Povesti nemuritoare Basme populare japoneze de citit pentru copii POVESTEA TUNETULUI RAI-TARO

POVESTEA TUNETULUI RAI-TARO

Unii spun că Rai-den, Tunetul, are o fire rea și respingătoare și că este dușmanul omului. Așa gândesc cei care se tem de furtună ca de moarte și urăsc fulgerul și vijelia și, de aceea, n-au decât vorbe urâte pentru Rai-den și fiul său, Rai-Taro. De fapt, n-au de loc dreptate.

Rai-den Sama locuia în Castelul Norilor, înălțat pe culmile albastre ale cerului. Mare și puternic era acest stăpân al stihiilor. Și avea numai un singur fecior, o mândrețe de băiat, pe nume Rai-Taro; și îl iubea nespus de mult.

În răcoarea serii, tatăl și fiul aveau obiceiul să se plimbe pe meterezele castelului și de acolo, de pe metereze, să urmărească isprăvile oamenilor din Țara Întinderilor de Trestii. Priveau în cele patru vânturi și râdeau adesea; da, da, foarte adesea. Alteori oftau. Câteodată, Rai-Taro se apleca peste ziduri, ca să vadă mai bine cum jos, pe pământ, se zbenguiau copiii.

Și iată că într-o astfel de seară Rai-den Sama îi spuse lui Rai-Taro :

— Fătul meu, de data aceasta uită-te cu luare-aminte la cele ce se petrec pe pământ.

— Da, tată, o să fac așa cum îmi spui, răspunse Rai-Taro.

Se suiră pe zidurile dinspre miazănoapte și de-acolo zăriră câțiva generali și o mulțime de oșteni gătindu-se de război. Apoi se cățărară pe meterezele dinspre miazăzi, de unde văzură preoți și călugări rugându-se într-un templu îmbâcsit cu fum de tămâie și în care statuile de aur și de bronz ale zeilor străluceau în lumina amurgului. Apoi zăbovind și pe zidul dinspre soare-răsare, privirile li se opriră asupra iatacului unei domnițe tinere și frumoase. Ședea înconjurată de fecioare îmbrăcate în straie trandafirii, care îi desfătau auzul cu un cântec străvechi. Erau și copii acolo, și se jucau cu un căruț împodobit cu flori.

— Ah, cât de drăguți sunt copiii ceia, oftă Rai-Taro.

Se uitară și-nspre soare-apune și într-acolo zăriră un biet țăran care robotea pe palma lui de ogor. Era aproape vlăguit. Nevastă-sa muncea în rând cu el. Erau săraci lipiți pământului și hainele de pe ei, numai zdrențe.

— N-au copii ? întrebă Rai-Taro. Rai-den dădu din cap în semn că nu.

Intr-un târziu, întrebă așa, din senin :

— Ei, Rai-Taro, te-ai uitat bine ? Ai luat aminte la isprăvile oamenilor ?

— Întocmai, tată, răspunse Rai-Taro.

— Atunci alege, fătul meu, alege încotro să te îndrepți, pentru că vei coborî pe pământ.

— Trebuie să mă duc printre oameni ? întrebă Rai-Taro.

— Da, fiule, trebuie.

— Nu vreau printre oșteni, zise Rai-Taro. Războiul nu mi se potrivește de fel.

— Oho, tu spui asta, fiule ? Atunci poate vrei să te duci la curtea domniței ?

— Nu, nici acolo n-am ce căuta. Și nici ca să-mi rad capul și să trăiesc printre călugări nu mă trage inima.

— Doar nu vrei să te duci la țăranul cel sărac ?! Viața o să-ți fie grea și răsplata mică, Rai-Taro.

— N-au copii și poate o să mă îndrăgească, răspunse Rai-Taro.

— Du-te, du-te liniștit, zise Rai-den Sama, pentru că alegerea ta a fost cum nu se poate mai înțeleaptă.

— Cum să mă duc, tată ? întrebă Rai-Taro.

- Așa cum se cade unui prinț al cerurilor.

Țăranul sărman, ca să vorbim și de el, trudea din greu pe petecul său de pământ de la poalele muntelui Ha-kusan, în provincia Ichizen.

Zilele se scurgeau una după alta, tot așa și săptamânile, dar soarele nu mai contenea să dogorească. Țărâna se scorojea și răsadurile de orez se uscau și ele.

— Vai ș-amar ! se tânguia țăranul. Ce-o să mă fac dacă seceta o să strice toată recolta ? De s-ar milostivi zeii cu noi cei amărâți și sărmani. Și se așeză pe o piatră la marginea ogorului și adormi îndată, de obosit și necăjit ce era.

Când se trezi, cerul se înnegrise de nori și, cu toate că nu era decât amiază, se întunecase ca noaptea. Frunzele copacilor începuseră să tremure și păsărelele amuțiseră.

— Vine furtuna, vine furtuna, începu țăranul să strige. Rai-den Sama a pornit călare pe armăsarul său cel negru, bătând toba cea mare. O să fie ploaie din belșug, slavă lui !

Și, într-adevăr, plouă din belșug. Apa se revărsa din ceruri cu fulgere ce-ți luau vederea și tunete ce-ți spărgeau urechile.

— O, Rai-den Sama, spuse țăranul, fii sănătos, dar e mai mult decât ne trebuie.

La aceste cuvinte, un fulger răzbi printre nori și, ca un ghem de foc; se rostogoli pe pământ, iar cerul trosni asurzitor.

— Vai, vai, sărăcan de mine ! strigă bietul țăran. Trăsnetul cela cu înfățișare de balaur a pus ochii pe mine ! Și se aruncă la pământ, ascunzându-și fața în țărână.

Dar se întâmplă ca trăsnetul să-l cruțe și, curând, țăranul se ridică în capul oaselor și își frecă ochii cu pumnii. Ghemul de foc pierise, dar pe țarina udă ședea un prunc, un băiețaș de toată frumusețea, cu stropi de ploaie pe obraji și în păr.

— O, Kwannon [notă în text: Zeul îndurării în mitologia japoneză.], spuse țăranul, mare e mila ta și mângâierea pe care mi-o aduci !

Luă pruncul în brațe șl-l duse a-casă.

Ajungând în pragul cocioabei, țăranul strigă :

— Nevastă, nevastă, ți-am adus ceva.

— Ce ? întrebă nevastă-sa. Și bărbatul răspunse :

— Pe Rai-Taro, fiul Tunetului.

Rai-Taro crescu mare și voinic, cel mai înalt și cel mai vesel flăcău din ținut. Părinții lui de suflet țineau la el ca la lumina ochilor și toți vecinii îl îndrăgiră. La zece ani lucra pe câmp ca un bărbat în toată firea. Și tot el era acela care prevestea vremea ; și niciodată nu dădea greș.

— Tată, spunea, hai să facem așa și așa, pentru că o să avem vreme bună.

Sau :

— Tată, hai mai bine să facem așa și așa, pentru că la noapte o să vină furtuna.

Și, cum spunea el, așa se și întâmpla. Adusese norocul și belșugul în casa bietului țăran.

Când Rai-Taro împlini optsprezece ani, toți vecinii fură chemați să-l sărbătorească. Erau din belșug bucate și sake, vin de orez, foarte tare, și oamenii se încălziră și se veseliră, numai Rai-Taro stătea posomorit, fără să scoată un cuvânt.

— De ce ești trist, Rai-Taro ? îl întrebă maică-sa. Tu, care ar trebui să fii cel mai vesel, de ce stai mâhnit ?

— Pentru că trebuie să vă părăsesc, îi răspunse Rai-Taro.

— Nu, Rai-Taro, fătul meu, nu se poate una ca asta. De ce vrei să ne părăsești ? îl întrebă maică-sa.

— Pentru că trebuie, mamă, spuse Rai-Taro și ochii i se umplură de lacrimi.

— Tu ai fost norocul nostru ; ne-ai dat totul. Eu ce ți-am dat ? Ce ți-am dat eu, Rai-Taro, fiule ?

— M-ai învățat trei lucruri, răspunse Rai-Taro : să muncesc, să îndur greul și să iubesc. M-ai învățat mai mult decât știu zeii.

Apoi, preschimbându-se într-un nor alb, îi părăsi. Se ridică spre culmile cerului până ce ajunse la castelul tatălui său. Rai-den îi ură bun sosit și apoi, împreună, se suiră pe meterezul dinspre soare-apune și priviră în jos, pe pământ.

Femeia plângea amarnic, dar bărbatul ei o apucă încetișor de mână :

— Draga mea, nu te mai necăji atâta, Rai-Taro o să fie mereu cu noi.