Povesti nemuritoare Basme populare japoneze de citit pentru copii MAIUL

MAIUL

Trăiau odată doi frați care munceau din greu pe câmp cât era ziua de lungă. Indoindu-se din șale de-o mie de ori pe ceas, stăteau în apă până la genunchi, ca să răsădească firele plă pânde de orez. Apoi, când arșița soarelui dogorea mai tare, puneau mâna pe seceră și porneau la strânsul recoltei. Când turna cu găleata îi mai găseai săpând sau trebăluind în fel și chip. Își puneau pelerinele de paie, ca să se ferească de urgia cerului și îi dădeau înainte, pentru că pâinea și-o agoniseau cu sudoarea frunții.

Cel mai mare dintre frați se numea Cio și vecinii îL socoteau om bogat. De mic copil fusese mai mult decât cumpătat și adunase o avere frumușică. Avea o gospodărie întinsă și în fiecare an strângea o recoltă îmbelșugată de orez și o mulțime de gogoși de mătase. Dar nu se vedea nimic din toate astea, pentru că era un zgârie-brânză și un ursuz. Celor care treceau prin preajma pragului său nu le dădea nici măcar binețe, darmite o ceașcă de ceai sau o îmbucătură de orez rece vreunui cerșetor. Copiii lui scânceau și tremurau de frică când se apropia de ei, și nevesti-și puteai să-i plângi de milă.

Celălalt frate se numea Cane. Și, deși trudea din greu, era sărac lipit pământului. Îl păștea nenorocul : viermii de mătase îi mureau și orezul nu voia să lege spic. Dar chiar și așa, era un om vesel, un holtei care nu se dădea în lături de la un cântec năstrușnic sau de la o ceașcă de sake. Adăpostul, tutunul și cina, cât erau ele de sărace, le împărțea bucuros cu primul venit. Era glumeț foc și avea inimă cea mai bună din lume. Dar din păcate omul nu poate trăi numai râzând și făcând bine. Așa se întâmplă și cu cel mai mic dintre frați.

„N-am altceva de făcut, își spuse, decât să-mi las mândria acasă și să mă duc la frate-meu, Cio, să-i cer să mă ajute, deși tare mă îndoiesc c-o să facă ceva pentru mine."

Împrumută niște haine de la un prieten și îmbrăcat ca un domn, fluierând ca să-și dea curaj, purcese spre casa lui Cio.

Îl zări în ogradă, dar mai întâi crezu că era vreun cerșetor, așa de rupte erau hainele de pe el. Pe urmă însă, fără să se mai codească, îi strigă :

— Ai pornit devreme la treabă, Cio!

— Dar nici cu tine nu mi-e rușine, Cane, îi răspunse Cio.

— Pot să intru ? Vreau să-ți spun ceva, zise Cane.

— Bine, intră. Dar să știi că la ora asta n-ai să găsești nimic demâncare în casa mea și nici de băut. E mai bine s-o afli de la bun început.

— Nu-i nimic, îl liniști Cane. De fapt, nici n-am venit ca să-mi dai de-mâncare.

După ce intrară în casă și se așezară jos pe rogojină, Cio spuse :

— Frumoase haine mai ai, Cane. Trebuie c-o duci bine. Mie, unul, nu-mi dă mâna să umblu în praf și noroi îmbrăcat ca un prinț. Timpuri grele, amarnic de grele.

Totuși, Cane își luă inima în dinți și, râzând, își spuse păsul :

— Iată ce e, frate. Astea-s haine de împrumut; ale mele sunt numai zdrențe. Praful s-a ales de toată recolta mea, mi-au murit și toți viermii de mătase, iar pe deasupra, n-am nici măcar o lețcaie ca să cumpăr orez de sămânță și alți viermi de mătase. Sunt la mare ananghie și de aceea am venit la tine, asta-i tot. De dragul mamei care ne-a făcut pe amândoi, dă-mi o mână de orez și puțină sămânță de viermi de mătase.

Auzind cuvintele fratelui, lui Cio mai-mai să-i vină rău.

— Vai ! Vai ! se tângui el. Sunt om sărac, amarnic de sărac. Cum, mă silești să iau de la gura nevestei și a nenorociților de copii ?

Și tot se jelui așa mai bine de juma' de oră.

Dar, ca să nu mai lungesc vorba, până la urmă Cio îi spuse că, din dragoste frățească și de sufletul mamei lor, trebuie să se strâmtoreze și să-i dea orezul și sămânță cerută. Așa că se duse și luă sămânță de viermi de mătase moartă și un pumn de orez mucegăit.

„Astea nu-s bune la nimic", își spuse în sine vulpea bătrână și râse pe înfundate. Dar fratelui său îi zise :

— Iată, Cane, îți dau cea mai bună sămânță de viermi de mătase și cel mai bun orez pe care-l am în hambarul meu aproape gol, dar tare nu-mi vine să mă despart de el. Să mă ierte zeii că-mi jefuiesc nevasta și copiii.

Cane îi mulțumi din toată inima pentru dărnicia sa și-și plecă fruntea până la pământ de trei ori. Apoi făcu cale-ntoarsă, ducând în mâneca hainei sămânța de viermi de mătase și boabele de orez, sărind și țopăind de bucurie la gândul că, în sfârșit, norocul îi ieșise și lui în cale. Dar cât de fericit se simți, nu uită totuși să-și ferească haina de colbul drumului; doar era luată cu împrumut.

Când ajunse acasă, adună un maldăr de frunze de dud pentru viermii de mătase care aveau să iasă din sămânță. Apoi se așeză jos și așteptă. Și, lucru ciudat, nu așteptă de pomană, măcar că sămânța era moartă de-adevăratelea. Curând răsăriră și viermii, care, setoși de viață, mâncară cât ai clipi toate frunzele și fără să mai piardă timpul începură să-și facă gogoașe. Cane era în culmea fericirii. Dar, prostul, ieși din casă și se porni să povestească tuturor vecinilor despre norocul care dăduse peste el. Ba chiarc alergă după un marchidan care colinda împrejurimile și îl rugă să-i spună fratelui Cio că-i mulțumea din tot sufletul și că viermii de mătase o duceau nespus de bine. Așa făcu o greșeală și mai mare. Mare păcat că nu-și ținuse pentru el bucuria !

Când Cio află de norocul lui frate-său, nu se bucură de fel, ba dimpotrivă. Scurt timp după aceea își puse sandalele de paie și o porni spre casa lui Cane. Ajuns acolo, nu găsi pe nimeni, dar puțin îi pasă. Se duse să se uite la viermii de mătase. Când văzu gogoșile de toată frumusețea, scoase un cuțit ascuțit și tăie fiecare vierme în două. După aceea plecă. Intr-un târziu, Cane se întoarse acasă și se duse să-și privească mândrețea de viermi de mătase. Dar cum dădu cu ochii de ei, i se păru că arătau puțin altfel. Se scarpină în cap și își spuse : „Parcă i-ar fi tăiat cineva în două. Ai zice că sunt morți". După aceea, se duse în ogradă și culese un braț de frunze de dud. Și, ce să vezi ? Toate acele jumătăți de viermi de mătase se puseră pe mâncat și gătară frunzele cât ai bate din palme. Acum erau de două ori mai mulți, și se apucară de zor să-și țeasă gogoșile. Mare ciudățenie, pentru că viermii de mătase fuseseră sfârtecați cu adevărat !

Când află, Cio se duse și își cio-pârți propriii săi viermi de mătase. Dar nu se alese cu nimic din isprava aceasta, pentru că viermii lui nu se mai clintiră : rămaseră țepeni ca morții ! A doua zi de dimineață, ne-vastă-sa trebui să-i arunce.

Apoi Cane semăna orezul pe care i-l dăduse frate-său, și, când orezul încolți verde, de-ți era mai mare dragul să-l privești, îl răsădi cu grijă. Dădu spic și curând după aceea legă.

Într-o bună zi, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului lui Cane.

— Uși! Uși ! țipă Cane. Bătu din paime, apoi puse mâna pe un băț de bambus și se apucă să-l rotească în jurul capului. Speriate, vrăbiile își luară zborul. Dar peste două minute fură înapoi.

După ce le goni pentru a noua oară, Cane se opri și își șterse sudoarea de pe față : „Ei, drăcie, s-au învățat cu nărav !" își zise în sinea lui. În două clipe vrăbiile se întur-nară pentru a zecea oară : „Uși ! Uși !" țipă Cane, și se puse să le fugărească peste șanțuri, peste garduri, peste dealuri și peste văi, peste lanurile de orez și pilcurile de duzi până ce, în sfârșit, se făcură nevăzute. Privind împrejur, își dădu seama că ajunsese într-o vâlcea umbrită de pini. Obosit de atâta alergătură, se întinse jos, pe pământul acoperit cu mușchi, și adormi pe dată, ba se porni chiar să și sforăie.

Dormind așa, începu să viseze. Se făcea că un grup de copii se iviseră în vâlceaua plină de mușchi (în vis ținea foarte bine minte unde se afla). Copiii se zbânțuiau printre pini. Erau frumoși ca florile și ca fluturii. Toți erau desculți și părul negru și lung le curgea râuri-râuri pe umeri, iar pielea le era albă ca petalele prunilor înfloriți.

„Semn bun sau rău, își spuse Cane în vis, fie ce-o fi. Eu, unul, am văzut odraslele zânelor."

Copiii se potoliră și se așezară în cerc pe pământ.

— Bădie! Bădie! strigară ei. Adu-ne maiul !

Se sculă atunci dintre ei un flăcăiandru chipeș de vreo paisprezece-cincisprezece ani, cel mai în vârstă și cel mai înalt dintre toți. Ridică o piatră acoperită cu mușchi, care se afla foarte aproape de capul lui Cane. Sub piatră găsi un mai mic, obișnuit, de lemn alb. Băiatul îl luă și păși în mijlocul cercului. Râdea și striga :

— Acum ce-ați vrea să căpătați ?

— Un zmeu, un zmeu ! strigă unul dintre copii.

Flăcăiandrul scutură maiul și, ce să vezi ? Din mai ieși un zmeu mare, cu coadă, și un ghem de ață.

— Ce mai doriți altceva? îi întrebă el din nou.

— Un băț și o țurcă, spuse o fetiță. Și se și pomeni cu un băț și vreo douăzeci de țurci cu pene.

— Mai vrea cineva ceva ? întrebă flăcăul.

— Cât mai multe bomboane !

— Hămesiților ! îi dojeni el scuturând maiul și făcând să plouă cu bomboane.

— O rochie de mătase și un brâu de brocart!

- Ușuratico ! o mustră flăcăiandrul, dar luând o mutră serioasă, scutură cu grijă tot ce-și dorise fata.

— Cărți, cărți cu povești !

— Așa mai zic și eu, spuse, și cărțile începură să cadă cu zecile, toate deschise, ca să se vadă pozele frumoase dinăuntru.

De îndată ce copiii își văzură împlinite toate dorințele, maimarele lor puse maiul înapoi sub piatra acoperită cu mușchi. Se mai jucară o vreme, dar obosiră. Încetul cu încetul se topiră în bezna pădurii și vocile lor melodioase și limpezi se auziră din ce în ce mai slab, ca să amuțească până la urmă cu totul. În vâlcea se așternu liniștea.

Cane, bunul, se trezi și văzu că soarele apusese lăsând întunericul să cuprindă totul împrejur. Piatra acoperită cu mușchi se afla chiar sub brațul lui. O ridică și găsi maiul.

— Ei, și-acum, spuse el, să mă ierte odraslele zânelor că îndrăznesc să le iau maiul cu împrumut.

Îl duse cu sine acasă în mâneca hainei și petrecu o seară cum nu se poate mai plăcută, scuturând din el o mulțime de galbeni, sake, haine noi, unelte, tot felul de instrumente muzicale și câte și mai câte !

Și nu e greu să-ți închipui că în scurtă vreme ajunse omul cel mai bogat și mai vesel din tot ținutul. Se îngrașă și fața începu să-i lucească, iar bunătatea lui nu mai cunoscu margini.

Ce se întâmplă însă cu Cio când află toate astea? Ei, asta-i întrebarea. De ciudă, Cio se făcu verde ca iarba. „O să pun și eu mâna pe un mai vrăjit ! își spuse. O să mă îmbogățesc și eu pe degeaba. De ce prostul de Cane, mână-spartă, să aibă tot norocul ?"

Așa că se duse să cerșească orez de la Cane și acesta, bucuros, îi dădu un sac plin. Intorcându-se cu el acasă, Cio îl semăna și apoi așteptă să rodească. Și tocmai când spicele de orez dădură în pârg, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului.

— Uși ! Uși ! strigă Cio, și bătu din palme chicotind de bucurie. Vrăbiile se speriară și Cio porni după ele. Le goni peste șanțuri, peste garduri, peste dealuri și peste văi, peste lanurile de orez și pâlcurile de duzi, până ce se făcură nevăzute, iar el nimeri într-o vâlcea acoperită cu mușchi și umbrită de pini. Cio privi împrejur.

„Ăsta trebuie să fie locul", își spuse el. Așa că se întinse pe pământ și așteptă trăgând cu ochiul.

Deodată, cine se ivi în vâlcea, dacă nu odraslele zânelor ? Tare drăgălașe erau așa cum se fugăreau printre copaci !

— Bădie ! Bădie ! Adu-ne maiul! strigară. Se sculă flăcăiandrul și ridică piatra acoperită cu mușchi. Dar ce să vezi ? Maiul lipsea.

Copiii se mâniară foarte. Bătură din piciorușe, plânseră și alergară încoace și încolo ca niște scoși din minți, și toate astea pentru că maiul dispăruse.

— Uitați-vă ! strigă într-un târziu flăcăiandrul. Priviți-l pe țăranul cela bătrân și urât. El trebuie să ne fi luat maiul ! Hai să-l tragem de nas drept pedeapsă.

Cu un răcnet asurzitor, copiii se năpustiră asupra lui Cio. Îl ciupiră, îl smuciră, îl înghiontiră și îl mușcară cu dinții lor mărunți, dar ascuțiți, până ce bietul Cio începu să urle de durere. Dar răul cel mai mare fu când îl apucară de nas și i-l traseră cât putură de tare. Și nasul i se lungea, și i se lungea de-i ajunse la brâu și mai apoi până la tălpi.

Doamne, cum mai râdeau odraslele zânelor ! După aceea se împrăștiară ca frunzele duse de vânt.

Cio oftă și gemu, apoi blestemă și înjură, dar degeaba: nasul nu i se scurtă nici măcar cu un centimetru. Așa amărât și abătut cum era, și-l strânse în pumni și se duse drept la Cane.

— Cane, zise, sunt tare bolnav.

— Da, asta așa e, văd și eu, spuse Cane îngrijorat. Amarnică boală, frate ! De unde ai luat-o ?

Și atât de bun la suflet era, încât nu râse nici măcar o dată de nasul lui Cio. Nici măcar nu zâmbi ci, dimpotrivă, ochii i se umplură de lacrimi văzând ce năpastă dăduse peste fratele său. Purtarea lui Cane înmuie inima lui Cio. Cuprins de remușcări îi povesti totul, fără să-i ascundă nimicnicia sa, atunci când îi dăduse sămânță moartă de viermi de mătase și altele. Isprăvind, îl rugă pe Cane să-l ierte și să-l ajute.

— Ai răbdare o clipă, spuse Cane.

Se duse și scoase dintr-un dulap maiul. Apoi frecă ușor cu el nasul lui Cio, și, cum era de așteptat, nasul începu să se scurteze. În câteva clipe își recapătă mărimea firească. Cio începu să dănțuiască de bucurie.

Cane îl privi și îi spuse :

— Dac-aș fi în locul tău, m-aș duce acum drept acasă și aș încerca să mă schimb.

După ce plecă Cio, Cane rămase mult timp pe gânduri. Când răsări luna în seara aceea, purcese de-acasă iuând cu sine maiul. Se duse în vâlceaua acoperită cu mușchi și umbrită de pini și îl așeză la locul lui, sub piatră, ca să împace odraslele zânelor.