Scrisorile unui razes

PREDOSLOVIE

Iunie 17. Poiana Negrei

RA o încăpere scundă, cu pereții rombici vecină cu cerul; vara încropită de arșiță, în Decemvrie sguduită de viscol.

V’aduceți aminte? Stăpânul acelor zidării forti­ficate cu beton, săpând temelia, ținuse cu sgârcenie să nu piardă nici un ungher din fâșia pământului îngust, și clădirea se înălțase în văzduhuri triun­ghiulară, ca un bot de navă. Acolo sus, la al patru­lea rând, în colțul cel mai ascuțit unde se despicau vânturile, am descoperit cabina aceea în care cu o săptămână înainte o femeie își luase zilele. Fusese o trecătoare neînsemnată prin vieață; o femeie fără vârstă și fără frumusețe, strecurată în tălăzuirea mulțimii în vestminte fumurii, nevăzută și mistuită de suferințe de nimeni luate în seamă. Nu se știà bine de unde venise, nici ce tăinuite dureri curmase cu ceașca de băutură omorîtoare. Deșertându-i mo­ștenirea ei săracă, pentru a face loc și mai puținu­lui avut, cu care poposisem în cetatea plină de larmă, proprietarul se tânguise doar că a rămas păgubit cu plata câtorva luni și iscusit, îmi lăsase să pricep că această îngăduială nu-mi va fi și mie acordată.

Iar umbra moartei necunoscute se desfăcù după aceea multă vreme din unghere, târziu, când noap­tea potolià vaetul orașului. Prin somn, își plecà fața ei nevăzută deasupra pernelor, misterioasă mă cercetà deaproape; nu-i zăream chipul și totuș îl presimțeam de o nemărginită tristețe, purtându-mi visurile în ținutul împăcărilor veșnice, unde sufle­tul eliberat flutură ca o pasăre albă.

Cu această tovărășie de întunecoase vedenii îmi pornisem acolo vieața, și n’a fost anevoie de înțeles de ce orașul vostru, din cele dintâi ceasuri, nu-mi mai părù o vale a desfătărilor.

Dar ați venit voi, aducând îndată îndrăzneală și înveselire. Cutia strâmtă a cămării s’a umplut de furtunoase desbateri și siguranța tutupor biruințe­lor a fost atât de vehement demonstrată cu pumnul în masă, încât înfricoșată, umbra moartei s’a furișat din fostu-i lăcaș, rătăcind aiurea, în adăposturi mai pașnice.

Deacolo, dela fereastra deschisă în înălțimi, seara, când se aprindeà colierul luminilor dealun- gul zidurilor sure, urmăriați jos furnicarea mulțimii și sufletele vi-se încărcau de toate nădejdile. În puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudiați privirea să descoperiți frații voștri necunoscuți; eroi cari vă înduioșau sufletele, tineri înfrigurați și famelici ce-au visat pe cărțile lui Balzac, pe cari Capitala îi chemase din somnolența târgurilor tihnite și din cătune cu bisericuța mucedă, ispitiți de pilda lui Rastignac, Rubempré ori Rafael de Valentin. Îi recunoșteați după pașii grăbiți cu care străbăteau strada. După nepăsarea cu care, singurateci în mij­locul mulțimilor, își purtau glorios, ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase și de mult înfrun­tând vremelnicia modelor. Spre dânșii înduioșarea voastră coborà ca o desmierdare. Vă regăseați. Vă numărați. Înverșunarea voastră își oțelià armătura. Erați legiune. Erați legați printr’o ascunsă franc­masonerie.

Cetatea vă stă acolo, la picioarele voastre, cloco­tind de ispite și gata să îngenunche. Erà nevoie numai s’o îmblânziți, ca pe-o fiară care învață să se târâie supusă, când știe în mână biciul temut, cu plumbi.

Pe mine, spasmul acela necurmat mă obosià. Fără vrere, îmi desprindeam coatele amorțite dela fereastra voastră și-mi găsiam odihnă ochilor, din­colo, la celălalt pervaz, deschis către alte priveliști. Era altă ferestruie, care privià peste acoperișuri de tablă cenușie, peste cartiere sărace și prăfuite, spre marginea orașului, peste plasa încurcată de șine a gării, unde veșnic poposià și plecà un tren. Dar prin culisele afumate ale zidurilor, se întrevedeà un colț de câmp; o șuviță îngustă, verde și atât de departe, că mă îndoiam ades de adevărata ei ființă, că-mi păreâ uneori o amăgire a ochilor, un ostrov ireal, fata morgana a sufletului sugrumat de ziduri fierbinți și însetat de răcoarea pajiștilor. La ferăstruia aceea, lângă peretele cu tencuiala grun­zoasă, se chinuià să ajungă spre cer un copac crescut în pământul sguros. Aveà frunzele colbăite, crengile noduroase și torturate; arșița asfaltului și umbra uscată a zidurilor, îi înnăbușise într’atâta seva puțină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dintâi zi un copac-martir. Nici nu s’ar fi putut spune fără șovăială ce copac anume va fi fost. Poate un savant ar fi găsit un prilej rar, să studieze cu istețime din închirceala frunzelor, din convulsia încâlcită a crengilor, desnădăjduita încăpățânare de vieață a arborilor smulși pădurii. Seara, când frun­zele abià îndrăzniau să susure timid, la o adiere nesimțită, copacul îmi părea că suspină.

Vă amintiți apoi?

După ani, cămara mea nu mai fu încăpătoare îndestul pentru fabuloasele voastre planuri. Vă ri­sipeați. Rămâneam singur. În urmă. În cuvintele voastre, după o strângere moale de mână, străbăteà o fugară compătimire. Mă dovedisem cu aripi prea scurte, pentru sborul vostru îndrăzneț. Și poate vă întrebați de n’ar fi fost mai bine să fi rămas în sătucul acela — despre care vă povesteam — cu cântec de cristei în diminețile cu cer cristalin. Fu­sese o iarnă cu zăpada murdară pe uliți, cu întune­cările grăbite de neguri. Deasupra acoperișului erau trei gratii de fier ruginit, cu cești albe de porțelan în care se adunaseră par’că, înnodate, toate sâr­mele de telefon ale orașului. În coardele acelea întinse, se văitase toată iarna viscolul. Și nopțile îmi păruseră oprite pe loc, fără sfârșit. Din nou singu­rătatea mi-o cercetase moarta necunoscută. Din nou își plecă în întunerec, peste obrazul meu, fața nevăzută, în care deslușeam cu spaimă o în­trebare ce însemna un îndemn.

Iar la începutul primăverii, într’o dimineață, în zorii plumburii încă, am auzit în strada adormită scârțâitul dureros al carelor. A fost ca o chemare desnădăjduită a câmpurilor. În lumina vânătă se înșirà convoiul cu poveri. Acoperind gemătul osii­lor, se înălțau glasurile cărăușilor și ele îmi sunară trist, ca un plânset de acasă.

N’am închis ochii. La ferestruia dinspre șes am așteptat soarele. Vântul dimineții aducea răsufletul răcoros al ogoarelor. În pâcla albăstrie acoperișu­rile se înălțau fără număr, geometrice și monotone, ca mii și mii de temnițe cu obloanele trase, care peste un ceas aveau să-și deschidă porțile și să-și trimită condamnații la osânda cea silnică. Ce cău­tam acolo? Ce așteptam? Din gară un tren pufni un nor alb și porni grăbit peste câmpuri. Se vedeà acolo un lan crud înverzit. Strălucià departe o lu­cire de ape. Copacul de lângă zid își tremură ra­murile și n’am știut de-a fost gemătul meu ori suspinul frunzelor.

Mai erà nevoie de-o hotărîre?

În căsuța de bârne, cu mușcate la fereastră și adăpostită de nucul străbun, sub care am visat și eu odinioară să cuceresc lumea, m’am întors atunci obosit și cuminte. În răzeșia părintească, ecoul gla­surilor voastre ajunge acum înnăbușit, ca din alte lumi, ca vuetul îndepărtatelor furtuni, ce mor sub norii albi, la orizont. Asfințitul mă prinde ades cu o carte pe genunchi. Livada cântă de zumzetul al­binelor. Porumbeii cu picioarele de mărgean co­boară să ciugulească grăunțele din mână-mi.

Ce-aș mai dori?

Ați vrut câteva însemnări din sihăstria asta.

Mă tem că vor însemnà desamăgiri, dela cele dintâi file.

ÎN PODGORIA DE ODINIOARĂ

ÂND am ajuns sus, soarele se stingea fără putere. Vântul îngrămădià nori fumurii pe culmile rotunde. Erà o lumină turbure, cu ceasul nehotărît. Din înălțimi stau gata să curgă stropii de ploaie. Și nu se deslușià de-i început de ziuă, ori cele dintâi întunecimi ale asfințitului.

Acolo, la gardul cu vreascurile rupte, la podețul putred și la poarta strâmbă și dată în lături a pustiu, m’am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de urcușul prea repede, poate de amintirea lucrurilor moarte. Un cățelandru alb m’a întâmpinat cu larmă dușmănoasă. Din fund, de sub prunii bătrâni și cu crengile răsucite, moșneagul grăbi către mine săltându-și pe umeri sumanul sur.

Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecù sgârcită în vorbe. Paznicul livezii secătuită de rod și al viei părăginite, e ursuz și surd iar dru­mul meu pe nevestite-i părù și de astădată încă un semn de neîncredere și o iscodire vicleană de stăpân. Deaceea m’a purtat tăcut la cele trei clăi de fân, clădite cu trei jucării netede, în dosul cra­mei cu ferestrele sparte. Îmi arătă cei din urmă pomi noduroși cari mai rodiau fructe pipernicite, și iarăși mă duse, cu gând de mustrare, la casa bătrânească, cu dranița mucedă și cu pereții coș­coviți, din care cărămizile desgolite arătau răni roșii. Aici paznicul mă întrebă din ochi. I-am ocolit privirea. I-am strigat ceva, la întâmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămutà gândul în altă parte.

De ani nenumărați întâlnirea noastră sfârșià la fel. Păragina în care lăsam să se macine gospo­dăria moștenită îi păreà cea din urmă nelegiuire cu putință. Și nu pierdeà prilej să mi-o amin­tească, dușmănos. Nu-l puteam îmbunà. Nu-i cu­noșteam nici o patimă care să-l ademenească. Țigare nu pusese în gură, nici rachiu. Singuratec și posomorît, colindà via pustiită, ca un strigoi cre­dincios țintirimului. Noaptea, când în toate viile cu rodul pârguit trosneau împușcăturile paznicilor, ieșià și el cu pușca la pândă, între puținii butuci cu aguridă. Dar fără folos își ascuțià auzul slab să prindă urme de pași. Cine eră nebunul să râvnea­scă cele câteva chiorchine acre? Și cartușele ruginiau în țevile de oțel înnegrit.

Așà am rămas amândoi fără să rostim cuvânt, în fața casei cu obloanele trase.

Dintr’un cuib cenușiu de rândunele sub strea­șină, spânzurau câteva fire de paie legănate de vânt. Ochii noștri întârziau fără vrere acolo. Rân- duneaua de mult se călătorise. Culcușul căptușit cu puf cald, îl moștenise o căsnicie gureșă de vră­bii.

Iar neastâmpărul acestor oaspeți sburliți de frigul umed al toamnei și tăbărîți în cuib străin, ciripitul lor mulțumit, goana după firele de păr cu care își durau alt așternut stufos și fără fru­musețe în cuceritul lăcaș capitonat, toate turbu­rau gânduri jalnice.

M’am întors scurt pe călcâie.

Am coborît de cealaltă parte, printre rândurile de viță uscată, de unde pe alocuri se prindeau cu desnădejde, de rămășițele aracilor, cârcei sălbă­tăciți. Am ajuns la mărul din vale. Acolo, pe țărmul izvorului secătuit, unde se întinde astăzi, între ier­burile crețe, un fund de baltă uscat și albit de sare.

Adăpost neuitat al celor dintâi neliniști de odi­nioară. Umbră pe brazdele verzi unde contele a- morțiau deasupra întâielor cărți ademenitoare. A- mintire de alinare, spre care în funinginea târgu­rilor colindate, mi s’a oprit întotdeauna, odihnit, gândul...

Dar mărul m’a primit întinzându-mi spre îm­brățișare crengi fără frunziș. Sub scoarța desghio- cată încetase să curgă vieața. În bețele albe vântul sunà înghețat. Din pământul rădăcinii țâșniseră îndrăsneț câteva vlăstare crude. Pentru ce bucurie însă să îmmugurească deacuma și să lege flori tran­dafirii la primăvară?

Atâta tăcere aci.

Și dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povâr­nișuri, din celelalte podgorii, atâta nepotolită în­veselire și atâtea chiote de cules străbat până în tihnă acestei văgăuni dosite!

Sus pe culme, pândarul surd rătăcește aproape de norii grei de apă. Se oprește încovoiat. Cerce­tează ceva. Pornește iar. Se înalță pe umărul sterp și rotund al dealului. Și lângă cer, în răstimpuri, gesticulează amenințând depărtările.

Vorbește cu pustiul.