Flori de ghiata

VALPARAIZO

Trupele guvernamentale au recucerit

Cordoba și Mendoza. Se bănueșle că șeful

rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo.

(RADOR)

De unde m’a învăluit deodată, senzația aceasta de soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată și aeriană de aripi de colibri?

Adineori, strada era întunecată, trecătorii pășeau în ceață fantomatici, gesticulând să-și păstreze echilibrul pe movile de ghiață sleită peste gunoaie. Tramvaele du- ruiau negre și deșarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigași. Totul era pus­tiu, înghețat și ostil; hâd și fără speranță.

Și deodată, abia așezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină și de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii?

Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?

Nici samsarul acesta, unsuros, așezat în fața cafelei, absent și cu privirea înfiptă într’un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-și zâm- bește singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz și cu șervetul vânăt pe mână; nici domnișoara bălană și corpolentă de la casă care-și sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele de țigări aruncate, urmele murdare de halbe, galoșii umezi din picioare, vânzătoarea de cărți poștale stren- țuită, provincialul care studiază cu sârguință de elev greu de cap lista de prețuri; nimic din ce e urât afară și trist, aci, în suflet; nimic nu îndreptățește înseninarea aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala-zuri și pustietăți, peste ape și continente, adierea a adus un suspin parfumat din țările de dincolo de noapte.

De unde hohotirea aceasta de soare?

„Revoluțiile din America de Sud, se transmit de la stat la stat. Săptămâna trecută a fost arestat președintele re- publicei braziliene.”

„Abia s’a restabilit liniștea la Rio de Janeiro și San Paulo, că alte vești alarmante sosesc din Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit Cordoba și Mendoza. Se bănuește că șeful insurgenților s’a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte știri, pre- tind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere stra­tegică, pentru a ataca cu forțe noui”...

Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba și Mendoza, Valparaizo și Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, și nimic din cafeneaua aceasta nu mai există și nimic din ce e afară, trist și rece și umed și hâd, nu mai are ființă.

Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart și Jules Verne: Cap de vultur și Fiica Soarelui, Șarpele Negru și Puma cu ochii de chilimbar; peșteri cu mucezite co-­

mori sub lespezi, fluvii somnoroase și indieni lunecând șerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Și nucul scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele amorțite și cu ochii rătăciți, când un glas mă chema la masă și la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizo­nierul șefului indian, își tăiase frânghiile și se arunca în șea.

Lume ireală și mai reală decât cea mai apropiată realitate.

Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiță albă și cu pălărie tare, ne era indiferent și strein. Nici odată n’am fost curioși să știm unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din capătul străzii, citindu-și din mers gazeta; ce gândește, când cu acelaș ziar pe genunchi și cu oche­larii alături, în cerdac, își soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar fi înduioșat evenimentul mai puțin decât moartea Vuturului Alb, indianul scăpat de la spân­zurătoare de eroul lui Mayne-Reid și al nostru, pentru o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic.

Cum ne înfiora emoția, pe noi, fețele palide, când luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti­-mul rege al Aztecilor; după descripția lui Bernal Diaz, tovarășul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, împodobită cu pene albastre și verzi, cu aur și perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului și a zeului colibri: Huitzilopochili...

Și cum visam cu ochii închiși, alt cer, pe al cărui al-

bastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul cons­telațiilor noastre bătrâne, uzate și răscunoscute.

A fost ca un miragiu care și-a tremurat amăgirea în duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe necunoscute și miros amărui de frunze de nuc; haluci­nația civilizației dispărute Maya și halucinarea a două­-zeci și cinci de ani în urmă: Huitzolopochili și volumul conului, Șarpele negru și treiurile la matematici; flutu­rarea minusculă de aripi de colibri și carcera liceului... Și ochii domnișoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domni­șoara Lucia? Și unde s’au scufundat, în ce negură, soa­rele de atunci care nu mai este, și copacii livezilor care au fost tăiate și atâtea capete neastâmpărate de copii după pupitre; capete sburlite și cu ochi drăcoși, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăți stufoase, cu sprâncene grosolane și cu veștede cearcăne în jurul pleoapelor, — și atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă și un rânjet de dinți?... Unde sunt? În ce negură oare s’au scufundat?

Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind și eu povestiri pentru alți ochi. Dar ce povestiri fără căldură și fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca viața din juru-ne; și chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă și sănătoasă, de veselie!

E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împă­turit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape și de copilărie, totul s’a astupat ca de de-un negru capac de sicriu, tot din ce era lumină, și eroism, și frumusețe, și plăsmuire fermecătoare.

Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu samsarul moțăind în fața ceștei golite, chelnerul cu eczemă de culoarea smeurei, domnișoara decolorată și corpolentă de la casă — și capetele de țigări stinse, și galoșii umezi, și frigul de afară, și tramvaele duruind în întuneric, negre și goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne, de sinucigași.

FRAȚII INAMICI

CAP. I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s’au născut Tip și Top.

A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, rugător și mut, spre invitații său din celălalt capăt al mesei, și a treia oară implorarea rămase fără efect.

Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima împie- trită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca semnul după care se recunosc numai francmasonii din cele cinci continente. Doamne ferește! Conmesenii erau cu toții oameni de inimă și săritori la aman. S’ar fi aruncat până la unul, cot la cot, prin foc, prin apă și prin sabie, dacă madam Vlădoianu le-ar fi cerut ase- menea dovadă de prietenie sau le-ar fi pus la încercare spiritul de jertfire. Iar semnul de rugare mută, era cum nu se poate mai lesne de înțeles. Era un simplu apel la para soneriei, atârnată în șnur din tavan, într’o regiune unde nu putea ajunge gazda, cap- tivă în jâlțul din cestălalt capăt al mesei.

Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să clintească pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. Nimeni n’avea ochi de văzut și urechi de auzit aceasta. Toți discutau cu aprindere problema arzătoare a ordinei de succesiune în monarhiile consti-tuționale. Îndârjiți în opiniile lor crunt intransigente, (fiecare decis să nu cedeze un pas adversarului), nu observau că răstim- pul între feluri se distanțase neobișnuit și alarmant, pentru o masă cu tradiția atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu.

Își smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele inter- locutorului devenit inamic din senin, și-le aruncau reciproc în obraz cu înverșunarea unor proectile de asalt, se priveau agresiv, cu milă, ură și scârbă; iar la considerațiuni generale de drept constituțional, anexau cu perfidie, aluzii și insinuări de ordin strict personal, la incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăi- nuite și la cine știe ce presupuse interese ale adversarului cu pă- rere opusă, încât discuția înveninată părea gata să despice din clipă în clipă, dușmănie neîmblânzită, până la moarte, între prie- teni care se socoteau cu un ceas înainte, legați până la capătul vieții.

Era o desbatere după chipul și atmosfera acelei epoci de întâmplări turburi, când țara se întărâtase în două tabere: pen- tru sau împotriva unui craiu pribegit în surghiun.

Madam Eliz Vlădoianu își astupă cu oroare urechile, să se izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperișul său pașnic, minunându-se prin ce necruțătoare molimă, prânzu-i lunar cu in- vitați de rasă, se transformase într’o încăerare vulgară de zur- bagii, ca la o cafenea oarecare de periferie.

În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmașe se înnecă, așa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. Străbă- tea numai un ăuit necurmat și confuz, de ciclon care se depăr- tează să-și poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo de orizont.

Madam Vlădoianu își privi așa invitații, pe rând, dintr’un capăt în altul, și nu-i recunoscu. Erau unii vineți, alții stacojii, alții livizi. Nu lipsea nici una din culorile spectrului solar, des- compus pe planșele manualelor de fizică. Toți se provocau cu

ochiri pândite de speluncă și cu rânjete de fiare carnivore, gata să-și sfâșie reciproc beregatele.

Gazda suspină cu nedumerire:

— Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toți? Și ce-o fi fă- când oare Rugica de nu mai servește friptura?

Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din urechi și dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o ultimă oară, de astă dată adăugând glas subțire, gestului care apăsa în spațiu butonul soneriei cu para inaccesibilă:

— Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Te rog, sună! Dumneata ești mai aproape... Sună dacă ești bun, apăsat!

Domnul Ștefan Eladescu, care ca și tizul său, Voevodul cel Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la mânie, tocmai ridicase un cuțit să reteze din rădăcină argumen­tul adversarului.

Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruțat pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenția neaștep- tată a stăpânei. Depuse arma și svâcni pe picioarele scurte să execute dorința doamnei Vlădoianu.

Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz văzân- du’și în sfârșit dorința împlinită, respiră cu ușurare, ca biblicul centenar Simeon, care-și oferise împăcat sufletul morții, după ce ochii lui s’au îndestulat mângâiați la văzul minunei de mult așteptată.

În tăcerea lățită brusc, clopoțelul electric sbârnâi îndelung și strident. Ecoul fugi ca un bondar de oțel prin toate culuoarele deșarte, se isbi năuc de pereții albi, până departe în bucătărie, se întoarse îndărăt speriat și nu găsi o fereastră deschisă, să scape afară, la aer.

Toți ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că e o so- nerie care a irupt într’o casă pustie. N’ar fi știut să lămurească

de unde venea această siguranță — dar nimeni nu se îndoi că bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că sbârnăiala bumbului de oțel în capsula nichelată, chiamă zadarnic tot personalul atât de bine domesticit și stilat al casei Vlădoianu, printr’o conspira- ție neînțeleasă, dezertat dela datorie.

Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, descăr- când odată cu bateria electrică, toată violența replicei adineori înăbușită pe buze.

— Ajunge! suspină un glas.

Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să sune până la sfârșitul veacurilor. Descleștă degetele de pe para de sidef și, reluându-și locul pe scaun, ca o veche poziție cucerită, se pregăti să respingă fulgerător, prin contraatac, ofensiva ad- versarului cu munițiile sleite.

Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al ar- mistițiului, toți oaspeții reculeși se desmeticiră din vrăjmășia care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia ostilitățile. Își pipăiau nodul cravatelor, își aranjau batistele la buzunarul dela piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le întrebe dacă nu poftesc borcanul cu muștar sau să le servească un madrigal, anemic și cuviincios.

Atunci abia, își dădură seamă că dela felul din urmă, tre- cuse un timp nefiresc prelungit și că slujnica în șorț de dantele, nu se înfățișase să înlocuiască farfuriile.

Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un eveniment misterios și neprevăzut în ordinea gospodăriei sale, cu disciplina severă și dată de exemplu în trei generații de căs- nicii.

— Nu știu ce s’a întâmplat... Dar sunt sigură că s’a în- tâmplat ceva.

— Mă duc eu să văd, tanti Eliz! se oferi Puica, nepoata doamnei Vlădoianu; adorabilă copilă de cinci ani neîmpliniți, cu spumoasă rochiță albă, cu ochi de albastrul inocent al ceru- lui și cu bucle bălane de heruvim.

Spuse și nu așteptă aprobare. Descinse de pe scaunul unde se afla cocoțată pe perne ca să ajungă la nivelul persoanelor ma- ture; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de lac și o sbughi pe culuare, spre bucătăria unde se instalase tăcerea enigmatică și amenințătoare, ca în urma unei ireparabile catastrofe.

Ușile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu detună- turi tot mai îndepărtate, înaintarea către mister.

— Delicios copil! exclamă o doamnă.

— Și e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... re- cunoscu altă doamnă. E inocența personificată.

— Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înțeleg copiii de astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. Prea mult cinematograf. Prea multă libertate! Știu tot. Aud tot. De- aceia se blazează înainte de vreme și au să fie niște nenorociți... Eu o feresc pe Puica, de tot ce pângărește viața, ca pe o plantă de seră. După părerea mea, inocența e zestrea cea mai de preț pentru o fată.

— Exact! aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. Nepoata dumitale e o excepție unică... Cât despre mine, sunt scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Vă imaginați ce m’a întrebat fecioru’meu, Ionel, acum vre’o două săptămâni?

— Ce? se îndreptară curioși, douăsprezece perechi de ochi.

— N’aveți să ghiciți... Pariez!

— Spune. Trebue să fie ceva nostim.

— O să vedeți dacă e nostim ori nu. O să vă spun și n’o să credeți... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel? Care ți’e pofta?”... El, de colo: „Tăticule, am să te întreb ceva”... „Întreabă și îți răspund” — spun eu. „Dar îmi răspunzi adevărat? Nu mă înșeli?” — vrea să se asigure mai întâiu.

„Firește că adevărat... Știi că pentru mine, omul mincinos nu face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, dom­nule! Întreabă, și-ți răspund. N’am timp de pierdut!...” „Bine! Zice el. Dacă e așa, te rog pe mata să-mi spui ce-o fost întâi pe lume: oul, cocoșul sau găina?...” Iată ce-i preocupă pe copii din ziua de azi!

— Și ce i-ai răspuns? întrebă foarte curioasă, una din doamne.

— I-am răspuns, să țină minte cât o trăi. I-am tras un pi- cior în spate. Știți, că eu sunt un tip cam violent! adaugă, după un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză.

— Aceasta n’are să se întâmple niciodată cu Puica mea! își asigură oaspeții cu o privire rotundă și satisfăcută, de jur îm­prejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să întrebe așa ceva. Ea crede, că pe pui, ca și pe copii, îi aduce barza. N’am nici o grijă, despre aceasta.

— Cel puțin pentru o bucată de timp! râse zgomotos și vulgar, domnul Fănică Eladescu.

Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviință să remarce aseme­nea glume grosolane.

Ceilalți conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre vinovat. Pentru toată lumea delicateța și grija cu care madam Eliz Vlădoianu își creștea nepoata orfană, era un prilej de ad­mirație și de înduioșare. Cum putea gândi cineva atât de trivial și vorbi atât de ordinar? Se cunoaște că e tatăl unui copil care, la șase ani, se interesează în gura mare, dacă oul face găina sau găina face oul și dacă nu e amestecat în chestia aceasta, cumva, și cocosul.

Domnul Fănică Eladescu presimți că a dat greș. Ca să schimbe discuția, atacă vehement problema servitoarelor din ziua de azi, chestiune pe care era sigur că toți vor cădea de a-

cord. Un domn slab, profită de ocazie și povesti o anecdotă lungă. O doamnă deșirată, istorisi la rândul ei o întâmplare scurtă, din care nimeni nu înțelese concluzia.

Madam Vlătoianu renunțase să participe la această foarte actuală și arzătoare diversiune. Se frământa în brațele jâlțului, ca pe-un scaun de supliciu cu țintele înroșite la jar. Nu mai pri­cepea nimic. Rămăsese acolo și Puica. Se întâmpla ceva. Dar ce?

Se hotărâ să pornească în anchetă, la fața locului:

— Mă iertați... Dar este ceva inexplicabil.

Nu ajunse la ușă, când canatul se trânti de perete.

Puica anunță din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela Maraton:

— A născut Foleta!

Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jâlț apropiat, în- tre brațele căruia să cadă cu toată făptura sa, corpolentă și im- punătoare.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, cum poți spune tu aceasta, copila mea?

— Zău, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Fo- leta doi căței. Sunt băeți amândoi. I-am botezat. Tip și Top. Nici n’au ochi. Și să vezi mata cum îi linge Foleta!...

— Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! imploră madam Vlădoianu.

— De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simți da- toare Puica să dea informații suplimentare, precum ca să se știe. N’a lăsat-o Marița bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot să mai aștepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să facă. Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Marița e o proastă. Habar n’are... E așa de proastă, că se jura ieri că Fo- letei are să-i aducă zilele acestea barza niște căței... Ași ruga-o eu pe dânsa să-mi arate și mie ce fel de barză! Mai întâi că e iarnă afară și nici nu sunt berze.

Puica perora, gesticulând foarte însuflețită, adresându-se pe rând în dreapta și în stânga la mosafiri, chemându-i martori cu privirea ei albastră și pură, și așteptând confirmarea unani- mă că Marița e cea mai proastă bucătăreasă de pe lume, de vre- me ce își închipuie că pe toți cățeii Foletei, i-a adus barza în cioc.

Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-și creadă ochilor și urechilor. Scufundată în jâlț, își făcea vânt cu șervetul, înăl- țând privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, surâ- dea răsbunat și perfid.

Masa sfârși într’o atmosferă glacială.

Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă și de mamoșă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând farfu- riile, să dea amănunte victorioase asupra celor întâmplate. Ma- dam Vlădoianu o electrocută cu privirile, deși o mare și legitimă nerăbdare o îndemna mereu să întrebe, dacă Foleta a dat naștere iarăși la bastarzi în loc de căței de rasă, cum recidiva cu o re- gretabilă îndărădnicie.

Foleta era cățelușa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la cel mai mărunt amănunt și cu rădăcinile într’o familie celebră, im- portată din Anglia. Totuși, printr’o aberație neexplicabilă, cu toate măsurile de precauție, Foleta dovedea înclinări proletare și o totală lipsă de bun gust și de demnitate! Cățeii ei, de până acum, reprezentau cea mai odioasă confuzie de rase, de culori și de forme. Unii chiar întruneau într’un singur individ, stigmatele a patru-cinci eredități încărcate. Rezultatul era monstruos. Că- țelul avea urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, blană de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam Vlă- doianu suferea adânc, iar consternarea sa era împărtășită de toți prietenii casei, nevoiți să o consoleze după fiecare naștere a Fo- letei, ca după o mare nenorocire familiară.

Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe ale păcatului. Foleta scheuna căutându-și odraslele răpite prin col- țuri, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la cel dintâi pri- lej, o lua dela început.

— Eu am o explicație... Cunosc o teorie! anunță domnul Fănică Eladescu.

Toți îi amintiră, cu priviri apăsate, prezența copilei. Puica se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, deschizând ochii ei mari și puri.

— Puica, te rog du-te și te joacă. Ia ziua bună dela toți! o îndemnă madam Vlădoianu.

­­Puica plecă cu regret.

Domnul Eladescu, își putu desvolta teoria în pace și onor. Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela și la confir­marea celuilalt auditoriu.

— Ziceți că de trei ori ați luat toate precauțiile și totuși... E foarte simplu, doamnă. Foleta ispășește primul păcat. E te- oria impregnației. A greșit odată, la început, cu un câine ne- demn, dintr’o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce ați face, copiii ei au să fie până la sfârșit corciți de acest suvenir. E stigmatul păcatului dintâi. Există chiar o ramură din știința creșterii cai- lor, consacrată acestui fenomen. Se numește telegonie. Pot să vă asigur că și la noi oamenii, se întâmplă câteodată. S’au văzut cazuri, când o văduvă remăritată, după zece ani, naște un copil care seamănă cu răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s’o mai șteargă, chiar cea mai mare emoție și iubire. De altfel...

Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn de oroare, continuarea acestei demonstrațiuni:

— Orice ai spune dumneata, domnule Eladescu, de data

aceasta nu mai cred. Te asigur că am luat toate măsurile. Por- tița de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta închisă în casă. N’a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am ales eu... Cu­noști cățelul lui madam Stanopol? Cea mai pură rasă. Adus direct din Anglia. L-am ținut aci o săptămână.. Erau cei mai buni prieteni... Nu mă mai poate convinge nimeni. Pariez pe ce vrei, că Tip și Top, cum i-a botezat Puica, sunt după chipul și asemănarea părinților. Adică rasa cea mai curată, cum i-au fost străbunii până la al nouălea neam.

— Să vedem! amenință încredul, domnul Fănică Eladescu. Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge să constatăm de vizu...

Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiind- că era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia își stă- pânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava Foletei.

Au mers și’au văzut, lăsând ceilalți invitați la cafea.

Din ungherul magaziei de lemne, unde-și alesese culcușul, Foleta ridică ochii lăcrimoși și materni, lătrând ușor și lingân- du-și odraselele cu înduioșată mândrie.

— Aprinde becul să vedem mai bine!, porunci madam Vlădoianu.

Rugica răsuci butonul. Lămuri:

— Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip.

Larvele, încă umede, abia se mișcau lucioase.

Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei și îl ridică în spațiu, triumfal. Era Top și era ca toți ceilalți prunci ai Foletei asasinați din ordinul doamnei Vlădoianu: o mustră de toate rasele și de toate culorile.

— Ce-am spus?

Madam Vlădoianu scutură capul cu scârbă. Domnul Fă-

nică Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. Foleta începu să-și lingă odrasla cu aviditate.

— Și celălalt! anunță domnul Fănică Eladescu, ridicând al doilea exemplar de ceafă, să-și continue demonstrațiunea, din-ainte asigurat de victorie.

Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, fin — miniatura lui Milord, cățelul doamnei Stanopol adus direct din Anglia.

— Vezi? Se bucură madam Vlădoianu.

— Se poate... O excepție. Orice regulă, e confirmată prin- tr’o excepție! recunoscu cu un fel de regret, domnul Fănică Eladescu.

Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica și ordonă:

— Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l văd în ochi. Ai înțeles?

— țeles, coniță! întări fără împotrivire Rugi, care își avea planul ei și nu-și simțea porniri pruncucigașe. Îl arunc cum ați poruncit. La noapte, îl arunc.