu reproșuri și strigăte, joc pe care femeile nu-l refuză niciodată pentru că sunt foarte pricepute în a-l manevra (Aurora se așteaptă să-l încep chiar imediat și de câteva ori chiar m-a provocat, dar n-am răspuns). Bineînțeles că nu voi rămâne pasiv la lupta care se dă, fiindcă o luptă între noi tot se dă, nu sunt chiar atât de naiv să cred într-o ruptură fără dureri. Nu voi accepta ca sufletul meu să fie teatrul despărțirii, să îndure toate durerile, să se joace piesa numai în universul meu. Despărțirea (dacă va fi!) va trebui suportată de amândoi, în egală măsură. Iar dacă Aurora își închipuie că va putea ieși de aici singură și victorioasă, se înșală. Eu voi fi de asemenea victorios și nu știu dacă luptă fără învinși e posibilă. Întrebarea care se pune e următoarea: de ce să nu accept eu o despărțire cum vrea ea, din moment ce pretind că o iubesc? De ce nu sunt generos? Ei, ba da, tocmai că sunt generos și voi accepta o despărțire cum dorește ea, fiindcă o iubesc. Dar ea nu va voi o asemenea despărțire în care eu să rămân victorios pe poziție, pentru că o asemenea despărțire e o înfrângere pentru ea: nu ne despărțim niciodată fără un sentiment[5] de înfrângere când știm că fugim de dragostea adevărată a cuiva; ca să ne despărțim de cineva cu inima ușoară – adică să încetăm să mai iubim pe cineva și să rămânem liberi pentru altă iubire – trebuie mai întâi să ne convingem că acel cineva nu ne mai iubește el însuși; de aceea Aurora nu va accepta ideea că eu o iubesc și va căuta să se convingă că n-o mai iubesc, va încerca chiar să mă determine să n-o mai iubesc, pentru a se putea despărți victorioasă. În această încercare a ei de a mă împinge afară din universul sentimentelor mele va consta lupta dintre noi. În clipa când scriu aceste rânduri mi se pune însă cu acuitate întrebarea: dar pentru ce, la urma urmei, vrea ea să se despartă? De ce? Sunt tentat să răspund: foarte simplu; ea n-a fost și nu este partenera mea convinsă la dragoste și căsătorie, ci doar partenera mea cucerită. Ăsta a fost semnul legăturii noastre de la început și am ținut-o până în acest în – al patrulea – când, îmbolnăvindu-mă, ea a rămas singură, fără paza iubirii mele. Acum vrea să plece și faptul că mi-a făcut declarația de despărțire a doua zi după ce am ieșit din spital arată frica ei de a nu intra din nou sub controlul meu afectiv. Atât de mult, încât nu s-a mai gândit că poate să-mi agraveze boala, că chiar din punctul de vedere al propriilor ei interese era mai bine dacă amâna declarația. Starea aceasta a ei de rău afectiv sub raza sentimentelor mele mă nedumerește și mă angoasează: chiar așa de apăsătoare să fi fost iubirea mea, încât să dorească cu atâta exasperare eliberarea? Sau poate că ea e făcută să domine și situația de dominată contrazice întreaga ei fire? N-aș putea să răspund cu certitudine acestor întrebări și mă sfătuiesc să nu avansez prea mult în ele: nu voi afla nimic bun nici pentru mine, nici pentru adevăr. Nu trebuie să caut acum dureri care nu mi se cuvin și să uit situația în care mă aflu, și anume că sunt un bărbat care a dorit o femeie frumoasă, cu orice preț, deși avea dovezi strigătoare la cer că iubirea unei asemenea femei nu e pentru căsătorie și viață îndelungată. Am dorit-o, am cucerit-o și păstrat-o cât timp m-am ocupat de ea și, cum era și firesc, am pierdut-o îndată ce acest lucru n-a mai fost posibil. Boala a fost un accident oarecare, nu trebuie să-mi închipui că, de pildă, dacă începeam să lucrez, ar fi fost mai bine: m-ar fi părăsit chiar în toiul entuziasmului creator, făcând o butadă, că așa procedează ea, părăsește omul când e puternic, nu când e slab. Ar fi fost mai bine dacă mă părăsea lucrând? Ar fi fost mai rău, sunt sigur de asta.

Și acum, după încercarea aceasta de a înșuruba bine adevărul în sufletul meu, îmi dau voie să mă lamentez, să spun că mi-e foarte greu și că îmi simt sufletul apăsat și trist. Nu m-am putut împiedica s-o iubesc pe fata asta, să mă atașez de ea, am uitat că n-am acest drept, că soarta îmi interzice să mă dăruiesc total, că sunt greu de suportat… Nu mă plâng de destinul meu, mă plâng de slăbiciunea mea. N-am voie să eliberez inima mea de sub aspra observație a rațiunii, inima mea e copleșitoare și echilibrată în scris, în viața reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se revarsă uimind prin inumană bogăție. Ori, eu am uitat că nu există primejdie mai mare pentru mine decât de a mă îndrăgosti total de o femeie care nu mi-e destinată decât parțial. Pentru a nu mă înșela pe mine însumi trebuie să-mi reamintesc, în același timp, că a fost vorba doar de o perioadă scurtă când mi-am pierdut capul complet, și anume la început, după care – mijind primejdia – am început să mai retrag din sentimente! Vai mie, ce-am retras! Nimic în comparație cu ceea ce trebuia! Dumnezeule! Și acum ce e de făcut? Să retrag sentimentele mele pentru ea? Văd că trebuie, dar nu înțeleg, exact ca un băiat de 17 ani, de ce! De ce ne îndrăgostim pentru ca pe urmă să ne silim a uita, a smulge din noi ființa iubită?

În prezent am evitat cu succes deznădejdea, dar se pare că mă pândește de prin colțuri: Aurora e fermecătoare, iar eu o iubesc mai mult ca oricând; ca niciodată observ că are un corp minunat, deși același corp pe care l-am mângâiat și iubit patru ani; are un joc de expresie tulburător, mă subjugă prin amestecul de candoare și duritate; are glasul ei care totdeauna m-a înfiorat de bucurie, exclamațiile din gât, inimitabile, unice. Oh, această singularitate, această rupere de context a ființei iubite și obsesia ei – nu există ceva mai sfâșietor când trebuie să te desparți. Iată primejdia – ea își desfășoară în fața mea toate virtuțile, pentru ca la un moment dat să le retragă brutal: ai uitat că nu-ți mai aparțin?

Ah, dar destul cu lamentările, e ceva înspăimântător cât rău poate să-și facă un om lui însuși. Destul pe astăzi.

Orele două după-amiază.

Destul pe astăzi, dar ce să fac până diseară? A sunat de masă și nu mi-e foame; am o puternică revenire a bolii, mi-e rău, am amețeli și o senzație dintre cele vechi de excitație în partea stângă a creierului. Am luat un medicament homeopatic și văd că nu trece. Aș ieși în oraș să mă plimb, dar dacă la întoarcere găsesc odaia tot goală, atunci de ce să mai plec?

Orele 5 după-amiază.

Am ieșit să mă plimb puțin și mi-a fost destul de rău. Ca să nu exagerez, răul nu era insuportabil, mi-a fost mai mult rău că mi-era rău – senzație de exasperare că boala mă amenință din nou cu obsesia ei. Mă resemnam tocmai cu destinul că va mai trebui încă să sufăr, când văd o mașină urcând pe alee. Primul meu gând, firește, a fost că e Aurora, deși îmi dădeam seama că, la ora 3 1/2 cât era în clipa aceea, ea nu putea veni nici de acasă, nici din Sinaia. Numai că Aurora n-are o logică tot așa de strânsă ca a mea și iată că este chiar ea, nu vine nici din Sinaia, nici de la Cornu, ci de la Bușteni, unde a mers la întâmplare cu o verișoară întâlnită la gară.

Acum e alături în odaia ei, doarme, iar eu mă simt mai bine, simt cum răbdarea de care am nevoie pentru vindecare completă – oricât de mult timp ar dura, chiar și în cazul unei reveniri cu o nouă internare – se întoarce din nou în mine, aducându-mi o liniște și un echilibru relativ. Chindi[6] spunea că gândurile pe care le provoacă o boală sunt emanația bolii, dar nu corespund câtuși de puțin cu boala, adică nu reprezintă deloc gradul de gravitate al ei. El spune că toți bolnavii de nevroză se plâng de impulsiuni nepermise, ar lovi, ar da cu cuțitul etc., dar nu i s-a prezentat niciun caz în care bolnavul să fi urmat impulsul. Are dreptate. Eu însumi, din exasperare, m-am gândit la sinucidere, dar îmi dădeam seama că niciodată n-aș putea pune în practică așa ceva.[7]

Fapt este că iubita mea Aurora îmi dădu de rezolvat o nouă obsesie – ființa ei –, după ce abia reușisem să mai scap de obsesia propriei mele ființe. „Te cureți de toate”, s-a justificat ea, ceea ce la o adică n-ar fi rău dacă lucrurile nu s-ar agrava unele pe altele: boala de amor cu oboseala psihică. Oh, se zice că timpul este un vraci infailibil, și dacă el face ca o dragoste să se nască, tot el e acela care o face să se și stingă. Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta. Să mă vindec de tot însă nu vreau și nici nu pot să concep, ci doar atât cât să-i pot reda libertatea și trăi fără ea. Suntem însă de acord că o nouă criză s-a abătut asupra sufletului meu? E o criză veritabilă, care nu știu cum se va soluționa: cu cât înaintez în complicațiile ei, cu atât simt nevoia să mă retrag și să amân pe mai târziu lupta cu ea. O singură măsură e necesară: să conduc eu această criză, și nu criza pe mine.

Orele 6 după-amiază.

Ce bine aș conduce-o eu, această criză, dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii. Altfel simt o nevoie irezistibilă de a mă ridica de la masă și de a mă duce dincolo s-o privesc, s-o ating. Ființa ei a absorbit ani de afecțiune din ființa mea și sub această afecțiune simt nevoia să mă duc și să mă adăpostesc. Ea nu mă refuză, dar uneori protestează, mă gonește. Ea păstrează încă un avantaj serios față de mine, și anume că ea nu este silită de nimic să se gândească la despărțire. Ea a aruncat piatra și acum își vede de treabă, dacă o fi să ne despărțim, foarte bine, dacă nu, iarăși bine, lăsând, la urma urmei, pe seama mea să forțez lucrurile într-un sens sau altul. Ea e gata de orice, afară de un singur lucru: să rămână măritată în condițiile vechi. Ori eu ce noutăți îi pot oferi, când bucuria mea de a trăi este chinuită? Oare trebuie inevitabil s-o pierd, datorită tocmai acestui fapt? Oare sunt vinovat de ceva? Poate că da, dar nu sunt vinovat față de o nevinovată, problema nu trebuie pusă niciodată în acest fel. Atunci ce e de făcut, Dumnezeule, cum s-o aduc acasă și mai ales cum s-o păstrez?!

Eu continui aici lamentările și uit mereu că adevărul în problema aceasta nu poate fi altul decât cel enunțat în primele pagini, și anume că m-ar fi părăsit oricând, în clipa când aș fi încetat să mă ocup de ea. Ori acest lucru era inevitabil pentru că trebuia, mai devreme sau mai târziu, să încep să lucrez. Destul cu fleacurile, încetează stupida analiză! A fost și rămâne o femeie de lux, nu o tovarășă de bucurii și suferințe, cum e orice femeie obișnuită. Ea nu e o femeie obișnuită, e o femeie în primul rând complicată, cum complicat e oricine creează sau vrea să creeze artă. (Ori ea e roasă de o devorantă ambiție de a crea, atât de devorantă încât, în această fază a vieții, ar fi în stare să treacă peste cadavre, dacă asta i-ar aduce cel mai mic avantaj artistic; despărțirea de mine și momentul ales nu reprezintă oare avantajul „libertății”?) Ca totdeauna enigmele amorului pot fi rezolvate mai ușor sau mai greu după gradul de afecțiune al unuia dintre parteneri. Dacă unul dintre parteneri iubește cu adevărat, despărțirea nu e posibilă. Eu o iubesc cu adevărat pe Aurora, așadar despărțirea nu e posibilă. Atunci pentru ce sufăr, totuși? Enigma aceasta… Ah, dar uit de la o pagină la alta esențialul. Aurora nu rezistă la suferință, nu este și nu va fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat de genul meu, lipsit de spectaculos. Dacă suferința mea… Ah, dar mi-e silă să tot pomenesc de suferință și iarăși de suferință. Destul. Mi-e până peste gât!

Orele 7 după-amiază.

Aurora s-a sculat, a făcut zeci de gingășii și exclamații fermecătoare, a intrat la mine în odaie, iar eu m-am îmbătat, îmbrățișând-o. Acum stă și îmi pune întrebarea dacă toate femeile sunt drăguțe și fermecătoare în intimitate.

— Eu nu cunosc decât una, i-am răspuns.

Orele 11 seara.

Aurora îmi spune că despărțirea noastră e o fatalitate, s-o iau ca atare și că ei o să-i meargă foarte prost, o să ajungă așa și pe dincolo.

— N-o să fie atât de rău, îi răspund eu, încât să preferi să nu pleci.

Ea râde foarte veselă (fiindcă și eu sunt foarte vesel) și nu simt deloc durerea despărțirii. Mi-e mai bine cu sănătatea, iată explicația. A știut ea Aurora ce moment și-a ales pentru rezolvarea acestei crize casnice.

După masă am întâlnit o veche cunoștință, o fată de vreo 17 ani, fata Tamarei Gane[8]. Dumnezeule, ce mare s-a făcut, sunt patru ani de când n-am mai văzut-o și iat-o femeie! (pe atunci, în 1954, eram prieteni buni, dar după însurătoarea mea Aurora mi-a dat de înțeles că nu-i convine amiciția cu familia Gane). Acum o să reiau această amiciție, căci am rămas singur și mai ales mă simt singur.

Oh, doamne, am scris – fără prea mare efort – opt pagini. Dacă aș putea concepe o lucrare literară!

25 august orele 10 dimineața.

Aurora îmi spune că poemul ei despre China nu va fi cel mai grozav poem al ei. Încerc un sentiment amestecat. Iată despre ce e vorba: pentru a scrie acest poem m-a părăsit ea atât de urgent când am fost internat în spital. Azi la orele 11 am fost internat, la orele 13 a plecat cu mașina, cu Ludemis[9], la Sinaia, nu mai putea de nerăbdare. Iată deci rodul acelei grabe. În altă parte a jurnalului meu din spital scriam că îi doresc să-i reușească, pentru a fi bine și în amor, dar iată că nu e bine în poezie și nu e bine nici în amor. Adevărul e că, chiar dacă ar fi fost bine în poezie, n-ar fi fost mai bine în amor.

Această amintire cu plecarea ei la Sinaia îmi face bine, în loc să-mi facă rău, cum ar trebui. Îmi dau seama că rea gândire am avut contând pe un sprijin consecvent din partea ei. E slabă și ajunge repede la exasperare. Mi-amintesc de o altă întâmplare petrecută în cabinetul d-rului Tiberiu Ionescu, un homeopat. Lucrurile au avut următorul context. De vreo două săptămâni mi-era mai bine, mergeam spre vindecare, când într-o zi Aurora zice:

— Sâmbătă e bal la Uniunea Scriitorilor. Să mergem și noi, iar eu să ies cu rochia violetă adusă de tine din Vietnam.[10]

Ei, când am auzit eu că e vorba de rochia aceea adusă de mine din Vietnam, nici n-am mai stat pe gânduri. Se putea?! Am fost la bal, am dansat, am venit acasă pe la trei, am dormit vreo cinci ceasuri, a doua zi am revenit la Mogoșoaia, unde pritoceam boala de vreo două luni. La Mogoșoaia, tare și mare, plimbări cu barca pe lac, conversație cu Ianis Ritsos[11] și Ludemis etc. Ritsos îmi spunea că a citit poemul Aurorei La déesse au sourcil blanc[12] și că sunt în el lucruri de adevărată poezie etc. L-am invitat să-i spună ei toate acestea, ceea ce Ritsos a și făcut. În sfârșit vine seara și observ eu cum lucrurile în noapte mi se par cam stranii, dar mi-am zis că e o senzație trecătoare. Pe la orele 11 m-am culcat. După o jumătate de oră mă trezesc cu una dintre cele mai violente crize pe care le-am avut în perioada aceea, o senzație insuportabilă de agonie. Mi-am băgat o grămadă de ace în plex, în cap, în mâini, după sistemul acupuncturii (a fost singurul tratament pe care l-am urmat până la internare consecvent, ducându-mă de două ori pe săptămână la d-rul Bratu), dar criza a continuat cu violență până pe la orele patru dimineața, când am adormit istovit și deprimat, îmi spuneam totuși că e o criză care nu va mai reveni, că sunt sănătos etc., numai că după-amiază mi-a fost din nou rău și atunci am chemat de urgență mașina redacției și am plecat cu Aurora la homeopatul dr. Tib[eriu] Ionescu. Am urcat sus, eu m-am așezat în fața doctorului și am început să-i spun despre ce e vorba. Atunci Aurorei i s-a făcut rău. N-am înțeles de ce, ea mi-a explicat mai târziu, zicând că a avut revelația că viața nu mă cruță și că nici ea însăși, Aurora, nu e mai blândă (se gândea că nu mai poate să stea cu mine și vroia să plece la Sinaia). Întâmplarea ilustrează incapacitatea ei de a face față la încercări mai grele, lipsa ei de experiență, tinerețea ei prea necoaptă și egoistă, în care generozitatea și atașamentul încă n-au apărut. Bineînțeles că în faza aceasta și în contextul acesta nu puteau să țâșnească din inima ei cine știe ce accente zguduitoare cu privire la revoluția chineză. Ea nu știe că, dacă oamenii acceptă să facă o revoluție, asta înseamnă că ei nu mai pot îndura un complex de suferințe, complex care îi strivește atât de tare încât viața demnă nu mai e cu putință. Atunci răspund la chemare: la luptă împotriva răului! Și jertfesc o viață care și așa nu mai putea să continue. Ce știe Aurora de asemenea acumulări de dureri, când ea nu e în stare să asiste o ființă apropiată, cum e bărbatul ei, fără să-și piardă capul? Hotărât că aceste surse de inspirație – durerea umană – îi sunt la vârsta aceasta, bineînțeles, interzise. Desigur, revoluția are și un aspect exterior de energie în mișcare, a cărei măreție poate fi foarte bine cântată de un poet. Dar să nu uităm totuși că, fără mânia lui Ahile, Iliada ar fi ucigător de neinteresantă.

Orele 2 după-amiază.

Vorbeam ieri de o primejdie care mă pândește, aceea ca Aurora, după scene de iubire, să-mi amintească brutal că nu s-a schimbat nimic în bine pentru mine. O face acum:

— Marine, zice, când mă duc la București, cred că e bine să-i dau drumul lui Erzi.

— Și eu ce fac fără bucătăreasă? îi răspund.

— Păi dacă împărțim apartamentul poate că n-o să mai ai unde s-o ții.

Simt că mă înfior și o excitație nesuferită mi se urcă în creier. Aurora continuă cu necruțare inconștientă:

— Ah, nu-mi place să stau pe locul crimei.

— Ce crimă?

— Doar eu sunt criminala, nu? Eu desfac această căsnicie.

— A fost vorba să nu discutăm acest subiect până la 15 septembrie, zic eu simțind că mi se face rău.

Mă scol de la masă unde scriam în acest jurnal și mă duc la ea în camera vecină. Stă pe pat și are o expresie albă de nemulțumire și nerăbdare. Ceva nu merge, ceva îi displace.

— Eu, dacă îmi consum energia în așteptarea unui act pe care să-l înfăptuiesc, când vine momentul respectiv, nu mai pot să-l pun în practică.

— Iubito, îi spun, am să te ajut eu exact în sensul în care dorești, dar așteaptă până la 15 sept[embrie].

— Să mă ajuți să am casă!

— Am să te ajut.

— Ce-ai să poți face? Știu eu că n-ai să poți face nimic, cunosc toate mijloacele și posibilitățile existente în R.P.R.

— Să așteptăm până la 15, repet eu, să nu discutăm nimic până atunci.

Nesuferit e faptul că sensibilitatea mea este exagerat de promptă. În această discuție toate cuvintele spuse de Aurora devin, pentru multe ceasuri, obsesii, cu toate că ele nu conțin nicio noutate. Ceea ce lipsește este nepăsarea. Doamne sfinte, când va veni această nepăsare, acest dulce balsam?

Orele 5 după-amiază.

De la orele 2, de când cu discuția de mai sus, continuă să-mi fie rău, de astă dată un rău sufletesc, o depresiune, o cumplită melancolie. Aurora a încetat să mai fie sursă a obsesiei, dar răul declanșat face ravagii. Îmi spun că totul va trece și totul va fi spre bine, că totul se datorește unei sensibilități căreia îi plătesc acum un tribut. În viață trebuie, din când în când, să și plătim. Da, dar e așa de rău, e atât de sfâșietor. În viața mea, până acum, am părăsit două femei și nu-mi aduc aminte să-mi fi trecut prin cap ce rău imens e să părăsești pe cineva. Se declanșează în suflet o durere, o tristețe fără margini, care apoi acționează independent de obiect. E un focar obsesiv pe care numai timpul îl vindecă și care uneori lasă o cicatrice sensibilă pentru foarte multă vreme. Oamenii ar trebui să învețe de mici să nu dea lovituri fiindcă în clipa când dai lovitura creezi implicit în tine însuți condiția care te va aduce mai târziu în situația să primești la rândul tău o lovitură de la altcineva. Oamenii care dau lovituri sunt oameni slabi, Aurora din slăbiciune a făcut ceea ce a făcut.[13]

Bineînțeles, una e lovitura pe care o dai apărându-te și alta aceea pe care o dai cu intenția de a distruge. Aurora cred că din apărare m-a lovit, căci probabil existența mea începea s-o înăbușe și nu vedea cum putea să se elibereze. Ceea ce pare reprobabil e momentul ales, dar mă întreb dacă, de pildă, peste câteva luni sau un an ar fi fost mai bine. E posibil ca disperarea mea să fi fost mai mare, având în vedere faptul că fiind sănătos aș fi recepționat mult mai puternic declarația. Ori, în seara declarației, eu am dormit totuși cinci ore și, dacă nu mă înșel, am și mâncat.[14] Iar de-atunci până acum n-am avut nicio noapte de insomnie și n-am scăpat nicio masă (firește că împins doar de instinct și nu pentru că aveam chef să dorm sau să mănânc). Pentru a fi apoi în armonie cu realitatea, nu trebuie să uit că aceste depresiuni sfâșietoare, de care mă plâng aici, le-am avut eu și în prima zi a ieșirii din spital, în special dimineața și seara. Probabil că s-ar fi manifestat și acum, chiar dacă Aurora n-ar fi venit cu problema ei. Ar fi fost mai ușor de suportat? Mă îndoiesc. Ba acum am un pretext, despărțirea, dar atunci n-aș fi avut niciunul, ceea ce ar fi fost mult mai groaznic. În fond, de ce n-aș avea eu comportarea mea pe care mi-am dorit-o mereu, și anume cea mai profitabilă în caz de suferință din amor: să nu resping dragostea care îmi sfâșie inima după ființa iubită, ci s-o consum, s-o trăiesc, să fiu senin și să-mi spun: faptul că ființa iubită nu mai e proprietatea mea nu mă împiedică s-o iubesc mai departe. Firește că nu e deloc ușor de îndurat ideea pierderii ei, dar la o adică de ce să pronunțăm cuvântul pierdere? Pierdere ar fi dacă ar muri, și nici atunci. E adevărat că iubire înseamnă dăruire și devotament, și dacă ființa iubită lipsește, nu mai ai cum te dărui și cum fi devotat. Dar în cazul Aurorei nu e așa, ea deocamdată nu lipsește, apoi, până la despărțire mai e, apoi, nici nu știu daca va fi sau nu despărțire și, în sfârșit, despărțirea va dura câtva timp, și după despărțire nu va apărea nicidecum un zid chinezesc între noi – toate acestea depind de mine să se petreacă astfel, cu o singură condiție, ca Aurora să nu aibă chef de răzbunări. Ori, după cât se pare, ea nu dorește conștient să-mi facă rău, fiindcă astăzi, după discuția cu „locul crimei”, i-a părut rău, mi-a spus că mă iubește și că să nu acord cuvintelor ei prea mare importanță. Asta e cheia: să nu acord cuvintelor ei o importanță exagerată, nu e realist, e o pierdere a dreptei judecăți, o slăbiciune. Nu trebuie cedat slăbiciunii, trebuie avut în vedere că, în timp ce eu sufăr aici de amor, pe pământ se petrec tragedii mai mari – e un lux și nu o pedeapsă suferința din amor. Iubește, dacă iubești, las-o pe ființa iubită să facă ce vrea, în general schimbă perspectiva asupra lucrurilor și raționează că ar trebui să fii fericit pur și simplu că ești în viață, deși ai trăit un război mondial și nenumărate alte zguduiri sociale, unde oamenii și-au pierdut viața (Ungaria). Ai fost în Vietnam și ai fost primit cu prietenie și plăcere, ți s-a povestit biografia lui Ho Și Min[15], oare nu ești în stare să reflectezi puțin la toate acestea și să-ți echilibrezi sufletul obsedat? Ho Și Min a străbătut China de Sud, cu mâinile legate, pe arșiță și prin ploi, prin munți și văgăuni, din închisoare în închisoare. De atâta astenie își pierduse vederea și de atâta trudă se împuținase la trup, cât un copil. În ultima închisoare, nici somnul binefăcător nu i se îngădui. Era atâta înghesuială încât trebuia să doarmă pe closet. Numai că, îndată ce ațipea, era trezit pentru a face loc să fie folosit closetul.

Orb fiind, trudit și sărac și gol, flacăra idealului l-a ținut însă în viață, a venit eliberarea și a început războiul cu francezii. Ho Și Mân a luat conducerea luptei de rezistentă și a învins, lupta i-a redat și vederea, și puterea trupească. Acum conduce jumătate din țară și e venerat și iubit în întreaga Asie. Pentru ce nu scrii nimic despre acest om? E marele tău erou, umilit și obidit cu întregul său popor, apoi învingător prin marea sa puritate spirituală. Scrie[16]![17] Fă-ți datoria și toate obsesiile se vor risipi, toate lucrurile își vor avea justa lor dimensiune în afectele tale. Crezi oare în mod serios că celula ta nervoasă e inferioară celei a lui Ho Și Min? Că are mai puțină energie? Adevărul e că a ta e mai puternică, mai bine hrănită, mai tânără, mai nefolosită. Vrei oare s-o uzezi doar în plăceri și obsesii? Jos obsesiile, jos lamentările, jos suferința absurdă din amor. Singurătatea nu există decât dacă pui un zid între tine și lume, între tine și natură, rupi legăturile și retezi timpul exterior, rămânând doar la timpul organismului tău care e absurd și fără sens. Restabilește circulația vieții în spiritul tău și oboseala va trebui să cedeze. Alta soluție nu există.

Orele 10 seara.

Sunt liniștit și împăcat cu destinul meu, care[18] mi se pare că nu e deloc prea dramatic. Faptul că m-am îmbolnăvit de oboseală și faptul că trebuie să mă despart de o femeie nu mi se pare deloc că îmi justifică lamentările. Oare ce-aș fi făcut eu în locul lui Anton Pavlovici[19], la aceeași vârstă, lovit de o boală atât de primejdioasă la vremea aceea cum era tuberculoza? Ar trebui să-mi fie rușine pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă. Trebuie să mă apuc de îndată de scris, chiar din seara asta, și să lucrez scrâșnind din dinți. Este intolerabil cât timp am pierdut cu propria-mi persoană, câte griji și cât efort pentru vanități mărunte și satisfacții inferioare. Da, chiar de mâine să încep să lucrez și să nu mai mă opresc, chiar dacă voi simți că se clatină pământul cu mine. Pământul se va clătina și se va restabili singur, eu să nu mă clintesc și să nu dau voie obsesiilor și spaimelor să pună stăpânire pe mine. Destul cu obsesiile! Jos obsesiile! Dacă în mod fizic, în carnea mea, am uitat care este sensul vieții, asta s-a petrecut din pricina infinitelor satisfacții mărunte după care am alergat în acești din urmă doi ani. A-ți face datoria – acest cuvânt tocit de sensuri – nu înseamnă nimic altceva decât a-ți crea condițiile pentru liniștea și armonia spirituală. Satisfacțiile care se obțin după împlinirea datoriei sunt durabile și dau vieții sensul căutat, bucuria creației, liniștea și odihna, contemplarea naturii, iubirea pentru femeie. Totul gravitează în jurul gestului creator. În jurul gestului steril această gravitație încetează, mișcarea se oprește pe loc, iar sufletul obosește și bucuria de a trăi se epuizează. Unde am putut ajunge? Cum am putut să-mi batjocoresc astfel sensibilitatea, închipuindu-mi că dispun de putere pentru a reține totdeauna cu mine o femeie frumoasă și plină de vanități? Plătesc deșertăciunea căreia i-am slujit inutil doi ani – căci ceilalți doi au fost buni, ne-am iubit cu adevărat – și cu asta să încheiem procesul. Altă obsesie să nu mai existe în afară de scris, altă pasiune să nu mai mă viziteze. Arta nu trădează niciodată dacă jertfești consecvent tot ceea ce ai mai bun. E singura pasiune care crește din propriul ei foc și pe care numai moartea o curmă. Acum trebuie să închei pentru astăzi, a curs destulă cerneală!

26 august orele 10,30 dimineața.

Sunt la iarbă verde, întins la soare, singur și am venit cu intenția de a-mi construi subiectul vietnamez. Trebuie să lucrez, jos obsesia și suferința din amor. Deocamdată, pentru început, să notez un dialog autentic povestit ieri la masă de un profesor de pian. L-a surprins pe stradă la Constanța între un bărbat și o femeie care tocmai făcuseră cunoștință.

— Ce profesiune aveți? întreabă femeia.

— Contabil, răspunde bărbatul.

Tăcere. Apoi femeia:

— Propriu-zis?

— Propriu-zis, răspunde el.

Merg în tăcere, gânditori, după care bărbatul:

— Dar dumneavoastră?

— Planificatoare.

— Propriu-zisă?