Suflet salbatic

Suflet salbatic de Abra Taylor

PREFAȚĂ

Venind din America, într-un orășel francez de coastă, dintr-o regiune pitorească încărcată de istorie și tradiții, în căutarea cumnatului ei despre care, afară de nume și câteva indicii vagi, nu știa nimic, Tory găsește bărbatul pe care-l bănuiește a fi cel care i-a distrus viața surorii ei, Laura, abandonând-o cu un copil.

Dar ura pe care o nutrea de ani împotriva lui și faptul, pe care ea-l considera cert, că-i cumnatul ei nu sunt suficiente pentru a împiedica o atracție sexuală care ulterior se transformă într-o mare iubire.

Bărbatul, Luc Devereux, moștenitorul unei mari averi, fusese atins de amnezie în urma unui accident și nu știa nimic despre presupusa lui căsătorie. Acceptă, totuși, să facă împreună cu ea investigațiile. Stăpânit de puternice sentimente față de Tory, nu-i fu ușor să și le înfrâneze la gândul că nu e liber.

De fiecare dată când pare că s-a dezlegat misterul, apar situații neprevăzute, care fac imposibilă unirea lor. Până la urmă, descoperirea unor secrete ale familiei lui Luc fac lumină în viața fiecărui personaj. Trecutul, care nu putea fi, uitat și care-i despărțise, îi unește pentru totdeauna.

Romanul de dragoste, în care sinceritatea unor personaje merge paralel cu duplicitatea altora, cu nenumărate situații tensionate, are și un fir polițist, evident cu „sus-pense”, care constituie, în plus, un motiv de atracție pentru, cititor.

Georgeta Mitran

6 iunie 1994

CAPITOLUL 1

— Domnul Devereux nu este aici, domnișoară. Cred că v-am mai spus asta și la telefon, doar cu o oră în urmă. Secretara era formidabilă; vorbea două limbi la perfecție, de parcă ar fi lucrat pentru o mare corporație din Paris și nicidecum pentru un șantier naval situat într-un golf liniștit din Bretagne. Avea un zâmbet politicos și impenetrabil, cu care parcă-i spunea că poate să recunoască extrem de bine o voce, chiar și atunci când este prefăcută. Cu alte cuvinte, o scorpie de secretară. Din nefericire, Tory aflase deja toate acestea.

— De trei zile îmi spuneți asta, îi răspunse Tory exasperată la culme. Și vă rog să nu vă mai sinchisiți să repetați, pentru că nu vă cred! Știu că este înăuntru, căci i-am văzut mașina. După ce venise cu taxiul din Quimper și înainte să intre în birou, Tory se plimbase prin spatele clădirii lungi, fără etaje, construită din felurite tipuri de piatră și care adăpostea birourile șantierului. În parcarea modernă văzuse un Mercedes maro pe locul rezervat, în fața plăcuței pe care era scris numele lui.

— Aceea, domnișoară, este mașina companiei. Domnul Devereux nu este aici.

Tory aruncă o privire dezamăgită către ușa închisă a biroului din spate. Aceasta avea un gemuleț mat prin care zări umbra unei siluete. Cu siguranță că cineva era înăuntru și nu-ți trebuia prea multă inteligență ca să-ți dai seama cine putea fi. Se uită la ceas.

— Este ocupat la prânz?

— Mi-e teamă, domnișoară, că nu va veni toată ziua.

Chipul secretarei deveni amabil. Îl căutați pentru o chestiune personală?

Întrebarea părea să-i confirme lui Tory presupunerea că ar putea să treacă de acea ușă dacă ar ști cum să abordeze situația.

— E vorba de o afacere… foarte confidențială. Ceva important.

— Domnul Devereux vă cunoaște?

Tory ezită.

— Au trecut câțiva ani, zise ea evaziv, sperând că aluzia la faptul că-l cunoscuse cândva ar putea s-o ajute să treacă de scorpie. Este o problemă personală și legală, fără să fie neînsemnată. Am venit tocmai din Statele Unite ca să-l văd.

Secretara măsură cu o privire rece îmbrăcămintea pe care Tory și-o alesese cu atâta grijă și cu speranța că-i va conferi atuul de-a arăta degajată și stăpână pe ea. Jacheta de culoarea făinei de ovăz se asorta cu părul ei de culoarea caramelei, în timp ce fusta plisată din tweed și bluza de mătase crem alcătuiau, fără exagerare, o ținută profesională. Tory nu voise să arate ca o femeie preocupată în mod absolut doar de carieră, dar nu dorise să pară nici prea feminină. Spera că arată și vorbește ca o avocată.

Însă cel puțin secretara nu se dovedi impresionată de înfățișarea ei.

— Vă asigur, domnișoară, că cele mai confidențiale chestiuni sunt deseori lăsate în mâinile mele. Poate că reprezentați consorțiul american? Dacă da, domnișoară, răspunsul domnului Devereux este tot nu, chiar și în cazul în care oferta a crescut. Deocamdată îi este cu neputință să mai construiască încă un iaht la fel de mare. Totuși, dacă problema dumneavoastră se referă la altceva..

— N-are legătură cu niciun iaht, îi explică Tory repede, gândindu-se că s-ar putea să fi descoperit secretul cu care să câștige intrarea în sanctuar.

Secretara își țuguie buzele dând de înțeles că, dacă nu era vorba despre un iaht, atunci cu greu ar putea avea vreo legătură cu firma Saint–Cloud & Fils, extraordinari constructori de iahturi.

— Eh bien, trebuia să vă rog încă o dată să-mi spuneți despre ce este vorba, zise ea amabilă.

Timp de trei zile Tory refuzase să facă asta.

— N-am de gând să discut decât cu domnul Devereux în persoană. Pentru că, adăugă Tory în gândul ei, dacă aș vorbi cu altcineva, șeful dumneavoastră care se eschivează s-ar putea să nu mă mai primească niciodată. La urma urmelor, cu doi ani în urmă, ignorase scrisoarea, aceea urgentă. Sau, altfel spus, o ignorase în mare măsură. Răspunsul venit cu întârziere fusese trimis de o firmă de avocați din Brest și nu de Luc Devereux. Și nu intenționa să fie amânată, căci venise în Bretagne cu un singur scop, acela de a-l găsi.

— Cel puțin, dacă mi-ați spune cum vă numiți, sugeră secretara cu abilitate.

Tory vru să-și aleagă un nume pe care să nu-l uite și consideră că lipsa ei de inventivitate n-o să aibă prea mare importanță în Franța.

— Smith… Jane Smith.

Dar ezitase puțin cam mult.

Chipul secretarei rămase impenetrabil când îi notă numele pe o filă de agendă.

— Am să-i transmit că l-ați căutat., zise ea.

— Sunteți atât de bună să-mi spuneți care este denumirea oficială a firmei domnului Devereux? întrebă Tory cu amabilitate.

Fără să ezite, secretara îi dădu numele și adresa din Brest. Spre satisfacția lui Tory, acestea se potriveau cu ceea ce ea știa deja. Trebuie să fie acel Luc Devereux pe care-l căuta. În clipa aceea, zbârnâi interfonul, iar secretara apăsă pe buton.

— Oui, monsieur?

Deci era într-adevăr cineva în biroul acela, iar faptul că secretara nu i se adresă pe nume persoanei cu care vorbea n-o păcăli nici măcar o secundă pe Tory. Omisiunea fusese, probabil, deliberată.

Franceza fluidă și vorbită repede, care erupse la interfon depășea cu mult cunoștințele lui Tory, dar ascultă conversația cu toate simțurile ascuțite, sperând că poate o va ajuta, cel puțin, să-i recunoască vocea lui Luc Devereux, dacă avea să i-o mai audă vreodată. Tory nu găsise nicio fotografie printre lucrurile Laurei și nici, nu-și putea aminti altceva în afara unei vagi descrieri elogioase: brunet, arătos, superb. Fusese foarte dificil să dea de urma lui după atâția ani și totuși Tory știa ceva mai multe despre el decât marca mașinii și natura ocupației sale – proprietar al unei companii care construia iahturi pentru întreceri. Cu doi ani în urmă, nici măcar atât nu știuse. Fusese nevoită să trimită o scrisoare la adresa unei apartament pe care el îl închiriase cândva pentru Laura, în Brest, în speranța că avea să fie expediată unde trebuie. Așa și fusese, însă cu rezultate dezamăgitoare.

Înainte ca scurta comunicare între birouri să ia sfârșit, Tory observă cu satisfacție că secretara cel puțin transmisese pseudonimul Jane Smith. Era cazul să renunțe la minciună că Luc Devereux nu era acolo.

Secretara întinse mâna după o agendă în care însemna întâlnirile, o deschise la data în care se aflau, de la sfârșitul primăverii, și frunzări câteva pagini. Tory, care stătea de partea cealaltă a biroului de stejar al secretari observă că toate filele erau aproape albe, la fel și cea de azi. Poate că în felul ăsta femeia vroia s-o oblige să spună dar ce o aducea acolo.

— Domnul Devereux, nu este disponibil pentru vreo câteva zile. Dacă doriți, vă pot fixa o întâlnire pentru săptămâna viitoare.

— Am să-l aștept azi, zise Tory cu fermitate, singura reacție provocată celeilalte femei fiind o simplă ridicare din sprâncene.

— Cum doriți, zise ea amabilă, dând paginile agendei înapoi, până la zi. Se întoarse la mașina de scris.

Lângă fereastra secretariatului se aflau grupate câteva canapele și scaune din piele. Se îndreptă către ele și luă loc. Se așeză cu hotărâre, într-o poziție din care să nu-i scape o intrară sau ieșire prin ușa biroului lui Luc Devereux.

Stătea cu spatele la priveliște, dar oricum o văzuse la venire. Un golfuleț liniștit și adăpostit. Golful Biscay, luminat de soare, sub un cer albastru fără nori. Un chei din piatră lung și pitoresc. Un iaht mare, lustruit, nou-nouț fusese ancorat la apă mai adâncă, nu foarte departe. Pe el lucrau cu viteza melcului câțiva muncitori slabi și mușchiuloși, făcând tot felul de treburi, mai mult verificând velele și jucându-se cu strălucitoarele corpuri de iluminat. Păreau pregătiți să-i dea drumul în larg. Alți muncitori stăteau pe punte. Tory îi auzise mai devreme glumind între ei într-o limbă foarte nefranțuzească, despre care presupusese că era dialectul breton. Nu-i venea să creadă că omul care deținea rodul acestei strădanii inutile și indolente n-avea timp s-o vadă. Și nici că nu era în birou nu putea să creadă.

Deși adresa lui oficială era în Quimper, șantierul naval era la câțiva kilometri mai sus de orașul breton împrejmuit de ziduri vechi. Își împărțea golful bine adăpostit și liniștit cu pescarii de prin partea locului pe care, de asemenea, Tory îi remarcase la venire. În capătul îndepărtat al golfului, văzuse numeroase ambarcațiuni de pescuit multicolore, așezate pe catalige în apă mică. Din faptul că bărcile aveau felinare și din alte amănunte observate în cele câteva zile petrecute în Quimper, dedusese că s-ar putea să fie pescuitori de sardine, care deseori își desfășurau activitatea în timpul nopții.

Tory așteptă destul de mult. Se făcu ora prânzului, secretara rămase să-și mănânce sandvișurile din pachet, dar din biroul acela nu ieși nimeni. Tory își aruncă, înfometată, ochii spre pâinea franțuzească crocantă. Stomacul îi spunea să plece în căutare de mâncare, dar mintea respingea propunerea stomacului. Până la urmă tot trebuia să iasă din biroul acela!

Dar dacă nu reușea să-l prindă la strâmtoare? Dacă biroul lui avea o ieșire care dădea direct în parcarea cu care se învecina? Nu credea să aibă, căci își aminti că nu văzuse nicio ușă în spatele clădirii. Din câte știa, singurele ieșiri erau prin față și dădeau spre chei. Dacă vroia să iasă din birou va trebui, fără îndoială, să treacă pe acolo. Cu toate acestea, gândul o tulbură, dar nu-i trecu prin minte nicio idee despre cum ar putea să afle, exceptând-o pe acesta de a-și părăsi postul. Ceea ce nu intenționa să facă.

Dar cel puțin nu plecase încă. Prin gemulețul mat se mai zăreau unele mișcări din când în când.

Începu să se gândească la modul cum ar putea să descopere unde locuiește Luc Devereux, în cazul în care n-ar fi reușit să ia legătura cu el acolo. Constată că numărul lui de telefon nu figura nici în cartea de telefoane din Quimper, nici în vreo alta din provincia Bretagne, cunoscută sub numele de Finistère: oare acest cuvânt chiar însemna capătul pământului, capătul lumii sau ceva de genul ăsta? Ce ironie! Căci cu siguranță se simțea de parcă-l urmărise până la capătul lumii. Stătuse două săptămâni în Bretagne și doar Dumnezeu știa câte telefoane dăduse; și fără nimic altceva care s-o îndrume în afară de adresa acelui vechi apartament din Brest, numele unei firme de avocați secretoși, credința că omul era înstărit și cunoscând faptul că ocupația lui avea o strânsă legătură cu marea. La început nici măcar toate acestea n-o ajutaseră cine știe ce. Tory descoperise că o treime din populația provinciei Bretagne își câștiga existența lucrând pe mare.

Secretara aruncă la coș hârtiile în care avusese împachetată gustarea și-i aruncă lui Tory o privire rece.

— N-are niciun rost să așteptați, domnișoară. Sincer vă spun, domnul Devereux n-o să vă primească astăzi. Nu este în birou, iar dacă ar fi, n-aș putea să-l deranjez.

Tory se uită la gemulețul fumuriu al ușii și observă o mișcare clară. Îi zâmbi și ea la fel de imperturbabil secretarei și rămase hotărâtă la locul ei.

N-o crezu pe femeia aceea. Dar ce avea să se facă dacă chiar ieșea prin altă parte? Poate va fi posibil să intre în vorbă cu vreunul dintre muncitori, cu condiția să găsească măcar unul care să vorbească englezește. În orașele mai mari, mulți francezi cunoșteau această limbă, dar în rurala Bretagne acest lucru era foarte puțin probabil. Totuși, această companie părea să facă într-adevăr afaceri cu clienți americani. Și pentru că altceva nu reușea să facă, măcar asta merita să încerce. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu putea fi mai respingător decât scorpia asta de secretară!

Tory își urmărea de câteva minute șirul acelor gânduri, când intră cineva de afară. Era un bărbat. De fapt, nu-l văzu intrând, din cauză că avea ochii ațintiți spre ușa lui Luc Devereux, iar când întoarse capul, acesta traversa, hotărât încăperea, scopul lui fiind foarte clar același ca și al ei: biroul lui Luc Devereux. Se opri lângă biroul secretarei, își propti mâinile pe marginea lui, aplecându-se cu un aer de stăpân, în timp ce schimbă câteva cuvinte cu ea pe un ton scăzut Tory ascultă concentrată, dar auzi doar numele secretarei – Annette. Și Annette păru că-l cunoaște. Poate că era un coleg.

Poate că vroia să-l vadă pe șef. Tory tot nu reuși să vadă fața bărbatului, dar nu arăta ca un client. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albi din doc, pătați cu vopsea, un tricou albastru uzat, iar în picioare avea pantofi roși. Părul negru ce-i trecea de guler era puțin cam lung ca să nu lase impresia de neîngrijire. Era înalt și bine făcut. Musculatura puternică a umerilor și picioarelor dovedea că era un bărbat capabil de muncă fizică; de fapt, linia de sudoare care pătase tricoul între omoplați era dovada că tocmai făcuse un efort extenuant.

— Mais certainement, si vous voulez.

Cu aceste cuvinte, primele pe care Tory reușise să le audă și să le înțeleagă, secretara se ridică de pe scaunul ei și dispăru în biroul din spate, închizând ușa în urma ei. Care va să zică, Luc Devereux nu era chiar așa de inabordabil atunci când se dorea abordat!

Bărbatul se întoarse și se uită la Tory fără curiozitate – o privire leneșă pe care și-o întoarse imediat. Își scoase din buzunar un pachet de Gitanes și-și trase o țigară din el. Apoi se încruntă și începu să se scotocească după un chibrit. Găsi unul din lemn, și-l aprinse pe unghia degetului mare, apoi își făcu mâinile căuș ca să aprindă țigara și în tot acest timp continuă s-o privească pe Tory. Flacăra chibritului pâlpâi peste o privire încruntată și o cicatrice adâncă.

Tory îl privi și se întrebă…

Cu expresia aceea cruntă și cu cicatricea de pe față, numai ușor de abordat nu arăta. Vechea rană lăsase un semn palid și zimțat care brăzda obrazul de la tâmpla lată, pe lângă ochi și peste un pomete proeminent. Era cea mai izbitoare trăsătură pe o față dură și frumoasă. Tory nu putu să nu observe că era un bărbat extrem de atrăgător, în floarea vârstei. Cicatricea nu-i diminua câtuși de puțin trăsăturile întunecate și frumoase; de fapt, dacă n-ar fi avut-o, ar fi fost chiar mult prea fermecător, îi conferea în același timp un aspect extrem de tulburător. Primejdios, și misterios. Exact tipul de bărbat cu care evitase întotdeauna să se încurce.

— Vorbești englezește? izbucni ea.

Își ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 0chii lui erau de culoarea gri a granitului și aveau o căutătură grea și indispusă care parcă spunea că văzuse multe la viața ei. Erau ochii unui bărbat versat. Din expresia lor, Tory își dădu seama că el o măsura din cap până-n picioare, așa cum îl măsurase și ea, făcând acele aprecieri pe care le făceau de obicei femeile și bărbații ori de câte ori întâlneau o persoană de sex opus. Însă ea fusese aceea care făcuse primul pas așa că, în timp ce el o examina pe-ndelete cu răceală, nu putu, pe bună dreptate să numească insolentă atitudinea lui. Tory nu era obișnuită cu acest fel de evaluări, de aceea se simți profund tulburată.

Se lămuri în privința culorii ochilor ei, erau căprui, ba chiar îi remarcă dintr-o privire și-inelarul fără verighetă. Continuă s-o cântărească îndelung, de parcă i-ar fi apreciat înălțimea, greutatea și, de asemenea, încă vreo câteva alte amănunte. Nu păru să fie excesiv de impresionat. Tory nici nu se așteptase la așa ceva, căci n-avea prea multă încredere în farmecele ei. Cu toate acestea, examinarea lui meditativă îi dădu câțiva fiori. Conștiința sexualității era o senzație pe care reușise de câțiva ani să și-o reprime și fu tulburată să constate că mai putea încă s-o resimtă atât de puternic.

— Da. Vorbesc, zise el după un moment.

— Ești american? îl întrebă ea uimită de accentul pe care-l avea.

— Te miră? contracară el. Unii oameni lucrează cu adevărat și în străinătate.

Pentru încă un moment se uitară unul la celălalt, fiecare gândindu-se la câte ceva? Ei îi veni în minte că el s-ar putea să creadă că vrea să-l agațe. Existau în aceste vremuri libere, multe femei care nu ezitau să-i abordeze pe bărbați mai cu seamă pe cei de genul lui. Și chiar dacă trăia în demodata Bretagne, tot trebuie să se fi confruntat din când în când cu așa ceva. Tory zâmbi într-un fel care ei i se păru doar prietenos.

— E minunat să întâlnești un confrate american, zise ea.

— Presupun că ești din Midwest, domnișoară…

Vroia să-i afle numele. Tory ezită cu stângăcie înainte de a i-l spune.

— Smith. Ah… Jane Smith.

Trebuise să se gândească pentru a-și reaminti numele pe care-l dăduse mai înainte. Nu se prea pricepea să mintă și de aceea schimbă imediat subiectul, cu părerea de rău că din nou își bâlbâise numele. Nu vroia să-i spună că e din Colorado, ceea ce pentru ea nu însemna Midwest, așa că se grăbi să continue.

— Mi-e teamă că eu nu-ți prea recunosc accentul.

Era într-adevăr american, dar avea și o tentă britanică.

La auzul numelui de Jane Smith își ridicase sarcastic o sprânceană întunecată, dar fără să facă nicio remarcă. Totuși, chiar și atât însemna un comentariu de-ajuns.

— Am cam colindat lumea, răspunse el calm.

— Hoinar? Cred că ai stat o vreme și în Anglia.

— Da.

Nu-i spuse cât stătuse acolo.

Vorbea și arăta ca un aventurier, unul dintre, aceia care au cutreierat pământul în căutare de slujbe, fapt care explica și prezența lui în acest loc. Tot nu se putea hotărî încă din ce parte a Americii provenea.

— Accentul dumitale este cumva din zona Coastei de Est? întrebă ea încet. Din New England?

— Probabil. Acolo am locuit cea mai mare parte a timpului.

— Unde?

— Sunt prea multe locuri ca să stau să ți le înșir. Unul dintre ele a fost Cambridge, Massachusetts, unde am petrecut câțiva ani. Am studiat fizica.

Ea scoase un sunet ușor de surpriză.

— Credeam că lucrezi aici! Mă așteptam să fii un constructor de bărci sau poate un fel de marinar.

Oare își irosise atâta efort cu o persoană care nu știa absolut nimic despre Luc Devereux?

— Sunt marinar și constructor de bărci și chiar lucrez aici. Ca să fiu mai explicit, sunt proiectant de iahturi. La facultate am învățat printre altele și hidraulica – legile care guvernează apa și mișcările valurilor. Ca să faci artă, îți mai trebuie și oarecare știință.

Tory se relaxă puțin. Deci chiar lucra pentru Saint-Cloud & Fils. Merita să continue conversația. Se strădui să poarte în continuare o discuție oarecare, pentru că nu se putea repezi pur și simplu să pună întrebările pe care le dorea și remarcă:

— La început am crezut că ești unul dintre muncitorii necalificați.

— Nu există niciun muncitor necalificat. Nu sunt singurul cu studii superioare tehnice.

— Nu, presupun că nu.

Până acum conversația nu păru să se desfășoare prea bine. Încă o mai privea cu ochii aceia reci, ascunși enigmatic în spatele genelor negre, de parcă s-ar fi gândit dacă merita sau nu să aprofundeze această cunoștință. Și totuși, nu fusese prea darnic în ceea ce priveau informațiile referitoare la el. Se hotărî că era timpul să schimbe subiectul discuției în caz că avea să reapară secretara.

— … și dumneata speri să-l vezi pe Luc?

Reușise. Folosindu-i numele mic spera c-o să dea lovitura.

— Nu chiar. Am nevoie de niște schițe. Annette știe unde sunt.

— Activitatea în șantier nu e prea tumultoasă. Mă întreb de ce este atât de ocupat Luc?

— Dimpotrivă. Toată luna asta a fost foarte agitată. Avem un client grec care trebuie să-și ridice comanda în câteva zile.

Observă că el nu pretindea că șeful lui nu era acolo.

— Agitați toată luna doar pentru barca aia de afară?

— Barca aceea de cinci milioane de dolari, o corectă el sec. Nu prea te pricepi la iahturi, nu-i așa?

— Absolut deloc, zise ea repede, dorind să revină la discuția dinainte. Se uită fix către ușă. Prin geamul mat văzu umbra femeii, care se mișca de parcă schimba cu cineva ultimele cuvinte. Secretara putea ieși de acolo în orice moment. Tory se lamentă cam patetic.

— Îl aștept pe Luc de-o grămadă de timp.

— Am observat. Făcu un gest către fereastra din spatele ei. Tot intrând și ieșind din cabina iahtului, ți-am zărit capul prin geam.

Tory zâmbi din nou, de data asta și mai încurajator.

— Scorpia de secretară zice că nu-i înăuntru, dar n-o cred. Poate că ar fi trebuit să renunț și să-l sun acasă pe Luc… ah, la naiba. N-are numărul trecut în cartea de telefoane, nu-i așa?

— Dacă nu-l are trecut și dacă îl cunoști atât de bine, nu ți l-ar fi dat chiar el? o încolți bărbatul, ochii lui de granit întunecându-i-se disprețuitori. Știa că-i descoperise trucul.

Ah, la naiba. Oare avea să fie și el tot ca un zid? Tory își înclină capul într-o parte, încercând să imite cât îi stătea în putință un flirt.

— Mi l-a dat, dar știi cum se întâmplă. Mi-a scris numărul pe un pachet de țigări.

— Chiar așa?

Arăta atât de uimit, încât ea nu putu decât să tragă concluzia că Luc Devereux nu fuma.

— … am făcut greșeala să arunc pachetul după ce l-am terminat. Se întâmplă cumva să-i știi numărul?

Bărbatul o studie cu o insolență rece, colțul gurii sale aspre mișcându-i-se batjocoritor. Tacticile ei nu-l înșelaseră, Tory știa asta, dar spera în continuare. Îi oferi cel mai fermecător zâmbet, acela pe care-l ținuse ascuns de la căsătoria ei scurtă și dezastruoasă ce-o învățase în cel mai dureros mod cu putință că în farmecul ei și în intențiile bărbaților nu trebuie să se încreadă.

El își plecă ochii către gâtul ei chiar ceva mai jos.

— Aș putea să te ajut, rosti el tărăgănat, dacă…

Secretara alese acel moment crucial ca să iasă din birou cu un sul îngrijit de schițe. I le înmână cu un zâmbet plăcut pe față și se așeză înapoi pe scaunul ei turnant. Tory era gata să plângă de umilință.

— Merci mille fois, Annette.

— Ça va? întrebă Annette.

— Comme ci comme ça, zise bărbatul ridicând din umeri.

Tory înțelesese toate acele cuvinte. Mulțumesc, mult de tot. Cum merge? Așa și așa. O conversație nu foarte edificatoare.

Apoi bărbatul vorbi în engleză.

— Uite ce se întâmplă, Annette, această tânără doamnă este foarte nerăbdătoare să-l vadă fără întârziere pe Luc. Este sau nu înăuntru?

— Domnișoara crede că am mințit-o?

— Într-adevăr. De ce n-o lași să intre în birou ca să se convingă singură?

Annette ezită, apoi ridică din umeri.

— Cum dorești, zise ea.

Bărbatul se îndreptă către ieșire, încă o dată la fel de hotărât. Tory, se ridicase deja în picioare, cu îngrozitoarea bănuială că așteptase degeaba atâta timp, când el se opri lângă ea.

— Vin să te iau la cină, zise el brusc Nu era o întrebare ci o afirmație a cărei aroganță o uimi pe Tory.

Deși era destul de înaltă, fu nevoită să ridice ochii ca să-i întâlnească privirea insistentă. Acest fapt contribui la senzația de vulnerabilitate care o năpădi deodată, ca și când mii de fluturi i se zbăteau în stomac. Începu să regrete tentativa ei de flirt de mai devreme.

— Nu…

Își mușcă buza și se opri. N-ar fi întrebat-o, bănui ea, dacă nu și-ar fi făcut deja anumite calcule în privința disponibilității ei. Fără îndoială că era încă unul dintre acei masculi aroganți care credeau că se pot culca cu o femeie imediat după ce o cunoșteau. Tipul acela de bărbat puternic și extrem de viril era întotdeauna foarte sigur pe succesul lui. Până în acel moment nu păruse orbit de persoana ei, dar poate că se plictisise de femeile de prin partea locului.

— Nu pot să aștept toată ziua, îi reaminti el nerăbdător și oarecum sarcastic. Trebuie să scoatem iahtul într-o altă cursă de probă.

Aștepta răspunsul, iar ea vroia să-i spună nu. Fără să vrea, observă din nou picioarele puternice, abdomenul plat și tot corpul lui mușchiulos. Pe antebrațe avea un puf negru de păr și parcă i se păru că-l simte înțepându-i vârfurile degetelor. Își întoarse repede privirea, căci nu dorea să aibă astfel de senzații tulburătoare.

Dar putea să se descurce cu el. Nu?

Trecuseră-mai mult de șapte ani de când fusese înfrântă de un bărbat, iar asta se întâmplase din cauza tinereții, a vulnerabilității și de atunci rămăsese cu o dureroasă lipsă de apărare. Iar dacă Luc Devereux chiar nu era la firmă, trebuia să găsească o modalitate pentru a da de el. Deocamdată, acest bărbat părea singura posibilitate.

— Bine, zise ea, încercând să-și stăpânească ciudatele palpitații pe care nu și le putea explica. Scopul ei era să obțină informații, nu o întâlnire cu un bărbat de o masculinitate atât de periculoasă.

— Stai în Quimper?

Dădu din cap afirmativ și-i spuse numele hotelului.

— Atunci ne vedem la nouă. Am să întreb de… Jane Smith, nu-i așa? Acea scurtă pauză conținea o vagă ironie. Probabil că era foarte conștient că nu se înregistrase la hotel sub acel nume.

— Nu… ne întâlnim în hol. Nu-i păsa dacă acel bărbat știa cine era, dar putea să-i transmită Annettei numele de Victoria Allworth. Tory preferă să nu-și dezvăluie identitatea până când nu dădea cu ochii de Luc Devereux, care putea sau nu să-și amintească prenumele, dar mai mult ca sigur avea să-și amintească de Allworth.

— Stai! Nu știu cum te numești.

O salută flegmatic și ieși pe ușă.

Se opri în prag și-și întoarse capul, suficient ca Tory să-i poată observa coborârea sfidătoare a pleoapelor, zâmbetul arogant și leneș care-i luase în stăpânire buzele aspre și frumoase.

— Doe, zise el sec, John Doe.

Surâsul scurt al lui Luc Devereux dispăru de îndată ce ieși pe ușă, pașii repezi ducându-l spre cheiul unde oamenii săi îl așteptau nerăbdători. Nu-i spusese prea multe minciuni femeii, însă nici foarte multe adevăruri. Pur și simplu, nu avea timp.

O oră mai târziu, când stropii îi loveau fața, iar iahtul imens plutea cu viteză contra vântului puternic, trebuie să fi simțit o emoție intensă, emoția răsplății de la sfârșitul unei munci îndelungate depusă cu dragoste. Luc crezuse întotdeauna că ambarcațiunile pentru care își dădea osteneala erau mult mai importante pentru el decât putea fi orice femeie vreodată. Stăpânirea unei femei nu putea niciodată să înlocuiască atotputernicia mării, pentru că aceasta – măreața, frumoasa, teribila mare – era singura amantă căreia bărbatul nu-i putea fi necredincios. Bineînțeles, avea în el sânge de Saint-Cloud. Care era misterul legăturii dintre familia Saint-Cloud și mare?

Ca de obicei în timpul unei curse de probă de acest gen, cea mai mare parte a minții lui era ocupată cu elementele și performantele iahtului și cu reglările migăloase care urmau să fie făcute după întoarcerea la țărm. Bărbatul care stătea lângă el, luându-si notițe, îi dădea din când în când comenzi privind întinderea straielor[1], reglarea troliurilor[2] , echilibrarea greementului[3]. Însă comenzile lui erau aproape mecanice, iar observațiile constituiau mai degrabă rezultatul unei experiențe îndelungate și al temeiniciei decât al unei concentrări pasionate. Se întâmpla pentru prima dată ca o parte din el să rămână tot la țărm, cu femeia aceea.

Știa ce trebuie să fi văzut când a trecut de ușa păzită întotdeauna cu atâta zel de Annette. Nu era nici pe departe un birou somptuos, ci doar o încăpere curată, bine luminată, cu câteva planșete și câțiva proiectanți care munceau cu sârguință. Biroul și planșeta lui aveau să fie goale.

Iar dacă Annette îi arăta și restul, avea să fie la fel de dezamăgită. Spațiul în care-și desfășura activitatea firma Saint-Cloud & Fils ocupa aproape toată clădirea, iar ieșirea dădea direct înspre chei. Un necunoscător nu avea cum să observe decât o clădire mare, curată, înaltă de 6 metri, o jumătate din ea fiind ocupată cu carcase noi pentru următoarele armături, iar cealaltă parte adăpostind rafturile depozitului și planșetele de lucru. Nu foarte mulți oameni, dar toți foarte pricepuți,. Lucrau cu meticulozitate și conștiinciozitate, cu atenție și fără să se grăbească. Nu e bine să te grăbești atunci când de o schimbare de-un centimetru într-o curbă depinde dacă vei câștiga sau nu cursa ori când un strai, sau un sart[4], prost proiectat poate costa viața unui om.

Prin interfonul secretarei lui se putea lua legătura nu numai cu biroul din spate, dar și cu întreaga clădire. Fusese acolo când Annette îi comunicase că Jane Smith, misterioasa care-l căutase la telefon în ultimele câteva zile, își făcuse în cele din urmă apariția. Pentru că iahtul fusese pregătit pentru testare, Luc fusese toată ziua într-un du-te vino continuu. Zărise la fereastra sălii de așteptare părul acela până la umeri, neted și strălucitor și se întrebase din ce colț al trecutului său ar putea să provină. La naiba, de ce trebuia să vină tocmai azi!

Date fiind aceste circumstanțe, ar fi trebuit să fie încântat cu gândul la seara pe care avea s-o petreacă. Acum că trecuseră câțiva ani, resursele lui vitale nu mai erau afectate de tragedia care sfâșiase mecanismul vieții lui și a tuturor celor din familia Saint-Cloud. În mod normal îi plăceau femeile și începuse să se bucure de viață în ultima vreme. Dar în momentul de față simțea doar nevoia aprigă de a se concentra și o durere de cap surdă, neliniștitoare, asemănătoare cu aceea pe care ți-o dau încercările de a-ți reaminti ceva.

Jane Smith. Mințise, bineînțeles. Și mințise când îi spusese lui Annette că-l cunoștea, căci era clar că nu-l cunoștea. La început i se păruse posibil s-o fi întâlnit cândva, nu pentru mult timp și că cicatricea o indusese în eroare. Dumnezeu știe! Stătuse destul de mult timp în America în timpul studiilor. Menționase majoritatea evenimentelor importante din viața lui, dar niciunul dintre ele n-o făcuse să tresară. Massachusetts și iahtingul nu-i spuneau nimic. Și nu știa destule lucruri despre el ca să-și dea seama de unde provine extraordinara ușurință cu care vorbea englezește, nu știa nimic despre pregătirea lui de specialitate și nu cunoștea adresa permanentă a moșiei Saint-Cloud.

Deci unde era legătura?

În afara de asta, ceva îi spuse că n-o mai văzuse pe femeia aceea până atunci. Înfățișarea ei nu era destul de strălucitoare ca să atragă privirile bărbaților, dar exista ceva chinuitor și dulce în ochii ei netulburați, mari și în gura cuminte și tremurătoare. Iar când zâmbea toată fața i se lumina într-un fel extraordinar care o înfrumuseța și te făcea să n-o mai uiți. Bineînțeles că, dacă ar mai fi văzut cândva ochii și zâmbetul acela, i-ar fi revenit în memorie câteva frânturi – una din acele fărâme efemere care-l necăjeau și apoi se împrăștiau precum ceața, doar ca să reapară într-o formă mai substanțială și acaparatoare..

Mai rămăseseră pentru el acum doar foarte puține lucruri pe care nu și le amintea. Nu se vindecase de amnezie, într-un mod miraculos, dar, cu trecerea anilor, și-a pus în ordine și reclădit treptat, și uneori cu durere, cea mai mare parte a trecutului său estompat și uitat. Publicitatea care însoțise tragedia familiei Saint-Cloud adăugase multă confuzie situației. Atunci când s-a aflat cât de mult urma să moștenească (construcția de iahturi reprezentând doar a suta parte), apăruseră obișnuitele șicane ce decurgeau din moartea oamenilor importanți – scrisori ciudate, false revendicări în privința averii procese civile, ba chiar și cereri în căsătorie din partea unor persoane total necunoscute. Nu-i fusese ușor să selecteze ceea ce era adevărat din trecutul său cețos, dar majoritatea acelor revendicări fuseseră înlăturate și, cu timpul, amintirile îi reveniseră aproape în totalitate. Acum numai rareori îl mai hărțuiau unele năluci, durerile de cap erau mai puține și doar la intervale mari de timp. Însă unele fantome șterse încă mai continuau să-i tulbure gândurile. Oare americanca aceea suplă și înaltă era una dintre ele?

Presupuse că avea să descopere asta de îndată ce-i va dezvălui că el este acel Luc Devereux pe care dorea să-l vadă. Ar fi putut să procedeze imediat așa, dar azi fusese mult prea ocupat ca să-și piardă timpul cu o întrevedere ce-ar fi putut să fie dificilă. Din moment ce nu vrusese să-i spună lui Annette pentru ce-l căuta și nici să-și dezvăluie adevăratul nume, era normal că devenise suspicios și mai era, de asemenea, faptul că încercase să agațe un om cu totul și cu totul străin, când se observa cu ușurință că era genul de femeie care stătea de obicei în banca ei. Ca orice bărbat, stătu un moment și se întrebă cât de departe intenționa să meargă ca să obțină informația dorită. Ciudat, dar savură acest gând.

Ah, la naiba! Luc scrâșni din dinți când un gând neașteptat îi trecu prin minte. Să fie oare o reporteră trimisă de vreo revistă americană? Sau o autoare de editoriale care-și vinde articolele mai multor ziare concomitent? Ori poate una dintre acele comentatoare de radio în căutare de povestioare lacrimogene? Cu picanterie internațională, bineînțeles. N-ar avea nevoie să știe prea multe despre iahturi ca să facă o serie de reportaje despre urmările cursei Fastnet. Privind totul dintr-un unghi de interes uman. Tragedia foarte multor proprietari de iahturi din întreaga lume care muriseră pe mare. Ar putea la fel de bine să fie ceva din toate acestea. Pentru un jurnalist american, Luc Devereux un putea fi altceva decât un nume pe lista de supraviețuitori.

Fastnet… ah, Dumnezeule! Dorea ca amnezia să-i fi șters acea amintire chinuitoare. Palpitația cicatricei de la tâmpla lui Luc deveni pronunțat vizibilă când își aminti acele ape sălbatice ale mării biciuite de furtună, catargele care cădeau, punțile pline de sânge și țipetele înăbușite de vijelie. Fastnet fusese o întrecere cu moartea, cursa unui iaht pe care el îl proiectase. Faptul că bărbații Saint-Cloud își pierduseră viețile la bordul acelui iaht însemnase un afront adus familiei care-l crescuse pe el, un văr îndepărtat și bastard, aproape ca pe unul dintre membrii ei. Dacă trebuise să uite ceva, de ce nu uitase de Fastnet?

Și totuși, acea parte din trecutul său încă îl mai ținea în ghearele sale. Poate că așa avea să fie mereu, căci tot așa le ținea și pe cele două femei din viața lui, singurele care mai rămăseseră din mărețul neam Saint-Cloud. Oare se va elibera vreodată de datoria pe care o avea față de mătușa și tânăra lui verișoară?

Simțea față de mătușa lui, Tante Marie, un sentiment slab de milă, în ciuda faptului că-i era extrem de îndatorat pentru că-l crescuse. Dacă trecutul o ținea prizonieră, poate acea închisoare și-o făcuse singură. Mătușa lui era o femeie cu o voință extraordinar de puternică, tocmai de aceea avea să supraviețuiască. Însă Aimée, scumpa, inocenta și tânăra Aimée, tremurând pe marginea prăpastiei viitorului și susținută de legătura ei cu trecutul… de ce trebuie să fie încătușată de tragedia familiei? Era suficient că-și pierduse tatăl și fratele fără să-și piardă și libertatea. Aimée era adevărata victimă a cursei Fastnet, iar Luc simțea că față de ea are cea mai mare responsabilitate. În momentul de față existau foarte puține lucruri pe care le putea face ca să schimbe anomalia vieții tinerei lui verișoare, dar acest fapt îl tulbura nespus și constituia încă o povară a conștiinței sale încărcate.

Luc înlătură cu hotărâre gândurile îndreptate către femeile față de care avea astfel de datorii și mai dădu încă o comandă. Deocamdată, cu micile reglări pe care le făcuse toată ziua, testul era un triumf. Puțin mai târziu, când iahtul se mișca precum o pasăre mare și grațioasă în zbor aproape că uitase de durerea de cap și apoi îi reveni, împreună cu imaginea chinuitoare a misterioasei Jane Smith.

Faptul că era ziaristă nu justifica opțiunea ei pentru o identitate falsă decât dacă avea un nume ușor de recunoscut. Dar se îndoia că asta ar fi cu putință la vârsta ei. Nu putea să aibă prea mult peste douăzeci și cinci de ani. În plus, stătea într-unul dintre cele mai mici și ca vai de lume hoteluri din Quimper, care cu greu ar fi fost ales de o femeie cu bani, și succes. Să fie atunci încă o pretinsă moștenitoare a familiei Saint-Cloud? Sau o pretendentă? Tot ce se poate. Îi dăduse de înțeles Annettei că era vorba de unele complicații legale. O amenințare voalată, altfel spus. Mai apăruseră și alte persoane care prelinseseră că fac parte din trecutul lui sau menționaseră promisiuni care nu li se făcuseră niciodată. Amnezia lui, de care aflase multă lume, încurajase tot felul de impostori. Unii dintre ei relatau povești suficient de plauzibile, dar care nu se potriveau cu faptele cunoscute din viața lui și a celor doi Saint-Cloud morți.

Era, care va să zică, o altă impostoare. Pretenția ei că-l cunoscuse înainte confirma pur și simplu acest lucru. Bineînțeles că vroia bani și spera că amenințările ei o vor ajuta să-i obțină fără să ajungă la tribunal. Dacă venea cu o pretenție adevărată, de exemplu, cu o istorie care reușea să reziste la o verificare riguroasă, abordarea ei ar fi fost mult mai directă și prezentată pe căi legale adecvate. Nu părea să fie genul de femeie care încercă să te jecmănească, dar Luc știa deja, cu părere de rău, că un chip inocent nu însemna mare lucru. O experiență amară îl învățase că fețele nevinovate ascundeau adeseori intenții murdare.

Deodată, mânia puse stăpânire pe el. Indiferent pentru ce îl căuta, s-o ia naiba pe femeia aceea! Dacă scopul ei era să tragă foloase de pe urma nemiloaselor nenorociri ale altor oameni, atunci merita o lecție dură. Zvâcnirea din cicatricea de la tâmpla lui Luc deveni acută și-i înăspri gura transformându-i-o într-o linie subțire și periculoasă. Poate că domnișoara Jane Smith își găsise nașul în persoana domnului John Doe!