Aurul Negru

PARTEA ÎNTÎI

COMOARA REGELUI DROMICHET

C a p i t o l u l I

La banchetul umbrelor închinau

oaspeți ciudați.

Cerul era străveziu și înalt, fără pată. Lumina bălaie ca mierea.

Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii.

Raza s-a alungat jucăuș cu o gîză. S-a furișat subțiată prin ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurînd dez­mierdare vicleană de somn, pe gene. Mîna omului din cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Și în aceeași clipită, degetele căzînd au smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult așteptată.

A fost ca o dezlegare de vrajă.

Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi, în soare — și cu oamenii vechi ai acestor ținuturi.

Erau mulți și nu se asemănau.

Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belșug, cu pocale de aur și tipsii de argint. Erau la cealaltă masă, de lemn, cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cînepă și păr, cu talere de paltin și cupele scobite în corn răsucit de bour.

Așa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înțelegea din ce lumi depărtate s-au întîlnit.

Căpitanii oștii străine purtau în obraz semnele bătă- liilor de la marginea pămîntului, în nisipuri și arșițe de dincolo de mări. Dar în chipuri, în mișcarea lenevoasă a mîinii și în vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur și-n brățările bătute în nestemate, mai purtau și o moleșeală de trai bun și huzur, molipsită și adusă cu dînșii din satrapiile Asiei.

Mîncau tolăniți pe cline așternute cu velniți înflorite și covoare persienești. Întindeau peste umăr pocale fili­granate, în care robii cu fuste femeiești și cercei în urechi turnau din amfore pîntecoase vin untdelemniu de Tasos, Chidos și Rodos. Servii erau tineri și gingași la față, ca fecioarele. Stăpînii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele mlădiate de scalde și unsori parfumate, cu părul scurt retezat pe frunte.

Se arătau subțiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau și zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare și gustau numai din felurile orînduite festinurilor regești: vînat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniți, întregi, sub penele lor albastre și aurii, miei umpluți cu măsline și fripți în miere și vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt și tăvălite în seminți aromate din grădinile Indiilor.

Toate fuseseră cărate cu dînșii în proviziile oștirii, de peste ape, șesuri, munți și iarăși ape, șesuri și munți, pentru prăznuirea biruinții de arme, așa cum o știuseră neîndoielnică și cum n-a venit.

Biruința fusese și de astă dată, de partea celor de la masa de alături.

Oameni pietroși, pletoși și bărboși, mușcînd din hălcile fripte, ca leii.

Oarecare mirare și semn de plăcere au arătat oaspeții numai la păstrăvii subțiri ca pumnalele de argint și tot ca pumnalul stropiți cu picuri mărunți și roșii de sînge. Carnea lor era albă, dulce și fără miros.

Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, po­runci sclavului etiopian, gol pînă la brîu, care-i însoțea curtea purtînd grija bucatelor, să afle învățătură despre chipul cum se găsesc asemenea pești necunoscuți și cu gust proaspăt, cum încă nu mai întîlnise.

Robul aduse însă știrea că învățătura n-ar fi de mare folos, deoarece peștele acest, iute ca fulgerul, nu viețuiește decît aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi și reci. Iar dînșii trăgeau nădejde — nu este așa? — să nu mucezească pînă la sfîrșitul veacurilor, în astfel de rătăcănii barbare.

Cuvintele etiopianului șterseră ultima urmă de voioșie de pe chipul principelui tînăr și captiv.

Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist și făr’ de scăpare.

Totul apăru fumegos, scufundat, mort.

Palatul alb de marmură din țara lui fierbinte și lumi­noasă, grădinile cu portocali și lămîi, potecile cu nisip îndoit cu praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late și trandafirii din încăperile cu umedă și solemnă umbră, unde pășesc sclavele cu tălpile goale — toate fură deodată tot atît de îndepărtate și pierdute fără întoarcere, ca o viață trecută dincolo de apele negre, în barca de catran a luntrașului întunecat și hîd, Caron.

Suspină și privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de jur împrejurul poienii.

Adevărul era aici și era spăimos.

Îi împresura din pustietățile singuratice, de unde pîn­deau puteri nevăzute și dușmane, ca și neînțeleasa putere care îi mînase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor acestora păroși, cu saricile lor mițoase.

De acolo, din tăcerea nepămînteană a sihlelor, se deș­tepta cîteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zim­- brii cu fruntea lată, scurmînd mînios țarina în copite și năpustindu-se ca o catapultă.

Umbre neliniștitoare se prelingeau în hățișuri, ca tainice făpturi de fum.

Acum știau că divinitatea războiului, cea pînă la Istru întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele înjunghiate, nici cititorii în zodii și în geometria aștrilor, nu mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpînirea duhu­-rilor rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în arătări amăgitoare.

Ciocîrlii și mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleștar și căprioare cu salt zvîcnit. Cîte o ieruncă pitulîndu-și puii sub frunze crestate de feregă... Toate jucaseră îna-inte-le, o dată cu veverițele pufoase, chemîndu-i și alune-cîndu-le sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adînc, în miezul codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o poartă grea de aramă.

Acum poarta era zăvorîtă.

Întoarcere nu mai putea fi.

Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoși și tăcuți, în cetatea lor de munți și de brad, de la cestălalt hotar al lumii. Și toate puterile pămîntului: apă și stîncă, păduri și genune; toate făpturile firii: zimbri și haite de lupi, șoimi și mistreți; chiar iarba cea mută și măcieșul spinos; tot le era celorlalți prieten și lor li se arătase străin și dușman.

Barbarii aceștia n-aveau nevoie de vreo alianță a îm­păraților cu nume slăvit și cu armate de lefegii, care au învățat meșteșugul războiului pe toate cîmpiile de bătălii ale vremii: Granica și Halicarnas, Nil și Hidapse, pînă la golful Persic și Indus.

O dată cu dînșii dezlănțuiau în cumpăna războiului pămîntul cu apele, cerul cu vînturile, codrii cu fiarele.

Neclintita această prietenie a pămîntului, a apelor și văzduhului, a fiarelor și a codrilor îi scutea pînă și de alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, nodu­roase și de-o jalnică înapoiere.

Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai ascuțită luare-aminte și cu mai neliniștită temere la oamenii stufoși, să le citească în ochi semnul tainic prin care au făcut atît de nesfărmat legămînt cu divinitățile cerului și ale adîncurilor.

Dar oamenii mușcau nepăsători din hălcile întregi, gravi și tăcuți, cum ospătează numai leii deșerturilor.

În liniștea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o amenințare mai mult.

Ce pregăteau? Pentru ce sfîrșit ascuns le dăruise îndărăt podoabele și armele; le întinseseră iarăși masa lor cu tipsiile lor, cu servii lor și cu bucatele lor, așa cum au fost aduse cu dînșii și cum le dădea din nou mincinoasa amăgire că nimic plin de înfricoșare nu s-a întîmplat?

Astăzi dimineață erau încă legați de butuci, sugrumați de curmeie, loviți și robiți. Acum, fără nici o pricină, erau poftiți la un ospăț, care-i ademenea să uite liber- tatea răpusă și soarta potrivnică a bătăliei.

S-au temut la început de un vicleșug barbar și crunt. Mîncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce.

N-a fost nimic.

S-au temut apoi, în plinul ospățului, să nu se năpus­tească o ceată de călăi pitulați în negrul codrului, să încheie festinul în măcel.

N-a fost nici aceasta.

Ce așteptau atunci? Ce pregăteau, așadar?

Un crainic slobozi semnalul subțire, din trîmbiță de bronz.

Glasurile tăcură. Mîinile pipăiră fierbinți plăselele cu­țitelor încovoiate din cingătoare. Robii pășiră scurt, să facă stană de apărare la spatele stăpînilor.

Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu amenința nici o sugrumare.

Era numai regele get, cerînd luare-aminte să cuvînte.

Din capătul mesei sărace, se ridică încet și privi spre celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur și tipsii de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în­-cărcați de scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la dreapta, Cleon, la stînga.

Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată, de cioban, coama pletoasă și înălță cupa de corn, cea mai încăpătoare.

Grăi:

— Mărite stăpîne și părinte... Mă încumet a închina această cupă de vin amestecat cu mied, așa cum stă în obiceiul neamului meu să înalțe pentru sănătatea, și în­țelepciunea, și înveselirea oaspeților!... Dară mai înainte, îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a cutreierat atîtea lumi și n-a văzut atîtea minuni...

― Ascult și voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisimah, alintîndu-și între degetele subțiri întreitul șirag de mărgăritare.

Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le măsoară și le cîntărește. În barba-i inelată, abia se pre­simți ascunzîndu-se un început de surîs și în ochii albaștri o sclipire îndată stinsă.

Urmă, săltîndu-și bunda scurtă, pe umăr:

— Iată ce am dorit să aflăm, eu și tovarășii aceștia ai mei!... Am vrut să cunoaștem anume, care e părerea voas-tră cinstită și fără strîmbătate: din aceste două mese întin-se, lămuriți-ne, rogu-vă, au care e cea regească și care e cea de nevolnici?... Poate ochii noștri ne înșală și mintea nu ne ajută. Oamenii aceștia ai mei cred a spune că regeas-că e numai masa voastră, a macedonenilor...

— Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! întări cu repede trufie Lisimah, uitînd pentru o clipă dintr-a cui îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care a fost mîna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu poate fi altfel decît regească. La a voastră nu știu dacă ar primi să se așeze nici sclavii mei...

— Așa ne cugetam și noi! zîmbi a rîde cu înveselire fățișă regele get, întorcîndu-se spre căpitanii lui să capete întărita spuselor.

Pe urmă, cu rîsul șters și cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah și căpeteniile lui.

— Va să zică sîntem de aceeași părere!?... Aceasta mă bucură! E semn că pînă la sfîrșit avem să ne înțe­legem... Iar fiindcă pînă acum n-am dat greș, îngăduiți-mi să duc întrebarea mai departe... Dacă așadar masa noastră e atît de săracă, precum sărace sînt și straiele noastre groase și lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pîrlit și talerele de paltin, mă întreb și nu mă dumi-resc, cum oare v-ați putut ispiti să veniți și să le căutați în săl­băticiile noastre?... Ați lăsat orînduielile de acasă și o viață strălucită. O împărăție încă mai mîndră, despre care s-a dus vestea pînă la cea mai departe suflare omenească... Și lăsîndu-le aceste bunuri fără preț pe mîna slugilor, ați rîvnit la viața de fiare a unor varvari, cum ne numiți voi: niște oameni necăjiți, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase de lut și nuiele; așezări de bieți oameni care au fost lipsiți de toate învățăturile lumii. Ce ne-ați fi putut smulge oare, mai mult decît sărăcia de pe noi?... Noi sîntem niște oameni ai pădurilor și ai cîmpurilor. N-avem a împărți nimic, cu nimeni!... Ne mulțumim cu locul nostru sub cer. Iar cerul nostru ne apără și ne ocro­tește de oaspeți veniți cu silnicie. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciola­-nele pe cîmpuri. Pierzania altora au nu v-a dat oare de gîndit?... Eu nu știu atunci la ce vă folosește atotștiința înțelepților voștri, dacă nu v-a învățat pînă acum că omului care nu are decît cămașa pe el nu-i puteți lua decît cămașa și sufletul... Dară ce spun eu sufletul? Sufletul este nepieritor și nu-i stă în puterea cuiva să-l smulgă ca un strai oarecare, netrebnic... Aceasta am vrut

eu să vă întreb și să mă lămuriți!... Odată — n-a prins Istrul de cinci ori sloi de gheață de atunci — am mai pus întrebarea aceasta craiului Agatocle, cînd l-am însoțit pînă la hotar și l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia noastră. Văd că nu i-a cuprins înțelesul, de vreme ce s-a întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost mușcat lupul din carne. Îmi spun că poate era atunci nevîrstnic și crud. Poate mai este și acuma... De aceea nu-l întreb pe dînsul, ci pe tine, slăvit războinic și părinte... Să închinăm și să ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars și prost. A ta de aur, bătut cu mărgăritare... Pe urmă, să așteptăm răspuns și dacă ne-om potrivi în gînd, să încheiem legă­mînt de pace dreaptă și veșnică...

Lisimah ascultase cu privirea gînditor pierdută în ne­văzut.

Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse sub ochi și încă nu-l înțelesese.

Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de deșertăciune, lepădată ca o haină fără trebuință.

Se ridică să răspundă.

Toți mesenii lui se mișcară cu neastîmpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăște soarta, întoarcerea, poate viața.

Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perșilor, pe care barbarii n-o cunoșteau:

— Înainte de răspuns, amintește-ți, tată, cît de încărcat de daruri și podoabe m-am întors acum cinci ani, după ce-am stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decît al lui Porus și al tuturor împăraților Indiei. Pe acela l-am vă­zut cu ochii mei. Mi l-a arătat el... Nu uita că toată această sărăcie a lor, pe care o strigă prea mult și prea tare, e încă o viclenie getică... Nu uita...

Lisimah îi făcu semn cu mîna încărcată de brățări să con­tenească.

Acestea nu mai voia să le știe. Chiar dacă le-a gîndit cîndva, voia să le uite.

Răspunsul lui era hotărît. Și era așa cum îl aștepta re­-gele barbar. Răspuns de căință, de pace și de prietenie.

Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brățările su­nară încet și dulce.

— Eu știu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi-chet!... izbucni neașteptat, cu glas ascuțit de eunuc, un sclav persan, în grai persan. Știu locul! Cunosc semnul! Pot să vă duc acolo... E tot ce n-a urzit încă închipuire de om!...

Geții ascultau cu nepăsare, fără să înțeleagă.

Dar macedonenii se frămîntară cu mirare.

Era așadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii?

Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din sprîncene și mustră cu asprime robul care cutezase să vor­bească neîntrebat:

— Ce însemnează aceasta? Cum îți îngădui să amesteci glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De cînd sclavii cutează?...

— Eu știu unde se află comoara regelui Dromichet! Cu­nosc semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închiși!... stărui cu încăpățînate glasul de eunuc.

— Vorbește atunci! porunci scurt regele macedonenilor.

„Eu știu unde se află comoara regelui Dromichet!”ră­sună încă o dată un glas subțire și cunoscut, izbucnind re­pede în rîs copilandru.

Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă:

— Scoal’, bădie Zaharia! O adus poștașu on jornalș-o carte...

Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptînd cu încruntare să se dezmeticească.

Se uită înciudat și tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume a arătărilor, tocmai în clipita cînd avea să afle din gura sclavului persian unde e locul și care e semnul de pe co­moara regelui Dromichet.

Dar cugetul limpezit înțelese îndată că toate n-au fost decît amăgiri deșarte, de vis. Dunga încruntată dintre sprîn­cene se șterse. Obrazul spîn și uscat se boți cu mărun-te crețuri, în rîsul dintotdeauna, blajin.

Alintă cu palma părul cînepiu al băiatului:

— Ei, bată-te norocul să te bată, Petruță!... Mai puteai să aștepți o țîră! Poate îmi spunea păgînul acela semnu...

Petruță nu înțelegea care păgîn și ce semn. Cu degetele înfipte în curelușa încinsă peste cămașă,

aștepta, cum a vă­zut că stau flăcăii la sfat, cu mîna afundată în șerpar.

Desluși cu aprindere:

— Mi le-o dat mia în mînă, domnu Pintilie! Iară pen- tru carte, am iscălit eu, cu mîna me. S-o minunat cumplit cît de frumos știu să scriu... Spunea domnu Pintilie, cică am s-ajung, fără doar și poate, ceal mai notar dintre no­tari...

Se vedea bine că Petruță se simte cum nu se poate mai mîndru de toate aceste foarte importante isprăvi și de con­siderația pe care i-o arătase domnul factor poștal Pintilie, punîndu-l să iscălească în condica lui și proorocindu-i ca­rieră glorioasă, de notar.

Deocamdată, desculț și cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate oleacă mai dezghețat și cu mintea mai deschisă la învăță­tură.

Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul și car­tea cu pricina, învelită în hîrtie vînătă.

— Da nu le mai desfaci ’mneata odată, bădie?

— Adevărat! Ian să vedem, ce fel de gazetă și ce fel de carte?... vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul lui nici o gazetă și nu aștepta nici o carte.

— Mă tem că-i o carte cu poze! rosti plin de convin-gere Petruță.

— Haide-hai, gîndacule!... Te-am înțeles unde bați. Ți-ar mai trebui încă o carte ca s-o mîzgălești și pe asta cu boielile tale!... îl mustră cu blîndețe bădia Zaharia, făcînd fără îndoială aluzie la niște întîmplări mai vechi și de amîndoi prea bine cunoscute.

Petruță se rușină.

Plecă ochii în jos, duse degetul la nas și scotoci cu pi­ciorul desculț, între scîndurile cerdacului.

În vale suna muzical goarna subțire. Zaharia Duhu recu­noscu trîmbița de bronz de pe celălalt tărîm, dînd semnalul de luare-aminte la ospățul regelui Dromichet.

Întoarse fără voie ochii într-acolo.

Pe șoseaua prăfoasă, în căruța lui cu iapa bălană, trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunțîndu-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie.