Dumineca orbului

ACCELERATUL INTRA ÎN GARA de Nord cu o întîrziere de două ceasuri; la unu după miezul nopții.

Cînd au prins a se perinda constelațiile semnalelor luminoase, discurile semafoarelor oblice și albastrele panouri de reclame, Sergiu Miclăuș nu-și mai stăpîni neastîmpărul.

Înșfăcă valiza ușurică din plasă. Zvîrli pardesiul de gabardină pe braț și, în loc de politicos salut, o privire asasină de gangster celor două văduve de funcționari superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu discuția lor mai volubilă decît duruitul de ventilator.

Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea banchetelor.

Pentru prima oară în decurs de șase ore și-au pierdut graiul. Iar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o elocvență cu atît mai teribilă. Tot astfel se întinde o neli­niștitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte de a se dezlănțui cicloanele.

— Și să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! explodă călătoarea cea voluminoasă cînd își recăpătă, în sfîrșit, glasul surprinzător de subțire și șuierat printre buze, cum țiuie expirînd o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam noi! Iată în a cui pază încredințează statul averea și onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui bietu Iorgu...

— Magistrat? pufni cealaltă, osoasă și cu nasul pre lung. Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta?

Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarășa ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deși pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioșilor vlădici.

— Așa că mai va cu magistratura lui! trase imediat concluzia stăpîna tiarei, dănțuită în echilibru instabil pe frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere ținută, scumpă doamnă, demnitate... Nu-i de nasul tuturor zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aș pune mîna pe cruce să jur că n-a fost cine știe ce pungaș d-ăștia, de trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe suflet... Prea nu-și mai găsea astîmpăr locului!...

Amîndouă și-au pipăit instinctiv poșetele depuse orizontal pe genunchi.

Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor și pachetelor.

Au răsuflat ușurate.

Nu lipsea nimic din inventar.

Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, făcînd strajă prețioaselor buclucuri, pe cînd pre-supusul pungaș de tren se vînzolise ieșind pe culoar, sco țînd capul pe ferestre, să aspire răcoarea nopții de mai, coborînd în gări să cumpere gazetele și revistele ilustrate acum lepădate vraiște într-un ungher. La această pradă luînd aminte, venerabila pensionară care se știa că nu arată a mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi.

Căngile degetelor se lungiră și se încovoiară straniu. Pielița mîinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o mănușă prea uzată și largă. Sub pleoapele de gutapercă, privirea căpătase ceva avid și fricos: poate în patima se nilă care o împingea să culeagă petece de hîrtie, ca o emoție suplimentară, se amesteca și teama să nu se în toarcă proprietarul de drept al maculaturii ca s-o sur prindă asupra faptului.

Dar pe Sergiu Miclăuș nu-l băteau asemenea griji și sadice satisfacții. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde lupta voinicește din coate să-și deschidă cale spre ieșire.

Nerăbdare lipsită de rost, totuși irezistibilă.

După doi ani de exil și de pocăință nu-l aștepta nici o bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o înmormîntare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe la amiază, cu sufletul copleșit de mîhnire și cu ochii neguroși. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. Se măcinaseră pe măsură ce distanța se scurta. Cînd a schimbat vagonul în stația de încrucișare a Brașo­vului, ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsația arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din gîtlej, condoleanțele de rigoare, repetate ca un rol dificil. Vie și din ce în ce mai năvalnică, se deșteptase o barbară însetare de viață, inexplicabilă presimțire că se apropie un eveniment unic, decisiv și providențial, hărăzit să însemne începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sîngele îi zvîcnea cu o șuvoire plăcută în tîmple, îi vibra în timpan, îi juca priveliștile înaintea ochilor într-o irizație care transfigura realitatea, întocmai ca atunci cînd se simțea amețit după întîile pahare sau după primele mize volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuș, de acum doi ani, pornit prea repede pe povîrnișul pierzaniilor.

De astă dată senzația era nevinovată. N-au fost irosite-n van îndelungile luni de surghiun și de expiere la care s-a resemnat mai puțin din buna sa voie și mai mult din a altora voie într-o dimineață de sumară judecată cu neamînată osîndă.

Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesațiul era al unui convalescent, întors cu ochii puri și cu sîngele regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în pămînt, cu inima de iască și cu gura amară.

Și cu această proaspătă energie împingea acum burta elastică a unui pasager corpolent, făcîndu-și scut sprinten din valiză.

Călătorul roti peste umăr ochi globuloși de apoplectic.

Voi să spună ceva, pîcnind mînios pe nări.

Renunță, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite prilejurile de enervare.

Se răsuci calmat, dar ferm, astupînd cu giganta-i făptură culoarul îngust, ca un dop de cîlți ud și prea gros înțepenit în țeava unei puști de soc. După salturile cefei învălurate, Sergiu Miclăuș înțelese că uriașul se înveselea lăuntric. Îl încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înțepe cu un ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, țiuind ca un balon de gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon cînd se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înțepe, ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gîndi să-l ciupească sau să-l gîdile. Din spate, însă, alți pasageri nerăbdători îl prinseră în teasc, paralizîndu-i mișcările.

Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuș fu astfel ferit de ispitele ghidușe și cu totul incompatibile cu demnitatea unui magistrat stagiar, respectat de-un tîrg întreg și notat cu elogii maxime în fișa de la ministerul zeității legate la ochi.

Colosul de adineaori își savura anticipat răzbunarea. Îi administra o lecție în felul său, fără să calce prescripțiile medicului. Nu mai părea grăbit și nervos. Barînd ieșirea, găsise momentul oportun să-și șteargă nădușeala cu batista și să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. Încredință geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, după o lentă și matură chibzuință de fizionomist, tuși și scuipă lat, coborî agale.

După el, Sergiu Miclăuș zvîcni pe peron, expulzat în spațiul gol de presiunea călătorilor de la spate.

Sări, simți sub talpă o dezagreabilă rezistență, vie și elastică, în locul asfaltului dur.

N-avu cînd să-și dea lămurit seamă că a călcat pe un vîrf de pantof feminin și să-și ceară iertare, căci un vagonet de bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roți.

Făcu un salt de panteră în lături.

Își întrevăzu numai o clipită victima. O domnișoară — după statură mai degrabă o școlăriță — sărind comic într-un picior, ca elevele obraznice cînd joacă șodronul în stradă și scot limba la trecători. Își ținea vîrful pantofului cu mîna; obrazul i se crispase de durere; puhoiul dez­lănțuit din vagoane o balansa încoace și încolo, o tîra tumultuos, pînă ce fetișcana se ancoră de un stîlp și rămase să-și aline suferința, cum se mîngîie pisicile singure în locul unde au fost lovite.

Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuș flutură intenția caritabilă să se apropie și să debiteze cuvenitele scuze. Se răzgîndi: o școlăriță nu merită mofturile rezervate nu mai unor mai impozante și coapte reprezentante ale sexului slăvit de poeți și maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, așadar, spatele și, despicînd mulțimea cu pavăza valizei, se avîntă spre ieșire.

Celelalte peroane erau pustii, luminate zgîrcit într-o vas­titate sonoră și lugubră de gară provincială.

După întîrzierea de două ceasuri, în cîmp, pricinuită de deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un orar mort, fără plecări și sosiri. Hamalii răspundeau somnoros la chemări; impiegații circulau, căscînd să-și strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunțaseră la așteptare. Numai pasagerii treziți din moțăială, coborîți bui maci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se subit, învrăjmășiți, grăbindu-se să-și uzurpe unul altuia locul sub lună și stele. Sergiu Miclăuș înteți și el pașii, bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor.

Bănuială întru totul întemeiată.

Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl fulgeră întorcînd capul tovarășa ciolănoasă din compar­timent, cu tiara de vlădică zgîlțîită pe creștet și cu mîna apăsînd la piept trofeul de gazete și reviste ilustrate, într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se înghesuise pe culoar, și totuși a ajuns înaintea lui.

Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu Miclăuș imagină o reconstituire la fața locului. În vreme ce el se poticnise cu nasul în ceafa uriașului candidat la dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut de pravila ginților, se instalau în automobilele jinduite de o duzină de întîrziați; iar această amară bancrută a precipitatei și nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu Miclăuș să bombănească în sine cîteva epitete de neaoș autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea.

O slabă consolare îi ogoi aleanul cînd a descoperit că uriașul împărtășea aceeași soartă. Aștepta și dînsul, flancat de hamal, tamponîndu-și sudoarea cu batista despăturită și rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre orizontul deșert al bulevardului.

Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o în­fățișare pitorească și animată, ca la sosirea unui grup de emigranți cuprinși de dezorientare într-o patrie nouă și ostilă, care nu-i accepta.

Printre lăzi, panere și suluri de pleduri vărgate, femeile gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se așezau morocănoși să scîncească; bărbații se agitau inutil. Cîțiva hamali abandonaseră bagajele, depărtîndu-se să iasă în calea taxiurilor și birjelor rătăcite pe undeva, fără țintă și fără speranța unor himerici clienți la această oră de noapte.

Cînd unul mai isteț, ori numai mai norocos, se întorcea pe scara unui vehicul, se înălța o clamoare de invidie și suspiciune în gloata urgisiților de destin.

Femeile își mustrau bărbații că au ales un hamal bleg; soții răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai vechi; copiii, cuprinși de un brusc elan al inițiativelor temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă expediție. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la faptă. O rupea la goană, împiedicîndu-se în bastoane și călcînd bătături. Glasul și umbrela maternă îi retezau avîntul. Cîțiva mucaliți făceau glume, și toți fumătorii aprinseseră țigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă.

Cu o remușcare tîrzie, Sergiu Miclăuș observă apariția victimei sale, alignind de un picior și căutînd cu panică în ochi hamalul dispărut cu bagajele.

Încruntînd sprîncenele sub basca bleumarin, încercă un apel fără convingere:

— Tregher! Treizeci și trei!

Pronunța cu o graseiere delicioasă și copilărească:

— Thegheh! Theizeci și thei!

— Tregher! Treizeci și trei! îi sări într-ajutor Sergiu Miclăuș, alăturîndu-se de ea cu un surîs smerit și șăgalnic.

Nu era o fetiță. Se înșelase. Numai o miniatură încîntătoare de femeiușcă. O domnișoară în toată puterea cuvîntului, cu toate atributele sexului: cornițele sînilor mici împungînd mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în cingătoarea de lac, buzele de roșul vișinei coapte. Și ce gene răsucite și lungi!

Victima făcu doi pași spre stînga. Îl măsură cu severi­ tate din tălpi în creștet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, chinuind nervos între degete o poșetă de dimensiuni exagerate față de minuscula făptură a tanagralei în vest mînt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu Miclăuș nu se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de sten tor, detună, făcînd să tresară și să se răsucească spre el toate privirile emigranților:

— Treizeci și trei! Hamal! Treizeci și treei!

— Acilea sîntem, conașule! răspunse un tregher mărunt și spînatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. Acilea sîntem, domnișoară!

Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, tîrînd o povară de două ori mai mare ca dînsa.

— Unde-mi umbli, Tacke? Unde te-ai evaporat, infamule, cu garderoba de nuntă a domnișoarei, hai?! urmă Sergiu Miclăuș, trăgînd cu coada ochiului să surprindă un zîmbet împăciuitor pe buzele de coloarea vișinei coapte.

Zîmbetul nu se ivi.

„Și pe drept cuvînt! recunoscu amar Sergiu Miclăuș. Fac hazuri mai tîmpite ca un autentic hamal!”

În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. Apropiindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane și căută să dezlege enigma:

— De unde știi dumneata, conașule, că mă cheamă Tacke?

Sergiu Miclăuș strînse din umeri cu o superioritate blazată, perseverînd în seria „hazurilor tîmpite”, cum îl apuca uneori o demonică atracție a vulgarității:

— Mă privește personal, onorabile Tacke!... De unde știu că te cheamă Tacke 33 ar putea să ți-o spună domnișoara, logodnica mea, dacă n-ar fi necăjită fiindcă a călcat-o mai adineaori pe vîrful pantofului un mizerabil individ, care nici nu și-a cerut iertare. Toate le știu, Tacke... (se plecă, șoptind confidențial) fiindcă eu sînt Kama Brahmin, fachirul indian, dacă ai auzit, care ghicește tre­cutul, prezentul și viitorul în stele, drojdie, palmă și cărți...

Hamalul surîse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă acestui vesel călător și la asemenea năstrușnice năzbîtii. Dar victima lui Sergiu Miclăuș, cu buzele strînse și cu o cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit și că nu are de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vîrful piciorului valid. Se uita în altă parte. Pielița brună se învăpăiase și o adiere ușoară îi flutura lin un cîrlionț de păr.

Tacke 33 își reveni la simțul datoriei. Spuse:

— Rămîi dumneata atunci cu domnișoara acilea, că eu mă duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, și-ți fi grăbiți, de... cum sîntără logodnicii...

Spuse și nu așteptă încuviințare, luînd-o grăbit la picior.

Delicat, Sergiu Miclăuș așeză valiza de-a curmezișul peste cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele.

Rosti, schimbînd pardesiul de gabardină de pe un braț pe celălalt și admirînd cu exagerată înduioșare grupul ba­gajelor:

— Privește, domnișoară Gina! Parcă se cunosc de cînd lumea, își pierduseră de știre și s-au regăsit. Nu-și întorc spatele, nu se uită urît, nu mușcă, nu-și arată dinții. Sînt sigur că în limba lor își destăinuiesc la ureche foarte pal­pitante impresii de voiaj.

Domnișoara Gina nu mușcă, nu-și arătă dințișorii, în-toarse, însă, cu totul umerii mici și ceafa cu arămii șuvițe vibratile sub bască. Sergiu Miclăuș descrise un semicerc și-i apăru în față, scoțînd pălăria și salutînd, cu grație emfatică de caballero mexican:

— Domnișoară Gina, domnișoară Gina, hai să încheiem armistițiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la domnul cu trei rînduri de guși. Se bucură, jubilează, mastodontul!

Domnișoara Gina se întoarse mînioasă pe călcîiul piciorului teafăr. Mișcare schițînd rochiței o învăluire rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu Mi­ clăuș își continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus geometriei astrale. Din nou a răsărit în față-i, plecîndu-se să-i vadă ochii. Stărui:

— Înțeleg, domnișoară Gina, să fii supărată pe animalul care ți-a strivit pantoful...

Amintirea era încă vie și probabil încă dureroasă. Dom­nișoara Gina nu rezistă. Exclamă tînguit:

— De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a strvit degetele. Bruta!

— Brută, într-adevăr! aprobă Sergiu Miclăuș cu o mi­ mică scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată!...

— Ai văzut și dumneata? întrebă repede domnișoara Gina, fără să-și dea seama că rupe așa legămîntul prudent față de sine însăși de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar și impertinent.

Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi și limpezi. Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuș cum nu-l cutre­murase încă o privire de femeie.

— Firește că l-am văzut... mărturisi exagerînd schima de indignare.

— Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd hamalul din ochi... Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai văzut înaintea ochilor de durehe. Și nici măcah politeța să-și ceahă iertahe...

— Veritabilă brută, domnișoară Gina! E plină lumea de asemenea specimene. Ar merita o corecție!

Cu latul palmei, Sergiu Miclăuș arătă în spațiu cam ce fel de corecție ar merita imaginarul individ, pe un obraz și pe celălalt, succesiv și metodic.

— Desigur c-ah mehita! admise domnișoara Gina. Adică ah fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut...

Sergiu Miclăuș scoase din nou pălăria. Se făcu mic, coborînd obrazul la nivelul domnișoarei Gina, și se oferi mar­tiriului cu o vădită voluptate:

— În acest caz, domnișoară Gina, nu mai amîna. Aplică aci sancțiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ți fie mai ușor, dă-mi să țin eu poșeta. N-aș vrea să te inco­modeze.

— Cum? Dumneata ehai?! se miră domnișoara Gina, refuzînd să dea crezare ochilor și urechilor.

— Precum se vede... gemu pocăit Sergiu Miclăuș. Eu am fost bruta. Și după o cumplită luptă de conștiință, m-am înfățișat — e drept, cam tîrziu — să cer iertare și să-mi primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar nu mai aparent, o necuviință la alta, permițîndu-mi să adresez un cuvînt fără să fiu întrebat și fără să ne cunoaștem...

Domnișoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuș i se păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar constatarea îl copleși de o fericire fără margini.

Nu mințea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un cuvînt unei necunoscute. Socotea urîtă și lașă îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de pierzanie păstrase discreția bunei-cuviințe în care a fost crescut și a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decît rațiunea. Își auzea glasul recitînd inepte născociri, se vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la strîmtoare un pui de femeie singură și fără apărare; îl scîrbeau toate acestea de el însuși — cel întors purificat și tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească — dar ce importanță mai aveau, oare, asemenea autoanalize, ju­decăți și osînde? Nu lămurise o mijeală de zîmbet pe buzele domnișoarei Gina și o simpatie iertătoare în privire?

A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul domnișoarei cu ochii verzi și genele lungi se posomori ca o apă de pe care s-a retras lumina.

Vîrful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă dată era piciorul cel care alignise, și Sergiu Miclăuș, trăind feerica amețeală a visurilor unde cele mai absurde peripeții cu cele mai nebunești deznodăminte par acceptabile, găsi foarte firească ispita să desfacă șiretul pantofului și să aline piciorul mic și gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în copilărie, într-o vacanță, la țară, în palme și lîngă obraz, un pui de turturea înfricoșat și rătăcit de cuib. Ochii holbați ai gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a atins ușor cu degetul numai încălțarea mutilată, întrebînd:

— Mai doare?... Te rog, iartă-mă...

— Te hog și eu: sfîrșește odată, domnule! își pierdu răbdarea domnișoara Gina. Sfîhșește, depărtează-te și ia-ți bagajul de pe al meu.

— E o valiză foarte ușoară, domnișoară Gina, și nu mușcă... V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun... Sfîrșesc, o iau și mă depărtez... Dar ce are să spună Tacke 33 cînd va veni cu automobilul și va constata cu durere că am stricat logodna?... Iată-l, mi se pare că vine... Să salvăm aparențele, domnișoară Gina... Să păstrăm aerul a doi logodiți model, la fotograf...

Se apropia un automobil, și în spatele lui altul. Iar ciudat, domnișoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprîncene, ar fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre acești curieri norocoși și grăbiți. Cît despre Sergiu Miclăuș, el făgăduia în gînd fabuloase acastihuri și contribuții la cutia milelor de la diferite icoane făcătoare de minuni, implorînd pronia cerească pentru urîte și crude miracole, menite să-l împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei.

Într-adevăr, imprecațiile lui Sergiu Miclăuș au găsit as­cultare la marele orînduitor al destinelor, fiindcă amîndouă mașinile au sosit cu alți tregheri pe scară. A respirat și domnișoara Gina, cu un tremur ușor și involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, punînd arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston și o abundentă coletărie alimentară de sezon.

— Domnișoară Gina...

— Te hog!

— Domnișoară Gina, am avut noroc. Am trecere la Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în calendar de la orele 12... Presimt. Presimțeam...

— De ce spui dumneata că ai avut noroc?

— Nu am avut numai eu... Avem amîndoi... Eu și dum­neata... E o nuanță. Să privim adevărul curajos și loial în față... Am avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i lipsit de inițiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în orice caz, bate acum străzile Bucureștilor, cum îi urez eu să-l apuce ziua și să ajungă pînă la Cotroceni ori la Parcul Carol... În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi și ai să mă ierți. Iată norocul meu! Și îmbunîndu-te, ai să-ți pierzi ideile urîte despre individul care a fost de două ori necuviincios și o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu și are să-ți dispară cuta aceasta încruntată dintre sprincene, care ți-o jur că nu-ți stă bine de loc. Iată norocul dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 și să-l recompensăm imperial cînd va sosi, cît mai tîrziu, ca să ne spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvîntată catastrofă au dispărut toate vehiculele cu tracțiune mecanică și animală din București... Sergiu Mi­clăuș schimbă glasul, învăluitor și surd: Domnișoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ți imaginezi ce mîhnit aș fi să știu că nu pot obține această iertare!...

— Se și cunoaște cît sufehi! îi reproșă domnișoara Gina surîsul voios, care-i dezmințea gravitatea joasă a glasului. De spășit ce ehai, ai început povestea cu treghehul... Ce a însemnat, te rog, invenția stupidă cu logodnica dumi­ tale! Și phostia cu Tacke theizeci și thei?... Așa vine un om să-și ceahă scuze pentru că a fost brutal?...

— Depinde de om, domnișoară Gina, și de loc... Și mai ales de starea sufletească în care se află omul...

Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuș cu nehotărîre. Își aminti că el venea la o înmormîntare și se mustră că nu are de loc starea sufletească a unui om care vine pen tru o înmormîntare. Alungă amintirea inoportună. Își pledă cauza cu o bufonă avîntare:

— Va să zică, am greșit și cu aceasta?... Situația mi s-a agravat. Recidivă și cumul de delicte... Ce să fac? Apelez la indulgență și încerc să mă apăr... Că n-a fost o prostie povestea cu Tacke 33, a dovedit-o realitatea.

L-am identificat îndată. Am nimerit. Așa botez eu chelnerii, birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un Tacke universal. Tacke factor comun. Cîteodată o nimeresc, cîteodată nu... Adică de cele mai multe ori, nu... Dar cîtă bucurie fără nici o osteneală procur omului care-și închipuie că-l cunosc de undeva și că nu l-am uitat atunci cînd o nimeresc! Sînt o natură generoasă, domnișoară Gina! Îmi place să împrăștii în jurul meu voie bună și simpatie... Poate fiindcă uneori simt eu singur atîta nevoie de voie bună și simpatie, ca toate caracterele inconsistente...

— Și impehtinența cu logodnica dumitale? voi să afle numaidecît domnișoara Gina. Cum ți-ai permis?

Sergiu Miclăuș făcu un semn de declinare a responsabi­lității spre cerul înalt și el singur culpabil:

— Poate a fost o prostie și o impertinență... Tot așa cum poate n-a fost o prostie, domnișoară Gina. Aceasta numai cerul o știe. Mi-a venit pe negîndite. Providența grăiește misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe Tacke 33 l-am mințit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian care ghicește trecutul, prezentul și viitorul în stele. Dar viitorul cine poate pretinde că-l cunoaște oare, dom­nișoară Gina? Uneori hazardul intră în viața noastră în chipurile cele mai grotești și absurde... Sare o brută din tren, îți strivește pantoful... Vine — cam tardiv, dar tot vine — să-ți ceară iertare... Și descoperi că bruta nu era chiar atît de brută... Da-da... Trăim prea mult în momentul care trece, adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o semnificație și intenții ascunse, că ne invită pentru cine știe ce sfîrșit rezervat viitorului...

Surîsul lui Sergiu Miclăuș își pierduse intenția bufonă. Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe lîngă al căror avertisment de atîtea ori trecuse fără să ia aminte. Și cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare.

Domnișoara Gina își ascunse privirea din nou umbrită. Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate.

Amîndoi erau tineri și din amîndoi mușcase pretimpuriu viața. Îi însemnase cu un tainic și abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cînd privirile lor s-au întîlnit, în sfîrșit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna și că s-au regăsit.

— M-ai iertat, domnișoară Gina?! exclamă cu nețărmurită bucurie Sergiu Miclăuș.

— Fie!... Ce impohtanță poate să aibă aceasta pentru dumneata?... Și pentru mine, de altfel?... N-o să ne mai vedem niciodată... Iar hazardul, prezentat sub chipul lui Tacke theizeci și thei al dumitale, vine să ne avertizeze că întîlnihea noastră a durat prea mult...

Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca preistorică a industriei automobile.

Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă bagajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacșișul „imperial” strecurat de logodnicul domnișoarei Gina. Cu șapca în mînă, le ură noapte bună și noroc în viitoarea existență conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma să evalueze neașteptata mană de monete; numără, zurui metalul, îl deșertă în punga goală, care îndată se rotunji ca o broască obeză. Iar obrazul spînatic al lui Tacke 33 se zbîrci într-un surîs de beatitudine și de recunoștință, privind din urmă automobilul hodorogit.