Timpul se intoarce

CARTEA ÎNTÂI

LORENZO

1469–1478 – CAPITOLUL UNU

Lorenzo deschise ochii și se ridică. Putința de a se trezi instantaneu, fără intervalul acela noros-dintre somn și trezie care încetinește viețile celor mai mulți oameni, era unul dintre nenumăratele daruri cu care fusese binecuvântat.

Încăperea era cufundată în întuneric, ferestrele înalte păreau puțin mai luminoase decât pereții. Încă nu se făcuse ziuă. Trebuia să aprindă o lumânare ca să se poată îmbrăca.

Își trase ciorapii diferit colorați, pentru un picior – roșu, pentru celălalt – alb, apoi o cămașă de mătase de culoarea fildeșului și o jiletcă vătuită, din brocart brodat cu fir de aur și mătase roșie. Ziua aceea era ziua lui de naștere și voia să arate pe cât de festiv se putea. Luă un pumnal împodobit cu pietre scumpe în locul aceluia obișnuit, simplu, din oțel, pe care îl purta de obicei, și-și puse sabia într-o teacă gravată în aur și argint, atârnând-o de cureaua lui bătută în rubine. Înainte de a o prinde într-o cataramă, își trase mantaua din catifea maronie, căptușită cu blană, și-și încălță cizmele din piele de căprioară. În cameră era frig, dar și mai frig era pe străzile de piatră ale Florenței. Era prima zi de ianuarie din Anul Domnului 1469.

Dormitorul lui Lorenzo se afla la parterul palatului Medici, deschizându-se drept spre arcada cu coloane din jurul curții centrale. Lorenzo stinse lumânarea și porni cu pas iute prin semiîntunericul palatului, luminat la acea oră doar de torțe. Gărzile din interior, la imensele uși de la intrare, dormeau. Lorenzo zâmbi. Își aminti de vremurile în care tot personalul casei era zi și noapte în alertă, după ce tatăl său abia scăpase dintr-o încercare de asasinat. Atunci era periculos să fii stăpânul Casei Medici, conducătorul recunoscut al Republicii Florentine. Dar asta fusese cu ani în urmă. Acum gărzile își puteau permite să doarmă.

Se grăbi spre curte și spre grădina înghețată din spatele ei. Portița care dădea în grădină se deschise ușor și se închise fără zgomot în urma lui.

Părelnica lumină dinaintea zorilor făcea ca cerul să pară cenușiu și plin de nori, cum se reflecta licărind în ceața umedă agățată de străzile de piatră și de clădirile înșirate de-a lungul lor. Lorenzo nu avea nevoie de lumină ca să vadă pe unde calcă; cunoștea drumul pe care pornise, la fel de bine cum își cunoștea forța brațului. Alerga cu mișcările degajate, economicoase ale unui atlet, iară să facă zgomot, cu sunetul pașilor înăbușit de cizmele din piele de căprioară și de ceața prin care-și croia drum.

Încetini când ajunse la zidurile orașului, în dreptul porții. Gărzile de la Poarta San Gallo cu siguranță că nu dormeau și era potrivnic legii să hoinărești pe străzile orașului prin întuneric. Lorenzo nu avea. Niciun interes să le pună în alertă.

— Santinelă, strigă el, aici e Lorenzo de Medici. Vin să vă ajut să deschideți porțile.

Vocea îi era cu totul aparte: ascuțită, atingea tonuri nefiresc de înalte pentru un tânăr atât de puternic și mușchiulos. Gărzile răspunseră salutându-l prietenește. Lorenzo pătrunse în cercul de lumină din jurul focului de lângă casa gărzilor orașului.

Ochii somnoroși ai celor doi soldați se deschiseră larg la strălucirea bijuteriilor lui Lorenzo.

— Păunul și-a desfăcut coada, spuse unul. Ce te aștepți să găsești în afara porților, Lorenzo?

Îl înghionti apoi cu cotul pe gardianul mai tânăr și-și dădu ochii peste cap, privind chiorâș.

Lorenzo zâmbi.

— Trebuie să te înzorzonezi dacă vrei să atragi privirea unei femei, Sebastiano, spuse el tărăgănat și afectat.

U i în ceea ce mă privește le impresionez mai mult când mii dau jos veșmintele, spuse el, făcându-i cu ochiul gării: inului mai tânăr.

Sebastiano nu se dădu bătut.

— Bine zis, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Toată lumea știe că-țf exersezi în libertate farmecele pe la moșiile tale. Ce lăptăreasă ți-a dat întâlnire aici?

Drumul care ducea de la Poarta San Gallo cotea printre dealurile regiunii Mugello, plină de gospodării bogate, acolo unde familia Medici își începuse ascensiunea și unde încă mai avea proprietăți. Lorenzo se ducea adesea pe acolo și se bucura de favorurile soțiilor și fiicelor disponibile ale țăranilor. Era, ca și ceilalți tineri ai timpului. Deschis și libertin.

Îi zâmbi lui Sebastiano.

— Deschide tu poarta și ai să vezi. Poate că o are și pe sora ei cu ea.

Garda ridică bara de fier de-a lungul unei uși incluse în uriașă poartă de lemn, deschizând-o apoi cu ușurință. Înainte de a trece dincolo, Lorenzo înșfăcă o ramură din foc, s-o folosească drept torță. Odată ajuns în afara porții, sări pe unul din masivele contraforturi de piatră. Mișcarea îi era flexibilă, fără efort.

Alte torțe iluminau mulțimea de bărbați, femei, copii și animale din afara porții. Erau țărani și meșteșugari care veniseră să-și vândă produsele sau să-și ofere serviciile pe piața Florenței. Unii dintre ei călătoriseră jumătate din noapte ca să ajungă primii la porțile ce se deschideau la răsăritul soarelui. Lorenzo fu salutat cu strigăte: „Privește oile astea grozave, Excelență… ouă calde încă de la găină… brânză… cel mai gras ulei de măsline… rachiu s te încălzească în dimineața asta friguroasă… un cal demn de un rege… șuncă fragedă ca sărutul unei fecioare…”.

Lorenzo își înălță torța așa încât fiecare să-l poată vedea dând din cap a refuz. Lumina făcea să cadă umbre adânci sub pomeții și sub falca lui pătrată, scoțându-i în relief nasul lung cu rădăcina plată. Câțiva oameni din apropiere se dădură înapoi văzându-l: era într-adevăr un tânăr urât la înfățișare.

J În schimb, cei care îl recunoscură începură să strige:

— Lorenzo! Lorenzo!

Lorenzo zâmbi, și trăsăturile lui aspre, acum mobile îi dădură la iveală tinerețea și molipsitoarea bucurie de viață.

— Prieteni, strigă el, vreau să fiți toți oaspeții mei. Astăzi îmi sărbătoresc aniversarea de douăzeci de ani.. La palatul Medici, pe Via Larga o să fie toată ziua vin „mâncare și muzică. Vreți să sărbătorim împreună ziua: mea de naștere?

La auzul murmurului de aprobare zâmbetul i se lăți* ochii îi străluciră. Flutură un salut și sări jos. Privind peste umăr să se asigure că îl urmăresc gărzile, își petrecu brațul de-a lungul umerilor unei bătrâne înfășurate într-un șal negru, care se lupta cu un țap, trăgându-l de funie.

— Lasă-mă să te ajut, femeie, spuse Lorenzo și îi luă funia din mână. Vom merge împreună și ai să ocupi ce loc vrei în piața Mercato.

Vorbea încet și blând, folosind dialectul țărănesc în care se adresase și mulțimii.

Femeia își frecă mâinile învinețite de fusta neagră* prăfuită.

— Dar e încă întuneric, Excelență. Nimeni nu poate intra.

— Ai să poți intra cu mine. Eu sunt Lorenzo și azi e ziua mea. Gărzile nu-mi pot spune „nu” mie tocmai astăzi. Mi-ar ruina fericirea. Vino, femeie. Vezi, soarele va fi în curând în vârful munților. Trebuie să ne grăbim dacă vrem să-i depășim pe ceilalți.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Lorenzo, spuse femeia, blagoslovindu-l cu un zâmbet de om știrb.

Lorenzo o sărută pe obrazul veșted, trase ferm țapul spre el și-i trecu pe poartă.

— Deschide larg, Sebastiano, râse el. Eu și iubita inimii mele vrem să intrăm. Îmi pare rău că te dezamăgesc* dar ăsta-i țap, nu capră. Așa că va trebui să-ți cauți distracția în altă parte.

În timp ce treceau pe poartă, mulțimea din afară ovaționa.

— Auguri, Lorenzo! Să-ți fie de bun augur! Îi urau

Când Lorenzo o părăsi pe bătrână îi ură și ea bun augur. Lorenzo îi mulțumi din toată inima. Știa că va avea nevoie de ajutorul stelelor și al sorții în viitor, ca și de acela al lui Dumnezeu. Viața lui nu putea fi una obișnuită.

În timp ce Lorenzo o conducea pe femeie cu țapul ei spre piață, se arătase soarele. Fusese salutat, ca de altfel în fiecare zi, de clopotul cel mare din turnul palatului guvernamental. La acest semnal, cele unsprezece porți ale orașului se deschiseră și mulțimea se îngrămădi să intre, oprindu-se să-și plătească, taxele pentru produse, certându-se pentru sumă, apoi dând năvală prin lumina tot mai puternică spre Mercato. Foșnetul corturilor și umbrelelor care se instalau și strigătele de salut ale vânzătorilor aproape că înăbușeau sunetul clopotelor care începuseră să sune în tot orașul.

Lorenzo era tentat să rămână în piață. Îi plăceau activitatea, zgomotele și mirosurile de acolo. Un bărbat putea găsi acolo orice. Erau tarabe care vindeau orice, de la haine vechi și până la cele mai frumoase perle aduse din Persia. Încă din zori, pe patru grătare începuseră să se rumenească păsările grase, aduse de vânători, și ficații suculenți de porc stropiți cu uleiul de măsline din Toscana, faimos în toată lumea. Trei femei întindeau monezile în mâinile lor înmănușate, luptându-se să cumpere un porumbel pus în frigare. Erau prostituate, iar mănușile erau semnul profesiunii lor, cerut de lege.

— Ce chipeș ești, Lorenzo, spuse una. Vii să iei micul dejun cu mine?

— Mulțumesc, Anna, dar nu pot. Sunt ocupat astăzi. Totuși, dă-mi voie să-ți cumpăr încă o pasăre.

Lorenzo scoase o monedă din punga atârnată de curea, aruncând-o drept spre mâna îndemânatică a bucătarului.

Tânăra târfă zâmbi, recunoscătoare.

— Poate mâine, spuse ea, aș putea să-ți fac o favoare.

— Poate. Mănâncă sănătoasă.

Lorenzo îi transmise un sărut, apoi își croi drum prin mulțime. Atâta lume i se adresa, încât înainta cu greu, dar nu-i păsa de asta. Îi plăcea să fie recunoscut, să fie strigat pe nume. Să fie privit cu afecțiune de cetățenii din Florența, îi invita pe toți să sărbătorească ziua lui de naștere.

În timp ce râdea cu un grup de studenți’ de la Universitate, auzi clopotele bisericii.

— O să întârzii, spuse Lorenzo. La revedere.

Și o luă la goană. Ca toți florentinii, se ducea în fiecare zi la liturghie. În ziua aceea voia să participe la prima liturghie de dimineață, ca să-și înceapă cel de-al douăzeci și unulea an de viață mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru averea și fericirea ce i le dăruise.

Soarele era acum sus, pe cer. Îi încălzea umerii și transforma brunul cenușiu al pietrei de pe străzi în auriu. Cerul era de un albastru pur, fără nori. Lorenzo, doritor să-și cunoască viitorul, privi cu bucurie acest semn de bun augur de ziua lui de naștere.

— Să-l ia naiba pe Lorenzo! Refuz să-mi pierd dimineața mergând la vulgara lui zi de naștere.

— Nu țipa, Francesco. O să te audă Bianca.

— De felul meu nu vorbesc încet. Și ias-o pe Bianca să audă ce-i place.