1907 – volumul 2 Noi vrem pamant

Capitolul I

TOAMNĂ BUCOLICĂ

1

Voicu Cojan trecea prin cerdac, cu pălăria pe ochî și cu biciul de călărie zvîrlit peste umăr.

O clipă s-a oprit în dreptul ferestrei.

Umbra înaltă și spătoasă, verticală, a astupat toată lumina. Iar în încăpere a fost deodată mai întuneric și mai rece: sumbru fior de peșteră.

— Maman!

De jos, de pe covor, unde-și durase o pitică și ima­ginară Zapodie de păpuși, Mariana s-a întrerupt din joacă. A ridicat fruntea, scuturîndu-și volbura plete­lor bălai din ochi. Nu se uita la geam. Privea spre clavir, la cealaltă umbră, plăpîndă și diafană aceasta, aerian înclinată deasupra clapelor.

Ada cînta.

Toată căldura cîtă a mai rămas în cameră, în ea se refugiase. Palpita ca un nimb de lumină dulce și aurie în jurul mîinilor. Atingerile moi și prelungi, pe clapele albe, pe clapele negre, picurau melodioase suspine care pe copilă o înduioșau întotdeauna. Îi ve­nea să plîngă fără să știe de ce. Moștenise și ea o vibrație sensibilă la sunete și la armonii.

Dar acum neastîmpărul nu-i dădea răgaz pentru astfel de întristări fără pricină.

În ochii albaștri tresăltase o vicleană, deși nevi­novată triumfare:

— Maman! Vezi dacă nu m-ai ascultat?

Ada n-auzea, ori numai voia să n-audă.

Dintr-o zvîcnire, fetita s-a ridicat în genunchi; a năruit pătucurile și scrinurile minuscule; a rostogo­lit de pe masa închipuitei jivalanii de la Zapodia o puzderie de farfurioare, care-au pornit-o de-a dura să umple toate ungherele cu albe pastile de faianță. Din altă zvîcnire, a fost în picioare, pășind peste ruinile conacului de păpuși și tropăind pînă la pian.

— Maman, nu m-auzi odată?... a întrebat, cuprin- zînd-o energic de braț. Pleacă tata și tot nu i-ai spus nimic... Eu isphăveam mai hepede!

O mînușiță încleșta brațul, cealaltă gesticula foarte autoritar:

— Eu am știut că așa ahe să fie, maman. Altă dată, te hog să mă lași pe mine!

Umbra din fereastră s-a depărtat, dezvelind cerul.

Soarele a intrat din nou în odaie. A desfăcut un evantai oblic și irizat de raze asupra mîinilor de pe clape, luminoase și fără de soare, luminoase și fără de raze, dintr-o ciudată, misterioasă văpaie lăuntrică. Ada a punctat pe lamele de fildeș un ultim acord. Ecoul a întîrziat în aer plutind ca un zbor de libelulă, căutîndu-și loc să coboare, lăsîndu-se încet pe un lac de tăcere. Așa l-a văzut Mariana. Cu aripi de libelulă, verzi-albăstrii, transparente, pogorînd pe lacul de la Zapodia.

Așa vedea ea multe: sunete luînd chipuri și chipuri prefăcîndu-se în sunete, cum numai maman le mai în­țelege.

Întreba:

— Nu e așa, maman, că ai cîntat hăsăritul soa­relui?

Într-adevăr o aubadă fusese.

Iar altă dată:

— Maman, cînd ai cîntat eu am văzut dansînd paiața lui Pufuleț!

Era aria din Rigoletto, cînd tragicul bufon își geme deznădejdea printre tumbe și giumbușlucuri.

Voicu Cojan le asculta cu o naivă și alarmată ne­dumerire:

— Ce limbă vorbiți voi, acolo? Copila aceasta mă pune pe gînduri...

Amîndouă zîmbeau ca de-o taină numai a lor.

Acum, Mariana slăbise încleștarea brațului. Îi pă­rea rău că a sărit atît de gălăgioasă din jocul care era tot o prelungire închipuită a melodiei de la pian; îi părea rău că în nerăbdarea să-și strige îndeplinirea proorocirilor, a oprit cîntecul. Ea era la Zapodia cu joaca de pe covor. Maman era la Zapodia cu sonatele și pastoralele sale. Și deodată, amîndouă sînt aici, în această urîtă și nesuferită Tîrnaucă.

Se pregătea să-și ceară iertare, cînd Ada, întoarsă într-adevăr dintr-o lume de foarte departe, dintr-o lume din somn, a surîs deșteptîndu-se. S-a răsucit pe scaunul cu șurub și prefirîndu-și degetele lungi în cîr- lionții fetiței, a vrut să afle:

— Despre ce întrebai tu?...

— Pleacă tata și nu i-ai spus nimic! a răspuns re­pede Mariana, întoarsă și ea la copilăreștile-i deșer­tăciuni, care-i stăteau mai hine. Altă dată, te rog să mă lași să ahanjez eu!

— Ai dreptate, gîză mică. Altă dată am să te las pe tine...

— Chredeam că nici nu m-ai auzit, maman. Așa ești mata cînd cînți... Poate să piahă lumea... Poate să ia foc Vlașca și Teleormanul, cum zice tata.

— Ai dreptate și cu aceasta, gîza mamei, gîză!

— Știi ce? se viteji Mariana, prinzînd curaj fiindcă a avut dreptate de două ori la șir.

— Nu știu...

— Eu pot să mă duc și-acuma să-i spun. Îmi dai voie?

— A, nu!

— Crezi că eu mă tem?... Îl sthig și-i povestesc tot...

— A, nu! Stai cuminte lîngă mine... O să vorbim noi diseară... Am promis doar...

Copila a înălțat bărbia din gulerașul alb și moale de dantelă, lăsînd capul pe spate și desfăcîndu-și pă­rul din dezmierdarea degetelor. Îi căuta în ochi surîzînd alintat, amenințînd cu arătătorul mai mic de- cît al păpușii de porțelan, adusă astă-vară de Anne- Marie Udrea.

— A, nu! protestă, imitînd intonația Adei. Nu așa, maman!... Dă-mi voie să spun și eu: A, nu!

— Observ că spui prea destul, fără să mai aștepți voia mea! zîmbi Ada. Spune, dar explică-te...

— De ce să vohbim noi diseahă? Cum noi?... Am să vohbesc eu singuhă... Mata nu știi că eu sînt mahe diplomată, cum mă necăjea bunița de la Zapodia?... Cea mai mahe diplomată!...

— De aceasta nu mă îndoiesc...

— Apoi vezi?... Eu îl învîht pe tata, uite-așa, pe degete, cît e el de mahe și hău!

Degetele de porțelan trandafiriu, cu unghii absurd de gingașe și mici, depănau amarnic în aer, arătînd cum știu ele să învîrtă un om mare și rău ca Voicu Cojan.

Ada a întrebat cu intenție de dojană, lipsită însă de cuvenita convingere:

— De cînd oare îți permiți tu să vorbești așa?

— Da ce-am spus?

— Mai întrebi!... Astfel te-am crescut și te-am în­vățat?... Cum poate să fie tatăl tău un om rău?

— Asta mă mihr și eu... Uhrît pentru dînsul!

— Mariana!

— Poftim...

— Stai cuviincios, te rog, fiindcă nu glumesc. Cum poți să spui despre tatăl tău că e un ora rău?... El e numai sever și cu multe griji. N-are timp de flecărit

și de rîs, ca o anumită fată obraznică pe care o cu­nosc și mă supără...

Mariana a strîmbat din botișor atotștiutoare, cu in- tuitia crudă a copiilor. Vedea și înțelegea ea mai multe.

Numărînd nasturii de argint, rotunzi și lucioși, de la rochia Adei, a murmurat uitîndu-se în jos:

— Oamenii nu spun tot așa, maman... Unu... doi... thei...

— Care oameni?

— Pathu.... cinci... Oamenii de-aici, din Tihrnauca, pe care-i aud eu.

— Nu ți-am hotărît odată pentru totdeauna să nu mai stai de vorbă cu oamenii?

— Eu nu stau de vohbă... Șase... șapte... opt... Eu numai îi aud pe dînșii spunînd...

— Cu a cui voie te amesteci tu printre oameni, să le asculți necuviințele lor?

— Nouă... zece... Maman, mata vohbești sehios?

— Cît se poate de serios. Pe tine te-aș pofti să te porți altfel... Ce modă e aceasta? Ori te joci, ori mă asculți și-mi răspunzi... Încetează cu numărătoa­rea aceasta, agasantă.

Mariana a renunțat la numărătoarea nasturilor mulți și mărunți, care se prelungeau în șirag sclipi­tor de la guler pînă la poale; singurul ornament al rochiei cu stofa de un alb argintiu, mat, vînăt și stins, de pastel. A mai trecut o dată cu degetul pe coloana lor de sus pînă jos, cum zbîrnîia din fugă cu bagheta cercului printre jaluzelele grilajului de la grădină, apoi a căutat cu ochii altceva. Era și aceasta o in­venție a „diplomației”, zădarnic luată la zor de bu- nița, la Zapodia. Îi permitea să pronunțe în chip de răsfățată joacă, întrebări, judecăți și răspunsuri, pe care altminteri poate nu le-ar fi cutezat. Ada, îngri­jorată de asemenea strategie a viitoarei femeiuști, a stăruit cu interogatoriul:

— Și ce te-a făcut pe dumneata să crezi că nu vor­besc destul de serios?

Copila aflase ce căuta. Nu mai număra grăunții nasturilor de argint. Apăsa cu degetul pe clape:

— Sol-mi... sol-do... M-am mihrat, maman, cum te poți mata conthazice!

— M-am contrazis eu? Știi că ești nostimă!

— Mă hog... Erai sau nu erai și mata acolo, cînd s‑au plîns oamenii de tata? Mi-he-fa... Fa-he-mi... Matale doar ți s-au plîns, nu unei moace ca mine!... Nu spunea Pandele că au ajuns la o dispehare? Si- he... si-do... Și nevasta lui Pandele, Niculina, cea cahe ținea în brațe copilașul cel slab ca un pui de mîță, nu te-a rugat pe mata?... N-au mai spus pe uhmă amîndoi, că n-ahe să se sfîhșească bine cu tata, dacă le scoate și sufletul din ei?

— Acestea nu te privesc pe tine.

— Do-he-mi-do... Do-he-mi-do... Iar te conthazici, maman!... Dacă nu mă phivesc și pe mine, atunci desphe ce-am hotărît noi adineaorea, maman? ținu să cunoască Mariana, cu aceeași diabolică logică a copiilor.

— Ce-am hotărît? N-am hotărît nimic!

— Maman, cum poți să phetinzi așa ceva?... N-ai spus că am dheptate și că altă dată ai să mă lași pe mine să vorbesc eu cu tata?... He-mi-sol... He-mi-do...

— Eram poate cu gîndul în altă parte...

— La Zapodia, maman?

— N-am să-ți dau ție socoteală.

— La-si... Do-he-la... Știu eu că la Zapodia!

— Eram cu gîndul în altă parte, iar tu profiți de ocazie ca să te obrăznicești. Ai devenit insuporta­bilă!... Ei bine, te avertizez că am să întorc foaia de-acum... Și deocamdată lasă pianul în pace! rosti Ada cu o amenințare în glas, care încă o dată voia să fie aspră și nu izbutea.

— Maman!

— Ce mai poftești? Sînt supărată. N-am ochi să te văd. Termină!

Ca măsură de precauție, Ada a închis capacul pia­nului cu un sunet sec. Astfel copila, de voie, de ne­voie, avea să renunțe la acompaniamentul de muzică.

Fără să se sinchisească, se alinta acum felin, cuibă- rindu-se în rochie și între genunchii Adei.

— Maman!

— Te-am poftit să isprăvești.

— Maman, mata vhei să fii hrea și nu poți. Nu te phrinde!

— De unde ți-a mai trecut și aceasta prin minte!

— Văd eu... Ah thebui să-ți dea lecții tata, dacă n‑ai învățat mata nimic de la bunița... Nu poți să po- huncești ca bunița de la Zapodia. Scuht!... Nici mie, nici oamenilor...

— Te-ai întrecut cu gluma. Te invit să te întorci la joaca ta de copil... Și să-ți iei adio de la alintările mele. Scurt!

Ada a apucat-o de mînă, răsucind-o ca s-o trimită la jucăriile risipite pe covor. Mariana i-a lunecat prin­tre degete și s-a zvîrcolit de înveselire, plesnindu-se cu palmele pe genunchii goi și țupăind cu lipsa cea mai desăvîrșită de respect, precum s-a nărăvit ea de la Țurlui, puiul de potcovar și tovarășul de expediții, de pescuit și de naufragii, pe lacul de la Zapodia.

— Mai zi o dată, maman!... Scuht! Apoi așa se răstește bunița?... Atunci i s-ah sui toată jivalania în cap!... Numai că altfel ne pune dumneaei la hre- zon... Cînd strigă scuht! intrăm cu toții în pămînt... Inthă și bunelul. Inthă și tata...

Ada a întors ochii spre fereastra deschisă, ascun- zîndu-și zîmbetul de-o vinovată, iremediabilă indul­gență.

Avea dreptate fetița. Nu știe să poruncească; n-are tăria de fire să mustre. Sînge călduț și molcuț din sîngele lui Iordache Cumpătă, care n-a prea fost în stare să se răstească mai aspru o singură dată în viață la un om, la un copil, la un cal, la un cățeluș, să-i știe de frică: „Lasă, frate!” Iar din această pri­cină își crește copila într-o neiertată delăsare. O face martoră

și complice la tristele sale șovăieli. „Eu is­prăveam mai hepede, maman!...” Cu instinctul ascu­țit al vîrstei, Mariana i-a ghicit lașitatea de adineaori.

Nu o lașitate. Un lanț de lașități.

Găsise în curte, în dosul chioșcului, o pereche de țărani așteptînd să ceară scuteală pentru o globire nedreaptă. Un oarecare Pandele, romîn înalt, adus de spate și cu nasul încovoiat ca un plisc de pasăre; o oarecare Niculina, femeie uscată, cu pruncul în brațe, sugînd molfăit dintr-un sîn vînăt și stors.

A dat înapoi.

Nu simțea nici o apropiere pentru localnicii aceștia, cu figurile lor tăioase și întunecate, cu privirea în­cruntată și cu vorba de-o altfel de deznădejde, apă­sată și amenințătoare. I se părea că nu sînt de ace­lași neam cu țăranii de la Zapodia. Pînă și limba lor îi era necunoscută, cu pomeniri despre rușfeturi, ciric de pogon, șoricărit, cocărit și ciorărit, termeni fără curs în Țara Moldovei.

A dat deci înapoi.

Dar bărbatul i-a tăiat retragerea; femeia i-a ri­dicat pruncul sub ochi, văitîndu-se ascuțit, agresiv.

Le-a ascultat păsul fără să-l înțeleagă prea lămu­rit. Vietatea scheletică din brațul sătencei îi amin­tea fotografiile oribile din revistele ilustrate: Scene de foamete în Indii. La aceasta gîndea, în vreme ce dînșii vorbeau.

Pruncul a început să urle, dezvelind gingii vinete, de gumă, fără dinți. Țăranul i se băgase în suflet; ca printr-o lentilă măritoare îi zărea vinele sîngerii din bulbii ochilor. Femeia o apucase cu o mînă de piept, înfigîndu-și unghiile, adevărate căngi de fier, în stofa rochiei. Nu se mai plîngeau. Blestemau și amenințau.

Ea a făgăduit din slăbiciune că le va pleda pricina și, tot din slăbiciune, n-a avut apoi curajul să înceapă.

— Vrei să-mi vorbești ceva? o întrebase Voicu, acum un ceas, punînd alături ceașca de cafea neagră.

— Nu... Nimic...

— Îmi făcea impresia...

— Nu! Nimic! s-a apărat, ocolindu-i ochii.

Mariana se uita pe rînd, la ea și la dînsul.

Copiii văd, simt, înregistrează și judecă, abuzează cu o teribilă luciditate sub înfățișarea lor inocentă.

Pe urmă judecățile rămîn pentru mai tîrziu, cînd nici o putere nu le-o mai poate smulge.

N-a pus cuvînt pentru țăranii cu jalba lor, fiindcă Voicu a rugat-o în repețite rînduri să înlăture aseme­nea spinos subiect de discuție. De ce-a făgăduit atunci? Și dacă a prins a făgădui, de ce nu și-a ținut legămîntul cu orice preț?... Mariana a asistat la amîn­două scenele, a luat aminte, n-a întîrziat cu judecata. „Eu isphăveam mai hepede!...” Aceasta pentru lași­tatea ei. „Cît e el de mahe și rău!...” Aceasta pentru neomenoasa neînduplecare a lui Voicu.

Zîmbetul Adei s-a ofilit, atins de nuielușa unei vră­jitoare nevăzute și răutăcioase. Plăpînda văpaie lăun­trică a pîlpîit muribundă. Lumina caldă și dulce din ochi, din cuibul buzelor, din tîmplele translucide cu delicate vinișoare albastre s-a refugiat iarăși numai în mîinile împreunate acum, rezemate de capacul negru al pianului, susținînd înclinat obrazul oval, golit de sînge și de culoare.

Parcă a nins peste dînsa cenușa, estompînd-o, de- părtînd-o fantomatic, ștergîndu-i conturul real.

— Maman, ce ai mata?... Iahtă-mă, dacă te-am su- păhat!... se rugă Mariana.

Venise încetișor lîngă ea. Se înălțase în vîrful san­dalelor ca să-i cuprindă gîtul; avea boabe de lacrimi în gene.

— Am spus ceva urît, maman? stărui copila cu o sinceră căință.

— Fii cuminte, te rog... Lasă-mă!...

— Nu pe mine ești supărată?

— Nu pe tine...

— Atunci știu eu cine e vinovat!

Pumnul mic, încleștat, arăta în gol singurul vino­vat din această casă, „cît e el de mahe și rău!...”

Ce fel de mamă e ea, care lasă să crească în su­fletul unui copil asemenea nesăbuite verdicte?

— Mariana, te rog nu mai vorbi nimic... Nu știi nimic. Joacă-te.

Copila s-a supus. S-a dus la Zapodia ei de pe co­vor. În genunchi, o privea cu o subțire și mîhnită dungă între sprincene.

Din cînd în cînd, își ferea volbura pletelor bălai revărsate în franjuri pe frunte. O muncea o întrebare: „Maman, de ce nu plecăm noi înapoi, la Zapodia cea adevărată? Acolo erai altfel...”

— Maman...

— Taci, te rog!...

Ada și-a acoperit ochii cu palmele.

O hotărîre; căuta și ea în întunericul său o hotărîre.

De cînd s-au întors de la Zapodia, nevoia aceasta o chinuia tot mai neîndurat. Încă din primul an, ceva fals s-a instalat în viața de aici. Și s-a temut să cer­ceteze adînc, din a cui pricină. Acum se mai adăogase ceva turbure. Și se temea să cerceteze din ce pricină. Brutalitatea lui Voicu, nesațiul lui de avere, tăcerile lui, veșnica-i încruntare, preocupările legate numai de pămînt, de turme, de pogoane, de dijmă, de pre­țuri... Le-a aruncat toate asupra unui singur vinovat, simplificînd, ca Mariana adineaori... I-a mai găsit și alte păcate. În vorba lui, tot ce este pe lume străve­ziu, fluid, impalbabil capătă o densitate de materie dură, opacă, lipsită de irizații și de grație, inertă. Că e omul dijmelor și al pogoanelor o recunoaște însă el singur, ca o infirmitate împotriva căreia nu-i nimic de făcut. Le cedează lor privilegiul de a întrezări un univers, pentru dînsul inaccesibil:

— Avuși dreptate, Ada... Eu pe cîmp nu văd decît arături, semănături, izlazuri... Cerul pentru mine în­seamnă ploaie sau secetă. Evaluez un lan în chile la pogon și fîneața în stoguri.

— Cum, tată, nu vezi flohile? se mirase Mariana. Toată fîneața e numai flohi și iar flohi...

— Se poate... Le văzui, dar nu le văzui ca voi. Nici n-am voie să le văd ca voi.

— Cine nu-ți dă voie?

— Viața.

— Nouă cum ne dă voie?

— Voi sînteți altceva...

Mariana a primit explicația fără uimită împotri­vire. Era și ea pătrunsă de adevărul că sînt altceva.

A mai întrebat:

— Atunci n-ai auzit nici ciocîhlia?

— N-o auzii... Cînta o ciocîrlie, spui tu, Mariana?... Curios! Nu băgai de seamă. Mă gîndeam la lanul dă rapiță pe la anul și zării niște urme de vite. O să dau curînd-curînd peste tîlhari!

Încruntat, a tăcut ca să nu le introducă și pe dîn- sele în acest univers alcătuit din arături, izlazuri, bu­nuri și tîlhari care rîvnesc la aceste bunuri.

Privirea căuta în pămînt urmele copitelor; frun­tea se mai brăzda încă la evaluarea pagubelor; min­tea chibzuia o capcană pentru a da de hac tîlharilor, pentru a rotunji un hotar, pentru a rupe un adaus de preț de la neguțătorii de grîne. Acesta e el. Nu poate fi altfel. Om care a închis diploma de licență în sertar și s-a înverșunat să cucerească o moșie a sa, cu un barbar, monstruos nesaț. „Eu am simțit întotdeauna ca o foame de pămînt!” — mărturisise o dată. Foame de pămînt! E singurul cuvînt transfigurat, poetizat, care a sunat în gura lui. Foame cu astîmpărul socotit la patru mii de pogoane. Două pentru dînșii; două pentru Mariana. Numai atunci se va liniști, potolit, în sfîrșit sătul! Dar cunoscîndu-și ochii închiși la celălalt univers, i-a trecut Adei dreptul de a-și în­tocmi căminul după plac: casa abia ieșită din mistria zidarilor, grădina, mobila și orînduiala odăilor, scoar­țele, o cadră, un jîlț, o glastră de flori. Tot ce era încă prea nou, prea rece, așteptînd căldură pentru o viață întreagă.

Ea a lăsat această răceală să dăinuiască. În cinci ani n-a izbutit să-și apropie nimic de aici, cum scrie Anne-Marie Udrea că e pe cale să însuflețească lu­crurile de la Stănișoara, după o singură lună.

N-a izbutit și nici n-a încercat.

De cinci ani circulă din odaie în odaie ca o străină, cu gîndul și cu amintirile la Zapodia. Iar copila și-o crește îndepărtată locului, în aceleași amintiri. Jocu­rile Marianei o întorc la Zapodia; căsuța ei de pă­puși e o imaginară Zapodie. Viața lor nu s-a desprins de acolo. Par aici într-o vizită provizorie și silnică, un exil. Și nu înseamnă aceasta o vină mai grea decît a omului închis din fire și avid de bunuri?...

Fiindcă omul dijmelor și al pogoanelor e lipsit de imaginație, nu încearcă să le mai descifreze. Le con­sideră făpturi de altă esență, fragile, aeriene, seducă­toare și inutile, însușindu-și datoria să le ocrotească și să le cruțe după priceperea sa, de fața cea hîdă a realității. Cînd vine răzbit de ploaie pînă la os de pe cîmpuri și nu găsește un ceai cald, într-o casă unde stăpîna citește romane și cîntă la clavir; tace, caută singur cheile (cheile care se rătăcesc întotdeauna), dă ordin slugilor să-i pregătească alte straie uscate și băutură caldă, calcă în vîrful degetelor și se în­chide în cea mai dosnică odaie, ca să nu turbure cu prezența sa o existență străină de el, alături de el. S-a resemnat — ori poate i se pare firesc să fie așa. Dar e firesc? Și cît va să mai dureze?...

Ea nu s-a ostenit o singură dată să-i pătrundă moc- nirea în care s-a zidit. L-a ignorat ca pe orice obiect rece și străin, din casa aceasta străină și rece. Mai e de mirare că nu poate afla o pace interioară? Yann, fratele Anne-Mariei, spunea într-o seară, sub părul de la Zapodia: Oamenii sînt nefericiți, numai fiindcă nu știu să fie cu toată ființa acolo unde se găsesc și fiindcă nu se dau cu totul vieții pe care o trăiesc.

— Vai, vai!... Ce aforism enigmatic! a exclamat ea imprudent, cu ușurică ironie a elevei de la Paris, dezmorțită de sub scrumul anilor.

Yann o fixa cu ochii metalici. Poate că în această sărmană umbră a școlăriței de aturtci, măsura o lentă descompunere ajunsă la sfîrșit.

Fără s-o slăbească din privire, a perseverat:

— Aforism enigmatic? Nicidecum... Mă gîndeam la Madame Bovary.

— O! Dacă e vorba numai despre eroine de ro­man!

— Madame Bovary nu e eroină de roman. Există...

— Adică va fi existat! Un caz din care s-a inspirat Flaubert...

— Nu aceasta voiam să spun! a insistat Yann. Există și astăzi în mii, în milioane de exemplare. Exista pe vremea lui Flaubert, există acum și va exista întotdeauna; fiindcă reprezintă o categorie în­treagă a umanității, bolnavă de aspirații vagi, roman­țioase și mediocre... La un ceai, astă-iarnă, în salonul Anne-Mariei, un critic și un filozof parizian, un mo­ralist, ne-a schițat o foarte ingenioasă și dezolantă analiză a acestui bovarism, din care va face o carte. Bovarism numea el predispoziția funestă a omului în genere, nu numai a femeii, de a se concepe altfel de- cît este, de a se idealiza, de a se minți pe sine...

Yann își scutură pipa gînditor, sfredelind-o cu ochii și complectînd, într-un tîrziu:

— ...de a se minți pe sine și de a minți pe alții.

Cenușa din obrazul Adei i-a trecut pe buze. Îi sim­țea gustul leșietic în gură.

S-a gîndit oare la Yann, numai ca la fratele unei prietene; la camaradul mai în vîrstă, care venea să le scoată din pension și să le plimbe în după-amiezile de sărbătoare?... Cu o claritate extraordinară îi vede rîsul de-atunci, dezvelindu-i dinții albi în fața arămie, cum nu-i apare în minte rîsul lui Voicu! (Dar rîde Voicu vreodată?) Tot așa zărește vaporașul acostat lîngă ponton, pe Sena, la umbră umedă de sălcii și de plopi. Ofițerul abia întors din glorioasa misiune africană e lîngă ea, pe scaunul de pai, sub uriașa umbrelă portocalie. Saluturile necunoscuților, curiozi-­

tatea și simpatia mulțimii se resfrîng și asupra celor două fete de pension... Ea nu-și desparte ochii de la brățara grea, de fildeș sculptat, adusă de Yann din Congo. Brățara e acum într-un sertar de scrin, peste fotografiile pale ale școlăriței în uniformă de pen­sion: fustă albastră, centură de lac negru, șemizetă albă cu guler răsfrînt... De cîte ori a căutat ea în ser­tarul acela, de o lună încoace? Asemenea amintiri nu se întipăresc, nu stăruiesc, fără o pricină ascunsă și umilitoare, cu neputință de mărturisit. A ajuns și ea ca Emma Bovary, o tristă creatură, vaporoasă, indo­lentă și egoistă, absentă de la cele mai stricte datorii, dezertînd din prezent pe-o portiță clandestină a reve­riilor, unde n-o așteaptă la capăt nimic alt decît neantul.

Femeile din neamul Cumpătă au fost întotdeauna mai loiale cu viața. Altfel de soții și de mame...

Gustul cenușei din gură e fad și intolerabil. Este nevoie să se scuture. Să se smulgă din lîncedele eflu­vii care o toropesc în viața această artificială, mor­bidă, lașă, care nu-i viață. Nu-i viață onest trăită. În una din zilele acestea... Nu! Mîine... Nu! În astă seară chiar, cînd se va întoarce Voicu de pe cîmp, o explicație va risipi tot ce e turbure și fals în traiul lor, ca totul să devină simplu, calm, purificat... Ada descoperă, repetă cuvintele rare și bune, așa cum le va rosti, izvorîte dintr-un șipot proaspăt care a fost mîlit și susură iarăși. Iar mîine, va lua frînele casei ca toate femeile din neamul Cumpătă; va însufleți încăperile acestea reci și streine, din vina sa reci și străine, nu din vina altora, nu a locului... Se simte ca în cea dintîi dimineață de convalescență, la Zapo­dia, după tifos, cînd era copilă... Fereastra deschisă, un șuvoi viu de aer, o creangă legănîndu-și frunzele fragede. Aceeași senzație de atunci, dintre pernele albe de olandă, în așternutul alb, răcoros; o divină întoarcere la viață.

Ada a deschis capacul negru. Fiindcă întreaga-i ființă se exprima muzical, eliberarea din mucedele și

stătutele visări a irupt sub degete, pe clape, în verti­ginoase arpegii suitoare.

Un stol de porumbel albi, fîifîind în cercuri nalte, rotindu-se în cerul de la Zapodia. Aceasta a văzut Mariana. Și îndată a zvîcnit de pe covor. A năvălit strîngînd-o în brațe, sărutînd-o, izbucnind:

— Ți-a thecut, maman?

— Mi-a trecut, gîză mică...

Una nu întreba ce a fost și a trecut. Cealaltă nu întreba de unde poate ști o gîzulie de copil că a fost ceva și că a trecut. Se înțelegeau în asemenea ceasuri și fără cuvintele celor mulți, uzate și calpe. Ada a strîns lîngă piept capul mie, cufundîndu-și nările în părul moale, pufos, ondulat, cu miros de miere, de tei, de sulfină.

— Maman, m-am gîndit la ceva... murmură Ma­riana.

— O obrăznicie nouă?

— Dacă era obhrăznicie, n-o mai spuneam eu... O făceam! La altceva m-am gîndit... Ceva sehios!

— Mare minune! a zîmbit Ada, necăjind-o. S-aud minunea...

— Cînd începem lecțiile de pian, maman? Aceasta nu-i sehios?...

Ada a fost gata să răspundă; Mîine! începem mîine...

S-a oprit. Fetița dovedea un rar talent, neliniști­tor; dincolo de melodiile furate după ureche și cîntate cu un singur deget, dădea alte semne, mai subtile și mai puțin banale. Făgăduia să îndeplinească poate cu îndurarea unor mai generoase ursite, tot ce nu i-a fost ei îngăduit să ducă la capăt. Hotărîse să înceapă lecții metodice odată cu toamna. Acum hotărîrea se arăta în altă lumină. Erau și aceste lecții o înstrăi­nare de Tîrnauca, de viața de aici; își rezervau așa încă un tărîm numai al lor, un refugiu secret, altfel de balsam ai exilului.

Mariana ciugulea nasturii de argint, nerăbdătoare:

— Nu răspunzi, maman?... Cînd începem?

— Maî tîrziu, gîză mică... Deocamdată ne așteaptă altceva...

— Aicea ne-așteaptă?

— Aici, dar unde? Firește că aici...

Copila a strîmbat din botișor, a neîncredere:

— La Zapodia am crezut că ne-așteaptă ceva... M‑am bucurat că plecăm, maman!... Aicea, ce mahe procopseală ne-așteaptă!...

Altă dată, numai cu o jumătate de oră înainte, su­rîsul Adei s-ar fi crispat amar, abătut de remușcări și deznădejde. Încă o dată n-o cruțau roadele unei creșteri vinovate, în nostalgii transmise fetiței ca un germen corupt al abdicărilor sale de la viață, de la prezent, de la datoriile simple și devotate.

Acum surîsul a fost luminos și plin de încredere; surîsul convalescenței dintre pernele albe, în dimi­neața cînd îi șuvoia în obraz aerul viu și amețitor. Ce‑aveau de făcut aici?... Dar cîte și cîte n-aveau de făcut!... Le aștepta o groază de treburi mărunte și teribil de importante. În livada cu pomii mici și ali­niați ca niște sărmani elevi într-un orfelinat, nimeni nu și-a mai aruncat ochii; grădina cu flori de toamnă e potopită de bălării; încăperile lor cer o nouă și dră­găstoasă orînduială... Ada s-a ridicat din loc, în foș­net grăbit de rochie!

— Unde pleci, maman?

— Nicăieri... Stai cuminte.

Se afla în camera aceasta un mic tablou prins strîmb în cui, de-o lună, de două, poate din totdeauna. Așa cum l-a bătut servitoarea. O miniatură ovală, dintr-o pereche simetrică: două profiluri din dreapta și din stînga, făcîndu-și față, reproduse după dese­nele lui Leonardo da Vinci din colecția Luvrului. Nu simțise nevoia să îndrepte vreodată rama la locul său. La ce bun?... De-o lună, de două, poate din tot­deauna, tabloul strîmb o privea cu un ochi încrucișat și sardonic, cum se luptă ea cu himericele-i stihii. O ușoară atingere de deget a fost destul. Ce simple și limpezi apar toate; și cît de puțină osteneală imploră,

într-adevăr că imploră chiar, lucrurile neînsuflețite, pentru a se încorpora unui univers ordonat, calm de-o tonică armonie! De aici se cuvenea să înceapă.

— Mîine schimbăm camera ta! a declarat Ada, în- torcîndu-se la scaunul pianului. Camera ta, ietacul meu, salonul...

— Ca la Zapodia, maman?

— Nu! Ca la noi.

— Cum, ca la noi?

— Ai să vezi tu, gîză mică... Pregătim o surpriză tatei...

Cu fericita mobilitate a copilăriei, Mariana, cu­prinsă de neastîmpăr, s-a dat de îndată acestui joc nou.

Bătînd din palme, gesticulînd, încordîndu-și sprîn- cenile subțiri în grave meditații, ducînd degetul cînd la tîmplă, cînd la buze, improviza fantastice și încîn- tător de puerile primeniri, care aveau să facă din co­nacul de la Tîrnauca un palat de cleștar încă nemai­văzut și nemaipomenit. Punea la contribuție poveștile lui moș Toader Gliga, castelele împărătești din gră­dinile cu mere de aur, iatacurile domnițelor adormite de-un veac, imaginația sa și experiența căpătată în construcțiile pentru păpuși. Ada o asculta zîmbind, cu ochii umezi. De aici se cuvenea să înceapă, deși pri­menirile vieții de aievea aveau să rămînă departe de basme; viața adevărată pe care o trăiesc oamenii adevărați...

A întors privirea pe fereastra deschisa.

Fără nici o mirare l-a zărit pe Voicu în curte, în dreptul grajdurilor. Nu se întreba de ce nu a plecat pînă acum ori unde va fi fost pînă acum. Găsea foarte firesc. Toate erau foarte firești, într-o lume de mai înseninate rînduieli, în care nimic nu se petrece fără o ascunsă semnificare.

Voicu dezmierda pe bot unul din cei trei cai de călărie, crescuți sub ochii lui, hrăniți din mîna lui: Izabel, șoim abia învățat la frîu, cu părul luciu de smoală și coada negru fuior pînă-n pămînt. Argații se

apropiau cu frică de el. Zvîrlea, mușca, necheza, sforăia, rupea căpestrele și mesteca zăbala cu spume de sînge, într-un clocot aprig, smintit și superb de tînără violență, meritîndu-și deplin al doilea nume, șoptit cu un fel de superstițioasă panică în sat: Dia­volul, trece Diavolul! Nu-și cunoștea decît un singur stăpîn. Sub palma lui Voicu își alinta botul, ied ju­căuș și îmblînzit.

Astfel, zbirul dijmelor și rușfeturilor apărea în acea clipă umanizat.

Din buzunar scoase o bucată de zahăr. I-a dat să ronțăie. Izabel mai cerea, lovind ușor din copilă, atin- gînd buzunarul cu nările.

De la distanță, chipul lui Voicu nu se deslușea. Îl știa însă cu trăsurile destinse din posomoreala lui veșnică. În straiul negru de catifea, lat în spate și strimt în șolduri, cu cizmele moi și înalte, suplu în mișcări, făcea o geamănă pereche cu Izabel, calul su­perb și năpraznic, buiac.

Aștepta poate și el numai cuvîntul unic, însă nespus, să-l îmblînzească.

— Unde te uiți, maman? a întrebat copila, sus- pendînd aprinsele-i închipuiri de basm.

S-a înălțat pe pervazul ferestrei. A tăcut. A pătruns și în ea dulcea uimire a priveliștei.

Voicu Cojan a pus piciorul în scară, a săltat în șea, s-a încleștat un singur trup cu armăsarul, negru și elastic centaur.

Calul dănțuia din copite, s-a rotit, a pornit venind la pas către dînsele.

Ada a gîndit absurd că și acesta e un alt semn, în­scris în cartea îmbunatelor zodii. Voicu le-a văzut și mînat de-o obscură, ocultă chemare, se apropia să capete gaj cuvîntul unic, încă nespus; preludiul expli­cării lor de diseară, după care totul va fi simplu, lim­pede și pacificat pentru o viață întreagă.

Mariana șopti:

— Vine la noi...

— Da, vine la noi! a repetat Ada.

Dar n-a apucat să se ridice. Dincolo de geam șî de cerdac, pe linia balustradei, au înaintat două capete. Pandele, țăranul cu nasul încovoiat ca pliscul de pa­săre: Niculina. femeia uscată, cu obrazul de țărînă.

Tot sîngele din inima Adei s-a golit. Ar fi vrut să închidă ochii și nu putea. Ochii rămîneau deschiși larg, să cuprindă cu spaimă rînjetul rău, fioros, de pe chipul omului care trăiește numai pentru rușfeturi și dijme. Voicu ținea frîul c-o mînă, cu mîna cealaltă a tras harapnicul de pe umăr. A mugit ceva jucîndu-și calul cîțiva pași îndărăt, s-a năpustit vîjîind sfîrcul biciului în șuier, izbind în plin, îngrămădind trupurile deodată încovoiate, căzute sub cerdac.

Un tipăt sfîșiat a scos Ada, nu oamenii prăvăliți la pămînt:

— Mariana, vino aici! Nu te uita!... Uită-te la mine... Mariana mea mică...

Nu știa ce vorbește, nici ce face. Singura grijă i-a fost să smulgă mai repede copila de la hidosul, crîn- cen spectacol. Să nu mai privească, să n-audă, măcar că era prea tîrziu. A ridicat-o de la geam. Și ca să acopere răcnetul și gemetele de-afară, tot pianului i-a cerut ajutor, dezlănțuind pe clape cele mai vuietoase arii, dezordonate și spasmodice crîmpeie, pînă ce de­getele au ales cu știința lor marșul din Simfonia pa­tetică a lui Ceaikovski, cîntat de-o somnambulă.

— Maman! se ruga Mariana. Maman, ce ai?... Oprește! Oprește maman, că mi-e frică...