Povesti nemuritoare Basme populare japoneze de citit pentru copii PĂȚANIA MEDUZEI

PĂȚANIA MEDUZEI

A fost odată o vreme când meduza arăta tare chipeșă. Era rotundă ca luna plină. Și nu-i puteai găsi nici un cusur în înfățișare. Pe trup îi străluceau solzii și aripioarele, și avea coadă ca toți peștii ; ba chiar și mai mult: avea picioare, așa că putea și să înoate și să umble. Era numai zâmbet, și se bucura de mare încredere din partea Craiului Mărilor. Dar, chiar și așa, bunică-sa îi tot spunea că o să ajungă rău, pentru că mereu se ducea la școală cu lecțiile neînvățate. Și avea bătrâna dreptate, pentru că până la urmă se petrecu aidoma spuselor ei.

Se întâmplă să cadă bolnavă la pat Crăiasa Mărilor. Zăcu biata femeie și tot zăcu, și înțelepții țării începură să scuture din cap, spunând că i se apropia sfârșitul. Veniră o mulțime de vraci din cele patru vânturi și îi dădură tot soiul de leacuri, îi luară și sânge, dar fără nici un folos pentru sărmana Crăiasă !

Pe de altă parte, Craiul Mărilor își ieșise din minți de disperare.

— Iubita mea, îi spuse tinerei sale soții, mi-aș da și viața pentru tine.

— La ce mi-ar folosi ? îi răspunse ea. Poate, totuși, m-aș face bine dacă mi-ai găsi un ficat de maimuță ca să-l mănânc.

— Un ficat de maimuță ?! repetă uluit Craiul. Un ficat de maimuță ! Cum poți grăi atât de nesocotit, lumina ochilor mei ? De unde să găsesc eu ficat de maimuță ? Nu știi, iubita mea, că maimuțele trăiesc în copacii pădurilor și nu ca noi, în adâncurile mărilor ?

Lacrimi porniră să curgă șiroaie pe obrajii Crăiesei.

— Dacă n-o să mănânc ficat de maimuță, am să mor, spuse ea.

Atunci Craiul chemă meduza :

— Crăiasa are neapărată nevoie de un ficat de maimuță, ca să se vindece, o lămuri el.

— Ce să facă cu el ? întrebă meduza.

— Ei, ce să facă ! Să-l mănânce, răspunse Craiul.

— Aha ! făcu meduza tot nedumerită.

— Trebuie să ne-aduci o maimuță vie. Știi doar că sălășluiesc printre ramurile copacilor celor falnici din pădure. Așa că fă bine și pornește-o cât mai repede cu putință și întoar-ce-te cu maimuța.

— Cum să fac s-o aduc cu mine ? întrebă meduza.

— Povesteste-i de toate frumusețile și bucuriile ce poate afla pe tărâmul nostru, al mărilor. Spune-i că va fi fericită aici și că se va putea juca în voie cu sirenele cât e ziulica de lungă.

— Bine, spuse meduza, așa o să fac.

Și se așternu la drum și înotă și iar înotă până ce, în sfârșit, ajunse la mal, tocmai acolo unde creșteau copacii cei înalți ai pădurii. Și, la marginea mării, ce văzu, dacă nu chiar o maimuță, care ședea pe ramura unui chiparos, rozând semințe ?

„Tocmai ce-mi trebuia, își spuse meduza. Am noroc".

— Preacinstită maimuță, zise, vrei să vii cu mine în împărăția mărilor ?

— Cum ajung până acolo ? o întrebă maimuța.

— Te duc eu, așa că n-o să ai nici o bătaie de cap. N-ai decât să mi te sui în cârcă, o lămuri meduza.

— Și de ce m-aș duce, la urma urmii ? spuse maimuța. Mi-e foarte bine și aici...

— Eh, oftă- meduza. Se vede că n-ai habar de toate frumusețile și plăcerile pe care le poți afla la noi. O să agonisești bogății și o să fii respectată de toți. Și unde mai pui că o să te poți juca din zori și până-n noapte cu sirenele...

— Vin, se hotărî maimuța.

Își dădu drumul în jos, pe trunchiul copacului, și sări în spinarea meduzei.

Când ajunseră la jumătatea drumului spre curtea crăiască, meduza începu să râdă cu hohote.

— Ei, meduzo, ce te-a apucat ?

— Râd de bucurie, îi răspunse meduza, pentru că de îndată ce vom ajunge, stapânul meu îți va lua ficatul și-l va da stăpânei să-l mănânce, ca să se lecuiască de boala de care suferă.

— Ficatul meu ? întrebă maimuța înmărmurită.

— Da, întocmai, o lămuri meduza.

— Vai ș-amar ! se tângui maimuța. Apoi, venindu-și în fire, adăugă : îmi pare foarte rău pentru ea, dar dacă are nevoie de ficatul meu, trebuie să-ți spun că nu-l am la mine. Cinstit vorbind, trage cam greu și de aceea mi l-am scos și l-am agățat în pomul în care m-ai găsit. Repede, repede, să ne întoarcem și să-l luăm.

Ajunseră înapoi de unde plecaseră și, cât ai clipi, maimuța se și cațără în copac.

— Vai de mine ! Nu-l zăresc nicăieri, spuse. Unde l-oi fi pierdut ? Nu m-ar mira să-l fi furat cineva.

De, dacă la școală meduza și-ar fi văzut de carte, și-ar mai fi putut bate joc maimuța de ea ? Firește că nu. Doar bunică-sa îi tot spusese că așa n-o s-o sfârșească bine.

— O să mai treacă timp până o să-l găsesc, îi spuse maimuța. Ai face bine să te întorci acasă. Craiul o să se supere dacă nu ajungi înainte de căderea nopții. O să vii să mă iei într-altă zi. La revedere !

Maimuța și meduza se despărțiră prietene.

De îndată ce dădu ochii cu meduza, Craiul o întrebă :

— Unde-i maimuța ?

— Trebuie să mă duc într-altă zi după ea, îl lămuri meduza și-i povesti apoi tot ce i se întâmplase.

Craiul începu să spumege de furie. Trimise după călăi s-o biciuiască.

— Rupeți-i oasele ! urla el. Biciui-ți-o până se face piftie.

Vai și amar de biata meduză ! Piftie a rămas până în ziua de astăzi. Iar Crăiasa, când auzi povestea, mai-mai să leșine de râs :

— Dacă nu-i, o să pot și fără ficat. Aduceți-mi chimonoul cel mai frumos, cel din brocart. Vreau să mă dau jos din pat, pentru că mă simt mult mai bine.