Marele singuratic

Marele singuratic de Marin Preda

PARTEA ÎNTÂI

I

Un țăran dacă vine la București, tot țărani caută. Doi inși mai încercară într-o zi să-l vadă pe Niculae Moromete înainte ca acesta să părăsească definitiv satul de lângă capitală, unde se refugiase de mulți ani și unde nimeni din Siliștea nu știa precis ce face.

Cei doi ieșiră din fostul palat regal și o luară la vale pe Calea Victoriei, când unul dintre ei aduse vorba despre băiatul lui Moromete.

— …să fie prost, zise celălalt, tu nici la București nu ești altul, Marmoroșblanc. Cum, au trecut chiar atât de mulți ani de atunci? Era un copil! Mă uit la tine, tu, mintea ta o ții în cap doar ca să te strâmbi! Eu nu zic că nu este și asta o socoteală, dar dă-mi voie, te rog, să-ți spun că ajunge omul de se satură de unul care nu știe altceva!

— De ce, Dine? Se putea să fi și murit, chiar dacă era băiat tânăr! Parcă numai bătrânii au dreptul ăsta?

— La asta ași putea să-ți răspund printr-o simplă negație, zise celălalt. Dar eu consider că e mai bine să intrăm și noi undeva, spre o pildă la „Carul cu bere”, unde am auzit că e plin de silișteni, și să bem și noi o bere…

Marmoroșblanc parcă nici nu auzi, se uita înainte, cu șapca lui de vechi ceferist pe cap, și călca agale, cu o expresie de buimăceală pe chip (asta era strâmbătura la care se referea, pesemne, celălalt), ca și când orașului i-ar fi lipsit ceva esențial, care se vădea la fiecare pas, iar Marmoroșblanc se mira că nimeni nu bagă de seamă. Să fi avut douăzeci de ani șapca lui, aceeași ca pe vremea când venea cu ea la adunările din poiana fierăriei lui Iocan și unde era la fel de tăcut ca și acum. Ceea ce fusese în ea roșu se păstrase în mod ciudat intact, dar cozorocul avea o puzderie de plesnituri, nici nu mai știai ce e, iar mușamaua avea culoarea pământului.

Celălalt era și el acum atent la altceva, căuta cu privirea un anumit om, mai așa, de-al lor, potrivit să fie întrebat, pe care îl și găsi și îl opri. „Carul cu bere”, unde e, asta voia să știe de la el…

Veniseră în București între sapă și secere, cel dintâi, care nu era altul decât Din Vasilescu și care îi făcuse odinioară lui Moromete un cap de humă arsă, îl luase pe cel de-al doilea, prietenul său Marmoroșblanc, în camioneta trimisă să-i încarce sculpturile lui în lemn, pe care un corespondent regional al unui ziar central le semnalase, iar muzeul republican de artă trimisese în fiecare an pe câte cineva să le vadă și să le aducă. Și pe cine lua el să fie martorul isprăvii? Rudele nu sunt martori buni, nu-i crede lumea, și atunci îl luase pe Marmoroșblanc, om greu de convins. Numai că Marmoroșblanc prea se arăta ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, de data asta, de pildă, intră în fostul palat regal ca într-o cârciumă, cu căciula în cap, și nu scoase o vorbă tot timpul, deși știa că acolo sunt lucrările prietenului său, care se dovediseră că nu erau chiar niște prostii să se joace alții cu ele din moment ce fuseseră aduse într-un palat. Dar așa se întâmplă să avem încredere în neîncrezători, ca să descoperim pe urmă în ei niște ranchiunoși…

„Carul cu bere” era plin de lume și de fum și glasurile ceva mai înăbușite decât într-o gară. Cei doi intrară și găsiră într-adevăr îndată doi silișteni, unul al lui Lisandru Guliță și altul al lui Pațac, alde Gheorghe, lucrau amândoi pe un șantier și dormeau în barăci.

— Ce faceți voi, mă, aici, Gheorghe? întrebă Din Vasilescu.

— Noi, mă?! sări Gheorghe. Construim societatea! Jumate am și construit-o, adăugă el, a mai rămas jumatea ailaltă.

— Mă, să fie al dracu! făcu Din Vasilescu. Și cât câștigați?

— Noi, mă?! făcu Gheorghe iar, cu un entuziasm icnit. O mie două sute de lei pe trei luni!

— Păi stați bine, zise și Marmoroșblanc. Da tu parcă erai la pușcărie, Gheorghe.

Ieșise recent, răspunse Gheorghe. Stătuse pe urmă câtva timp pe-acasă și intrase în spital, că se îmbolnăvise, băuse spirt dintr-o sticlă… Când băutura asta cădea în cel ce ne hrănește, continuă Gheorghe și-și puse laba pe cel care de fapt doar mistuiește, haaa, mugi, și la amintirea cumplitei satisfacții se frecă pe burtă ca un căpcăun. Scria pe sticlă: „numai pentru uz extern”, dar el a zis: „Îl consider bun și pentru uz intern”. L-au transportat cu salvarea și s-a făcut bine… E adevărat că are și el acuma o fată? Da, zise Gheorghe, are treisprezece ani, o înfiase de pe undeva din Moldova, de la unii care divorțaseră și o lăsaseră pe drumuri ca pe-o vagaboandă. El nu mai avea speranța să facă un copil al lui, a ajuns la vârsta când bărbatul începe să semene cu femeia, și nu mai e nicio deosebire între ei doi acolo unde altădată era una mare… Când se putuse îi arsese de altele, ca mai pe urmă să fie concentrat, șase ani, ce să faci, vreai nu vreai, dar când te cheamă țara la datorie mai e după cum vrei tu? N-a fost război? Ei, dar cum e, tot copil e, zise Marmoroșblanc. Cum învață la școală? Prost, cum să învețe, răspunse Gheorghe, a rămas și repetentă…

— Și la pușcărie, zise Marmoroșblanc, spunea alde Ilie Ciupăgeanu că ați dus-o bine.

— Noi, mă? icni iar Gheorghe. Să tot fii achizitor la cooperativă, păcat că nu m-am ales decât cu cinci sute de lei, m-au și prins.

— N-ai așteptat și tu să te mai învechești, zise Costică al lui Lisandru Guliță.

— Ce să aștepți! E timp de așteptat? zise Gheorghe.

Ei, și cum era acolo? Ce făceau ei, spre o pildă, într-o zi de dimineața și până seara? O zi din viața lui Gheorghe Pațac! Ce făceau? Păi, dimineața era scularea. Pe urmă, masa. Pâine (și aici Gheorghe întinse mâna și și-o tăie cu cealaltă, ca să arate cât de mare era bucata: era mare!), cafea, pe urmă venea prânzul: pâine (și iar întinse mâna și măsură), castroane mari cu fasole, cu varză. Mâncau, și pe urmă se întindeau pe pat gemând: haaa, bine mai e la pușcărie, paștele mă-sii! Până într-o zi, când la un apel s-a pomenit cu comandantul că întinde așa degetul chiar spre el și îl întreabă (și aici Gheorghe imită deodată un glas subțire ca al unui om de altă condiție, care nu putea avea o voce normală, groasă ca a lui): „Ce condamnare ai dumneata?” (și revenind la vocea lui): „Să trăiți, domnule comandant, trei luni!” (și iar vocea subțire): „Pentru ce?” „Să trăiți, domnule comandant, comerț ambulant!” (așa numea el ce făcuse). „Treceți-l la camera numărul 1.” Ce era camera asta? Bucătăria. Curățau cartofi. Sute de kilograme. Se duceau și îi cărau cu niște coșuri și mai făceau ce mai făceau și mai aruncau doi-trei de-ăia mari în spuză și îi mâncau… buni erau…

— Vasăzică în principiu nu era rău la pușcărie? zise Din Vasilescu.

— Ce principiu? se răsti Gheorghe.

— Ca idee! răspunse Din Vasilescu.

— A, ca idee! Invers, se răsti deodată Gheorghe cu o expresie care arăta că fusese prins subit de inspirație, care îi dictase răspunsul, și nu de gândirea lui, care nu înțelesese despre ce era vorba.

Se lăsă o tăcere în care o lumină de admirație se văzu cum schimbă expresia sceptică de pe chipul lui Marmoroșblanc. S-ar fi zis că se simțea răzbunat de ceva. Rânji și le spuse celorlalți:

— De când i-au luat lui Din ciopliturile alea la muzeu spune, așa, niște cuvinte… vorbeam cu el despre alde Niculae al lui Moromete, că el zicea că să ne ducem pe la el să vedem ce mai face, și eu îi spun: Păi, am auzit că ar fi murit. El, cum se poate, zice, să spun o vorbă ca asta, că era băiat tânăr… Ei și? zic. Și el zice că ar putea să-mi răspundă printr-o simplă, nu știu cum a zis, cum ziseși, Dine, că uitai, ragață? Sau cum dracu ziseși, garagață?

— Negație, răspunse Din Vasilescu.

— Ei! făcu Marmoroșblanc, cu un gest retezat de triumf arătându-l pe Gheorghe cu degetul pe deasupra halbelor de bere: Răspunde-i și lui acum la ce-a zis!

— Adică la ce? La cuvântul invers?

— La ce-a zis. Zi-i și tu!

— Gheorghe a vrut să spună că pușcăria nu e bună ca idee, dar practic ți se dă să mănânci…

Marmoroșblanc, la auzul acestui răspuns, redeveni plictisit. Costică al lui Lisandru Guliță, cel mai tânăr dintre ei, să fi avut patruzeci de ani, și care din pricina bărbii negre nerase de mai multe zile arăta parcă negru și la suflet, se însenină și își arătă dinții privindu-l pe Marmoroșblanc.

— Ți-a zis-o, nea Ioane!

— Ce mi-a zis-o? Pentru că ești tu prost și nu înțelegi? răspunse Marmoroșblanc.

Costică al lui Lisandru Guliță se lumină și mai tare la față ca și când ar fi vrut să confirme astfel că avea celălalt dreptate, că e un prost, și că ăsta e un rang la care nu ajunge oricine.

— Nea Ioane, cum a fost când te-ai dus cu alde Fane și cu Brigman la Baltă la Turnu și v-au dat acolo pescarii ciorbă de pește?

Marmoroșblanc se uită neliniștit la alde Costică. Nu era de-a bună cu întrebarea asta!

— Am auzit că unul dintre voi a mâncat acolo la ciorbă de pește până… reluă Costică cu un rânjet drăcesc. Cică stăteați jos, alde Brigman a spus ceva caraghios, și unul dintre voi s-a rupt așa deodată de râs, și atunci, în clipa aia, i s-au rupt și mațele în el… Așa povestea alde Fane!

— Du-te, bă, în… mă-tii, zise atunci Gheorghe, care fiind mai mare decât Costică începuse să arate înțelegere pentru bătrâni, de vârsta cărora nu mai avea mult până să se apropie.

Era limpede că nu Fane acela o pățise acolo, și nici Brigman care povestise ceva caraghios, ci chiar Marmoroșblanc. Nu trebuia lăsat Costică să precizeze…

— Hai să trăim, zise atunci Costică renunțând, după ce i-o plătise lui Marmoroșblanc fiindcă îl făcuse prost. Și puse mâna pe halbă.

Și toți ciocniră. Băură îndelung, dar parcă totuși cu economie, fiindcă, lăsându-le jos, lichidul aproape că nu se micșorase deloc în halbele pântecoase.

— Vă duceți degeaba la al lui Moromete, zise Gheorghe, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni.

— Chiar cu nimeni? zise Din Vasilescu.

— Absolut. M-am dus eu, na! făcu Gheorghe și se arătă pe sine cu degetul, holbându-se, adică, s-a dus el, marele Gheorghe, și n-a stat ăla de vorbă cu el, darmite dacă s-ar duce altul?!

— Ce, a ajuns și el director? zise Marmoroșblanc.

— Ia uite la el! făcu Gheorghe nevenindu-i parcă să-și creadă urechilor. Director, mă! Abia poate să ducă roaba de pământ cu care cară. Mai director ca mine, care car cu brațele!

Și aici lui Gheorghe i se păru că a spus ceva care ar fi trebuit să stârnească hohotele: izbucni singur, ducându-și pumnul la nas cu cotul ridicat ca pentru a se feri de eventualii pumni cu care ar fi putut tăbărî pe el ceilalți, morți de atâta râs, și l-ar fi lovit astfel ca să înceteze. Nu tăbărî însă nimeni și nici nu râse vreunul.

A luat el într-o zi autobuzul, expre, cu Costică, nu e așa, Costică? zise Gheorghe. Auzise și el despre băiatul lui Moromete c-o fi, c-o păți, că l-ar fi dat în gât pe-acolo pe la Turnu unul Bâznae, ajutat de unul mai mare, Beju, care și el a căzut pe urmă… Și că era cât pe-aci să-l excludă dacă nu se ducea la fostul notar din ’47 din Siliștea. Ajunsese om important, notaru-ăsta, dar de-adevăratelea, ce să mai vorbim prostii, și-i zice lui Niculae, ca să-l scape, treci încoa, și l-a adus aici lângă București, într-o grădină, la un castel. Ce mai, sunt sere de flori și hectare de pomi acolo… Avere, a stat un prinț în castelul ăla, că n-o fi stat el, alde Gheorghe al lui Pațac sau alde Costică al lui Lisandru Guliță. Sigur că după ce ai fost activist la un raion, unde ești șef peste douăzeci de comune, să fii șeful unei cazmale într-o grădină, e greu. Pe cine mai ai în subordinea ta? Niculae, de, una, că era băiat cu carte, cum, liceu! Și alta, cum să nu fi învățat el să stea călare pe douăzeci și cinci de comune cât timp a fost activist? Pui mâna pe telefon, și, țârrr, alo, Baldovineștii, vă muma în… executarea, că vin peste voi și vă dau cu capul de toți pereții! Sau pici peste ei în ședință, când nici nu le trece prin cap, și te așezi pe scaun în prezidiu. N-ai văzut? Bagi mâna în buzunar, scoți pachetul de țigări, îl pui pe masă, scoți și chibritul și îl pui peste pachet și începi: tovarășul președinte din această comună, a îndeplinit el sarcinile date? Și te uiți la președinte cum se îndeasă de frică în gâtul lui gros, să se facă mai mic… Vina lui Niculae, în vara aia când veni în Siliștea, care fu, de-o păți? Nu îl înecară alde Mantaroșie și ai lui pe ginerele lui Trafulică? Și cine a fost vinovat? Niculae a fost vinovat, că n-o fi fost el, Gheorghe al lui Pațac, trimisul comitetului raional al P.M.R. să conducă activitatea de strângere a recoltei. Cine i-a băgat ăluia frica în oase de s-a aruncat în râu? Nu i-a răscolit Mantaroșie casa să caute recolta ascunsă, și pe lângă recoltă nu i-a găsit el și cartușe în pivniță? Și din pricina cartușelor n-a luat-o ginerele lui Trafulică la goană spre pădure, și ăștia după el, să-l prindă, și l-au încolțit la marginea râului, care se umflase? Că din punct de vedere că alde ginerele lui Trafulică nu știa să înoate, înseamnă că avea omul două frici în el, și și-o fi făcut socoteala și ce-o fi zis: să mă înec, sau să mă bage la beci? Și din astea două frici mai mare frică a avut de beci, fiindcă nu rabdă toți, el, spre o pildă, alde Gheorghe al lui Pațac, n-are nici cea mai mică frică, ce poate să-i facă, dar alții au, ei, na, să-l iai pe om, care e învățat să fie liber, și tam-nesam să-l închizi și să nu-l mai lași să vadă lumina soarelui când vrea el!… Că în timpul războiului o fi găsit și ăsta o ladă cu cartușe lăsate de nemți care fugeau și o fi băgat-o în pivniță, poți să-l învinuiești de port ilegal de armă, când arma nu era? Omul e strângător, dacă le-a găsit, ce-ai fi vrut, să le arunce?

Gheorghe parcă era trist relatând toate acestea. Dar repede își reveni și continuă, căutând vina și în felul de a fi al băiatului lui Moromete, nu numai în istoria cu cel înecat. Povesti altă istorie. Alta ar fi fost situația, zise el, dacă la un moment dat când Isosică secretarul de atunci al organizației i-a trimis la el acasă pe unul Geacă și unul Dănălache să-i spuie cine erea să-l omoare în fața primăriei în ’46 când îl bătură pe Niculae oamenii. Erea Bilă! Niculae trebuia să ia faptele în considerare! Dar Niculae ce le-a făcut? Cărați-vă, zice, de la poarta mea, dacă vreți să nu vă dau afară din partid! V-au trebuit atâția ani ca să spuneți? Ce v-a venit taman acu? Lui alde Isosică nu-i mai convenea alde Bilă și ar fi vrut să-l curețe în felul ăsta. Dar Niculae a bănuit… Nu că ar fi ținut la Bilă, cum să ții dacă a vrut să te omoare, dar s-a ferit să intre în sforile statului, iar ăștia din sat cum să-l ierte? Pe lângă astea, toată lumea în vara aia stătea cu ochii pe Niculae să vadă cum o să rezolve el situația! Fiindcă unii credeau că, haiti! acum e care pe care, dacă îi dă el jos de la primărie pe alde Isosică și Plotoagă, președintele care era în funcție, și le dă foc la case, gata cu comuniștii, fac ei un guvern nou în Siliștea, în frunte cu alde Trafulică, și fug ăia de la București când or auzi, se duc dracului! Până să fugă ăia, a venit miliția și i-a luat… Ori Niculae n-a știut să rezolve aceste turburări…

…Și a vrut și el, Gheorghe al lui Pațac, cu alde Costică al lui Lisandru Guliță, să-l vază pe Niculae ce face el acuma acolo în grădina aia după ce nu mai erea ce fusese, chiar așa erea, cum se spunea, că dădea cu sapa și căra cu roaba? Adică cum, băiat cu liceu, altceva mai bun nu-i găsise fostul notar? Voiau să știe cum, băiat de la ei din Siliștea, ajunse Ouăbei director, care vindea alviță în sat cu cobilița, pe ouă, și ăsta cu liceu căzu la pământ și nu se mai ridică? Până și Brigman, dacă veni el și nu mai fu ce erea, când se întoarse în sat și luă sfârșit colectivizarea generală, tot îl făcură și pe el ceva…

Aici Gheorghe al lui Pațac se opri singur, izbucni pe neașteptate într-un râs înghesuit de satisfacție și dându-se pe spate pe scaun își duse din nou pumnul la gură cu cotul în gardă, ca și când s-ar fi ferit să nu încaseze iar lovituri de la ceilalți, pentru râsul excesiv pe care li-l provoca. Dar numai pe chipul negru al lui Costică apăru sticlirea tăcută a unui rânjet. Ceilalți stăteau țepeni. Din Vasilescu și Marmoroșblanc, amețiți după cât se pare de berea băută și de glasurile monotone, dar ridicate, ale berăriei, nu erau prea atenți la povestirea lui Gheorghe.

— Ei și ce l-au făcut pe alde Brigman? întrebă Costică, care înțelesese că de pățania lui Brigman se omora așa cu râsul Gheorghe.

— Cum, se miră acesta, șef de atelaj!

Asta însemna mai mare peste o căruță. Rânjetul lui Costică se adânci, mișcându-i și fălcile lui negre de păr, și privirea i se împuțină, dându-i o înfățișare bestială.

— Șef mare! făcu el.

— Ei, na! făcu și Gheorghe redevenind grav. Tragi de hățuri și, prrrr! direcția tarlaua numărul patru, la strângerea recoltei, pui mâna pe furcă, și așa șef cum ești, încarci.

Urmă o lungă tăcere… Costică, cu gândul la soarta lui Niculae, în jurul căreia se învârtise atâta Gheorghe povestind, își reaminti pesemne, cu amănunte, ce pățiseră ei atunci când se duseseră să-l vadă pe băiatul lui Moromete și se gândea, poate, cum să continue el cât mai bine povestirea celuilalt, fiindcă zise:

— …Păi n-am făcut drumul degeaba?!

Și apoi nu mai adăugă nimic, iar cuvintele acestea, lipsite de legătură, sunară fără noimă. Numai Gheorghe înțelese.

— Am făcut drumul degeaba! se miră el. Asta am spus eu de la început.

Adică ce-au pățit! Asta era întrebarea.

Dar Costică tăcea, nu avea, după cât se părea, darul vorbirii, plăcerea lui era să asculte… Și la asta trebuie pricepere, fiindcă altfel nu-ți povestește nimeni nimic.

De fapt nu pățiseră mare lucru, și dacă Niculae le-ar fi făcut și el cinste cu un pahar de vin, așa ca între oameni, cine știe, poate că Gheorghe al lui Pațac n-ar fi spus că băiatul lui Moromete era muncitor cu roaba, ci horticultor. Fără să mai vorbim că tot el răspândise în sat, nu se știe de ce, știrea pe care i-o spusese Marmoroșblanc lui Din Vasilescu… Plecaseră într-o duminică, în loc să se ducă la „Carul cu bere”, ca de obicei, se gândiseră să se ducă la suburbana respectivă a Bucureștiului unde se afla castelul și să-și astâmpere curiozitatea, care uneori e mai tare ca setea, mai ales când ai bănuiala că nu e vorba de ceva obișnuit. Gheorghe al lui Pațac fu singurul dintre cei care, vizitându-l pe Niculae, povesti cum fuseseră primiți, spre deosebire de ceilalți, care doar îl înjurau sau treceau sub tăcere amănuntele, adăugând de la ei ceva care nu se baza însă pe vreun fapt, că adică de rușine nu vrea al lui Moromete să mai stea de vorbă cu oamenii din sat. Din ușă le spusese, fără să-i lase să intre înăuntru (avea o cămăruță într-o casă numită „a grădinii”, chiar lângă seră): „N-am timp să stau la taclale cu voi”. Și le închisese ușa în nas. Din Vasilescu și Marmoroșblanc fuseseră printre cei din urmă care vruseseră să-l vadă, dar auzind de felul cum puteau fi primiți, renunțară și ei…