Scrieri de tinerete

Scrieri de tinerete de Marin Preda

STRIGOAICA

Era într-o seară din sărbătorile Crăciunului când m-am întors acasă, în satul meu, din orășelul unde intrasem ucenic să învăț cizmăria. Eram mândru de acest lucru și voiam mereu să mă duc să mă vadă foștii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun că vreau să merg cu el la șezătoare, și după ce el îmi spune că chiar ăsta fusese și gândul lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo șezătoare așa în regulă și îl tot întrebam:

— Și cum e, mă, acolo? Ce fac ei?

— Lasă că ai să vezi tu, zicea el, și botograsul dă Costică mă băgă prin niște întortochieri dă ulițe timp de aproape un ceas.

Era seara aia o seară cu lună și cu stele înghețate pe cer, cu liniște și ger, și cu scârțâituri de zăpadă. Mie îmi înghețase nasul, și băgasem mâinile prin tunică tocmai la buzunarul pantalonilor.

— Mai repede, Boțoghină, că am înghețat jumate, zic eu.

— Păi, am și ajuns, îl aud.

Ne oprirăm în dreptul unei case, luminate se vede cu vreun petromax, așa era dă lumină, și Costică băgă degetul cel mic în gură, să fluiere.

— Bă, ia stai, zic. Păi ce facem noi acuma?

El râse fără să răspundă și fluieră, iar eu tăcui din gură, fără să mai zic nimica. Peste câtva timp, ușa se deschise, și o fată ne chemă și ne spuse că de ce mai fluierăm de pomană.

— Da’ ăsta cine e?

— Asta e Victor, ce nu-l știi pă Victor?

Când intrarăm înăuntru, nu ne băgă nimeni de seamă. Era o zarvă, unii cântau din fluiere, alții jucau, muierile stăteau și torceau lână!… Fetele, care după cum le era firea. Unele stăteau liniștite cu ciorapul în mână, altele se prindeau și jucau, se scălămbăneau. Altele se certau pentru cutare sau cutare lucru!…

Eu mă așezai pe un scaun și mă uitam, pentru că altceva n-aveam ce să fac. Din cauza gerului, obrajii îmi luaseră foc și mâinile îmi vâlvâiau.

— Ați înghețat, închinaților, dă frig! îmi zise o muiere de lângă sobă. Pune și tu mâinile și te-ncălzește. Ăsta nu e Victor, Stanco? întrebă ea mai departe o altă muiere.

— El e! Ai? Victor e! Ce e, mă Victore, unde ai fost până acuma? mă întrebă ea.

— Să-nvăț cizmăria.

— E, și ai învățat-o?

— Păi stăi, așa repede? zic eu, că acuma abia am intrat.

— E bine, maică, e bine, că vorba ăluia, meseria e brățară… Da’ ce mai face mă-ta?

— Bine!

— Bine, că vorbeam eu cu ea ori de câte ori mă duceam la biserică. E bine că te-ai ținut cuminte, nu te-ai apucat dă prostii. Ia te uită la al meu!… Să te-apuci să dai în el, ce să dai? Te bați în parte, te doare mâna, că dacă pui mâna pă ciomag, zice că sunt muiere rea…

Mie mi se dezghețaseră mâinile, și zgomotu’ ăla și zarva îmi făceau plăcere.

— Da’ frati-tău unde mai e, Victore? mă întrebă iar Stanca.

— E la București.

— Și ce face el p-acolo?

Eu îi spusei ce face, și pă urmă începu să mă întrebe despre cizmărie, că și ea îi spusese lui Victor să se ducă să învețe meserie. Că vorba ăluia, meseria… Dar al ei: „Nu, că ce, n-am cu ce trăi?” „Ai, mă, – că d-aia mi-e mie urât pă el –, da’ ce e rău?” Și fata aia îi ține cont… și, când pui mâna pe ciomag, zice că sunt muiere rea… și câte alea toate…

— Da’ tu cum ai făcut, mă, te-a învățat cineva?

— Nu m-a învățat nimeni, zic eu, m-am gândit că, vorba matale, meseria…

— E brățară de aur, Victore! Bine că nu te-ai apucat dă prostii.

Și încetul cu încetul intrai între muieri și vorbeam cu ele ca și când aș fi fost o babă sau un om trecut de ani. Se lucra, se juca, zbierau și cântau.

Trecuse cam un ceas de când venisem eu la șezătoare. Stanca îmi spunea că îmi dă o rață dacă fac rost de niște ghete mai ieftine pentru fi-său. Eu îi spuneam că am să-i fac și îi ceream să-mi dea numărul ghetelor. N-apucase să deschidă vorba muierea, când deodată se întâmplă ceva care mă făcu să mă înspăimânt și să-mi rămâie în suflet toată viața: se auzi din depărtare un urlet de om, cum nu auzisem niciodată. Am auzit eu multe urlete și zbierete de oameni, dar ăsta avea ceva în el, de te înfiora până la sugrumare, și deodată toate vocile amuțiră, iar strigătul omului începu să se apropie ca un vuiet. Ajunse prin dreptul nostru, se auzi goană de om și se pierdu. Toți rămăseseră încremeniți, care cum apucaseră, și după un timp, băgai de seamă că la unii băieți mai mari le sticleau ochii, parcă erau aprinși, și se produse o agitație prin toată lumea. Unul dintre flăcăi țâșni ca un piston în sus și urlă cu ochii lucind, înjurând de grijanie:

— Mănâncă vârcolacii luna!

Ofetică de vreo cinci ani începu să țipe. Toată lumea năvăli afară. Simțeam și eu ceva care mă făcea să țip și ieșii fără să mai îmi dau seama ce se întâmpla. Era prima dată când vedeam că mănâncă vârcolacii luna, și când ajunsei în curte, tot satul vuia de urlete și fluierături.

Ridicai ochii la lună. Se făcuse roșie și o margine era știrbită. Se auzi o voce de om spunând ceva tare și fără înțeles, și un vuiet puternic de mulțime de voci se ridică spre cer, amestecat cu fluierături și bălăngăieri de clopote. Ulițele erau pline, iar eu, ori de câte ori mă înfioram, dădeam drumul la câte un țipăt lung și zbieram până simțeam că mă înec. Un băiat puse mâna pe o măciucă și începu să lovească cu ea în gard, altul luă un căldăroi și urlă cu capul în el, un altul se smuci și aruncă un ciomag în sus, de nu se mai văzu. Eu pusei mâna pe o tarabă, cu care făceam un zgomot asurzitor, iar alții zvârleau cu pălăriile, cu scurtături sau cu pietre.

Nu știu cât a ținut până ce luna a fost mâncată. Se făcuse întuneric, și satul amuțise. Ne-am pomenit cu toții în casă și toți eram triști, iar ochii băieților și oamenilor nu mai luceau. Eu m-am așezat tot unde stăteam înainte, și încetul cu încetul începură șoaptele.

— Ai văzut, Victore, îmi zise Stanca, ăștia sunt vârcolacii răi, maică. Cum trăgeau și sfâșiau din ea, săraca!

— Da’ cum sunt vârcolacii ăștia, țațo Stanco? întrebai eu.

— Ei, cum sunt! Oameni răi, care mănâncă luna. Cât a strigat lumea și a huiduit, și tot degeaba.

Câteva fete se apropiară de sobă, unde stăm eu, și ascultau și ele.

— Țață Stanco, întreb eu iar, da’ a mai fost mâncată luna vreodată?

— A fost băiete! Mi-aduc aminte, uite, eram tot așa ca fetili astea, și a fost a treia seară, când muri Maria Înghioarța.

— Maria Înghioarța?

— Păi da’, că au văzut-o oamenii cum a fugit prin fundul grădinii, prin văgăuni, și uite așa s-a ridicat ca o matahală spre lună. Da’ au țipat oamenii, au strigat și au gonit-o, spurcăciunea iadului!…

Mie mi se făcu frică, și toți ne zgribulirăm. Câteva fete se rugară să ne spună cine a fost strigoaica aia, și țața Stanca începu să ne povestească. Noi ascultam cu bărbile pe genunchi, iar ea torcea și ne spunea, scuipând din când în când între degetele-i care țineau fusul.

— Pă fata asta, mă maică, să fi văzut-o când trăita, nu-ți venea să crezi că e fată. Parcă erea altă aia! Era neagră la față și avea toate deștili de la mâini și dă la picere albe și buzili tot albe erau. Umbla lăiață și să n-o fi văzut-o noaptea. Doamne ferește! Nimeni nu știa a cui e, și era tocmită să umble cu oile oamenilor. Eu zic că avea pe „Cine-nu-trebuie” în ea, ca să vedeți, maică cum se apuca la bătaie cu oamenii și le spărgea capetele cu măciuca. Odată, când era cu oile pă miriștili dă la popă, a trecut un mocan cu căruța p-acolo. Să duce la el și-l întreabă:

— Ce-ai la căruță m’?

— Pere și nuci, taică, a zis mocanu, iar ea s-a suit peste el, l-a legat și i-a luat ăluia toate nucili și perili! Pă urmă i-a băgat lumea sama, și nimeni nu se apuca cu ea. Ca să vedeți voi și geandarului dă la sexie i-a spart capul. Ăla era cu câinii și a prins-o pă drum, cântând din fluier. Știa să cânte bine, lua-o-ar „Cine-nu-trebuie” acolo în smârcuri, unde-o fi. Și geandarul nu știa, că d-aia i-a zis:

— Ce e cu tine, fă? Nu ță rușine să umbli singură pă linie, cățea! Și harști! Îi dă vreo două, cu o vână d-aia dă bou, peste picere.

Ea îl înjură dă Dumnezeu și-i dă cu fluieru-n cap și pă urmă cu un pietroi. El a vrut s-o ducă la balamuc, da’ i-a spus: „Să nu te apropii că te mănânc”, și a lăsat-o, că păștea oili bine, și oamenii au zis tot așa, s-o lase. Țin minte, maică, mă întâlnesc odată cu ea la matcă și o întreb:

— Ce mai faci, Marițo?

— Ce e, fă? Vrei să-ți rup moațili din cap? mi-a zis.

Da’ eu tot n-am tăcut:

— O’bia, că te întreb și eu, ce răilor?

— Păi ce să fac, a răspuns ea, uite mă duc încoace…

— Unde?

— Dup-un drac!

Că așa răspundea ea și erea numai cu dracu’ în gură.

O întreba câte cineva:

— Ce mai faci, Marițo?

Iar dacă se întâmpla să fie mai în apele ei, zâcea:

— Pă dracu!

Ei, măi maică, credeți voi, da’ n-a trăit mult. Nu știu când, într-un timp, într-o toamnă, știi, Vasile, când fu plointea aia, dă stăteau locurile înecate, căzu la pat. Îi dăduse lumea și ei o cocioabă unde se culca, și într-o dimineață degeaba așteptară oamenii să auză fluierul ei, că așa făcea ea totdeauna, se scula cu noaptea-n cap și, după ce fluiera, numai ce-o auzeai că strigă așa, lung și rar:

— Dați drumu’… la ooii… băăăăă!

Și oamenii le dădeau drumul. Că d-aia vă spusei, într-o dimineață nu se mai auzi. Să duse cineva și a găsit-o lungită și gemând.

— Ce-ai Marițo?

— Am pă dracu’! Pleacă d-aici că, dacă nu… Și l-a înjurat pă acela, și-au lăsat-o în pace!

Nu știu cât o fi zăcut acolo, că într-o zi auzirăm că îi e rău, trage să moară. M-am dus și eu acolo, s-o văz. Olioooo!… Maică, maică! Urâtă era! Și vărsase sânge pă jos! Nici nu știu cum au îngropat-o niște oameni. Pă urmă să vedeți voi că a treia zi s-a făcut strigoaică. Tot așa ca acuma am văzut cum începe luna să se înroșească și să se ciumpăvească la margine.

Și ne pomenim cu Costică a lui Dumitrache, suflând să-i plesnească splina în el.

— Stanco și Vasile, strigoaica… a venit la mine… a dat cu mine în pământ și zicea! „Cască gura, să-ți scuip în gură, să faci copiii urâți ca mine…” O!… pă urmă odată a fugit, și n-am mai văzut-o. S-a ridicat în sus, la lună!… Și tremura bietul Costică! Cică a zăcut de friguri vreo două zile…

— Țață Stanco, întreb tot eu, de ce îi zicea „Înghioarța”?

— Ei, dă ce! Auz! Fiindcă înghiorțăia, d-aia! Eu nu știu, că n-am văzut-o mâncând, da’ așa cică…

Fără ca să bag de seamă, după ce termină Stanca, văzui că toți ascultaseră, fiindcă toți se mișcară și își traseră răsuflarea.

Începurăm să plecăm fără vorbe. Când deschisei ușa, Stanca îmi aminti de rață, da’ numai să-i fac rost de niște ghete, așa mai ieftine… Eu îi spusei că îi fac și îi cerui numărul ghetelor. Pă urmă ieșii în curte. Luna înviase și era parcă mai albă și mai mare. Am pornit repede împreună cu Boțoghină, fiindcă începuse să-mi înghețe nasul.

Și asta a fost într-o seară, la câteva zile de când venisem în satul meu, de acolo, din orășelul unde intrasem să învăț cizmăria.

Publicată în Timpul, an. VI, nr. 1809, 23 mai 1942, p. 2 („Popasuri”).