1907 – volumul 3 Pamant...mormant

Capitolul I

AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ

1

Răsuflarea gîfîită aburea geamul.

Bătrînul Hună sin Leiba a șters ceața cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Și îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeași neli­niștitoare arătare.

Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în șerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se țintă la curte.

Era pască altul întotdeauna și parcă e întotdeauna același.

Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al așezărilor, al ușilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, își căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea și să deslu­șească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjește Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuțărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit și bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Crețu. Numai că-i el.

Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toți au aceeași față străină, vrăjmașă și amenințătoare.

Ce anume vor să vadă la curte și ce anume așteaptă? Și cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind și plecînd?

Hună sin Leiba, își aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabușitoare tăcere din odaie, din casă, din lume.

Le-aude, bătăile inimii, și le simte, zvîcnind dure­ros, cu o sfîrșeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de per­vazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A șters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfă­țișarea deznădăjduită, de pustiu și de părăsire a așe­zărilor din care toată viața s-a golit, cum i se golește lui inima de sînge.

În ogradă nici țipenie. Au plecat toți?... S-au ascuns toți?... Pîndesc de undeva toți, de după uși și obloane?...

Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorțite iarăși de ger, după dezghețul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniță măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele șănțuite de roți și ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale.

Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă.

Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deșartă ca niciodată, cu ușile grajdurilor vraiște și cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine șchiop și flocos, ugilit, trecînd de la un șir de acare­turi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare.

Nici o țipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele șchiop și de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate.

De adineauri a mai crescut parcă. Mai crește, tot crește, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Crețu! Alt tartor al tuturor răutăților și zurbelor nebune din

sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Crețu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări și judecăți, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic.

Acum au uitat de pîri și dezbinuri între dînșii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una și aceeași strajă, neclintită, neînțeleasă și amenințătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curții, la vadul trecerilor.

Bătrînul Hună își șterge broboanele reci.

Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute și bez­metice dihănii. Spulberul de omăt se întețește și se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt și cumpăna vremii.

A schelălăit cîinele cel șchiop și a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn.

Nimeni nu s-a ivit la uși, la ferestre, sub strașina șurilor — să vadă ce-i.

Dacă ar răcni și s-ar văieta un glas de om în pri­mejdie de moarte; tot așa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîți toți pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce.

Ghizela și Sidor la Iași. De două zile au dat tele­gramă că sosesc: de atunci nici o știre. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineață un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă și să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înțeles, s‑au mistuit și ceilalți rîndași de la grajduri, de la hambare și ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întu­nericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi și de paznici, într-o casă cu atîția prunci și cu o iscoadă pe dîmbul de afară, așteptînd și pîndind.

Așteptînd și pîndind, ce?

Copiii din odăile de jos, par și dînșii sugrumați de spăimoase presimțiri. Nu mai chicotesc, nu mai tro­păie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucnește unul a țipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră și își smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena.

Tac. Au muțit.

Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi știe ghemuiți în colțul divanelor, lîngă sobe, trăgînd și dînșii cu ochii spre geam, la amenin­țarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînșii și rînjește fioros, ca Istrate Crețu și Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă.

E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foștilor stăpîni de pămînturi și de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri și bolți, cu prea multe ferestre fără gratii și uși neghintuite cu ținte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întoc­mită; han de pe vremea poștelor, zid de cetate, zăbrele și o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguțător de marfă mă­runtă pe gologani de aramă și de nichel, are mai puțin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăștie și au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguțătorii din partea de sus a țării, în ținutul Botoșanilor și Dorohoiului. Pagubă, calicie și bocet; dară toate oprindu-se la atît.

Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrși așa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A știut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plătește pe lume. Pentru toate este o scadență.

Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuța unde se aflau filacterii și cărțile rugăciunilor cu scoarțe de piele răscoaptă, înfășurate în șalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeșnicul de alamă. Și îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.

Văpăile puțintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrșitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumî­nări. Iar un geam luminat e-o țintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară.

Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca și cum altfel s-ar afla cineva să-i audă pașii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit și a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej și picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunțe de gheață în barba rară, zgîlțîită de fiori.

Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt și cio- lănos, răsărise un băiețandru. Un băiețandru cu țun­dră și ghioagă; cu țundră și ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva și arăta ceva cu brațul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară.

Omul asculta în aceeași neclintire de stană.

Ce namilă uriașă, crescută din pămînt, și cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil și calic, Prigorenii, unde um­blau toți plecați de grumaz, cu ochii răpuși în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Crețu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toți, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept și sumeț, uriaș, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în șerpar; n-a întors capul spre șoseaua gării unde arată băiatul.

Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci tri­misul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană.

Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morișcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind și zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine știe ce crunt răspuns; cine știe ce chemare pentru cine știe ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închi­puiri.

Altfel, cum ar zburda băiețandrul fără nici o cutre­murare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevino­vată joacă? Aicea nu-i țară de pogromuri și ucideri, ca împărăția Rusiei, a țarului și a prigoanelor, de

unde vin fugari cu boccele în spinare și cu ochii hol­bați încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire și supunere la lege, chiar cînd își ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă și părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit și se întorc cuminte la treburi și la supunere.

Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijește un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel șchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuș și se pregătește de somn, lingîn- du-și blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai în­chipuiri.

Cu inima la loc, bătrînul Hună își poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deo­sebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămășițele din viața de hangiu nepricopsit, cînd ținea el orînda lui David Liftac.

Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini și de ani, îi risipesc și ele temerile închipuite. Îl întorc la vre­mea cînd trăia în mijlocul satului, în amenințări și dușmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puțină primejdie.

Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă și soața lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndița. A poruncit. Scurt! Și scurt a fost!... Oamenii s-au întors la ve­trele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că și pe dînșii, tot coana Smărăndița, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruțele curții și i-a trimis să se oploșească aiurea. Scurt!... O femeie așa de amarnică ar înfrunta și acuma răzmerița din trei sate. Numai să glăsuiască și nimeni nu mai vîș­cîie!

Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boțit într-o cumplită suferință. Toate înfricoșările lui nu-s numai închipuiri. Închi­puire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoșanii Fișereștilor și Costinerilor și Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruțe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînșii să se‑ntindă la cîștigul cel lacom și cu amenințare al arendășiei de moșii? Nu i-a spus că nu-i de dînșii să se măsoare cu Fișereștii și Costinerii și Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din țara Moldo­vei?... Aceia au la spate capital și bănci, au credit și mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avo­cați, prefecți, deputați, dacă nu chiar miniștri. Și tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmerițe­lor, cum vin știrile din sus, dinspre Botoșani și Dorohoi. Darmite dînșii, niște prăpădiți care abia s-au ri­dicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifțac!... Mai bine s-ar simți el acolo, la tej­ghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă și-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulți au crescut sub ochii lui, îi știe de cînd erau țînci și la mulți a închis el ochii cînd înhățau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit știre că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subțire și slab, ca de mîț. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopțile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminția lui domnu Leiba și că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziți și nu vă bucurați, măi oameni buni?”...

Spunea, rînjind, și răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleștînd degetele ca și cum ar fi cuprins să strîngă un gît subțire de prunc, un gît subțire și becisnic, ca un lujer.

Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani și-a auzit dinții clănțănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el.

Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noap­tea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijește o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Și alta, mai de­părtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moșia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Și încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buiești, la Dudel Feibiș. Abia după acele focuri ori numai păreri, își dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moșii, conacuri și acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfă­iesc proprietarii, fie arendași ca Iuju și ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrșească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toți. Vinovați, nevinovați, de-a valma. Și la o adică, care cîți s-ar spune că-s mai puțin vinovați?

N-a prins a isprăvi gîndul și s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi.

Dincolo, o mînă pipăia ușa, pipăia clampa.

— Care-i acolo?... a întrebat și s-a rezernat îm­pleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea.

A răspuns însă din săîiță, îngăimare tremurată de copil:

— Eu, Grossvater![1]...

— Tu ești, Moți? a răsuflat bătrînul Hună cu ușurare.

Intrînd și înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moți repetă:

— Eu, Grossvater... Eu sînt...

Cînd a fost aproape, s-a acățat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur și văietîndu-se scîncit:

— Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva­ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem...

— De ce să te temi, Moți?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creștetul prin întuneric cu latul palmei.

— O fost Dochița pe la noi, pe jos, Grossvater...

— Și ce-i dac-o fost Dochița?... Dochița i-o fată de ispravă...

— O fost ș-o vorbit cu Lisaveta... Și se uita așa de urît, cu așa niște ochi la Sidorel din leagăn și la noi toți, că Lisaveta se temea și dînsa ș-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochița cu așa niște ochi ș-o zîs... și-o zis... și-o zis că...

Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moți, iar degetele se încleștau mai amarnic prin întuneric, de genun­chii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi.

— Ei, ce-o zis, Moți?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ștergîndu-și broboanele reci de pe frunte.

— O zis c-are să vină ea cu tot satu și c-are să ne sucească așa gîtul ca la niște pui de găină, ca să stîrpească pe toți copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ș-o zis c-are să su­cească ea gîtul și la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu știu ce anume a vrut ea pentru ca să spună și de ce se uita așa cu niște ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fu­gim, Grossvater!... Eu mă tem...

Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva.

Dar în aceeași clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel șchiop, a început să urle atît de îndelung și lugubru, în noapte și-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi și în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîț, ca scîncetul pruncului de adineaori.

2

La orînda lui David Liftac, de la amiază ușa e dată în lături.

Intră cine poftește. Iese cine vrea. S-a vînturat și se vîntură jumătate de sat.

După tejghea, sub cununa de covrigi uscați, David Liftac, cu ochii roșii și genele spuzite de nesomn, se căznește să-și urmeze negustoria și să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-și dea pe față îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier.

Nu mai înscrie pe ușa dulapului jumătățile și kilo­gramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaș în con­dici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic și mai umil din sat, acum amețit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte și imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind mușteriii la alișveriș pe veresie:

— Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galați... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Și nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiță, ia fă-te-ncoace, să-ți deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătușă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!...

David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-și barba încîlcită și trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după ușa cu geam și cu perdea roșie de cit își știe soața și pruncii cu auzul ascuțit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră și ies, schimbă între dînșii vorbe și semne de înțelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund

ca să-și urmeze plănuirile în taină. Ochii au stă­ruit îndeosebi la chipurile posomorîte și hotărîte, ale lui Petrache Dumba și Istrate Crețu, care sînt mai scumpi la șagă decît Chirilă Chitic.

Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăși pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic.

Au gînduri mai întunecoase și mai amenințătoare.

O dată, Petrache Dumba s-a și încruntat, apropiin- du-se de tejghea:

— Isprăvește odată, Chirilă!...

— Dară ce fac rău, Petrache?...

— Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Și nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameți cu băutura... Avem treburi mai puțin hître de isprăvit...

— Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!...

— Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa și mai lasă-l pe jupîn David să-și vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai țină negustoria sa în Prigorenii noș­tri!... O zi, două, și gata!...

Spunînd, a întins mîna lată și pietroasă, de pălmaș, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă și l-a scos afară, primprejur, trimițîndu-l la masa unde cisluiau alți gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roșii de spuza nesomnului holbați la mîna cu vine groase și cu încheieturi noduroase ca rădă­cinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari și tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învinețită de frig.

Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit nu­mai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-și încleaștă pumnii ciocane.

Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii.

Mai de mirare e că i-a citit și-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul spriji­nit în tejghea, a vorbit uitîndu-se și el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea și o închidea sub barba lui David Liftac:

— Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea așa de grozav, domnule David? Hai?

— Eu?... tresări clempănind din dinți David Liftac și trăgîndu-se un pas îndărăt.

— D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea gro­zav c-o fost bună la tăte, la plug, și la sapă, și la cazma, și la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-și cunoască dînsa a mai avea și alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă și altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care?

— Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb...

— Ți-oi răspunde atuncea și fără-ntrebare... Ca să‑ți facă vînt dumitale și nevestii și pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deșteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaș, crîșmar, vînt la toți! Care-se!...

— Dacă ziceți că trebuie să plec, plec, bade Pe­trache.

— Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre­mea, domnule David! Mai zăbovește să-ți găsim tovarășii de drept, pe domnu Sidor și pe domnu Mar- cus... Cu dînșii socoieala-i mai încurcată...

Suflarea lui David Liftac i-a înghețat în barbă.

Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor și-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Crețu și cu alți gospodari care-și fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor.

— Măi Culiță? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui?

— Tot, bade Petrache... îl așteaptă și părintele din ceas în ceas.

— Mergi atunci la fața locului și așteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii...

Culiță, argățelul părintelui Eftimie și fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia și al lui Ion,

ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmănești, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de șta­fetă.

Ceilalți au rămas să tăinuiască.

Unii în cojoace mai înstărite; alții zgribuliți în sumane pirpirii, rufoase și roase pînă la urzeală, roș­cate și cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînșii. I-a unit același neastîmpăr, care coboară din țara Moldovei de sus, a Botoșanilor și Dorohoiu- lui. Au ochii sticloși, vorba gîfîită, un tremur în tru­puri de nerăbdare ca harmasarii struniți în zabală.

Petrache Dumba-i strunește.

El își păstrează firea și hotărăște așteptare, pînă ce vine Gheorghieș, feciorul părintelui Eftimie, stu­dentul de la Ieși, care s-a zbătut și astă-vară, și astă- toamnă pentru dînșii, să capete în obște Cotul Hăbă- șeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon și să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus.

— Și dacă nu vine, bădiță Petrache? întreabă Istrate Crețu, întinzînd degetele ciolănoase spre clon­dirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile și price­perea noastră?

Petrache Dumba a apucat clondirul și l-a ferit la o parte.

— Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim pa­harele la cumătrie, nu înainte!

— Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Crețu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine?

— Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răs­puns să-l așteptăm și să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînșii, știudenții, acolo, la adu­narea lor din tîrgul Ieșilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toți cei de acolo, de la carte și de la învățătură, sînt feciorii ori nepoții celor ce se ridică în sate pentru pămîntu și dreptatea lor!...

— Vorbe! făcu Istrate Crețu.

— Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviință și Sofronie Leahu, trăgîndu-și pe frunte căciula as­cuțită și năpîrlită, de pălmaș calic. Vorbe!... Fapta n‑așteaptă, Petrache!...

— Asta așa-i!... adăogiră glas și alți gospodari din jurul mesei, foșnindu-se în sumanele hrentuite.

— Și adică, anume ce-ați vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-și păstreze toată stă- pînirea și trecînd cu ochii arzători de la unul la al­tul. Ce fel de faptă, anume?

— Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So­fronie Leahu. Să mergem la hambare și să ne îm­părtășim din pînea noastră, muncită cu palmele noa­stre. Nu-ți aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ți-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat amețeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i cașul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă și mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm și noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluția din sus!... Nu, mă oameni buni?

— Fără de cît, că așa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluția pe lîngă noi și dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune și tu, Istrate, ca unul care ești mai proaspăt venit de la meliție și ai văzut mai multe.

Istrate Crețu s-a lepădat de răspuns:

— Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune și a hotărî.

— Deocamdată?

— Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit și c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea și noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache?

Istrate Crețu rînjea răutăcios, simțind că părerile cele mai multe sînt de partea sa.

Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă și s-a silit a da glasului o blîndețe de îm­păciuire:

— Hai, Istrate!... întinde paharul să-ți torn din clondir și să-ți potolești arșița. Pe urmă, mai ascul- tă-mă și pe mine, că-s mai bătrîn și mai pătimit...

Toți s-au grăbit cu paharele. Le-au deșertat strop- șindu-se și tușind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; și-au șters mustățile și buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile.

— Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul și încăr­catul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbășeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbă­șeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Și pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noștri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluția din țara Moldovei de sus, către noi, și pentru asta s-or ridica satele... Să-și ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă și să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!...

Sofronie Leahu își împinse pe ceafă căciula țugu­iată, roșcată și jerpelită, minunîndu-se cu neîncre­dere:

— Și asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!...

— Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-și ochii la toți, pe rînd.

— Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- șeascăi, așa, de dragul nostru ș-a Revoluției? întrebă rîzind strepezit Istrate Crețu. Are să-și frece mînile: „Nu știu, n-am văzut! Eu n-am nimica împo­trivă... Luați-l și stăpîniți! și munciți-l sănătoșii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache?

— Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro!

— Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieșii lui, unde clocește el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?...

— Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi...

— Adus de baba Safta, cu descîntece și cu ul­cica? mîrîi Istrate Crețu.

Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc șăn- țuită între sprîncene.

Simțea că oamenii înclină spre nerăbdarea și rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă și fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui.

Biruindu-și deci răspunsul mai hărțăgos ce-i mînca limba, vorbi arar;

— Măi, Istrate, frate Istrate!... Te știu om diștept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereții, dară te știu om diștept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa și să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece și de făcut cu ulcica...

A frecat un chibrit, a aprins lampa și s-a așezat la locul său, petrecîndu-și încă o dată privirea la tovarășii de masă, rînduiți pe băncile de lemn și la umbrele lor negre, deșirate pe pereți.

Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri și ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile și își aflase buni prie­teni din aceeași tagmă, să-i țină de urît.

Petrache Dumba s-a încruntat; dar și-a stàpinit o oțărala.

Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopți de astă-toamnă, în toiul ploi­lor,

cînd tot așa se găseau dînșii aici, așteptînd tot așa să le-aducă răvaș, Culită, argățelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînșii că ar putea înjgheba obște, să pună mîna pe Cotul Hăbășeascăi: două sute de fălci ară­tură, optzeci fîneață, treizeci imaș. Răvașul a venit. Toate erau așezate pe roate. Și ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura și a spus mai multe și cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînșii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierță de malai și o carboavă de argint.

Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste și a dat fuga să le-o ia înainte... Tot așa, ca în astă-seară își făceau dînșii mari plănuiri, în mare taină și cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Crețu, cu cinci urme roșii de degete pe obraz, palma Dochiței, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora și altora.

Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Și să-i găsească vremea strînși cot la cot.

Întorcîndu-se așadar spre Istrate Crețu, a grăit cumpănindu-și judecățile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită:

— Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o știe el cu pui sugaci?

— Pîndește pe-aproape de vizuina puilor, Pîndește, așteaptă și-o dibuie să-i cadă-n palmă.

— Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înțeles?

— Am înțeles și nu prea...

— Ai să înțelegi mai bine! Ș-or să-nțăleagă și toți oamenii iștia... Unde-s puii lui giupînu Sidor și a giupînesei Ghizăla?

— La curte... Unde să fie?

— Și unde-s puii lui giupînu Marcus și ai giupî- nesei Malca?

— Tot la curte...

— Acuma ați înțeles?

— Am început a pricepe... prinseră toți a se mișca_; rîzînd și clătinînd din cap a încuviințare. Nu-i proastă socoteala!...

Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Își privea mîinile mari și noduroase, așternute pe masă, strîn- gînd și descleștînd pumnii.

Vorbi, cu ochii la ele:

— Mă bucură că ați început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju și cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînșii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creștini ori de-ne­creștini. Aicea nu-i treabă de creștinie ori de necreș- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele și năravul lui!... Și parcă de ne cădea pe cap un creștin bisericos ne­voie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea și cu mila, măi Istrate?... Cunoaștem, că sîntem pă­țiți... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor și giu­pînu Marcus, fiindcă de dînșii e vorba. Precum ți-am spus și datu-ți-ai și tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină și rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînșii să ne socotească în condicile lor măsluite...

— Adică, ce fel de socoteală? ținu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-și obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii.

— Socoteală scurtă! Le așternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădați d-e Cotu Hăbășeascăi? Bine!... Vă lepădați de Prigorenii pe care l-am mun­cit neam de neamul nostru, cu brațele noastre?... Și mai bine!... Iscăliți și mergeți sănătoși... Luați-l și pe

giupînu David cu nevasta lui și cu pruncii lui și duceți-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreți să iscăliți?...

— Ei? glăsuiră toți cu fierbinte îngrijorare. Și dacă nu vor?...

— Dacă nu vor, om lăsa și noi mînele aieste ale noastre, să-și mai facă și altă datorie!... Să mai apuce furca și coasa și sapa de coadă, și-ntr-altfel!... Atun­cea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru și să facem de strajă, ca să nu scă­păm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scă­pat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...

Au plecat, să se împrăștie cu toții, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei.

De sub gazorniță și de sub șiragul de covrigi us­cați, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmă­rit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roșii și spuzite de nesomn.

— Ce-i cu dumneata, mătușă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai pățit de-ai ieșit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?...

Zamfira Urzicuță, o băbușcă pitică, zbîrcită și vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coșmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinții fonfi, cu glas subțire ca o ață:

— Iaca am ieșit și eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluția... Nu mai vine, maică?

— Vine, mătușă! Vine...

— Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aștepta...

— Da ce-aștepți dumneata de la Revoluție, mă­tușă Zamfiră, de nu mai ai răbdare?

Băbușca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Și i-a șoptit, tipărindu-și broboada nea­gră, pe capul mic cît un pumn:

— Ce s-aștept, maică?... Numai ție ți-o spun, Pe­trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...

Să‑mi deie altă vacă, în locu văcușoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat și-or ținut-o nemîncată și ne­băută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcușoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă și eu numai cu lapte mă țineam și de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptății în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiți, Petrache maică!...

— Bine, mătușă Zamfiro! încuviință îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluției lor se încărca cu o sume­denie de alte încîlcite și nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătușă Zamfiră! Cum agiunge Revoluția ai­cea, pun cuvînt și s-a făcut treaba.

— Să trăiești, Petrache! Da nu uita...

— Nu uit.

În prag, în noapte, Petrache Dumba și-a împins căciula să-și dezvelească fruntea și s-o răcorească în văzduhul umed.

De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deșartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări și a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în țăndări:

— Uliuliuu!... Măi fraților!... Ieșiți și vedeți, măi fraților, măi!... Ieșiți și vedeți c-o răsărit și soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or ră­sărit, fraților!...

Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag și cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau și cercau să lămurească locu­rile:

— Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Din­colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Și dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde și

la Buiești, măi oamenii buni, la Dudel Feibiș... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?...

— La Podoleni, la cealaltă moșie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Și noi stăm!...

Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleștate și cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Și noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chib­zuieli și așteptări.